Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Condiții de aplicare a procedurii simplificate de recunoaștere a învinuirii în faza de judecată
12.05.2020 | Vasile SPÎNU

JURIDICE - In Law We Trust
Vasile Spînu

Vasile Spînu

Prealabil, menționez că am hotărât să public această lucrare din considerente profesionale generate de un interes practic. În contextul, exercitării apărării drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale clientului în fața instanțelor penale, avocatul uzând de mijloacele prevăzute de lege pe care le consideră favorabile, realizează acest interes.

În calitate de avocat stagiar, în această etapă incipientă de disecare a profesiei, am constatat că procedura despre a cărei condiții de valabilitate este acest compendiu, reprezintă o strategie de apărare destul de eficientă din perspectiva soluționării cu celeritate a cauzei și mai ales din perspectiva beneficiilor substanțiale pentru inculpați, respectiv, reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii.

1. Considerații generale privind instituția procedurii recunoașterii învinuirii în faza de judecată.

Procedura recunoașterii învinuirii în faza de judecată este reglementată de un complex de norme din Codul de procedură penală, legiuitorul preferând să disperseze în mai multe articole instituția procedurii simplificate în faza de judecată, și anume: art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377 și art. 396 alin. (10), în detrimentul unei structuri armonizate.

Această instituție reprezintă una din modalitățile ”justiției negociate” introduse în dreptul pozitiv procesual românesc prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (”Mica Reformă”), prin care a fost completat Codul de procedură penală din 1968 cu dispozițiile art. 3201 și altele.

Această instituție a fost concepută drept un răspuns la pretențiile societăţii contemporane privind eficientizarea actului de justiţie. Conceptul preluat din ”common law” prevede că apatia procesului penal ar putea fi remediată şi prin recurgerea la aşa-numitele proceduri abreviate, tranzacţii între organele judiciare în materie penală şi alte autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală sau simplificarea procedurii jurisdicţionale în cadrul instanței de fond.

Această instituție, în reglementarea noului Cod de procedură penală presupune că: ”În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10)”, care prevăd că în cazul, ”când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (11) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de liberatate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.”

După cum rezultă din titlul Legii nr. 202/2010, introducerea instiuției procedurii recunoașterii învinuirii în faza de judecată a fost catalizată de imperativul soluționării cu celeritate a cauzelor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată. Astfel, pentru eficientizarea mecanismul de coerciție penală, legiuitorul a preluat din alte sisteme de drept unele mijloace procesuale ce țin de procedura simplificată și condițiile de aplicare ale acesteia.

II. Condiții de aplicare a procedurii simplificate în faza de judecată.

Procedura simplificată în faza de judecată poate fi urmată în cazul întrunirii cumulative a unor condiții care rezultă din interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează instituția, în concret:
1. Infracțiunea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală să nu prevadă în calitate de pedeapsă detențiunea pe viață;
2. Declarația de recunoaștere să fie făcută personal sau prin înscris autentic de către inculpat în fața instanței de judecată;
3. Recunoașterea faptelor descrise în rechizitoriu să fie făcută până la începerea cercetării judecătorești în cauză;
4. Recunoașterea comiterii faptei să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective;
5. Inculpatul să recunoască toate actele descrise în rechizitoriu iar nu doar o parte din acestea;
6. Instanța să constate că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt suficiente pentru aflararea adevărului și justa soluționare a cauzei;

Secțiunea 1. Inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață.

În confomitate cu dispozițiile art. 349 alin. (2) coroborat cu art. 374 alin. (4) C.proc.pen., inculpatul trebuie să fi fost acuzat de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede numai pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii. Deci, nu prezintă relevanță dacă pedepsa detențiunii pe viață este unică (ex. Genocidul, prevăzut de art. 438 alin. (2) C.pen.) sau prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii (ex. Omorul calificat, prevăzut de art. 189 C.pen.).

Consider că raționamentul legiuitorului privind această condiție s-a referit la pericolul deosebit al acestui tipar de infracțiuni, considerând că nu se impune instituirea unor beneficii sub aspect sancționator persoanelor care recunosc săvârșirea unor astfel de infracțiuni, or, în acest context, primează impactul social generat de periculozitatea majoră a acestor fapte prevăzute de legea penală, astfel încât, judecarea acestor cauze nu poate avea loc decât în baza procedurii obișnuite.

