Secţiuni » Jurisprudenţă
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legii
Curţi de apelTribunaleJudecătorii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Dreptul la un proces echitabil şi impactul său asupra jurisdicţiei constituţionale din România
09.05.2020 | Ciprian COADĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Ciprian Coadă

Ciprian Coadă

1. Scurte consideraţii asupra justiţiei constituţionale din România

Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea României de la un regim de tip totalitar la o societate democratică, întemeiată pe valorile autentice ale statului de drept, iar în contextul evenimentelor istorice care au urmat, adoptarea Constituţiei din anul 1991 a stabilit noile coordonate ale unui stat de drept, democratic şi social, prin instituirea unui cadru juridic fundamental al noilor orientări.

Valorificând tradiţia constituţională din România, dar şi exigenţele constituţionale ale statelor europene occidentale, Constituţia din 1991 a consacrat o serie de structuri care să permită transpunerea celor mai importante direcţii, principii şi deziderate, prin reglementarea unor noi autorităţi publice, printre care şi Curtea Constituţională.

Organizată în temeiul dispoziţiilor art. 142 – 147 din Constituţia României şi Legii organice nr. 47/1992, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România.

Deşi înfiinţarea oficială al Curţii Constituţionale a României reprezintă consecinţa firească a receptării modelului european de control al constituţionalităţii legilor, justiţia constituţională din România s-a afirmat „pe cale pretoriană” încă din anul 1912, printr-o hotărâre judecătorească a Tribunalului Ilfov din Bucureşti, pe baza modelului american al controlului de constituţionalitate exercitat de autorităţile judecătoreşti.

Această hotărâre, care a avut un impact deosebit chiar şi în doctrina franceză pe care s-a întemeiat, a avut la bază principiul supremaţiei Constituţiei, iar sistemul de referinţă care i-a servit ca model a fost consacrat prin Constituţia din 1923, stabilindu-se în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie în secţiuni unite sarcina de a exercita un control de constituţionalitate a posteriori, limitat la cazul dedus judecăţii şi fără caracter sistematic.

În urma instaurării regimurilor dictatoriale şi totalitare de după 1938, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor a fost abrogat, în timp ce Constituţia României din 1965 a instituit doar un control preventiv de constituţionalitate al legilor, în cadrul unei proceduri de tip parlamentar care nu a avut eficienţa dorită, datorită caracterului său eminamente politic.

Fiind receptivă celui de al treilea val al sistemului european de control în materia constituţionalităţii legilor, Constituţia României din 1991 a stabilit această competenţă în sarcina unui organ specializat, centralizat, cu o funcţionalitate multiplă, ale cărui atribuţii, organizare şi funcţionare îl apropie, dar îl şi diferenţiază de restul modelor de comparaţie din democraţiile europene contemporane.

Atribuţiile Curţii Constituţionale, în forma iniţială prevăzută prin Constituţia din 1991 şi Legea nr. 47/1992, au fost redefinite, ca urmare a modificărilor aduse actului fundamental şi legii organice prin Legea de revizuire a Constituţiei României din 2003[1], act normativ care, pe lângă instituirea unor temeiuri constituţionale necesare integrării României în comunitatea euro-atlantică, a urmărit să valorifice şi rezultatele unui deceniu de activitate al Curţii Constituţionale, asigurând sporirea eficienţei unei instituţii integrate Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene.

Pe această cale, s-a înscris şi ideea ca o instituţie naţională, aşa cum este şi Curtea Constituţională, să fie compatibilizată cu instituţii similare consacrate în statele Uniunii Europene, prin lărgirea subiectelor de sezină şi includerea Avocatului Poporului ca titular al dreptului de sesizare a Curţii în cadrul controlului prealabil, dar şi prin conferirea unor atribuţii noi şi modificarea unor atribuţii mai vechi ale Curţii.

Potrivit art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională a României are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Toate aceste atribuţii şi limitele exercitării unora dintre ele sunt prevăzute şi prin Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, ele fiind dezvoltate şi printr-o bogată jurisprudenţă a Curţii, care a avut rolul de complini sau explicita anumite prevederi insuficient conturate şi care au dat naştere, de-a lungul timpului, unor dispute practice şi doctrinare.

Deşi de-a lungul timpului, unele dintre aceste atribuţii au fost exercitate şi aduse la îndeplinire cu stricta respectare a cadrului constituţional, este cert că anumite atribuţii, împoreună cu deciziile emise în exercitarea lor, au fost influenţate de compoziţia Curţii Constituţionale, de comportamentul constituţional loial al celorlalte autorităţi publice, de precizia şi predictibilitatea normelor procedurale aplicabile, dar şi de consecvenţa acestei instituţii în interpretarea aceloraşi reguli de drept.

Acest demers, departe de a fi unul exhaustiv, îşi propune să aducă în atenţia celor interesaţi doar una din competenţele funcţionale ale Curţii Constituţionale, dintr-o dublă perspectivă, teoretică şi aplicativă, prin lansarea unei teme de dezbateri de actualitate, care, prin raportare la unele exemple de practică relativ recente, să constituie chiar sursa unor viitoare analize şi reglementări ale spaţiului comun european.

După cum vom vedea, demersul nostru nu este unul deloc întâmplător, deoarece, prin rolul şi poziţia pe care o ocupă, justiţia constituţională îşi pune tot mai mult amprenta asupra bunei funcţionări a statului de drept, motiv pentru care aceasta nu poate funcţiona, la rândul său, în afara unor coordonate, care să contribuie la consolidarea principiilor de bază ale democraţiei, la sporirea încrederii cetăţenilor în autorităţile publice şi la triumful supremaţiei Constituţiei şi legii ca pilon fundamental al statului de drept.

2. Exigenţele dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cazul conflictelor de natură constituţională

Apariţia unor conflicte între autorităţile publice este inevitabilă, deoarece, deşi în îndeplinirea mandatelor ce le revin, aceste autorităţi trebuie să exprime un comportament constituţional loial, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat implică, în cadrul colaborării, şi zone de autonomie şi indepedenţă, în care autorităţile riscă să interfereze.

Conflictele juridice de natură constituţională se soluţionează în prezent de diferite tribunale constituţionale din Europa sau alte continente, însă ele conduc, din păcate, şi la conflicte deschise între curţile constituţionale şi respectivele autorităţi.

Pe bună dreptate, în doctrină s-a arătat că această atribuţie presupune o intervenţie în zone deseori delicate, greu de arbitrat, cu orgolii greu de satisfăcut.

În exercitarea acestei atribuţii, judecătorii constituţionali trebuie să manifeste grijă şi reţinere, pentru a nu fi atraşi în capcane, să manifeste independenţă şi imparţialitate, prudenţă şi tact, precum şi o bogată imaginaţie în spirit constituţional. [2]

În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e din Constituţia României, revizuită, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în cuprinsul Legii nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României (art. 11 şi art. 34-36), aceste norme reglementând tipul hotârârii pronunţate şi procedura de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională.

Procedura de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, finalizată printr-o decizie, este una relativ simplă, iar aceasta prevede că cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.

Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului, precum şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna judecătorul-raportor.

La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de judecată şi citează părţile implicate în conflict.

Dezbaterea va avea loc la data stabilită de preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.

Ceea ce nu reglementează însă Constituţia şi nici Legea organică este conţinutul propriu-zis al conflictului juridic de natură constituţională, care nu este definit ca atare de legiuitor şi nici nu este subordonat anumitor condiţii expres prevăzute prin lege, care să vină şi în întâmpinarea tuturor garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, pe care art. 6 din CEDO îl consacră.

