Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Instituţia strămutării. Aspecte practice. Inadvertenţe procedurale
08.05.2020 | Irinel-Axente ANDREI

JURIDICE - In Law We Trust
Irinel-Axente Andrei

Irinel-Axente Andrei

Scurte consideraţii introductive

În viziunea legiuitorului român, instituţia strămutării, reglementată prin dispoziţiile art. 140-146 din Codul de procedură civilă, răspunde necesităţii de a garanta dreptul justiţiabililor la un proces echitabil, dincolo de orice subiectivism şi parţialitate, reală sau aparentă, a instanţei legal investite, care ar putea denatura actul de justiţie, în substanţa lui.

Este cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, există două perspective asupra imparțialităţii instanţei: una obiectivă, constând în imaginea şi încrederea pe care judecătorii o transmit justiţiabililor şi publicului[1], iar cealaltă subiectivă, rezultând din absența oricăror prejudecăți ale judecătorului, în forul său interior[2]. Garantarea imparțialităţii obiective, relevantă pentru prezentul demers, impune verificarea anumitor situații sau împrejurări care, prin natura lor, independent de conştiinţa şi de atitudinea interioară a judecătorului în raport cu un litigiu pendinte, creează aparenţa lipsei de imparţialitate din cauza unor circumstanţe particulare. În ambele ei perspective, subiectivă și obiectivă, imparțialitatea, condiţie esenţială a dreptului la un proces echitabil, protejează părțile aflate în proces.

Dreptul la un proces echitabil este, în esenţa lui, un principiu fundamental al procesului civil şi implicit al statului de drept. Limitele procesului echitabil, evidenţiate printr-o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 CEDO, sunt protejate prin diverse mecanisme procedurale, puse la dispoziţia participanţilor la procesul civil. În procedura civilă română există două asemenea mijloace procedurale, reglementate în scopul înlăturării unei posibile încălcări a imparţialităţii instanţei, obiectivă ori subiectivă: incompatibilitatea şi strămutarea.

Remediile procedurale ale incompatibilităţii sunt abţinerea şi recuzarea, reglementate de art. 41 şi următoarele C.p.c., iar acestea îi vizează fie pe cei care constituie un complet de judecată (judecători, grefieri, asistenţi judiciari, magistraţi asistenţi), fie colaboratori ai instanţei, participanţi la administrarea probatoriului[3]. Totodată, strămutarea procesului, care nu poate fi solicitată din oficiu de către instanţă, oferă justiţiabililor care au un interes posibilitatea să înlăture viciile aparenţei de imparţialitate, ce afectează o întreagă instanţă, nu doar pe unul sau pe unii dintre membri unui complet de judecată.

Potrivit art. 140 C.p.c.: “Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică”.

Fără a insista, în cadrul prezentului demers, asupra motivelor de siguranţă publică, se cuvine a fi relevat faptul că există o definiţie legală a “motivelor de bănuială legitimă”. În concret, potrivit art. 140 alin. 2 C.pr.civ.:”Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale“. În esenţă, este vorba despre împrejurări care afectează aparenţa de imparţialitate şi încrederea pe care instanţele trebuie să o transmită părţilor unui proces şi publicului larg, în general.

Strămutarea şi incompatibilitatea. Analiză comparativă relevantă

Analiza comparativă a acestor instituţii permite unele concluzii, utile pentru aplicabilitatea lor practică.

a) În primul rând, remarcăm faptul că nu suntem în prezenţa unor instituţii care se suprapun, sub aspectul regimului juridic caracteristic, dimpotrivă. Cu toate că din punct de vedere teoretic ambele incidente procedurale se fundamentează pe argumentul comun al garantării procesului echitabil prin cenzurarea oricărei aparenţe de subiectivism şi de parţialitate, incompatibilitatea şi strămutarea sunt instituţii total diferite, din perspectiva motivelor care le fundamentează, a condiţiilor de exercitare, a procedurii de soluţionare şi a consecinţelor pe care admiterea unui astfel de demers procedural le poate produce.

Astfel, dacă suntem în prezenţa unor circumstanţe particulare care afectează în mod obiectiv aparenţa de imparţialitate doar a unuia, a unora sau a tuturor judecătorilor unui complet din cadrul unei instanţe, partea interesată, a cărei cauză a fost repartizată spre soluţionare respectivului complet, nu are posibilitatea de a formula o cerere de strămutare, ci doar o cerere de recuzare (dacă o declaraţie anterioară de abţinere formulată de judecătorul cauzei nu a fost constatată), întemeiată pe unul dintre motivele reglementate cu titlu exemplificativ de art. 41 şi art. 42 alin. 1 C.pr.civ. Chiar dacă dispoziţiile art. 42 alin. 1 punctul 13 C.p.c.[4] extind cazurile de incompatibilitate la orice alte situaţii care afectează aparenţa de imparţialitate, asemănătoare cu cele expres reglementate printr-o enumerare enunţiativă, nu se va ajunge niciodată la o suprapunere cu instituţia strămutării. Concluzia se impune, deoarece distincţia esenţială între cele două instituţii nu constă în motivul invocat în susţinerea incidentului procedural, ci în amploarea şi, mai ales, în impactul asupra justiţiabililor şi aupra publicului larg, a cauzei care afectează aparenţa de imparţialitate.

Esenţial este faptul că temeiurile de incompatibilitate enumerate de textele normative analizate sunt concrete şi vizează situaţia particulară, circumstanţiată a fiecărui judecător, raportată la speţa respectivă, diferită în funcţie de cauza enunţată a incompatibilităţii, cum ar fi spre exemplu: şi-a exprimat anterior părerea, are un interes personal în legătură cu pricina, a primit promisiuni de daruri de la una dintre părţi, are o rudă până la gradul IV în duşmănie cu una dintre părţi, este investit cu soluţionarea unui apel împotriva sentinţei pe care tot el a pronunţat-o înainte de a promova etc.

