Ocrotirea minorului prin părinți. Instituirea mijloacelor de protecție specială – plasamentul
29 noiembrie 2022 | Gabriela-Elena STAN
Gabriela-Elena Stan
Introducere
Prezenta lucrare își găsește temeiul în analiza a trei termeni asupra cărora ne vom apleca, ce constituie titlul lucrării: ocrotire, minori și părinți. Însă, sub aspect calitativ, vom parcurge și ocrotirea generală a persoanei fizice pentru o viziune mai amplă asupra normelor imperative cu privire la persoana minorului.
Potrivit limbajului curent și a Dicționarului Explicativ al Limbii Române și Enciclopedic de Nume Proprii, termenul a ocroti înseamnă « a apăra, a proteja »[1]. Astfel, sub aspect juridic, trebuie să ne raliem părerilor doctrinare[2] și să conchidem că ocrotirea persoanei fizice în orice condiții reprezintă totalitatea normelor care au scopul de a proteja individul în societate și de a-i apăra interesele proprii.
Instituția ocrotirii persoanei fizice a suportat mai multe tranziții evolutive, astfel încât vom avea în vedere înțelegerea sistemului nostru juridic de la nașterea prematură până la reglementările actuale în vigoare. O mențiune importantă este faptul că această instituție este atât de complexă încât nici măcar legiuitorul nu a reușit să o umanizeze suficient în redactarea textelor de lege, însă, i-a creat un caracter interdisciplinar și a reușit să îi sistematizeze obiectul de studiu, astfel încât să înțelegem că persoana fizice indiferent de vârstă are nevoie de protecție indiferent de ramura de drept în care se formează raportul juridic : drept constituțional, drept civil, dept procesual civil, drept administrativ, drept penal și procesual penal, dreptul muncii și securității sociale, drept internațional public și privat etc.
“Prin ocrotirea persoanei fizice în dreptl civil se înțelege asnamblul mijloacelor de drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoașterea și protecția drepturilor civile subiective și a intereselor legitime ale ocrotitului, precum și al mijloacelor de protecție a persoanelor fizice, ca participante în circuitul civil”[3]. Altfel spus, dreptul civil este una dintre cele mai importante laturi care ocrotește omul în mod expres prin raportare la art. 26 NCC, respectiv art. 30 din același act normativ, care consacră principiul ocrotirii și garantării prin lege a drepturilor și libertăților civile, dar și principiul egalității nediscriminatorii în fața legii a tuturor persoanelor. Deși legea asigură în mod general o protecție desăvârșită tuturor subiectelor de drept, în mod excepțional distingem norme speciale pentru următoarele categorii de persoane fizice, care, din cauza vârstei, a unor probleme de natură a fi atipice neurologice ori fizice sau a alor împrejurări deosebite, necesită o protecție specială. Beneficiază de măsuri cu protecție specială, mai ales minorii, bolanvii psihic (debilii și alienații mintal), dar și persoanele, care din cauza unor infirmități nu sunt capabile să își apere singure interesele.
În acest caz, vom face uz doar de cazul primordial, în opinia noastră, al celor ce beneficiază de protecție specială și anume, minorii. Potrivit definiției din dicționar, minorul este “o persoană care nu a împlinit vârsta legală, pentru a beneficia de drepturi civile și politice depline”[4]. Prin vârstă legală înțelegem momentul în care minorul are capacitate deplină de exercițiu și vârsta de 18 ani, dacă nu a obținut capacitatea de exercițiu prin mijloace excepționale, precum căsătoria las 16 ani ori prin hotărârea instanței la cererea minorului și doar dacă este în interesul superior al acestuia.
În rezumat, potrivit Codului civil, ocrotirea minorului se realizează prin părinți (autoritatea părintească), prin tutelă, prin darea în plasament, dar și prin alte măsuri prevăzute de lege regăsite în art. 106 alin. (1) NCC.