Este real că, printr-o serie de decizii, cum sunt, cu titlu de exemplu, cele cu nr. 53 din 28.01.2005 sau nr. 435 din 26.06.2006, Curtea Constituţională a stabilit semnificaţia conflictului juridic de natură constituţională între autorităţile publice, subliniind că acesta presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”.

Din perspectivă procedurală însă, nici Constituţia şi nici legea organică nu conţin dispoziţii suficient de acoperitoare cu privire la o serie de situaţii atipice, întrucât nu prevăd necesitatea încunoştiinţării persoanelor şi entităţilor străine de un eventual conflict şi nici a prezentării de către acestea a unui punct de vedere motivat, atunci când efectele deciziei s-ar putea răsfrânge asupra lor.

Din economia dispoziţilor de drept intern rezultă că procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale se derulează cu alicarea unor garanţii fundamentale ale procesului echitabil : publicitatea şi contradictorialitatea procedurii, dreptul la apărare, nemijlocirea şi principiul independenţei judecătorilor.

Într-adevăr, cele mai multe din procedurile de acest gen s-au desfăşurat cu stricta respectare a acestor principii şi cu directa participare a părţilor implicate în conflict, dar jurisprudenţa de dată recentă demonstrează că în anumite situaţii, efectele nemijlocite ale unor proceduri se pot răsfrânge asupra unor persoane sau entităţi care nu sunt părţi în conflict şi cărora dreptul la apărare, dreptul la o cale efectivă de atac şi dreptul de acces la o instanţă le pot fi încălcate.

Exemplul cel mai edificator cu putinţă se referă la situaţia revocării din funcţie a conducătorului unei autorităţi publice sau a unei structuri specializate, în cazul în care părţile implicate în procedura de numire şi revocare, aflate în conflict, nu înţeleg să se pună de acord asupra viitoarei decizii, una dintre aceste părţi fiind învestită cu atribuţii de decizie, iar o alta înţelegând să supună celei dintâi o propunere de revocare din funcţie a respectivei persoane.

Un exemplu de dată relativ recentă este reprezentat de Decizia nr. 358/30.05.2018 a Curţii Constituţionale a României, prin care aceasta, în rezolvarea unui conflict juridic de natură constituţională, generat de refuzul Preşedintelului României de a da curs propunerii Ministrului Justiţiei de revocare din funcţie a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a impus Preşedintelului României să emită decretul de revocare din funcţie a procurorulu-şef al acestei Direcţii.

În motivarea deciziei sale, Curtea Constituţională reţine că Preşedintele României nu este îndreptăţit să facă o analiză decizională asupra modului în care este motivată propunerea, în schimb, acesta poate deschide un dialog cu ministrul Justiţiei cu privire la aceste aspecte. Curtea Constituţională arată că nu este nici rolul preşedintelui şi nici cel al Curţii Constituţionale de a face un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului Justiţiei şi s-ar transforma în autorităţi de control al modului în care Ministrul Justiţiei înţelege să îşi exercite competenţa constituţională discreţionară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată. Curtea Constituţională constată, astfel, că şeful statului a făcut în acest caz o „evaluare a evaluării” Ministrului Justiţiei, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorităţii ministrului Justiţiei, ceea ce încalcă Constituţia.

Specific dispozitivului Deciziei Curţii Constituţionale, este şi faptul că acesta îl obligă pe Preşedintele României să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi faptul că în lumina considerentelor şi jurisprudenţei sale, Curtea nu îi oferă acestuia o cale de atac, cu privire la motivele de fond ce au stat la baza revocării din funcţie, o eventuală cale de atac putând fi exercitată doar sub aspectul unor motive de nelegalitate ale decretului prezidenţial.

Decizia Curţii Constituţionale care îl obliga pe Preşedintele României să emită decretul de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu a fost luată în unanimitate, întrucât trei dintre judecătorii Curţii au emis opinii separate, în care au argumentat că preşedintele statului nu a declansat un conflict constituţional refuzând propunerea de revocare formulată de Ministrul Justiţiei.

Indiferent de aspectele de fond şi de formă pe care conflictul juridic de natură constituţională exemplificat le ridică, această procedură a ridicat încă din start o serie de serioase probleme, referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind interesant de ştiut dacă exigenţele specifice dreptului la un proces echitabil s-ar fi aplicat şi în privinţa unei proceduri ce se desfăşoară în faţa unei instanţe de contencios constituţional şi ale cărei efecte imediate erau similare îndepărtării din funcţie a unei persoane prin orice alt act de autoritate publică.

Acesta este şi motivul pentru care, în luna decembrie 2018, fostul procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care a reclamat încălcarea unor drepturi prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că prin decizia sa, Curtea Constituţională a României a hotărât revocarea sa din funcţie, deşi, nu a avut calitatea de parte în conflictul soluţionat de instanţa constituţională, nu a fost citat în faţa Curţii Constituţionale şi nu a avut nici posibilitatea de a avea cel puţin calitatea de „intervenient”, pentru a-şi exprima un punct de vedere în apărare.

În opinia reclamantei, încălcarea unor drepturi consfinţite prin Convenţie decurge din faptul că Decizia Curţii Constituţionale nu a putut fi contestată, inexistenţa unei căi de atac fiind stabilită de însăşi motivarea deciziei Curţii Constituţionale. Pe această cale, s-a reclamat şi faptul că în dreptul intern nu există un temei de drept, care să permită exercitarea unei căi de atac împotriva unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, cum este şi Decizia nr. 358/30.05.2018. Altfel spus, reclamanta a pretins că în procedura finalizată prin prinunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 358 din 30 mai 2018 nu au fost respectate garanţiile unui proces echitabil, sub aspectul accesului la un tribunal, având în vedere că nu există în dreptul intern „un recurs efectiv”, un temei de drept şi o procedură internă bazată pe criterii obiective care să îi fi oferit reclamantei dreptul la o contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil referitoare la măsurile disciplinare dispuse de ministrul justiţiei şi decise de Curtea Constituţională printr-o decizie definitivă, fără cale de atac.

Printr-o hotărâre luată în unanimitate la data de 05 mai 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie istorică, oferind câştig de cauză reclamantei în procesul intentat statului român după revocarea sa din funcţie la data de 9 iulie 2018, prin decret al preşedintelui României, în baza unei decizii a Curţii Constituţionale, care l-a obligat pe şeful statului să o demită.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamantei i-a fost încălcat dreptul de avea acces la o instanţă pentru a-şi formula apărările, garantat de articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, pornind de la afirmaţia fostului ministru al Justiţiei, care a notat în raportul care a stat la baza revocării din funcţie că reclamanta şi-a încălcat atribuţiile, făcând declaraţii presei naţionale şi internaţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că reclamanta şi-a exprimat punctele de vedere referitoare la amnistie şi graţiere, modificările aduse Codurilor penale şi legilor justiţiei în limitele libertăţii de exprimare şi că a transmis public punctul său de vedere asupra reformelor, în calitate de şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Curtea mai susţine că acest lucru nu a încălcat sub nicio formă prevederile legale ci, dimpotrivă, s-a încadrat în dreptul său la liberă exprimare.