Aceeași condiție era prevăzută și de dispozițiile art. 3201 C.proc.pen. din 1968, iar jurisprudența a fost majoritară în sensul că procedura simplificată nu se aplică inculpatului care a comis o infracțiune pedespsită cu detențiunea pe viață, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza tentativei.

Astfel, s-a reținut că, ”potrivit art. 3201 alin. (7) C.proc.pen. din 1968, dispozițiile alin. (1)-(6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață. În consecință, procedura judecății în cazul recunoașterii vinovăției nu este aplicabilă dacă acțiunea penală privește tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav, deoarece conform art. 176 C.pen. din 1969, infracțiunea de omor deosebit de grav se pedepsește cu detențiune pe viață, iar utilizarea în lege a sintagmei ”o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață” presupune neluarea în considerare a cauzelor de reducere a pedepsei, cum este tentativa.[1]

Trebuie precizat, că jurisprudența este neunitară sub acest aspect, fapt generat, de interpretarea noțiunilor de ”pedeapsă prevăzută de lege”, prin care, conform prevederilor art. 187 C.pen. cu corespondent în art. 1411 din C.pen. din 1969: ”se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”, precum și ”săvârșirea unei infracțiuni”prevăzute de art. 174 C.pen. cu corespondent în art. 144 din C.pen. din 1969 prin care: ”se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”

Este important de menționat că în cazul în care, inculpatul a fost trimis în judecată în modalitatea prevăzută de dispozițiile art. 38 C.pen., respectiv, în caz de concurs de infracțiuni, nici pentru una din infracțiunile din actul de sesizare săvârșite în concurs, legea nu trebuie să prevadă pedeapsa sub forma detențiunii pe viață, or, dacă una dintre acestea este pedepsită de lege cu detențiunea pe viață, nu se va putea proceda la judecarea potrivit procedurii abreviate cu privire la celelalte infracțiuni, deoarece procedura abreviată trebuie să fie aplicată unitar, prin raportare la toate infracțiunile cuprinse în actul de sesizare, iar nu fragmentată în raport de fiecare dintre infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Conform dispozițiilor art. 374 alin. (4) C.proc.pen., inculpatul aflat în ipoteza săvârșirii unor fapte concurente, va trebui ”să recunoască în totalitate faptele reținute în sarcina sa”, neavând facultatea de a recunoaște doar anumite fapte care intră în marja condiționalităților procedurii simplificate și să nu recunoască săvârșirea infracțiunii care ar atrage pedeapsa detențiunii pe viață, urmărind să i se aplice beneficiul prevăzut de art. 396 alin. (10) C.proc.pen. Problema a fost tranșată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că: ”într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurente) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, judecarea cauzei se face pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun”. În motivarea deciziei se arată faptul că ”rațiunea care a stat la baza excluderii infracțiunii pedepsite cu detențiunea pe viață de la judecata potrivit procedurii accelerate își găsește cu atât mai mult incidența într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, fiind imperativă prevalența principiului aflării adevărului și stabilirii vinovăției față de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului, care nu se pot asigura decât prin judecarea cauzei potrivit dreptului comun[2]”.

În această situație, este inevitabil să apară suspiciuni de încălcarea a dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității în fața legii pentru inculpatul care a săvârșit o asemenea infracțiune. În acest sens, Curtea Constituțională a precizat că: ”nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerității procesului penal, astfel că nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. Neaplicarea procedurii simplificate și a beneficiului recunoașterii vinovăției pentru infracțiunile concurente cu infracțiunea pedepsită cu detențiunea pe viață nu afectează principiul egalității în fața legii[3]”.

Într-o altă decizie, instanța de control constituțional a arătat că: ”egalitatea nu înseamnă uniformitate iar procedura de judecată în cazul pledoariei de vinovăție nu reprezintă un drept fundamental și nu capătă valențe discriminatorii, având o justificare obiectivă și rezonabilă ce ține de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detențiunii pe viață fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc[4]”.