Secțiunea I: Scurt istoric
Totuși, pentru a observa evoluția societății, dar și a dreptului, vom recurge la informațiile succinte, dar punctuale pe care le oferă dreptul roman asupra autorității părintești. În dreptul roman, erau puse sub instituțiile tutelei ori curatelei acele persoane care aveau capacitate de folosință, dar nu aveau capacitate de exercițiu. Prin capacitate de folosință înțelegem aptitudinea de a avea și de a dobândi drepturi și obligații civile prin acte juridice și fapte juridice, iar capacitatea de exercițiu este aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi, precum si de a avea și executa obligații personal și singur. În această perioadă, tutela era instituită persoanelor până la vârsta de 14 ani inclusiv, denumiți impuberi, și pentru femei. În cazul femeilor, tutela a decăzut în perioada republicii, iar în secolul IV a fost eliminată, romanii reținând-o a fi caducă. “Tutorele – atât al impuberului, cât și al femeii – nu avea gestiunea averii acestora, ci doar abilitatea pentru a-și da încuviințarea pentru anumite acte”[5]. Totodată, Legea celor XII Table – legea care instituia tutela și curatela – prevedea și încetarea tutelei în caz de dol sau culpă gravă,. În cazul în care tutorele a sustras persoanei aflate sub tutelă bunuri, o dată cu probarea faptei ilicite, el era obligat să plătească dublul valorii acelor bunuri. Legea romanilor instituia două procedee de administrare a tutelei. Negotiorum gestio, adică procedeul utilizat pentru pupilul (copilul pus sub tutelă) mai mic de 7 ani, denumit infans, care îi permitea tutorelui să încheie orice acte cu privire la bunurile minorului, inclusiv acte de înstrăinare (actele erau încheiate în numele tutorelui). Și Auctoritatis interpositio este procedeul folosit pentru pupilul mai mare de șapte ani, în care tutorele avea rolul doar de a-l asista pe copil pentru a putea încheia acte juridice[6].
În ceea ce privește curatela, dreptul roman recunoștea trei forme, dar cel mai des întâlnite în studiile de drept roman sunt curatela nebunului și prodigului. Totuși, așa cum am menționat, există și o a treia formă, care are esență pentru lucrarea noastră, curatela minorului de 25 de ani. Aceasta s-a instituit în sec. II î. Hr. prin legea Plaetoria, din cauza faptului că tinerii erau foarte ușor de păcălit odată cu intrarea lor în domeniul comerțului și intensificarea acestuia, și a fost o normă reglementată pentru protecția puberilor de 25 de ani, făcând din înșelăciunea adolescenților, un delict denumit circumscriptio adolescentium. Astfel, dacă cineva ar fi păgubit un tânăr de 25 de ani, actul ar fost anulabil și ar fi putut primi și al sancțiuni accesorii[7]. În primă fază, această prevedere s-a aplicat în mod excepțional, dar apoi s-a generalizat.
Secțiunea a II–a: Noțiunea și principiile ocrotirii părintești
Codul civil[8] reglementează ocrotirea minorului prin părinți în Titlul VI, Cartea a II-a sub denumirea de “Autoritate părintească”. Sintagma de autoritate a traversat mai multe forme, printre care enumerăm: Codul civil de la 1864 – putere părintească, Codul familiei – ocrotirea părintească, Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului[9] – responsabilitate părintească. Termenul actual de autoritate a fost lovit de mai multe păreri din doctrină pe baza unor nuanțe de ordin simbolistic, unii autori considerând că termenul este unul nefericit în concordanță cu normele în vigoare, fiind mai de grabă un termen ce este echivalent puterii și influenței, ci nu ajutorului, protecției. Trebuie, însă, reținut, că deși valențele puternice ale termenului pot fi interpretate, ceea este imperativă este norma juridică, cea care protejează minorul în fapt, în conformitate cu interesul superior al copilului și sprijinul în luarea deciziilor ce îl privesc, în conformitate cu starea sa psihică, cu nivelul de maturitate și cu vârsta.