Curtea concluzionează că îndepărtarea reclamantei de la conducerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie a învins scopul menţinerii independenţei judiciare şi a avut consecinţe asupra celorlalţi procurori şi judecători care au participat la dezbaterile publice privind reformele legislative.

În comunicatul de presă emis de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 05.05.2020 se arată următoarele:

„Cazul a vizat înlăturarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie înainte de sfârşitul celui de-al doilea mandat, în urma criticilor sale asupra reformelor legislative în domeniul corupţiei. Ea a susţinut că, de asemenea, nu a putut să conteste această decizie în instanţă.

Curtea a constatat în special că nu a existat nicio modalitate pentru reclamantă de a înainta o cerere în instanţă împotriva demiterii sale, întrucât o astfel de procedură ar fi putut doar să examineze aspectele formale ale decretului prezidenţial pentru înlăturarea ei şi nu argumentul său de fond, acela că fusese înlăturată incorect pentru criticarea modificărilor legislative din legea corupţiei.

Dreptul ei la libera exprimare fusese încălcat pentru că a fost revocată pentru acele critici pe care le-a făcut în exercitarea atribuţiilor pe o chestiune de mare interes public. Una dintre atribuţiile sale de procuror-şef anticorupţie a fost aceea de a-şi exprima opinia cu privire la reformele legislative care ar putea avea un impact asupra sistemului judiciar şi a independenţei sale şi asupra luptei împotriva corupţiei”.

Potrivit aprecierilor Curţii, „Se pare că îndepărtarea ei prematură a învins chiar scopul menţinerii independenţei judiciare şi trebuie să fi avut un efect asupra ei şi a celorlalţi procurori şi judecători în participarea la dezbaterile publice privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar şi independenţa judiciară.”

În cuprinsul motivării deciziei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că în sistemul de drept român există posibilitatea generală de a contesta în faţa instanţelor o decizie administrativă, iar un decret prezidenţial este o astfel de decizie administrativă, aşa cum se arată în punctul de vedere al Guvernului României.

Totuşi, judecătorii europeni susţin că exemplele prezentate de Guvern nu privesc situaţii similare cu cea a reclamantei, mai ales că în speţă era vorba de adoptarea de către preşedinte a unui decret pentru îndepărtarea dintr-o funcţie de conducere a unui procuror, in urma unui ordin specific dat de Curtea Constituţională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului învederează în paragrafele 114 şi 115 ale deciziei că deşi accesul într-o funcţie precum cea ocupată de către reclamantă constituie un privilegiu ce poate fi acordat de autoritatea competentă, nu acelaşi lucru se poate spune despre încetarea mandatului, fiind exclus ca decizia să fie unilaterală şi arbitrară, existând un cadru legal care ar fi trebuit să protejeze reclamanta de o astfel de decizie nelegală. Pe baza analizei cadrului legal la data revocării, Curtea constată că accesul la o instanţă al reclamantei, chiar dacă teoretic nu a fost eliminat, putea viza doar aspecte formale ale decretului şi nu ar fi condus niciodată la soluţionarea problemei de fond.

„Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, în decizia sa din 30 mai 2018, Curtea Constituţională a României a menţionat în mod special că, în circumstanţele cazului solicitantului, instanţele administrative au limitate căile de a revizui decretul prezidenţial pentru înlăturarea solicitantului.

Practic, dacă reclamanta ar fi făcut un demers în instanţă, de a contesta decretul prezidenţial, ar fi fost vorba de un demers formal.

O astfel de cale, dacă ar fi fost urmată de reclamantă, nu ar fi fost un remediu eficient în ce priveşte nucleul plângerii, sens în care Curtea notează : „Înlaturarea ei a fost o sancţiune disciplinară ilegală, declanşată de opiniile sale exprimate public în contextul reformelor legislative.”

Astfel, Curtea precizează că reclamanta nu ar fi avut acces la o instanţă să-şi apere efectiv drepturile cu privire la revocarea disciplinară din funcţia de procuror şef DNA, în baza declaraţiilor făcute.

„Având în vedere cele de mai sus, în lipsa unor exemple de jurisprudenţă internă a unor cazuri similare şi având în vedere natura obligatorie şi specifică a deciziei adoptate de CCR în cauza actuală, Curtea nu este convinsă că solicitantul avea o cale internă disponibilă pentru a ataca eficient în instanţă ceea ce intenţiona cu adevărat să conteste, şi anume motivele scoaterii ei din funcţia de procuror şef al DNA prin decretul prezidenţial din 9 iulie 2108.”

Reclamanta ar fi avut posibilitatea doar de a contesta decretul de înlăturare din funcţie, dar o examinare adecvată a motivelor înlăturarii sale, prin prisma relevanţei celor constatate de ministrul Justiţiei de la acea dată a fost exclusă.

„Curtea respinge obiecţia Guvernului în ceea ce priveşte neepuizarea căilor de atac interne şi concluzionează că statul respondent (România) a afectat baza dreptului de acces al solicitantului la o instanţă din cauza limitelor specifice pentru o reexaminare a cazului său prevăzute în hotărârea Curţii Constituţionale”, se arată în motivare.

Potrivit deciziei, Curtea a constatat că majoritatea motivelor invocate de către fostul ministru al Justiţiei în raportul de revocare din funcţie a reclamantei, sunt opinii pe care aceasta le-a exprimat într-o calitate profesională.

Mai exact, motivele prezentate de Curtea Constituţională s-au referit numai la investigaţiile deschise de DNA în legătură cu posibile fapte de corupţie comise de către membrii Guvernului şi dezvăluirea detaliilor acestora investigaţii către mass-media prin comunicate de presa. În plus, au mai fost şi declaraţiile publice ale Laurei Codruţa Kovesi în legatură cu reformele legislative propuse de Guvern şi de anchetele DNA legate de aceste reforme, care au fost citate pe larg şi comentate în cele 12 pagini ale raportului ministrului justiţiei.

În plus, toate argumentele fostului ministru al justiţiei, au fost examinate de organul profesional al sistemului judiciar, Consiliul Superior al Magistraturii, ocazie cu care s-a constatat că ele nu au niciun temei factual sau legal.

„Prin urmare, având în vedere cele de mai sus şi având în vedere cronologia evenimentelor în totalitatea lor, mai degrabă decât incidente separate şi distincte, există dovezi ale unei legături cauzale între exercitarea de către reclamant a libertăţii sale de exprimare şi încetarea mandatului.”

„Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că principalele motive de îndepartare a reclamantei din funcţia ei de procuror şef al DNA au fost legate de dreptul ei la libertatea de exprimare, care include libertatea de a comunica opinii şi informaţii.”

În concluzie, Curtea reţine că revocarea reclamantei din funcţia de procuror-şef al DNA şi motivele invocate sunt în contradicţie cu principiul că Justiţia funcţionează ca o ramură independentă a puterii de stat şi cu principiul independenţei procurorilor, care – potrivit Consiliului Europei şi altor instituţii internaţionale – este un element cheie pentru menţinerea independenţei sistemului judiciar.

În încheiere, judecătorii europeni arată că îndepărtarea prematură a reclamantei din funcţia sa de procuror şef al DNA a încălcat chiar scopul menţinerii independenţei sistemului judiciar, instituit de aceste reglementări.

„În plus, încetarea prematură a mandatului solicitantului a fost o sancţiune deosebit de severă, care a avut, fără îndoială, un efect de şoc, fiind astfel descurajată nu numai Kovesi, dar şi alte persoane, procurori şi judecători, de a mai participa vreodată în viitor la dezbaterile publice privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar şi în general independenţa sistemului judiciar”.