Per a contrario, motivele de “bănuială legitimă“ care justifică strămutarea sunt reglementate sub forma unor ipoteze cu mare caracter de generalitate şi nu au legătură cu situaţia personală a unui judecător sau a fiecărui judecător, ci reprezintă diverse împrejurări care, din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor din proces ori unor relaţii conflictuale locale, afectează aparenţa de imparţialitate a unei întregi instanţe şi implicit a tuturor judecătorilor care o compun: o mediatizare considerată excesivă a stării de fapt dintr-un dosar în presa locală, marea notorietate a uneia dintre părţile dosarului datorită calităţii acesteia, de natură să influenţeze aparenţa de imparţialitate a tuturor judecătorilor unei instanţe, un conflict de muncă care afectează o mare parte dintre locuitorii localităţii respective, o procedură de insolvenţă aptă să genereze probleme sociale majore în comunitatea respectivă şi altele asemenea.

Revine instanţei sesizate ca, pornind de la ipotezele abstracte enunţate legal ale sintagmei “bănuială legitimă” să le determine în concret. Cu referire la acest aspect, un reputat autor arăta că trebuie să fie vorba despre fapte precise, neprovocate chiar de către partea care a cerut strămutarea, de împrejurări grave şi serioase, iar nu de „alegaţii vagi”[5].

Din această perspectivă, şi pentru argumentele expuse, este exclusă orice suprapunere între cauzele de incompatibilitate, chiar dacă acestea sunt enumerate enunţiativ şi posibilele motive de strămutare a cauzei, nearătate expres dar existând posibilitatea de a fi identificate, în baza criteriilor abstracte oferite de legiuitor. Primele vizează situaţia particulară a unui judecător, sunt intrinseci judecătorului sau judecătorilor, dacă sunt mai mulţi în aceeaşi ipostază. Spre exemplu, membri completului colegial care au pronunţat hotărârea judecătorească casată cu trimitere spre rejudecare, judecătorii membri în acelaşi complet care au speţe personale pe rolul instanţelor competente, a căror soluţionare ridică o problemă de drept identică şi controversată cu cea dedusă judecăţii în dosarul repartizat spre soluţionare etc. Motivele de strămutare sunt exterioare instanţei, sunt cauze care afectează în egală măsură, abstract şi invariabil, situaţia aparenţei de imparţialitate a tuturor judecătorilor dintr-o instanţă şi a instanţei, în ansamblul său.

Nici una dintre cauzele de incompatbilitate nu poate, astfel, interfera cu temeiurile de strămutare, deoarece vizează situaţia personală, concretă a unui judecător titular sau membru al unui complet investit cu soluţionarea unei anumite cauze, iar nu situaţia generală şi abstractă a tuturor judecătorilor dintr-o instanţă, independent de completul instanţei investit cu soluţionarea dosarului care a generat motivul unei posibile strămutări. Distincţia a fost remarcată şi în doctrina judiciară [6], care a evidenţiat, cu deplin temei, că motivele de strămutare sunt cauze extrinseci situaţiei de incompatibilitate.

b) În al doilea rând, întrucât motive ale strămutării nu pot fi decât acele circumstanţe ale procesului, ale calităţii părţilor ori acele relaţii conflictuale locale care afectează aparenţa de imparţialitate a tuturor judecătorilor unei instanţe, cererea de strămutare nu este soluţionată în cadrul instanţei de la care se cere strămutarea, ci de către o instanţă superioară. Remarcăm aici şi o diferenţă esenţială faţă de competenţa de soluţionare a declaraţiilor de abţinere şi a cererilor de recuzare, atribuite, ca regulă generală, spre competentă soluţionare unui “alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține”. Doar în ipoteza în care, din pricina abținerii sau a recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanța ierarhic superioară (art. 50 alin. 2 C.p.c.).

Nu poate exista o confuzie între incompatibilitate şi strămutare nici din perspectiva efectelor, chiar dacă strămutarea se aseamănă cu ipoteza trimiterii cauzei la o altă instanţă (art. 52 alin. 1 C.p.c.) atunci când instanţa superioară admite abţinerea sau recuzarea, când din pricina abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 50 alin. 2 C.p.c.). Cu toate acestea, confuzia este exclusă deoarece nici în ipoteza enunţată, aparenţa lipsei de imparţialitate nu priveşte toată instanţa şi implicit toţi judecătorii acelei instanţe.

În consecinţă, partea interesată, pusă în faţa unor posibile argumente privind lipsa de imparţialitate a judecătorului (judecătorilor), nu poate alege între recuzare şi strămutare. Ea va putea formula exclusiv o cerere de recuzare a unuia, a unora sau a tuturor membrilor unui anumit complet de judecată, cel investit cu soluţionarea cauzei sale, întrucât numai cu privire la aceşti judecători subzistă, în opinia sa, motive privind lipsa de imparţialitate. În niciun caz, partea aflată într-un proces pendinte nu va avea interes să invoce imparţialitatea judecătorilor dintr-un alt dosar. În ipoteza alternativă, dacă acele motive care vizează titularul completului unic sau titularii completului colegial, investit cu soluţionarea cauzei sale, sunt deopotrivă valabile pentru toţi judecătorii instanţei, din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale, partea va fi îndreptăţită să formuleze o cerere de strămutare a soluţionării cauzei.

c) O altă concluzie care se conturează din analiza comparativă a instituţiilor analizate este aceea că strămutarea nu a fost reglementată ca o instituţie cu caracter subsecvent în raport cu incompatibilitatea, fiecare trebuind utilizată în funcţie de îndeplinirea condiţiilor sale specifice. Astfel, dacă un pretins caz de incompatibilitate, cel care a stat la baza formulării unei cereri de abţinere sau de recuzarea a titularului sau membrilor unui complet de judecată, a fost respins, cu atât mai puţin acelaşi motiv ar putea justfica strămutarea cauzei.