Conform art. 483 alin. (1) NCC, autoritatea părintească este “ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”. Așa cum am mai precizat sumar, părinții au datoria să exercite toate drepturile și obligațiile copilului cu privire la persoana și bunurile sale numai în interesul superior al copilului, dar doar până la dobândirea capacității depline de exercițiu. De asemenea, trebuie să îi asigure cadrul de dezvoltare fizică, psihică și să țină cont de părerea acestuia în raport cu nivelul de maturitate și vârsta pe care o are copilul. În anumite păreri de doctrină[10], este specificat că există obligație a minorului, aceea de a respecta părinții indiferent de vârstă, însă acest aspect nu este prevăzut expres de lege și astfel, nu poate fi discutat în amploarea sa juridică.
Din acest prim articol de Cod civil distingem și coroborăm cu mai multe articole din Codul civil, dar și a altor acte normative, principiile care guvernează ocrotirea părintescă. Unul dintre principiile primordiale este exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești numai în interesul superior al copilului, principiu consacrat în art. 104 alin. (1), art. 263, art. 483, precum și în art. 2 alin. (2)[11] din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Pe de altă parte, este important să subliniem că, în conformitate cu art. 264 NCC copilul are dreptul de a fi ascultat și de a avea posibilitatea reală de a cere și a primi orice informație conformă cu vârsta sa, de a avea propria opinie și de a fi informat cu privire la orice consecință sau decizie care îl privește.
“Ascultarea copilului devine obligație pentru autoritățile jurisdicționale”[12], dacă copilul a împlinit vârsta de 10 ani. Ascultarea copilului care nu are vârsta de 10 ani este, deci, o facultate, și nu o obligație, dacă acest lucru se consideră necesar pentru soluționarea cauzei.
Un alt principiu care stă la baza reglementării ocrotirii părintești este egalitatea între copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei. În art. 503 alin. (1) se dispune că părinții trebuie să își ocrotească, educe și crește copiii în mod egal, fără a deosebi între copiii lor biologici, din afara căsătoriei ori înfiați.
Principiul independenței patrimoniale intre copii și părinți este consacrat în art. 500, care a preluat dispozițiile art. 106 C. fam.[13], și prevede: “Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere”. Astfel, reținem ca singure excepții dreptul la moștenire și la întreținere, și constatăm că printr-o astfel de dispoziție legală se face distincție între patrimoniul copilului și cel al părinților și se asigură protecția intereselor patrimoniale ale minorului. Un ultim principiu este exercitarea autorității părintești ce se realizează sub controlul stattului, reprezentat de instanța de tutelă, așa cum consacră în mod expres art. 107 alin. (1) NCC[14].
Totodată aceste principii conduc la determinarea modalităților de exercitare a autorității părintești, care de obicei se exercită de către ambii părinți, conform cu art. 503 alin. (1) NCC. Prin excepție, autoritatea părintească este scindată în cazuri deosebite, precum: decesul unui părinte; declararea decesului judecătoresc a unui părinte; punerea sub interdicție a unui părinte; în cazul în care un părinte se află în neputința de a-și exprima voința (art. 507 NCC); în cazul părinților divorțați, prin excepție și dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc ori prin înțelegerea celor doi părinți cu privire la exercitarea autorității părintești[15].
Secțiunea a III–a: Răspunderea părinților
Neexercitarea ori exercitarea drepturilor părintești, dar și îndeplinirea necorespunzătoare ori neîndeplinirea obligațiilor părintești atrage automat, după caz, o răspundere civilă, de dreptul familiei[16], contravențională sau penală. Sancțiunea cea mai severă pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestor drepturi și îndatoriri este decăderea din exercițiul drepturilor părintești și ea se dispune de instanța de tutelă potrivit art. 508 NCC: “(1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. (2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie”. Deși este în primul rând o sancțiune de drept civil, aceasta trebuie înțeleasă în tot și ca modalitate de protecție a minorului, « prin pierderea de către părinte a drepturilor prin intermediul cărora copilul este supus unor comportamente care îi pun în pericol dezvoltarea fizică, psihică, sănătatea sau chiar viaţa »[17].