Acest fapt evidenţiază cu atât mai mult importanţa istorică a deciziei instanţei europene, prin prisma concluziei potrivit căreia revocarea din funcţie şi motivele pe care s-a întemeiat nu pot fi conciliate cu importanţa ce trebuie acordată funcţiei judiciare ca o ramură independentă a Statului şi principiului independenţei procurorilor, consacrat de multiple reglementări ale Consiliului Europei şi cele internaţionale, ca element cheie al menţinerii independenţei sistemului judiciar în ansamblul său.

Pe baza argumentelor de mai sus şi ţinând cont de importanţa fundamentală a libertăţii de exprimare în chestiuni de interes general, Curtea de la Strasbourg este de părere că îndepărtarea reclamantei din funcţia de procuror şef al DNA nu a fost o măsură „necesară într-o societate democratică.”

Această hotârâre nu trebuie să ne surprindă, fiind cât se poate de previzibilă.

Într-adevăr, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au apărut, de-a lungul timpului, unele nuanţări cu privire la interpretarea întinderii câmpului de aplicare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, deşi norma de referinţă se referă numai la plângerile privind „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil” şi „acuzaţiile în materie penală”.

Deşi în aparenţă această formulare exclude litigiile de drept public de la protecţia acordată de art. 6 din Convenţie, câmpul de aplicare a garanţiilor generale ale procesului echitabil a fost extins pe cale jurisprudenţială de către Curtea de la Strasbourg, care a arătat că aceste garanţii pot fi aplicate contenciosului funcţiei publice, dacă sunt întrunite anumite criterii, precum şi contenciosului constituţional.[3]

În lumina acestei jurisprudenţe, toate garanţiile procesului echitabil funcţionează şi în fata instanţei de contencios constituţional, care, în calitatea sa de gardian obiectiv al Constituţiei, desfăşoară o serie de activităţi, care pot avea o influenţă hotărâtoare asupra protecţiei unor drepturi fundamentale ale individului.

În mod cert, întrucât analizele asupra fondului cauzei exced acelor chestiuni de natură procedurală ce ne interesează în mod deosebit, ne vom limita prin a spune că aspectele reclamate prin plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului pun în discuţie chestiuni privind compatibilitatea dreptului intern cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, consfinţite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, similare celor sesizate de Curte în cauza Baka împotriva Ungariei şi care decurg din lipsa accesului la o instanţă, ca urmare a eliberării din funcţie a unui magistrat de rang înalt, aşa cum a fost şi cazul Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie din Ungaria.

Şi în această cauză (cererea nr. 20261/12), reclamantul Andras Baka s-a plâns cu privire la încălcarea dreptului de acces la un tribunal – prin prisma articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia), prin aceea că măsura încetării mandatului de Preşedinte al Curţii Supreme nu a putut fi contestată şi supusă unei analize judiciare efective. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea libertăţii sale de exprimare – prin prisma articolului 10 din Convenţie, întrucât a fost înlocuit din funcţie la mijlocul mandatului (în 2012) datorită atitudinii sale critice legate de anumite chestiuni ce vizau independenţa sistemului judiciar maghiar, reflectate în noua Constituţie a Ungariei şi/sau în legislaţia subsecventă[4].

Şi în această cauză, deficienţele de drept intern au făcut ca, alături de încălcările sancţionate prin prisma art. 10 din Convenţie, sesizarea reclamantului să fie analizată şi în raport de incidenţa art. 6 din Convenţie, întrucât acestuia i s-a refuzat dreptul de acces la un tribunal, plângerea sa nefăcând obiectul unui remediu intern eficient.

Sub aspectul dreptului de acces la un tribunal – consacrat de art. 6 din Convenţie, Curtea a reiterat faptul că acest articol asigură oricărei persoane dreptul de a i se analiza orice plângere vizând drepturi şi obligaţii civile de către o instanţă independentă.

Din acest punct de vedere, articolul 6 din Convenţie implică, în aprecierea Curţii, „dreptul la un tribunal”, iar dreptul de acces la un astfel de tribunal sau instanţă constituie şi el un aspect al domeniului de protecţie al art. 6 (a se vedea în acest sens, cauza Golder contra Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975).

În speţă, Curtea a constatat că judecătorii din Ungaria, cei de la Curtea Supremă, inclusiv preşedintele, nu sunt excluşi în mod expres de la dreptul de acces la un tribunal.

Dimpotrivă, legislaţia internă maghiară stabileşte dreptul persoanelor cu funcţii de conducere în sistemul judiciar de a contesta în faţa unui organism specializat o eventuală înlocuire din funcţie.

Totuşi, în circumstanţele pariculare ale cauzei, Curtea a constatat că exercitarea dreptului reclamantului de acces la un tribunal, în faţa căruia să conteste înlocuirea sa din funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme, a fost împiedicată nu atât printr-o dispoziţie expresă, cât prin faptul că încetarea mandatului său a fost prevăzută în chiar normele tranzitorii ale legii fundamentale. Astfel, dacă vicepreşedintele instanţei supreme avea posibilitatea contestării încetării mandatului său în faţa Curţi Constituţionale (ceea ce s-a şi întâmplat), reclamantul nu avea nici măcar această posibilitate.

Mai mult, observând că autorităţile maghiare nu au făcut dovada existenţei primului criteriu din cele expuse pe larg în cauza Vilho Eskelinen şi alţii contra Finlandei [MC], nr. 63235/00), respectiv nu a probat faptul că restrângerea dreptului de acces la un tribunal s-a făcut „într-un domeniu ce implică exerciţiul unor prerogative discreţionare legate de suveranitatea statului, ce prevalează în faţa intereselor indivizilor”, Curtea a conchis că a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie.

Şi până la pronunţarea acestei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut prilejul de a analiza o serie de chestiuni ce ţin de achitatea procedurilor desfăşurate în faţa curţilor constituţionale, pronunţăndu-se pentru prima oară acestui aspect în cauza Ruis Mateos contra Spaniei.

În această cauză, Tribunalul constituţional din Spania nu a respectat principiul egalităţii armelor, specific procedurii echitabile, garantate de către art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât avocatul statului a avut posibilitatea prezentării de obsevaţii scrise în faţa instanţei constituţionale cu privire la validitatea legii atacate, pe când reclamanţilor li s-a negat orice calitate de a interveni în această procedură specială, aspect de natură a aduce atingere principiului general al contradictorialităţii.

O încălcare în acelaşi sens a Convenţiei a fost constatată ulterior de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi în alte cauze, precum Krcmar contra Republicii Cehe (2000), Niederost-Huber contra Elveţiei (2000), Mantovanelli contra Franţei (2000) şi altele, fără ca această extindere a protecţiei europene a drepturilor omului să însemne că tribunalele constituţionale sunt subordonate Curţii de la Strasbourg, ci doar că procedurile desfăşurate în faţa acestor instanţe se circumscriu aceloraşi exigenţe ale dreptului la un proces echitabil, impuse de art. 6 din Convenţie.

3. Concluzii şi propuneri de lege ferenda

Dispoziţiile constituţionale introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei din anul 2003 au consolidat funcţiile şi atribuţiile Curţii Constituţionale.