Totuși, procedura simplificată în faza de judecată va putea fi aplicată inculpatului, care aflându-se în ipoteza săvârșirii unor infracțiuni în modalitatea prevăzută în dispozițiile art. 38 C pen., când nici una din infrațiuni nu atrage pedeapsa prevăzută de lege a detențiunii pe viață. Este important de precizat, că procedura în cazul recunoașterii învinuirii în faza de judecată va putea fi aplicată și-n ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 39 alin. (2) C.pen.: ”Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treie din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”. Această ipoteză este compatibilă cu condiția aplicării procedurii simplificate, întrucât legea nu prevede nici pentru una din infracțiuni cea mai severă pedeapsă din sistemul de coerciție penală.

Secțiunea 2. Declarația de recunoaștere să fie făcută personal de către inculpat în fața instanței de judecată sau prin înscris autentic.

Prin dispozițiile art. 375 alin. (11) C.proc.pen. având corespondent la art. 3201 alin. (1) C.proc.pen din 1968, legiuitorul a instituit posibilitatea inculpatului de a se prevala de procedura simplificată în faza de judecată prin intermediul unui înscris autentic, alternativ cu modalitatea de a face personal în fața instanței acest lucru, prevăzută de art. 374 alin. (4) C. proc.pen.

Înscrisul autentic în accepțiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C.proc.civ.:”este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.

(2) Este de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către autoritatea publică și căruia legea îi conferă acest caracter”.

În forma inițială a noului Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, legiuitorul a abandonat această posibilitate, având la bază raționamentul conform căruia ”numai inculpatului prezent i se poate pune în vedere posibilitatea judecării în procedura simplificată” și faptul se va purcede asupra ”ascultării inculpatului imediat” ce acesta și-a manifestat voința în sensul de a se prevala de procedura abreviată, considerând prezența inculpatului în această procedură drept o condiție procesuală.

Pe parcursul aplicării sale, procedura simplificată în forma prevăzută de legiuitor la data intrării în vigoare a Noului cod de procedură penală a generat o discriminare, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă a diferenţei de tratament între persoanele care se prezintă în faţa instanţei şi recunosc faptele reţinute în sarcina lor şi persoanele care nu se prezintă la judecată, aprecindu-se într-un final că se creează o situație de inegalitate juridică, care lipsea unii inculpații din motive neimputabile lor (domiciliu în străinătate, bolnav nedeplasabil etc.[5]) să achieseze la procedura simplificată, lipsindu-i în acest mod de un benefiu al legii procesual penale.

În acest sens, legiuitorul delegat, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, a reglementat prin art. II pct. 99 din ordonanță, revenirea la dubla posibilitate a inculpatului de a achiesa la procedura abreviată, atât personal, cât și prin intermediul unui înscris autentic.

Secțiunea 3. Recunoașterea faptelor descrise în actul de sesizare să fie făcută până la începerea cercetării judecătorești în cauză.

Momentul procesual fixat de legiuitor în vederea recunoașterii faptelor descrise în rechizitoriu este în conformitate cu dispozițiile art. 374 alin. (1) C.proc.pen.: ”La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată (…)” după citirea actului de sesizare și până la începutul cercetării judecătorești. Acest termen are caracterul unui termen imperativ, a cărui încălcare, în raport cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) C.proc.pen., atrage decăderea din exerciţiul acestuia şi nulitatea actului făcut peste termen.

Potrivit noului Cod de procedură penală, citirea actului de sesizare nu mai marchează momentul începerii cercetării judecătoreşti, ci devine, aşa cum era şi corect, punctul iniţial al fazei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Astfel, dacă inculpatul nu-și manifestă consimțământul în acest sens la primul termen de judecată, instanța va proceda la punerea în discuție a probatoriului urmând procedura prevăzută de art. 374 alin. (5)-(8) și conform art. 376 alin. (1) C.proc.pen., va declara începerea cercetării judecătorești, în acest caz judecarea cauzei va urma urmând procedura dreptului comun.

Astfel, ”în mod corect instanța nu a reținut incidența dispozițiilor referitoare la procedura abreviată, în condițiile în care, deși a depus toate diligențele pentru a asigura prezența inculpatului în faza judecății, dispunând citarea acestuia cu mandat de aducere, acesta nu s-a prezentat, fapt ce a determina-o să înceapă cercetarea judecătorească. Depășind acest moment procesual, cererea inculpatul de a fi judecat potrivit procedurii speciale de judecată în mod temeinic a fost respinsă, fiind fără relevanță sub acest aspect faptul că acesta a recunoscut comiterea infracțiunilor atât în faza de urmărire penală, cât și în faza judecății, dar în cadrul cercetării judecătorești[6]”.