De principiu, decăderea din drepturile părintești este totală, însă în anumite situații (când prin hotărâre se dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești sau doar cu privire la anumiți copii) putem avea de-a face cu o decădere parțială, dar, cu condiția de a nu fi afectate creșterea, educația, învățătura și pregătirea profesională a copiilor. De asemenea, cosiderăm alături și de alte păreri din doctrină[18] că această sancțiune nu trebuie aplicată doar în cazul unor abuzuri ale drepturilor și îndatoririlor părintești de latură nepatrimonială (personală)[19], ci și asupra bunurilor minorului.
Secțiunea a IV–a: Ocrotirea minorului în situații speciale
Există anumite situații când minorul este înlăturat de sub protecția părinților lui, temporar sau definitiv, sau, din diferite motive, acesta nu poate fi lăsat sub ocrotirea părinților săi. Astfel, legiuitorul a instituit prin Codul civil, dar mai ales, prin Legea nr. 272/2004 un regim de protecție special alternativ: tutela, adopția sau măsuri speciale de protecție. Deoarece facem distincție între tutelă ca făcând obiectul unei secțiuni separate, iar adopția nu face obiectul nemijlocit al lucrării de față, vom analiza în continuare tematica măsurilor speciale, concentrându-ne în cele ce urmează asupra măsurii de impunere a plasamentului asupra copilului.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 272/2004, măsurile de protecție specială sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Acestea se introduc și se aplică copilului în baza unui plan individualizat de protecție, care se întocmește în baza unei evaluări psihosociale a copilului și a familiei sale, în vederea integrării copilului separat de familia sa, într-un mediu familial conform standardelor de dezvoltare fizică, psihică și profesională a acestuia[20].
Așa cum am menționat anterior, studiul prezent va avea ca argument final instituirea plasamentului la minor prin evidențierea unei spețe reale, descrisă în cele ce urmează. “Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 5704/114/2013, la data de 05.11.2013, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI BUZĂU a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, instituirea plasamentului copilului la bunicii materni.
A solicitat, de asemenea, instanței să se pronunțe cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești asupra copilului și asupra bunurilor acestuia. În motivarea de fapt a cererii se arăta că minorul s-a născut în Municipiul Buzău, județul Buzău, fiind în îngrijirea și întreținerea bunicilor materni.
După divorțul părinților înregistrat în anul 2006, minorul a fost încredințat mamei spre creștere și educare, însă a rămas practic în grija exclusivă a bunicilor materni. Acesta a fost diagnosticat cu retard mental mediu, tulburări psihice organice, tulburare organică de personalitate, dismorfism facial și tulburare de activitate vizuală, fiind încadrat în gradul „grav” de handicap, conform Certificatului nr. 1295/24.09.2013 eliberat de Comisia pentru Protecția Copilului Buzău și este dependent total de îngrijirile unei alte persoane.
Mama copilului locuiește în Barcelona și intenționează să se căsătorească cu un cetățean de naționalitate spaniolă cu care întreține o relație în urma căreia a rezultat o fetiță în vârstă de 4 ani, însă nu se ocupă de soarta minorului în cauză. Pe de altă parte, tatăl manifestă dezinteres în raport cu situația copilului, fiind iresponsabil în asumarea rolului parental.
Arată reclamanta că bunicii materni prezintă garanțiile morale și condițiile materiale necesare îngrijirii copilului, fiind totodată și persoanele care își asumă în continuare responsabilitatea creșterii acestuia, solicitând în acest sens plasamentul familial.