Evenimentele actuale, aflate în continuă dinamică, impun ca în viitorul apropiat aceste funcţii şi atribuţii să concure la o şi mai mare consolidare a unor principii de bază ale statului de drept, cum sunt cele înscrise în art. 1 alin. 5 din Constituţie, potrivit cărora „în România respectarea Constuituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi art. 16 alin. 2 din actul fundamental, conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Pentru aceasta, este necesar ca unele proceduri constituţionale reglementate prin legislaţia internă să se armonizeze într-o mai mare măsură cu exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai cu seamă că, odată cu revizuirea Constituţiei din 2003, dreptul la un proces echitabil este menţionat la art. 21 alin. 3 din actul fundamental, sub forma principiului de drept potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei lor într-un termen rezonabil.

Deşi într-o primă fază orientarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg a fost în sensul că art. 6 din Convenţie este aplicabil doar jurisdicţiilor constituţionale declanşate la iniţiativa particularilor, în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, în scopul apărării unor valori şi a unor drepturi fundamentale, prin intermediul recursului direct sau pe cale de excepţie, evenimentele ulterioare au condus la schimbarea acestui mod de abordare, până într-acolo încât Curtea a admis că întreg arsenalul garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil trebuie aplicate atât contenciosului funcţiei publice, cât şi contenciosului constituţional, în măsura în care acestea sunt decisive în vederea stabilirii drepturilor cu caracter civil ale reclamanţilor, indiferent de natura procedurilor interne.

Încă din anul 1993, în raportul întocmit în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, chiar Comisia Europeană a statuat că „atunci când dreptul naţional prevede existenţa unei jurisdicţii constituţionale, la care accesul direct sau indirect, al justiţiabililor este deschis, procedurile care se derulează în faţa ei trebuie să respecte principiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie, atunci când decizia sa poate influenţa rezultatul litigiului din faţa instanţei ordinare”, iar această poziţie care a fost confirmată nu doar prin decizia Curţii Europene de la acea dată, ci şi printr-o bogată jurisprudenţă ulterioară.

Jurisprudenţa de dată recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului merge însă chiar mai departe, prin a statua că aceste garanţii se aplică indepedent de existenţa unui litigiu aflat pe rolul instanţelor ordinare şi chiar în absenţa unei proceduri jurisdicţionale constituţionale, caracterizate prin contradictorialitate, nemijlocire şi oralitate.

Aşa se şi explică de ce în cauza Baka împotriva Ungariei, Curtea de la Strasbourg a constatat că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la o cale efectivă de atac, ulterior îndepărtării sale din funcţie, fie şi în absenţa unei proceduri jurisdicţionale declanşate în faţa tribunalului constituţional ungar sau de ce s-a ajuns la extinderea sferei civile a articolului a art. 6 paragraful 1 din Convenţie la unele proceduri specifice justiţiei politice şi/sau parlamentare, precum în cauza Demicoli contra Maltei (27 august 1991), unde obiect al unei procedurii naţionale l-a constituit acţiunea introdusă împotriva unui jurnalist în faţa Camerei Reprezentanţilor din Parlamentul Maltei.

Acest tip de cazuistică impune concluzia că toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se impun a fi respectate şi în cazul unor conflicte juridice interne de natură constituţională, care se desfăşoară după aceleaşi reguli aplicabile controlului de constituţionalitate a legilor, dar ale căror efecte se rasfrâng asupra unor persoane străine de acest conflict şi care nu au fost citate în această procedură.

Într-adevăr, Curtea Europeană a decis că lipsa de legătură cu procedurile derulate în faţa instanţelor judecătoreşti justifică inaplicabilitatea articolului 6 din Convenţie doar în cazul recursurilor sau sesizărilor introduse de către autorităţile publice în faţa curţilor constituţionale, care urmăresc să ofere o interpretare abstractă a constituţiei, o cenzurare in abstracto a unei legi neconstituţionale sau o rezolvare a unor conflicte de competenţă între puterile publice, datorită caracterului total constituţional al procedurilor.[5]

Armonizarea procedurilor constituţionale interne cu exigenţele dreptului la un proces echitabil ar asigura deciziilor pronunţate în cadrul acestor proceduri aceleaşi standarde de previzibilitate şi claritate specifice legii, anumite proceduri, declanşate de către particulari pe cale de excepţie fiind o prelungire a procedurilor judiciare derulate în faţa instanţelor de judecată şi finalizându-se cu o hotărâre general obligatorie, ale cărei efecte sunt asemănătoare legii.

Tocmai de aceea, ar fi de preferat ca deciziile Curţii Constituţionale să fie lipsite de interpretări divergente şi să nu genereze o practică judiciară neunitară, care să conducă la adâncirea unor probleme de drept izvorâte din reglementări insuficient de precise.

Prin caracterul general obligatoriu, deciziile Curţii Constituţionale se integrează ordinii de drept naţionale, fiind asimilate celorlalte izvoare de drept[6], ceea ce înseamnă că, asemeni legilor, ele trebuie să presupună şi o doză de accesibilitate şi previzibilitate, pentru ca orice individ să poată cunoaşte, plecând de la textul clauzei pertinente şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării date de către instanţe, ce acţiuni sau omisiuni îi angajează răspunderea juridică şi în ce condiţii.

În plus, în viziunea Curţii Europene, în cazul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, faza contenciosului constituţional apare ca accesorie în raport cu faza judecătorească – civilă sau penală – în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, situaţie în care natura sui generis a instanţelor constituţionale şi particularităţile acelor jurisdicţii constituţionale reprezintă o problemă secundară, datorită strânsei legături dintre chestiunea prejudicială a neconstituţionalităţii şi rezultatul procesului principal.[7]

Într-o astfel de ipoteză, exigenţa previzibilităţii devine aplicabilă şi interpretării jurisprudenţiale însăşi, deoarece, aşa cum subliniază Curtea, oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, există tot timpul „un element de interpretare judiciară”, inclusiv în dreptul penal, care impune judecătorului, în calitatea sa de interpret, grija de a asigura previzibilitatea „legii”.[8]

Prin Hotărârea din 15 mai 1996, pronunţată în Cauza Cantoni contra Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte la disiparea îndoielilor ce ar putea subzista, cu privire la interpretarea normelor, ţinând cont de evoluţia practicii cotidiene.

Acest lucru înseamnă, în accepţiunea Curţii, să se admită că, atât într-un sistem juridic de drept continental, cât şi de common law, jurisprudenţa, ca sursă de drept, poate contribui la „evoluţia progresivă” a regulilor răspunderii penale, cu condiţia ca rezultatul interpretării judiciare „să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil”.

Astfel, în cauza Achour contra Franţei (29 martie 2006), Curtea a considerat că „jurisprudenţa clară şi constantă” a Curţii de Casaţie franceze – ce reţine al doilea termen al recidivei (a doua infracţiune comisă) pentru a rezolva chestiunea rezolvării aplicării în timp a legilor referitoare la recidivă – permite dispoziţiei legale în virtutea căreia persoana a fost condamnată, pentru că a acţionat în stare de recidivă, să îndeplinească cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate la data comiterii faptelor, potrivit exigenţelor impuse de art. 7 din Convenţie.