În același sens, s-a exprimat și instanța de control constituțional, consacrând într-o decizie faptul că: ”judecarea cauzelor potrivit procedurii simplificate se subsumează exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevărului în cauzele penale, iar momentul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătoreşti, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Totodată, este recunoscut, de principiu, că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.” În consecință, ”Curtea reţine că în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deşi instanţa a depus toate diligenţele pentru a asigura prezenţa inculpatului – autor al excepţiei în faza judecăţii, dispunând citarea cu mandat de aducere, acesta nu s-a prezentat, cercetarea judecătorească a început în lipsă, iar inculpatul – autor al excepţiei nu s-a mai putut prevala de dispoziţiile procedurii simplificate. Or, Curtea reţine că inculpatul care lipseşte în mod nejustificat de la judecată nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care este prezent în instanţă, recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa – care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului – în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale[7]”.

Secțiunea 4. Recunoașterea comiterii faptelor să fie totală, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

În conformitate cu dispozițiile art. 349 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 374 alin. (4) C.proc.pen. achiesarea inculpatului la procedura abreviată este condiționată de ”recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa” în rechizitoriu sau în închierea judecătorului de cameră preliminară în cazul în care ne aflăm în modalitatea de sesizare a instanței prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

În aceste condiții, prin recunoaşterea învinuirii, inculpatul nu recunoaşte doar tipicitatea faptei, ci acesta renunţă implicit la dreptul de a contesta ulterior caracterul antijuridic (prin invocarea cauzelor justificative prevăzute de Codul penal în capitolul II, titlul al II-lea din Partea generală: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate) sau carecterul imputabil al faptei comise (prin invocarea cauzelor de neimputabilitate prevăzut de Codul penal în capitolul III, titlul al II-lea din Partea generală: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit).

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit într-o decizie pronunțată că: ”În cauza dedusă judecății, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, instanța de fond a respectat dispozițiile mai sus evocate și a procedat la ascultarea inculpatului sub aspectul recunoașterii faptelor descrise în cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a fost respinsă, constatându-se, corect, că inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele reținute în sarcina sa. Precizările pe care inculpatul le-a făcut în declarația dată (…) nu reprezintă doar ”nuanțări” pe situația de fapt, așa cum se invocă în apel, ci schimbă fundamental faptele reținute în sarcina sa cu referire la vătămările aduse persoanelor vătămate. Astfel, inculpatul arată că ”după ce am tras în plan vertical, arma s-a descărcat practic, eu rămânând cu degetul pe trăgaci, întrucât s-a încercat imobilizarea mea (…). Faptele reținute în sarcina inculpatului sunt de lovire și alte violențe și vătămare corporală, comise cu intenție indirectă, ori inculpatul, susținând că, după tragerea focurilor în plan vertical, arma s-a descărcat involuntar, în încercarea persoanelor vătămate (…) de al imobiliza, schimbă atât situația de fapt, cât și forma vinovăției, acreditând ideea unor alte fapte comise din culpă[8]”.

Astfel, nu se va putea proceda la judecata potrivit procedurii simplificate dacă inculpatul recunoaște numai o parte dintre faptele reținute în actul de sesizare al instanței ori atunci când recunoaște fapta în materialitatea ei, nu însă și forma de vinovăție cu care a fost comisă fapta reținută în rechizitoriu (de exemplu, inculpatul acuzat de infracțiunea de tăinuire recunoaște că a primit bunuri de la autorul furtului, dar neagă că ar fi știut că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni[9]). În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a constat ”că este neîntemeiată cererea recurentului inculpat dar și a reprezentantului parchetului, de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 202/2010, dispoziții referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat”, deoarece, potrivit art. 3201 C.proc.pen., reducerea pedepsei are loc numai în cazul în care „inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare[10]„.