Reclamanta își întemeiază cererile pe dispozițiile art. 55 lit. (a), art. 56, art. 58, art. 61 alin 2, art. 62 alin 2 si 4, art. 124 alin 1, coroborat cu art. 59, art. 125-129 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului cu modificările și completările ulterioare”[21]. Pârâții nu s-au prezentat în instanță pentru a-și susține punctul de vedere cu privire la prezenta acțiune, pârâta depunând la dosar un punct de vedere în sensul că este de acord cu plasamentul copilului la bunicii materni.
Pentru a analiza speța civilă facem expres trimitere la definiția plasamentului. Astfel, prin plasament înțelegem măsura de protecție, cu caracter temporar, pe care o instituie Comisia pentru protecția copilului sau instanța de judecată (în cazul nostru, Tribunalul Buzău), în condițiile legii, prin plasarea minorului către o familie, unui asistent maternal, unui serviciu de tip rezidențial sau către o persoană capabilă să îl îngrijească. Persoana sau familia care va exercita plasamentul trebuie să domicilieze în țară și să asigure prin garanții morale și materiale că poate îngriji copilul din toate punctele de vedere necesare unei creșteri normale. Trebuie reținut că art. 4 lit. d) din Legea 272/2004 prevede că prioritate au familia extinsă sau substitutivă a minorului, astfel încât acesta să poată crește alături de frații lui și pentru a facilita părinților dreptul la vizită.
Astfel, menționăm că, în consecință, tribunalul constată că cererea din speța anterior prezentată este întemeiată, motivat de faptul că minorul se afla în continuare în situația de risc, motiv pentru care se impune admiterea acesteia și instituirea plasamentului copilului. Instituirea plasamentului produce o serie de efecte juridice: delegarea drepturilor și obligațiilor părintești privitoare la minor, către bunicii materni și, deoarece plasamentul a fost instituit de instanța de judecată, Tribunalul Buzău, bunurile copilului către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Buzău, pe durata măsurii dispuse.
Concluzii și recomandări
Astfel, trebuie să ne raliem legislației și părerilor doctrinare și să conchidem că autoritatea părintească a cunoscut numeroase modificări evolutive de la dreptul roman până în zilele noastre. În ceea ce privește ocrotirea părintească reglementată de actualul Cod Civil, în România, minorul lipsit de capacitate de exercițiu în condițiile legii este protejat de o persoană majoră, capabilă să decidă asupra intereselor superioare ale minorului în privința persoanei, dar și a bunurilor sale. Acest lucru este valabil pentru orice copil, fie el rezultat al unui concubinaj, al unei căsătorii, cât și în cazul copilului adoptat.
Cu toate că legiuitorul nu a reușit să umanizeze condițiile autorității părintești în textul legal prin exprimări empatice, trebuie să admitem că legislația actuală a reglementat ca atare sistemul de protecție al minorului. Astfel, toate situațiile în care minorul s-ar putea afla într-o cauză de risc a dezvoltării sale psihice, fizice, educative ori profesionale și-a găsit temeiul legal atât în Codul Civil, cât și în Legea nr. 272/2004, dar și în texte de drept european și nu a permis lezarea intereselor minorului.
Totuși, gândindu-ne la situațiile de risc, trebuie să menționăm că măsurile de protecție sunt instituite doar în cazul constatării unui risc asupra minorului. În teorie acest lucru este extrem clar și ușor de pus în practică, însă constatările de abuz al părinților nu sunt mereu evidențiate ori denunțate. În România cazurile de abuz ale părinților au crescut, însă vizitele în locurile în care minori domiciliază nu sunt frecvent realizate de autoritățile competente, astfel încât riscul unui abuz este extrem mare și neconstatat. Dacă am analiza reacțiile minorilor atât cât ar trebui, am constata că cel puțin 1 din 10 minori au interesele lezate fie și în mod inconștient. Sunt rare situațiile când minorul își va da seama de abuz, fiind îndoctrinat de poveștile părinților din copilăria lor, făcând să pară comportamentul lor o normalitate ori minorul constată abuzul, însă nu îl denunță din frică, din perspectiva unei lipse de discernământ ori a unei exagerări pe care adulții – cred minorii – o vor arăta față de ei ori, chiar alți membrii ai familiei vor considera comportamentul părinților benefic din lipsa educației și din dezinteres.