În al treilea rând, pentru a se menţine în cadrul coordonatelor specifice art. 6 din Convenţie, legiuitorul naţional ar trebui să se preocupe de asigurarea unui sistem de selecţie a judecătorilor constituţionali superior celui actual, care să contribuie la sporirea garanţiilor de imparţialitate şi profesionalism în exercitarea funcţiei, atât prin includerea în aria de selecţie a unor specialişti în drept constituţional şi actuali sau foşti judecători cu o vastă experienţă profesională, cu o repuţie neştirbită şi o largă recunoaştere în rândul teoreticienilor şi practicienilor dreptului, cât şi prin eliminarea oricăror legături de ordin politic, care ar putea compromite deplina lor independenţă în îndeplinirea mandatului.

Un lucru la fel de important, pe care o viitoare reformă constituţională trebuie să îl expliciteze, îl reprezintă şi condiţia de înaltă competenţă profesională pe care candidaţii la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale trebuie să o îndeplinească, un corp de profesionişti care să asigure interpretarea Constituţiei, neputând fi alcătuit din simpli specialişti ai dreptului, ci din practicieni şi teoreticieni, a căror ţinută profesională, trebuie demonstrată şi evaluată pe baza unor criterii previzibile şi măsurabile, care să le asigure o înaltă pregătire.

În prezent, dispoziţiile art. 143 din Constituţia României prevăd că judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior, fără să expliciteze criteriile în baza cărora înalta competenţă profesională urmează a fi evaluată şi nici conţinutul vechimii de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

În ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în Legea organică nr. 47/1992, republicată, nici acestea nu conţin suficiente detalii, stipulând, sub forma unor norme de procedură, destul de laconice, că:

„(4) Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit votul majorităţii membrilor prezenţi.

(5) Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune “curriculum vitae” şi actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi audiaţi de comisie şi de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.”

O viitoare reformă constituţională nu trebuie să ignore nici posibilitatea ca unele decizii ale Constituţionale, care pot pune în discuţie respectarea atribuţiilor încredinţate sau a unor norme de procedură esenţiale, să poată fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul unor căi speciale de atac, întrucât într-o societate democratică orice act al unei autorităţi publice trebuie să poată fi cenzurat de o instanţă independentă, potrivit art. 21 din Constituţie, conform căruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit.

Deşi potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, cu modificările şi completările ulterioare, procedura jurisdicţională prevăzută în prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, acest unic fapt nu echivalează cu existenţa unui remediu procedural implicit consacrat în dreptul intern, o eventuală cale extraordinară de atac fiind lăsată tot la latitudinea Curţii Constituţionale, singura competentă, potrivit legii, să hotărască asupra compatibilităţii acestui remediu cu procedura jurisdicţională aplicabilă.

Actualmente, în lipsa unei temei legal expres, deciziile Curţii Constituţionale, deşi general obligatorii, nu pot fi în nici un fel contestate, nici măcar în ipoteza încălcării unor norme privind legala compunere a completului sau legala constituire a instanţei, a unor norme privind competenţa funcţională a Curţii sau care pot avea legătură cu situaţii de incompatibilitate şi nici măcar atunci când efectele generate de aceste decizii pot genera un conflict cu ordinea juridică europeană şi internaţională, integrată celei naţionale.

Ceva mai mult decât atât, deciziile Curţii Constuituţionale nu pot fi atacate nici măcar în poteza unor situaţii obiective care constituie motive de contestaţie în anulare sau de revizuire ale hotărârilor judecătoreşti, ce pot pune în lumină fapte şi împrejurări, cu o înrâurire hotărâtoare asupra justei soluţionări a cauzei şi aflării adevărului sau care pot decurge din condamnarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Bunăoară, ar fi de neconceput ca o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni ori prin care se confirmă rezultatele sufragiului în procedura de alegere a preşedintelui României sau cele ale referendumului, să nu poată fi revizuită, în măsura în care anumite situaţii, date sau informaţii ar fi necorespunzătoare adevărului, iar aceste rezultate să nu poată fi contestate în nici un mod, doar pentru că ele ar fi consolidate printr-o decizie a Curţii Constituţionale care, la rândul ei, nu poate fi infirmată pe nici o altă cale.

Acesta este însă numai un exemplu, iar alte exemple, care pot pune în lumină situaţii sau împrejurări apte să justifice existenţa unor căi extraordinare de atac pot fi imaginate şi în cazul soluţionării unor obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate, a unor conflicte juridice de natură constituţională, în cazul exprimării avizului consultativ pentru propunerea suspendării Preşedintelui României din funcţie sau în cazul soluţionării unor contestaţii având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Ideea că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi supusă nici unei căi de atac pleacă de la premisa că în activitatea de înfăptuire a justiţiei constituţionale Curtea nu ar putea săvârşi nici un fel de erori, or, această premisă nu reprezintă un argument suficient de solid, din moment ce realitatea demonstrează că există şi situaţii practice când această decizie poate cauza o vătămare, pentru a cărei remediere partea interesată trebuie să aibă la dispoziţie un instrument procesual adecvat.

De asemenea, nu se poate pleca de la prezumţia irefragabilă că o decizie a unei autorităţi publice nu ar putea fi atacată doar pentru că aceasta este definitivă, deoarece, în statul de drept, nu pot exista acte şi decizii ale unor autorităţi publice care să nu poată fi cenzurate pe nici o cale. De aceea, dacă în activitatea de înfăptuire a justiţiei civile chiar şi hotărârile definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, acest principiu ar trebui să caracterizeze şi activitatea de înfăptuire a justiţiei constituţionale, deoarece şi soluţiile pronunţate de o instanţă constituţională pot conţine erori procedurale ori substanţiale, ce pot fi incompatibile cu rolul şi principiile justiţiei constituţionale ori cu dispoziţiile de procedură aplicabile.

Absenţa unui astfel de instrument în legislaţia internă face ca dispoziţiile art. 21 alin. 1 din Constituţie să nu îşi găsească pe deplin eficienţa într-o serie de situaţii în care decizia pronunţată în cadrul unei proceduri contencioase ori necontencioase să fie vizibil afectată de un viciu de natură să prejudicieze drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale unei persoane, care nu beneficiază de un acces la justiţie, tocmai pentru că deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi în nici un fel cenzurate.

În mod evident, aceste decizii nu pot fi atacate nici în cazul în care ele rezolvă situaţii litigioase, cum sunt conflictele juridice de natură constituţională, ale căror efecte se pot răsfrânge asupra drepturilor civile ce aparţin persoanelor străine de acest conflict, cum sunt persoanele ce ocupă o funcţie publică de rang înalt şi care, odată revocate din funcţie, nu beneficiază de nici o posibilitate de a se apăra în cadrul acestor proceduri şi nici de a contesta rezultatul procedurii, printr-o cale efectivă de atac exercitată la o instanţă independentă şi imparţială din cadrul sistemului judiciar.

O asemenea importantă problemă trebuie să capete o soluţionare în sensul protejat prin convenţiile internaţionale la care România este parte şi, în special, în sensul valorilor protejate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai ales că revocarea unor persoane ce ocupă funcţii înalte în cadrul sistemului judiciar poate pune în discuţie independenţa justiţiei ca putere în stat, dar şi drepturile minimale de care aceste persoane trebuie să bucure întocmai ca şi restul cetăţenilor.

În urma decizia pronunţate la data de 05 mai 2020 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kovesi împotriva României, este, într-adevăr, regretabil să se constate o încălcare a drepturilor fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului printr-o procedură desfăşurată împotriva unui înalt magistrat din cadrul Ministerului Public, procedură care s-a finalizat printr-o decizie de revocare a acestuia din funcţia deţinută.