Imaginând o ipoteză practică, dacă un judecător şi-a spus părerea asupra cauzei, prin pronunţarea unei soluţii într-un prim proces şi este investit cu soluţionarea unui al doilea proces, care are legătură cu primul, eventualul caz de incompatibilitate astfel născut, reglementat de art. 42 alin. 1 punctul 1 C.p.c., poate fi invocat prin abţinere sau recuzare, iar nu prin formularea de către partea interesată a unei cereri de strămutare, deoarece situaţia particulară a respectivului judecător nu se răsfrânge asupra întregii instanţe. Exemplul poate fi extins la orice alt caz de incompatibilitate care vizează un singur judecător sau doar anumiţi judecători ai unei instanţe, fără a existenta argumentele unei suspiciuni de subiectivism asupra tuturor judecătorilor acelei instanţe. Remediul procedural aflat la îndemâna părţii interesate rămâne, în această ipoteză, exclusiv recuzarea.

Strămutarea. Caracteristici

Scopul instituţiei strămutării este acela de a proteja părţile împotriva lipsei de imparţialitate a instanţei, reală sau aparentă, situaţie care ar afecta dreptul lor la un proces echitabil. Or, procesul echitabil este un drept al justiţiabililor, rolul instanţelor fiind acela de a se organiza în aşa fel încât să respecte standardele minimale ale acestei noţiuni. Părţile nu au nici interesul şi nici calitatea să protejeze instanţa, şi nici aceasta nu poate invoca din oficiu necesitatea strămutării.

Opţiunea legiuitorului poate fi analizată şi din perspectiva unei abordări ce ţine de filosofia dreptului. Astfel, se poate argumenta necesitatea ca procesul să fie judecat de către instanţa competentă din localitatea în care există cel mai mare interes pentru speţa respectivă, unde impactul social este maxim, la fel ca şi realizarea unui real scop preventiv şi educativ. O altă abordare impune, dimpotrivă, ca procesul să fie expulzat pe un “teritoriu al apelor liniştite“ unde emoţia şi interesul social sunt minime.

În esenţă, instituţia strămutării remediază procedural o “anatemă” a lipsei de imparţialitate aruncată asupra tuturor judecătorilor unei instanţe, în soluţionarea unui anumit dosar. Ea poate fi privită, dintr-o anumită perspectivă, ca fiind o materializare a lipsei de încredere pe care atât justiţiabilii cât şi legiuitorul o au în capacitatea unei instanţe de a le soluţiona litigiul cu deplină imparţialitate, într-un anumit context.

Nu toate sistemele de drept au reglementat strămutarea procesului. Astfel, nu pot fi identificate instituţii juridice similare în procedura civilă franceză, în cea germană sau în procedura spaniolă. Sunt sisteme juridice care nu transformă suspiciunea în lipsă de încredere, aparenţă de parţialitate şi subiectivism. Întrucât nu poate fi suspectată lipsa de preocupare a acestor sisteme judiciare pentru garantarea tuturor standardelor unui proces echitabil, există reglementată instituţia incompatibilităţii care este considerată deopotrivă necesară şi suficientă pentru a soluţiona corect toate situaţiile în care judecătorii nu ar respecta standardul necesar de imparţialitate, reală sau aparentă, în cauzele concrete cu soluţionarea cărora sunt investiţi.

Reglementarea strămutării în dreptul naţional dovedeşte un deficit de încredere a legiuitorului în capacitatea de rezistenţă a judecătorilor la diverşi factori locali de presiune. Spre exemplu, chiar dacă un judecător sau vreun membru al familiei sale nu a avut nicio legătură cu un om de afaceri prosper şi influent dintr-o comunitate, va fi împiedicat să judece un dosar în care acesta este parte, din cauza unei suspiciuni a lipsei de imparţialitate care planează asupra sa şi a tuturor judecătorilor din instanţa respectivă, suspiciune reglementată şi valorificată de legiuitor. Într-un alt exemplu, chiar dacă nu citeşte decât sporadic presa locală şi nu este influenţat de campanii media, păstrându-şi gândirea critică nealterată, un judecător nu va putea soluţiona, din aceleaşi motive, un dosar în care starea de fapt a făcut obiectul unei acerbe campanii de presă locală. Într-o altă ipoteză, chiar dacă niciun membru al familiei unui judecător sau niciun apropiat nu este angajat şi nici nu este influenţat direct de posibilul faliment al unui mare agent economic din oraş, nu va putea fi judecător sindic în procedura deschisă împotriva respectivei societăţi cu un mare număr de angajaţi, a cărei privatizare recentă a fost intens mediatizată şi criticată în presa locală pentru suspiciuni de corupţie. Nu în ultimul rând, un judecător fără vreun interes special pentru sport, nici el şi nici familia sa, nu va putea fi judecător sindic în procedura de insolvenţă a unui faimos club din localitate, condus de importanţi oameni de afaceri din oraş şi cu un număr mare de simpatizanţi locali, deoarece situaţia ar putea fi apreciată ca fiind suficientă pentru a se dispune strămutarea procesului. Şi desigur că exemplele pot continua.