Într-o altă speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a abordat aceeași problematică dintr-o altă perspectivă, astfel: ”Din analiza rechizitoriului (…) s-a constatat că în sarcina inculpaților S.A.G. și S.V. s-a reținut împrejurarea că au exercitat activități de agresare a victimei N.M., în loc public, prin aplicarea mai multor lovituri împreună cu inculpații S.C.M. și T. (fost S.) V. Or afirmațiile inculpaților S.A.G. și S.V, în sensul că doar ei au aplicat lovituri victimei, fără implicarea inculpaților S.C.M. și T.(fost S.) V., și fără ca aceștea să fie prezenți la locul faptei nu au echivalat în sensul legii cu o ”recunoaștere a săvârșirii faptelor reținute în actul de sesizare”, motiv pentru care Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 374, astfel încât hotărârile în cauză sunt legale. În atare condiții, cum infracțiunile nu au fost recunoscute în integralitatea lor, respectiv, săvârșirea omorului împreună cu alte persoane în condițiile și împrejurările menționate în rechizitoriu, cei doi inculpați nu pot beneficia de prevederile art. 374 C.proc.pen[11]”.

Secțiunea 5. Inculpatul să recunoască toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea. Disjungerea cauzei.

Această condiție confirmă că procedura abreviată trebuie să fie aplicată unitar, prin raportare la toate faptele cuprinse în actul de sesizare, iar nu fragmentată doar la o parte din acestea. În acest sens sunt incidente dispozițiile art. 349 alin. (2) și 374 alin. (4) C.proc.pen., inculpatul fiind ținut să recunoască ”totalitatea faptelor reținute în sarcina sa”prin actul de sesizare. Astfel, după cum am menționat și anterior, în cazul în care inculpatul recunoaște numai o parte din faptele reținute în rechizitoriu, instanța va respinge cererea de judecare a cauzei conform procedurii simplificate, întrucât procedura simplificată nu poate fi aplicată în cazul unor fapte nerecunoscute, cu atât mai mult instanța nu va putea dispune disjungerea cauzei și judecarea separată a faptelor reținute în rechizitoriu prin aplicarea celor două modalități de judecată, cea de drept comun și cea privind procedura simplificată.

Este important de precizat că disjungerea ca modalitalitate pentru o desfășurare mai bună a judecății prevăzută de art. 46 C.proc.pen., este posibilă în situația în care în cauză sunt mai mulți inculpați și numai unul sau unii dintre aceștia recunosc faptele reținute în sarcina lor în actul de sesizare, în cazul acestora instanța va admite judecarea conform procedurii simplificate.

”Înalta Curte consideră că soluția de disjungere reflectă scopul pentru care a fost introdusă în legislația națională procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii vinovăției, respectiv soluționarea cu celeritate a unor cauze și descongestionarea instanțelor de judecată în cazul opțiunii inculpaților pentru pledoaria de vinovăție, iar, pe de altă parte, această soluție este în concordanță cu dispozițiile legale prevăzute de art. 46 și art. 43 C.proc.pen., nefiind în prezența unei situații în care reunirea cauzelor este obligatorie[12]”.

Unul dintre cele mai importante aspecte ce derivă din îndeplinirea condiției de către inculpat, de a recunoaște toate faptele descrise în actul de sesizare, iar nu doar o parte din acestea îl reprezintă faptul că inculpatul nu este obligat să accepte încadrarea juridică dată de procuror faptelor stabilite în rechizitoriu. Așadar, prevederile art. 374 alin. (4) C.proc.pen. impun inculpatul să recunoască ”totalitatea faptelor reținute în sarcina sa” în actul de sesizare, dar nu îl obligă să achieseze și la încadrarea juridică indicată în actul de sesizare, inculpatul putând solicita schimbarea încadrării juridice, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. (4) C.proc.pen., aceasta fiind, de altfel, singura contestare admisibilă în cazul judecății în procedura simplificată.

Secțiunea 6. Instanța să constate că probele administrate în cursul urmării penale sunt suficiente pentru aflararea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În conformitate cu art. 349 alin. (2) C.proc.pen.: ”Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiunea care se pedepsește cu detențiune pe viață.”Neândeplinirea acestei condiții, va determina instanța să respingă cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată și la judecarea cauzei conform procedurii comune prevăzute de art. 374 alin. (5)-(8), în care pe lângă procuror, persoana vătămată și părți, care pot propune probe în vederea soluționării acțiunii penale, și instanța va putea din oficiu, sub imperiul aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei, să administreze probe.