Fără îndoială, membrii corpului judiciar, ca orice alţi cetăţeni, trebuie protejaţi de modul arbitrar de exercitare a puterii executive, numai un control eficient exercitat asupra demersului de revocare de către un organ judiciar independent putând garanta caracterul efectiv al acestui drept, în condiţiile în care Curtea Constituţională a României, în propria decizie de reziolvare a conflictului juridic de natură constituţională a subliniat că „.. instanţa de contencios administrativ va reţine numai competenţa de control stricto sensu a legalităţii decretului/refuzului emiterii acestuia”, neputând analiza fondul propunerii de revocare. Or, în această speţă, instanţa de la Strasbourg conchide asupra încălcării art. 6 din Convenţie, determinat de înseşi limitele pe care decizia Curţii Constituţionale le-a impus posibilităţii reclamantei de a-şi exercita dreptul de acces la o instanţă.

Această situaţie impune necesitatea modificării urgente a legislaţiei române care reglementează procedura numirii şi revocării în funcţiile înalte din cadrul Ministerului Public, în acord şi cu recomandările constante ale organismelor internaţionale, în sensul sporirii unor garanţii de stabilitate în exercitarea funcţiei, consolidării rolului Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi acordării posibilităţii ca în aceste situaţii, dar şi în alte situaţii similare, deciziile Curţii Constituţionale să poată fi revizuite în cazul unor încălcări ale Convenţiei constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Această delicată problemă merită clarificări din partea legiuitorului naţional, cu atât mai mult cu cât, şi în materia contenciosului privind funcţia publică, practica recentă a instanţei europene pare că se îndepărtează de la criteriile mai vechi dezvoltate pe cale jurisprudenţială, cu privire la incidenţa a art. 6 din Convenţie, prin extinderea câmpului de aplicare al acestui articol la toţi funcţionarii publici, şi nu doar la acei funcţionari cărora legislaţia internă le deschidea accesul la o instanţă naţională, cu excluderea celor ţinuţi de obligaţia de loialitate faţă de stat, de o relaţie specială de încredere cu statul angajator sau de exercitarea unei funcţii de autoritate publică.

Orice soluţie contrară pare a se constitui în sursa unei discriminări evidente între diferitele categorii de demnitari sau funcţionari publici, or, această discriminare a condus şi la modificarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, prin extinderea domeniului de aplicare al art. 6 din Convenţie, mai ales că diversitatea sistemelor juridice ale statelor aderente îi puneau pe funcţionarii publici într-o situaţie de inegalitate, iar art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu restrânge la un anumit domeniu aria de aplicare a procesului echitabil.

Asemenea demersuri nu trebuie ignorate, în condiţiile în care consecinţele viitoare ale unor decizii ale Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice interne pot fi deosebit de importante, punând judecătorul naţional într-o situaţie foarte dificilă, aceea de a alege între a rămâne fidel principiilor de drept şi sistemului de drept pe care este chemat să îl slujească sau deciziei de a aplica o hotărâre general obligatorie, a cărei nerespectare îl poate expune unor eventuale sancţiuni disciplinare, dar care, în lipsa altor remedii, îl poate determina să se abată de la principiile generale ale dreptului şi care nu ar putea fi invocată drept scuză, în cazul angajării unei eventuale răspunderi, în urma condamnării României de către instanţele europene.

Această sarcină este cu atât mai dificilă cu cât, spre deosebire toţi actorii implicaţi în procesul de elaborare, adoptare, promulgare şi verificare a constituţionalităţii legii, judecătorul român nu este exonerat a răspunde nici chiar şi în cazul unor deficienţe de legislaţie sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind pus în situaţia de a-şi formula apărarea în orice tip de acţiune în regres a statului, chiar şi în ipoteza în care condamnarea statului român ar putea pune în discuţie neconcordanţa legislaţiei interne cu anumite standarde europene sau internaţionale privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului[9].

Acesta este şi motivul pentru care, doctrina mai nouă a evidenţiat, „dilema în care se află judecătorul chemat să aplice Dreptul în cazuri particulare, acesta aflându-se, deopotrivă, sub spectrul generat de dispoziţiile art. 99 lit. ş din Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cu care nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă abatere disciplinară, dar şi sub spectrul normelor care-i reglementează misiunea în societate, norme care-l obligă să asigure supremaţia legii, respectiv să aplice Dreptul, în raport cu exigenţele şi principiile acestuia, fără posibilitatea de a ieşi din matca Dreptului (art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată).”[10]

Pe bună dreptate, acelaşi autor subliniază că „judecătorul nu trăieşte într-un turn de fildeş, el este, deopotrivă, cetăţean al ţării sale, având nu doar dreptul de a judeca, înfăptuind actul de justiţie, dar şi obligaţia de a se asigura că actul de justiţie pe care-l înfăptuieşte se integrează armonios în ţesutul social.

Având în vedere spectrul, în dubla sa dimensiune mai sus prezentată, sub care judecătorul îşi desfăşoară activitatea de înfăptuire a actului de justiţie, constatăm că acesta, în prezenţa deciziilor Curţii Constituţionale menţionate, se află într-o poziţie mult mai dezavantajată chiar în raport cu funcţionarul public, care, conform legii care-i guvernează statutul „are dreptul să refuze în scris şi motivat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, dacă le consideră ilegale, el nefiind obligat să execute un ordin vădit ilegal (art. 45 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată).”

În contextul în care în perioada actuală magistratul român va supus unor provocări fără precedent, din perspectiva aplicării legii şi a deciziilor Curţiii Constituţionale, este deosebit de important ca în procesul de afirmare a dreptului să nu fie omis principiul supremaţiei Constituţiei, înscris în art. 1 alin. 5 din Constituţia României şi nici principiul supremaţiei legii înscris în acelaşi act fundamental.

Pentru aceasta, dincolo de respectarea statutului specific funcţiei exercitate, este necesar ca toţii practicienii dreptului, indiferent de poziţia deţinută în stat, să facă dovada chibzuinţei depline în exercitarea misiunii încredinţate şi să demonstreze o capacitate anticipativă şi o viziune cognitivă de ansamblu, care să le permită să vină în întâmpinarea evenimentelor viitoare şi nevoilor de progres social, în consonanţă cu importanţa unor decizii, care, alături de alte comandamente normative, produc efecte obligatorii la nivelul întregii societăţi.