În toate ipotezele evocate anterior, se poate cu uşurinţă aprecia, în raport cu art.140 alin.2 C.pr.civ., că, din cauza circumstanţelor procesului, a calităţii părţilor ori a unor relaţii conflictuale locale, există îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor. Toate situaţiile particulare care ar fi împiedicat un judecător sau altul din cadrul unei instanţe să judece un anumit dosar ar fi putut fi rezolvate, fără urmă de îndoială, prin invocarea şi legala soluţionare a unor cazuri de incompatibilitate, iar nu prin strămutarea pricinii.

În acest context, relev faptul că există modificări legislative recente privind competenţa, unele impuse prin decizii ale Curţii Constituţionale[7], care au redus incidenţa şi aplicabilitatea practică a cazurilor de strămutare. Astfel, prin noile dispoziţii privind competenţa de soluţionare a cauzelor în care reclamantul sau pârâtul au calitatea de judecător, asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă să soluţioneze cauza sau chiar instanţa competentă are calitatea de parte, au fost înlăturate, încă de la momentul sesizării instanţei, numeroase situaţii de lipsă a aparenţei de imparţialitate. Anterior modificării cadrului legislativ, toate aceste situaţii erau soluţionate în procedura strămutării, însă numai după demersuri suplimentare, costuri şi timp irosit.

Aspecte procedurale şi consecinţe ale admiterii cererii de strămutare

Diferit de incompatibilitate, pentru care, ca regulă generală, există reglementate anumite termene de formulare de către partea interesată a unei cereri de recuzare (art. 44 alin. 1 şi 2 si 45 C.p.c.), strămutarea poate fi solicitată de partea interesată, conform art. 141 alin. 1 din Codul de procedură civilă, “în orice fază a procesului“. Desigur, eventuala admitere a unei cereri de strămutare, formulată într-o fază înaintată a procesului, pune în discuţie chestiunea importantă a consecinţelor pe care o astfel de soluţie le produce asupra actelor de procedură anterioare şi, în special, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosar, până la momentul respectiv.

Legiuitorul oferă o soluţie, prin dispoziţiile art. 145 alin. 2 C.p.c., potrivit cărora “hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”. Textul normativ are în vedere două ipoteze, şi anume: cea dintâi, în care instanţa nu a soluţionat cauza şi nu s-a dezinvestit până la momentul soluţionării cererii de strămutare a procesului şi a doua ipoteză, cea în care soluţionarea cererii de strămutare are loc ulterior acestui moment. Nu se poate solicita strămutarea unui proces soluţionat definitiv la momentul formulării cererii. Iar solicitarea şi admiterea strămutării unui proces aflat în faza de soluţionare a unei căi de atac nu va afecta hotărârea sau hotărârile pronunţate anterior formulării cererii de strămutare (e.g. admiterea cererii de strămutare a recursului nu va desfiinţa decizia instanţei de apel, deoarece, prin ipoteză, cererea de strămutare a recursului a fost formulată după pronunţarea acesteia).

În aplicarea dispoziţiilor art. 145 alin. 2 teza finală C.p.c., dacă cererea de strămutare formulată anterior este admisă ulterior soluţionării de către instanţă a unei căi de atac, consecinţa este desfiinţarea de drept a deciziei pronunţate, urmată de rejudecarea căii de atac de către instanţa la care s-a dispus strămutarea cauzei. Întrucât textul normativ nu distinge, soluţia este deplin aplicabilă şi validată chiar în practica judiciară şi în cazul deciziilor prin care dosarul a fost soluţionat definitiv.

Anularea unei hotărâri judecătoreşti, urmată de rejudecarea dosarului în primă instanţă sau în calea de atac, atrage întotdeauna atenţia oricărui practician, prin consecinţele negative produse, şi anume: anularea unui verdict al unei instanţe şi reluarea soluţionării cauzei, total sau parţial, în funcţie de faza procesuală în care se găseşte dosarul, cu o prelungire inevitabilă a duratei de soluţionare a procesului şi, implicit, o majorare a costurilor aferente acestuia, toate cu implicaţii negative în ceea ce priveşte încărcarea instanţelor şi administrarea sistemului judiciar. Din această perspectivă, anularea unei hotărâri judecătoreşti se cuvine a fi temeinic fundamentată, bazată fără echivoc pe dispoziţii procedurale clare şi coerente, pe motive previzibile, expres reglementate şi pe respectarea modului de exercitare şi de soluţionare a căilor de atac.

Toate acestea, fără a fi ignorate limitele procesului echitabil.

În ipoteza în care, consecutiv admiterii unei cereri de strămutare, este anulată o hotărâre judecătorească prin care cauza a fost soluţionată definitiv, în apel sau în recurs, în funcţie de procedura aplicabilă, toate rigorile enunţate trebuie să fie cu atât mai mari cu cât este implicit anulată şi autoritatea de lucru judecat, un atribut esenţial al hotărârii judecătoreşti, şi este pus în discuţie însuşi principiul securităţii raporturilor juridice, reper esenţial al noţiunii de proces echitabil.

Există, desigur, căi extraordinare de atac cu motive de exercitare limitativ şi foarte clar reglementate, precum şi cu un termen de declarare previzibil, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte momentul de început, durata, expirarea termenului şi consecinţa acestei expirării. Revizuirea şi contestaţia în anulare sunt exemplele clasice de căi extraordinare de atac, oferite de procedura civilă română, care permit instanţei, pentru motive clare, cunoscute şi previzibile, reglementate tocmai în vederea garantării unui proces echitabil, să anuleze o hotărâre judecătorească definitivă[8], cu consecinţa rejudecării cauzei, în apel sau în recurs.