Deci, concluzionăm că, deși legiuitorul s-a ocupat de instituirea unor mijloace de protecție și de aplicare a unor sancțiuni, este de datoria autorităților publice să constate situația familială în care se află toți minorii și să le asigure bună-starea. Din punctul nostru de vedere, obligativitatea unei vizite a Comisiei de protecție a copilului este imperios necesară mai ales pentru familiile din mediul rural, dar și din orașe pentru a constata evoluția pishică, fizică, profesională, educațională a minorilor.
De asemenea, considerăm că dispozițiile legale actuale oferă posibilitatea judecătorului de a recurge la o paletă extinsă de dispoziții legale și jurisprudență, astfel încât să ia cea mai bună decizie în orice speță. Totodată, suntem de acord cu părerile din doctrină[22], că orice decizie privind încredințarea minorului depinde de toate situațiile de fapt și complexitatea acestora fiind bazate pe principiul interesului superior al minorului. Cu toate acestea, potrivit cercetărilor din jurisprudență, am constatat că cel mai uzitat mijloc de protecție este darea în plasament, fiind un mijloc de ocrotire temporar, neputând fi dispus decât pentru o perioadă determinată de timp. Astfel, prin prisma situației minorului, care se poate schimba în decursul timpului, legea permite anumite modificări ale formei de protecție stabilite inițial în funcție de împrejurările existente la momentul institutirii protecției.
[1] E. Ciobanu, M. Păun, M. Popescu-Marin, Z. Ștefănescu-Goangă, Dicționarul Explicativ al Limbii Române și Enciclopedic de Nume Proprii, Ed. Corint, București, 2009, pag. 516.
[2] D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2017; M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013; G. Boroi, C. A. Alexandrescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil. – 1. Partea generală. Persoanele. Familia. Drepturile reale principale, ediția a 5-a. revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020.
[3] M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Op. Cit., pag. 209.
[4] E. Ciobanu, M. Păun, M. Popescu-Marin, Z. Ștefănescu-Goangă, Op. Cit.,pag. 474. 5 O. Ungureanu, C. Munteanu, Op. Cit., pag. 260.
[5] O. Ungureanu, C. Munteanu, Op. Cit., pag. 260.
[6] E. Molcuț, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pag. 107.
[7] C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pag. 133.
[8] Actualul Cod Civil român a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 557/2004.
[10] D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Op. Cit., pag. 230.
[11] Art. 2 alin. (2): Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.
[12] M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Op. Cit., pag. 211.
[13] Abrogat prin Legea nr.71/2011 și înlocuit de Codul civil 2009.
[14] Acestor principii prevăzute de NCC li se coroborează și cele enunțate la art. 9 din Legea nr. 272/2004.
[15] ibidem, pag. 213.
[16] A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Op. Cit., pag. 267.
[17] F. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Codul civil. Comentariu pe articole. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pag. 429.
[18] O. Ungureanu, C. Munteanu, Op. Cit., pag. 268.
[19] A se vedea pe larg M. Nicolae, V. Bîcu, G.-A. Ilie, R. Rizoiu, Op. Cit., pag. 214-215.
[20] D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Op. Cit., pag. 240.
[21] A se vedea Sentința civilă nr. 25 din data de 12.03.2014 pronunțată de Tribunalul Buzău (https://portal.just.ro), accesată la data 14.05.2022.
[22] Cojocaru, Unele aspecte privind ocrotirea părintească în Codul civil român actual, Revista Tribuna juridică, Vol. III, ed. I, 2013, pag. 39.
Gabriela-Elena Stan
Studentă – Facultatea de Drept, Academia de Studii Economice din București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