[1] Legea de revizuire a Constituţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003.
[2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pagina 1404.
[3] În cauza Pellegrin contra Franţei (1999), Curtea a înlocuit criteriul patrimonial stabilit până la acea dată pentru a aprecia asupra câmpului de aplicare a art. 6 din CEDO şi în materia contenciosului funcţiei publice cu un criteriu de distincţie funcţional. În cauza menţionată, Curtea a conchis că sunt excluse de la aplicarea art. 6 din Convenţie numai litigiile privind funcţionarii publici care îndeplinesc sarcini specifice în cadrul administraţiei publice şi care acţionează ca reprezentanţi ai puterii publice a statului sau ai colectivităţilor locale, pentru ca ulterior câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţie să fie exfins şi alte categorii de funcţionari.
[4] În fapt, reclamantul, ca preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din Ungaria, ales de Parlamentul Ungariei conform legii în vigoare în 2009, pe un mandat de 6 ani, a avut comentarii critice referitoare la câteva demersuri şi iniţiative la nivel legislativ, astfel:
În legătură cu legea ce dădea posibilitatea redeschiderii unor proceduri finalizate cu hotărâri definitive pentru fapte comise în timpul dispersării demonstranţilor în cursul anului 2006, reclamantul a exprimat critici în mod public. Totodată, prin purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme, s-a manifestat un punct de vedere în sensul că astfel de norme ar fi neconstituţionale.
În al doilea rând, în legătură cu dispoziţia constituţională în baza căreia se reducea vârsta de pensionare a judecătorilor de la 70 la 62 de ani, reclamantul a adresat scrisori diverşilor actori cu atribuţii în procesul de adoptare a Constituţiei (preşedinte al republicii, prim-ministru, preşedinte al forului legislativ), în care s-a subliniat riscul pe care o astfel de măsură îl implica (pensionarea bruscă a unui număr semnificativ de persoane în 2012, aproximativ a zecea parte din numărul total al judecătorilor, implicaţii asupra independenţei şi inamovibilităţii acestora etc.)
În ziua dezbaterii amendamentului respectiv, reclamantul a adresat o nouă scrisoare prim-ministrului în care arăta că propunerea respectivă era umilitoare, nejustificată, chiar discriminatoare pentru judecătorii vizaţi, aducând atingere independenţei şi inamovibilităţii lor. După adoptarea amendamentului, reclamantul în calitate de Preşedinte al Consiliului Naţional Judiciar maghiar a dat publicităţii un comunicat destinat atât publicului maghiar, cât şi organismelor Uniunii Europene, în care a reiterat poziţia sa critică faţă de modificările survenite.
În al treilea rând, la solicitarea reclamantului, secţia penală a Curţii Supreme a redactat o analiză a unor amendamente ce vizau legislaţia procesual penală din Ungaria. Având în vedere că observaţiile şi propunerile judecătorilor nu au fost luate în considerare de forul legislativ, s-a apelat la procedura de control constituţional, iar Curtea Constituţională maghiară a declarat respectivele norme de modificare ca neconstituţionale.
În fine, reclamantul a exprimat opinii critice în legătură cu alte legi aflate în proces de adoptare, cea privind organizarea şi funcţionarea instanţelor, respectiv cea privind statutul şi salarizarea judecătorilor. La finalul anului 2011 reclamantul a avut o intervenţie în plenul Parlamentului în legătură cu aceste aspecte.
Înlocuirea din funcţie a reclamantului
Legea fundamentală, adoptată la 25 aprilie 2011 stabilea că instanţa supremă ungară va fi Kuria, nume tradiţional pentru instituţia Curţii Supreme. Normele tranzitorii ale Constituţiei stabileau că mandatele Preşedintelui Curţii Supreme, Preşedintelui Consiliului Naţional Judiciar, respectiv ale membrilor acestui consiliu vor înceta odată cu intrarea în vigoare a noii Constituţii.
Data intrării în vigoare a noii legi fundamentale a fost stabilită pentru 1 ianuarie 2012, dată la care a încetat mandatul de preşedinte al reclamantului, cu aproximativ trei ani şi jumătate înainte de expirarea normală a mandatului de 6 ani ce-i fusese încredinţat de Parlament în 2009. Totodată, prin modificarea legii de organizare şi funcţionare a instanţelor, reclamantul a încetat să mai fie eligibil pentru o asemenea funcţie, prin introducerea unui criteriu ce stabilea vechimea de cel puţin 5 ani ca judecător a candidatului. În consecinţă, au fost alese de Parlament alte două persoane pentru funcţiile de Preşedinte al Kuriei, respectiv de Preşedinte al nou înfiinţatului Oficiu Naţional pentru Justiţie.
Modificările la nivel legislativ şi constituţional din Ungaria au atras atenţia organismelor Uniunii Europene. În urma demarării unei proceduri accelerate de infringement faţă de Ungaria, inter alia, pe problema independenţei justiţiei. Comisia Europeană a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii care, printr-o decizie din 6 noiembrie 2012, a reţinut încălcarea de către statul maghiar a Directivei 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 referitoare la tratamentul nediscriminatoriu al salariaţilor.
De altfel, printr-o decizie din 16 iulie 2012, Curtea Constituţională a Ungariei declarase ca neconstituţionale dispoziţiile interne referitoare la pensionarea obligatorie a judecătorilor la vârsta de 62 de ani.
În legătură cu încetarea (în condiţii similare cu cele în care s-a aflat reclamantul) a mandatului de 6 ani al Vicepreşedintelui Curţii Supreme, Curtea Constituţională s-a pronunţat printr-o decizie din 19 martie 2013, reţinând cu un vot de 8 contra 7 că nu a existat o încălcare a legii fundamentale a Ungariei. Oricum, majoritatea fragilă cu care s-a luat decizia şi argumentele exprimate în opinia separată au constituit ele însele puncte de plecare pentru analiza efectuată de Curtea Europeană.
[5] Frederic Sudre, Jean Pierre Marguenaud, Joel Andriantsimbazovina, Adelline Gouttenoire, Michel Levinet, Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura Rosetti International, Bucureşti, 2011, pagina 203.
[6] Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Hotârârile Sunday Times împotriva Regatului Unit din 26 aprilie 1979, Dudgeon şi Chappell, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înţeles termenul de „lege” în accepţiunea sa „materială” şi nu „formală”, prin aceea că a inclus în conţinutul său atât texte de rang „infralegislativ”, cât şi dreptul „nescris”, căruia îi este asociată şi jurisprudenţa din sistemele de common law. Cu alte cuvinte, în sensul Convenţiei, „legea materială” desemnează ansamblul dreptului în vigoare, fie acesta legislativ, fie de reglementare sau jurisprudenţial. Cert este însă că într-un domeniu reglementat de dreptul scris, Curtea Europeană are o concepţie foarte flexibilă, considerând că „legea” este reprezentată de textul în vigoare, aşa cum instanţele de judecată competente l-au interpretat, ţinând cont de noile informaţii tehnice.
[7] Bianca Selejan Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pagina 177.
[8] Frederic Sudre, Jean Pierre Marguenaud, Joel Andriantsimbazovina, Adelline Gouttenoire, Michel Levinet, op.cit., pagina 329.
[9] Potrivit art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999, privind privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Ministrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă, cu modificările şi completările ulterioare, (1) Statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă. (2) Răspunderea civilă a funcţionarilor publici se stabileşte în condiţiile de drept comun care vor fi reglementate prin legea privind statutul funcţionarilor publici, prin decizie de imputare emisă de ministrul finanţelor. Persoana în cauza poate ataca decizia de imputare în condiţiile Legii contenciosului administrativ. (3) Răspunderea civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească. (4) Răspunderea civilă a membrilor Guvernului se stabileşte în condiţiile Legii privind responsabilitatea ministerială. (5) Pentru celelalte persoane, răspunderea civilă se stabileşte în condiţiile dreptului comun în materie. (6) Nu răspund, în condiţiile prezentei ordonanţe, Preşedintele României, deputaţii şi senatorii şi judecătorii Curţii Constituţionale. (7) În toate procedurile judiciare derulate potrivit dispoziţiilor prezentului articol, Guvernul, reprezentat de Agentul guvernamental, are drept de intervenţie, în condiţiile Codului de procedura civilă.
[10] Lidia Barac, Privire critică asupra deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în materia infracţiunii de abuz în serviciu, Partea II, publicat la data de 27.02.2018 în cuprinsul platformei on line juridice.ro.


Judecător Ciprian Coadă
Curtea de Apel Constanţa


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.