Există motive procedural admisibile, care permit, în mod excepţional, încălcarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia o soluție definitivă a oricărui litigiu nu ar trebui rediscutată [9]. Ca exemplu pot fi enunţate raţiuni care ţin de garantarea unor drepturi procesuale fundamentale[10] sau de aflarea adevărului judiciar, în condiţiile descoperirii unor înscrisuri noi[11] şi care justifică în mod convingător o astfel de consecinţă.

Este adevărat că principiul securităţii raporturilor juridice nu este unul absolut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care permite, în mod excepţional, desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi redeschiderea unor proceduri, în anumite circumstanţe clar definite, şi numai dacă “redeschiderea procedurilor ar fi cea mai adecvată măsură reparatorie în cazul în care cerinţele art. 6 nu au fost respectate[12]“. Mai mult, redeschiderea unei proceduri nu poate reprezenta un gest automat, ci este posibilă numai după o atentă analiză, realizată de o instanţă, şi numai în scopul de a determina “în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc[13]. Trebuie enunţat, fără echivoc, că aplicarea acestor principii presupune atacarea în mod direct a unei decizii definitive, indicarea explicită a motivelor de nelegalitate ale acesteia, precum şi o motivare corespunzătoare din partea instanţei legal investite, care să argumenteze în mod convingător şi securizant de ce se impune crearea acestei breşe în principiul securităţii raporturilor juridice.

S-a mai reţinut cu suficientă claritate în jurisprudenţa CEDO, cea care evidenţiază excepţiile de la principiul securităţii raporturilor juridice, că “nicio parte nu este îndreptăţită să ceară supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa. Instanţele superioare nu trebuie să-şi folosească puterea lor de supervizare decât pentru a corecta greşelile de fapt sau de drept şi greşelile judiciare şi nu pentru a proceda la o reexaminare. Supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat. Nu se poate face derogare de la acest principiu, decât atunci când motive substanţiale şi imperioase o cer[14].

Chiar dacă nu exclude, cu titlu de excepţie, redeschiderea unor proceduri judiciare soluţionate definitiv, Curtea a reamintit că deciziile de redeschidere a unui proces, prin anularea unei decizii definitive, trebuie să fie conforme dispoziţiilor interne pertinente şi că folosirea abuzivă a unei astfel de proceduri ar putea fi contrară Convenţiei. “Principiul securităţii raporturilor juridice şi preeminenţa dreptului presupun ca instanţa naţională să manifeste multă vigilenţă în acest domeniu”. De asemenea, s-a mai reţinut că, “în cazul anulării unei decizii definitive în urma exercitării unei căi extraordinare de atac, Curtea trebuie să analizeze dacă a fost respectat un raport de proporţionalitate între interesele justiţiabilului, care a solicitat anularea deciziei definitive şi necesitatea de a asigura o bună administrare a justiţiei care presupune respectarea securităţii raporturilor juridice şi al autorităţii de lucru judecat“.[15].

Desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive este posibilă în procedura civilă română nu doar prin modalitatea directă, foarte clară şi previzibilă a exercitării unei căi extraordinare de atac, cu motive limitativ reglementate, ci şi în mod indirect, ca o consecinţă a admiterii unei cereri de strămutare, înregistrată pe rolul instanţei competente anterior soluţionării definitive a cauzei, dar admisă ulterior. Nu este departe de realitate adevărul sintagmei “desfiinţare indirectă“ deoarece suntem în prezenţa unui efect al aplicării instituţiei strămutării care, în sine, nu este o cale de atac, nici ordinară şi nici extraordinară, nici cu efect devolutiv şi nici exercitată pentru motive clare şi previzibile de nelegalitate sau de netemeinicie. Este doar o instituţie juridică reglementată în scopul înlăturării unor aparenţe ale lipsei de imparţialitate a instanţei, bazată pe o suspiciune legală de imparţialitate. Şi totuşi, în anumite circumstanţe procedurale, iată că ea poate produce efectul indirect al desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, fără ca partea care a formulat cererea de strămutare să fi solicitat expres acest lucru (partea interesată investeşte instanţa competentă doar cu o cerere de strămutare a cauzei), fără indicarea unor motive de nelegalitate ale deciziei definitive şi, mai ales, fără ca instanţa care a dispus strămutarea să arate care sunt motivele care justifică o breşă atât de importantă în principiul securității raporturilor juridice, cel ce presupune, în mod esenţial, ca o soluție definitivă a oricărui litigiu să nu poată fi rediscutată.

Poate fi o “îndoială“ privind imparţialitatea judecătorilor unei instanţe un motiv suficient pentru desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice?

Se respectă echilibrul just între interesele aflate în joc, pentru ca legea naţională înseşi să permită această ingerinţă?

O analiză detaliată a instituţiei strămutării relevă multiple aspecte care conduc toate către un răspuns negativ .

Astfel, în jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale[16] s-a reţinut că “soluţia pronunţată cu privire la strămutare este rezultatul unui act de administrare a justiţiei, nu de soluţionare în fond a unei cauze civile”. Or, paradoxal, un act de administrare a justiţiei, fără o analiză pe fond, poate conduce, prin jocul procedurii, la anularea unei decizii definitive, în absenţa unei minime analize a intereselor aflate în joc, pentru identificarea unui just echilibru, aşa cum impune imperativ jurisprudenţa CEDO, anterior evocată. Dacă anularea unei decizii definitive, printr-o altă hotărâre judecătorească, care analizează cauza pe fond, în baza unor motive clar invocate în acest sens, nu se poate realiza decât în condiţii extrem de restrictive (a se vedea revizuirea ori contestaţia în anulare), pare cu atât mai mult imposibilă anularea unei decizii definitive ca o consecinţă a unei hotărâri nemotivate, care nu abordează chestiuni de fond, ci doar dispune o măsură de administrare a justiţiei.

În al doilea rând, textele care reglementează instituţia strămutării nu menţionează motive clare pentru formularea unei cereri de strămutare. Există doar repere generale, abstracte, extrinseci instanţei şi judecătorilor, cărora practica judiciară le-a ataşat cu diverse grade de exigenţă situaţii de fapt apreciate ca generatoare ale unui sentiment de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor, suficiente pentru admiterea unei cereri de strămutare: “îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale”.

Standardul legiuitorului este diferit, deoarece în cazul căilor extraordinare de atac sunt reglementate motive clare, inteligibile, limitative. Mai mult, o cale extraordinară de atac poate fi admisă, cu consecinţa desfiinţării unei hotărâri definitive, doar dacă un motiv de anulare este incident cu certitudine, nu şi în ipoteza unei suspiciuni. Astfel fiind, o hotărâre definitivă nu poate fi anulată sau revizuită în baza unei îndoieli privind lipsa de citare, sau a unei suspiciuni privind existenţa unor hotărâri potrivnice, dar prin mecanismul strămutării poate fi anulată, pentru o simplă îndoială privind influenţa nefastă asupra tuturor judecătorilor unei instanţe, generată spre exemplu de mediatizarea excesivă a litigiului în presa locală sau de posibila influenţă a unui important politician şi om de afaceri local, parte într-un dosar etc.

În al treilea rând, observăm că nu există reglementat un termen până la care ar putea fi formulată o cerere de strămutare şi, implicit, nici unul de motivare a cererii de strămutare, comparativ cu orice altă cale de atac cu caracter extraordinar, care produce efecte similare strămutării. În raport cu art. 141 alin. 1 C.p.c., cererea de strămutare poate fi formulată oricând. Nu există niciun termen de motivare. În consecinţă, în tăcerea legii, o astfel de cerere poate fi motivată oricând şi completată oricând, inclusiv cu motive apărute ulterior formulării, dar înainte de soluţionarea ei.

Se poate imagina situaţia în care cererea de strămutare este soluţionată după pronunţarea deciziei definitive, iar motivele iniţial invocate sunt completate cu alte motive, apărute după pronunţarea deciziei definitive. Chiar dacă textul normativ nu distinge, desfiinţarea unei decizii definitive ca efect al strămutării pentru motive apărute şi implicit invocate după pronunţarea acesteia ar încălca principiul esenţial anterior enunţat, acela al stabilităţii juridice. Dacă o cale extraordinară de atac nu poate fi întemeiată pe motive apărute ulterior pronunţării deciziei definitive, cu atât mai mult nu ar trebui să poată fi anulată o decizie definitivă ca efect al admiterii unei cereri de strămutare, motivată pe o simplă îndoială a lipsei de imparţialitate, apărută ulterior sesizării.

Mai mult decât atât, lipsa unui termen de formulare a cererii de strămutare poate da naştere şi unor situaţii nedorite, de utilizare abuzivă a instituţiei, în scopul tergiversării procesului. Astfel, deşi a avut la îndemână un interval de timp generos între momentul sesizării instanţei şi finalizarea soluţionării dosarului, partea interesată poate alege să introducă o cerere de strămutare a dosarului înaintea ultimului termen de judecată, solicitând apoi instanţei, încunoştiinţate despre introducerea cererii de strămutare, să amâne soluţionarea cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare. Este de notorietate că, în condiţiile aglomerării unor instanţe competente să soluţioneze cererile de strămutare, termenul fixat pentru soluţionarea acestora nu poate fi, în toate situaţiile, unul urgent.

Aşa fiind, se poate considera, cu deplin temei, că soluţionarea cauzei ar trebui amânată numai în ipoteza în care titularul cererii de strămutare a solicitat şi a obţinut suspendarea soluţionării procesului, în condiţiile art. 143 C.p.c., condiţionată de plata unei cauţiuni. În caz contrar, nu există niciun argument pentru amânarea soluţionării cauzei aflată în stare de judecată, mai ales în condiţiile în care partea interesată ar fi avut un interval de timp suficient pentru a formula şi pentru a obţine strămutarea cauzei, anterior ultimului termen de judecată. Trebuie precizat, în acest context, faptul că temeiurile reale de strămutare (nu cazuri de incompatibilitate interpretate eronat ca fiind temeiuri de strămutare) sunt în cvasiunanimitatea cazurilor cunoscute ab initio, încă de la momentul sesizării instanţei.

Este real că, potrivit art. 142 alin. 1 teza finală C.p.c., instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare va înştiinţa de îndată instanţa investită cu soluţionarea cauzei cu privire la formularea cererii. Se ridică, desigur, chestiunea efectelor acestei notificări care, potrivit experienţei practice, nu cuprinde şi motivele cererii de strămutare. Apreciez că această notificare nu duce la amânarea automată a cauzei aflată în stare de judecată. O interpretare contrară ar lipsi de orice relevanţă instituţia suspendării, reglementată, pentru această ipoteză, de art. 143 C.p.c. Dacă instanţa va amâna cauza în baza informării comunicate obligatoriu de către instanţa învestită cu judecarea cererii de strămutare, care ar mai fi interesul pentru obţinerea unei suspendări, mai cu seamă că ea este condiţionată de plata unei cauţiuni?

În consecinţă, dacă nu se formulează sau nu se admite o cerere de suspendare, formularea unei cereri de strămutare nu constituie, în sine, un motiv pertinent pentru amânarea cauzei, aflată în stare de judecată. Manifestând precauţie faţă de cererea de strămutare susţinută de una dintre părţile în proces, instanţa va încălca dreptul celorlalte părţi care doresc soluţionarea cu celeritate a cauzei şi se opun în mod previzibil amânării acesteia. Mai mult decât atât, formularea unei cereri de strămutare înaintea ultimului termen de judecată poate oferi părţii interesate posibilitatea de a obţine o anulare a deciziei definitive, în cazul în care aceasta va fi nefavorabilă, printr-un alt mecanism procedural decât exercitarea unei căi de atac cu caracter extraordinar. În cazul unei soluţii favorabile, în mod previzibil se va renunţa la soluţionarea cererii de strămutare nesoluţionate încă, sau aceasta nu va fi timbrată. Utilizată în această maniera, instituţia strămutării este deturnată de la scopul ei firesc şi folosită ca substitut al unei căi extraordinare de atac, cu încălcarea principiului stabilităţii juridice, pe larg prezentat anterior. Consecinţa este anularea unei decizii definitive, în baza unei simple suspiciuni privind lipsa de imparţialitate a instanţei.

Se poate discuta, astfel, despre un “un efect pervers“ al dispoziţiilor legale analizate, unul dintre numeroasele efecte cu acest caracter, care ar putea fi identificate în dreptul pozitiv al oricărei ţări. În Franţa, spre exemplu, doctrina a dezvoltat o întreagă teorie care analizează efectele nedorite produse de anumite norme legale. Acestea sunt definite, în esenţă, ca fiind consecinţe nedorite de către legislator sau contrare obiectivelor urmărite de către actul normativ. Fiecare lege generează efecte directe, urmărite de către autor şi efecte indirecte, neprevăzute dar evidenţiate de punerea în aplicare a legii, dintre care unele sunt chiar contrare obiectivelor urmărite[17]. Putem reţine şi în cazul analizat că o normă instituită pentru a asigura aparenţa de imparţialitate a instanţei de judecată generează, în practică, efectul excesiv al anulării unor hotărâri judecătoreşti definitive, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi a stabilităţii raporturilor juridice civile.

Complementar argumentelor evocate mai sus, relev dispoziţiile art. 144 alin. 2 C.p.c., cele care permit desfiinţarea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti, cu consecinţa încălcării autorităţii de lucru judecat şi a principiului securităţii raporturilor juridice printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nemotivată.

Or, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, nu poate fi concepută desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în general, cu atât mai mult a uneia definitive, în absenţa expunerii argumentelor consistente şi pertinente care au permis această ingerinţă majoră în securitatea raporturilor juridice. Indiscutabil, desfiinţarea unor acte îndeplinite de instanţă sau chiar a hotărârii definitive pronunţate înainte de strămutare trebuie însoţită de o motivare corespunzătoare.

Aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă care nu şi-a motivat decizia, fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă inferioară, fie în alt mod, să fi examinat, totuşi, în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare[18]. Concluzia obligativităţii unui raţionament propriu instanţei se impune cu atât mai mult atunci când este vorba despre o hotărâre definitivă, prin care se anulează o altă hotărâre definitivă, a unei alte instanţe, protejată de principiul stabilităţii raporturilor juridice şi care se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Printr-o altă decizie[19], Curtea reafirmă necesitatea de a anula o hotărâre definitivă doar cu o suficientă argumentaţie şi cu păstrarea justului echilibru între interesele aflate în joc, constatând o încălcare fără echivoc a art. 6 CEDO deoarece “nu s-a demonstrat că denegarea de dreptate sau eroarea judiciară pretins comisă de instanța de fond în prezenta cauză era de natură să justifice anularea hotărârii definitive și irevocabile. …..prin anularea deciziei definitive, autoritățile nu au păstrat un just echilibru între interesele aflate în joc și, prin urmare, au încălcat dreptul primului reclamant la un proces echitabil“.

Dacă raportăm acest standard la situaţia unei decizii definitive anulate în urma strămutării, rezultă cu suficientă claritate concluzia că o hotărâre lipsită de motivare, aşa cum este aceea de admitere a strămutării, cu atât mai mult nu ar putea să justifice anularea unei decizii definitive şi să respecte echilibrul între interesele divergente aflate în joc, interese pe care nu le enunţă, nu le analizează şi nu are posibilitatea de a le proteja.

În mod repetat s-a enunţat în jurisprundenţa CEDO şi a fost evidenţiat în prezentul studiu că “dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care evocă preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”[20].

Concluzii

Este adevărat că incompatibilitatea şi strămutarea sunt două instituţii care îşi propun un scop identic, şi anume garantarea unui proces echitabil, prin eliminarea oricărei aparenţe de subiectivism şi de parţialitate a instanţei, însă, tot atât de adevărat este că ele nu se suprapun, nu sunt mijloace procedurale alternative, aflate la dispoziţia părţilor în proces. Dimpotrivă, cele două incidente procedurale cu privire la instanţă au caracteristici diferite, sub aspectul motivelor pentru care pot fi invocate, a condiţiilor de exercitare, a procedurii de soluţionare şi a consecinţelor admiterii de către instanţa competentă a demersurilor judiciare specifice prin care sunt invocate de către partea interesată (cererea de recuzare, respectiv cererea de strămutare).

În consecinţă, dacă situaţia care justifică o lipsă a aparenţei de imparţialitate vizează doar unul sau pe unii dintre judecătorii unui complet legal investit, nu suntem în prezenţa unui motiv întemeiat de strămutare, ci partea interesată va avea posibilitatea de a formula o cerere de recuzare. În ipoteza alternativă, dacă, şi numai dacă, acele motive ale lipsei de imparţialitate care vizează titularul completului unic sau titularii completului colegial investit cu soluţionarea cauzei sunt deopotrivă valabile pentru toţi judecătorii instanţei, datorită circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale, suntem în prezenţa unui motiv justificat de strămutare.

Consecinţa anulării unei decizii definitive prin admiterea unei cereri de strămutare trebuie privită cu circumspecţie din perspectiva derogărilor posibile de la principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Redeschiderea unei proceduri nu poate reprezenta un gest automat, fiind permisă, în raport cu exigenţele jurisprudenţei CEDO, numai după o atentă analiză şi în scopul de a realiza “în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc“. Din păcate, în ipoteza vizată, normele interne exclud orice analiză şi permit anularea unei decizii definitive, fără motivare. Mai mult, constatăm existenţa unui major dezechilibru, dacă avem în vedere că se sacrifică autoritatea de lucru judecat şi principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, pentru a se da satisfacţie unei simple îndoieli privind imparţialitatea obiectivă a tuturor judecătorilor unei instanţe. Raportul analizat este dezechilibrat, atâta timp cât, pentru a garanta aparenţa de imparţialitate afectată de o simplă bănuială, este lezat principiul stabilităţii raporturilor juridice, cu consecinţa unei vătămări în substanţă şi mult mai gravă a limitelor procesului echitabil, garantat de art. 6 CEDO.

Până la o necesară modificare a textului normativ supus analizei, se impune, desigur, aplicarea lui doar în situaţii clare, care în mod real pot fi considerate temeiuri de strămutare, cu excluderea celor care în realitate reprezintă doar cazuri de incompatibilitate cu regim juridic diferit. De asemenea, apare a fi obligatorie aplicarea legii de procedură într-o manieră care să respecte toate exigenţele enunţate, cele care se degajă din jurispudenţa CEDO, iar în caz de conflict între normele procedurale care reglementează instituţia strămutării şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interpretat de jurispudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului enunţată, soluţia clară şi previzibilă este oferită prin chiar dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Constituţia României; “Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.


[1] CEDO, Szameck c. Belgiei, 22 octombrie 1984; CEDO, Remli c. Franței, 23 aprilie 1996;
[2] CEDO, Kyprianou c. Ciprului, 15 decembrie 2005;
[3] Art. 332 alin. 1 C.p.c. “ Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii”
[4] Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: (….) 13. “atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.
[5] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, f. 368, Editura Universul Juridic 2013
[6] Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, f. 366, Editura Universul Juridic 2013.
[7] A se vedea Decizia 290/2018 publicată în Monitorul Oficial la data de 23 iulie 2018;
[8] Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. 1 punctele 4 şi 5 C.p.c., hotărârile definite relevante pentru prezenta analiză sunt:
– hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
– hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
[9] Cauza Brumărescu împotriva României, Plângerea nr. 28342/95) HOTĂRÂRE Strasbourg 28 octombrie 1999;
[10] De exemplu, încălcarea dreptului la apărare şi a contradictorialităţii în condiţiile lipsei de citare a părţii, motiv de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. 1 punctul 1 C.p.c.
[11] Cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 punctul 5 C.p.c.
[12] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 şi 33488/10, paragraful 15; similar Hotărârea din 1.12.2008 Mitrea împotriva României, cererea 26105/2013, paragraful 25;
[13] Hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza Gridan şi alţii împotriva României, cererile conexate nr. 28237/03, 24386/04, 46124/07 şi 33488/10, paragraful 15; similar Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, pct. 57;
[14] Hotărârea CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunţată la data de 12 octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42; Hotărârea CEDO din cauza Riabykh contra Rusiei, cererea nr. 52854/99, paragraful 52; Hotărârea CEDO din cauza Fundaţia Bucovina Mission Inc. şi Fundaţia Bucovina Bucureşti împotriva României, cererea nr. 1231/04, 25 septembrie 2012, paragraful 12; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Maşinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, cererea nr. 22.687/03; Hotărârea din cauza CEDO Elisei – Uzun şi Andone împotriva României, cererea nr. 42447/10, pronunţată la data de 23 April 2019 paragraful 42, 43;
[15] Hotărârea CEDO din cauza Borşan împotriva României, cererea nr. 25228/09, hotărâre din 5 decembrie 2017, paragrafele 29-30;
[16] Decizia nr. 1294/2009 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 737/29.10.2009
[17] Arlette Martin-Serf, Jean – Luc Vallens – “Redressement et liquidation judiciaires – Procedure et voie de recours” Revue trimestrielle de droit comercial et de droit economique nr. 4/2007, f. 604;
[18] Hotărârea CEDO pronunţată la data de 16.02.2010 în cauza Albert împotriva României, Cererea nr. 31911/03, paragraful 37;
[19] Hotărârea CEDO pronunţată la data de 11 aprilie 2017 în cauza Costache şi alţii împotriva României, cererea nr. 30474/03, paragrafele 29, 30;
[20] Hotărâre CEDO din cauza Brumărescu împotriva României, Plângerea nr. 28342/95), 28 octombrie 1999, paragraful 61; Hotărârea CEDO din cauza Konnerth contra României, pronunţată la data de 12 octombrie 2016, cererea nr. 21118/02, paragraful 42; Hotărârea din 13 mai 2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României (Cererea nr. 15.872/03), paragraf 59.


Irinel-Axente Andrei
Judecător, Curtea de Apel Cluj


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.