În ceea ce privește probele administrate în faza urmării penale, întrucât în etapa de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor art. 342 C.proc.pen., va proceda printre altele la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la momentul la care inculpatul solicită să se prevaleze de procedura abreviată, instanță în aplicarea art. 346 alin. (5) C.proc.pen., nu va avea în vedere la judecata de fond a cauzei probele excluse în etapa de cameră preliminară.

De asemenea, recunoașterea inculpatului nu poate confirma actele nule, cu atât mai mult cu cât aceasta poate viza doar săvârșirea faptelor, quod nullum este nullum producit effectum, astfel că, fața de principiul legalității procesului penal, instanța trebuie să oprească continuarea procesului penal, chiar și în varianta procedurii simplificate[13].

Aceeași opinie, privind prevalarea adevărului și suficiența materialul probator administrat în faza de urmărire penală pentru justa soluționare a cauzei asupra caracterul accelerat al soluționării cauzei în procedura simplificată de recunoaștere a învinuirii în faza de judecată a fost reținută constant și de Curtea Costituțională, care a indicat în considerentele uneia din deciziile pronunțate că: ”Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa[14]”.

Într-o altă decizie, dar consacrând același punct de vedere, instanța de control constituțional a statuat că: ”Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanța are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, dacă după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată instanța constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată același lucru, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii comune[15]”.

Va constitui, deci, un imperativ păstrarea balanței între scopul primordial al aflării adevărului și tendința de accelerare a procedurii de judecată.

Secțiunea 7. Reglementări speciale cu privire la situația minorului inculpat.

Regimului sancționator al minorilor, reglementat de ansamblul normativ ce vizează Minoritatea în Codul penal stabilește limitele răspunderii penale, consecințele răspunderii penale, precum și măsurile educative aplicabile inculpaților minori în dispozițiile art. 113-115 C.pen.

În actuala reglementare, legiuitorul a introdus prin intermediul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 art. II pct. 99, o noutate în ceea ce privește intrarea minorilor în categoria inculpaților care pot beneficia de procedura simplificată în cazul recunoașterii învinuirii în faza de judecată, fiind incidente prevederile art. 375 alin. (12) coroborate cu art. 396 alin. (10) C.proc.pen. Astfel, inculpatul minor se poate prevala de procedura abreviată a judecății cu încuviințarea reprezentatului său legal, care poate fi nemijlocită în fața instanței sau consfințită într-un înscris autentic. În acest caz, instanța va admite cererea cu condiția îndeplinirii cumulative a celorlalte condiții și în conformitate cu textul legal de la art. 396 alin. (10) ”va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime”.

Consider cu referire la modalitățile prevăzute de dispozițiile art. 39 alin. (1) și art. 40 C.civ. că, minorul aflat în aceste ipoteze, va avea nevoie în continuare de încuviințarea reprezentantului său legal pentru achiesarea la procedura abreviată, întrucât, deși, în prima ipoteză care reglementează situația minorului căsătorit, ”Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu”, iar în cea de-a doua ipoteză, care se referă la capacitatea de exercițiu anticipată, ”Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu.(…)”, totuși, în sensul legii penale aceste aspecte nu poartă relevanță, întrucât legiuitorul penal a înțeles prin noțiunea de minor – persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Secțiunea 7. Verificarea întrunirii condițiilor și încuviințarea procedurii simplificate.

În considerarea apectelor menționate, constat că pentru aplicarea procedurii recunoașterii învinuirii în faza de judecată, pentru anumite condiții, este suficient să fie verificată limita maximă de pedeapsă prevăzută de dispozițiile legale care reglementează infracțiunea săvârșită, sau dacă inculpatul este minor, acestea fiind calificate de unii doctrinari ca și condiții formale[16], întrucât se referă la respectarea unor norme legale de procedură sau de drept subtanțial.

Verificarea întrunirii celorlalte condiții, va putea avea loc după ascultarea inculpatului, procedură prevăzută de art. 375 alin. (1) C.proc.pen., în sensul recunoaşterii situaţiei de fapt reţinute în sarcina sa în actul de sesizare şi solicitării de a fi judecat în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi persoana vătămată, precum și după aprecierea instanței a caracterului și suficineței probelor administrate în faza de urmărire penală pentru aflarea adevărului în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 349 alin. (2). C.proc.pen.

Ascultarea inculpatului nu are natura juridică a unui mijloc de probă la fel ca audierea, or, acestea se administrează în etapa cercetării judecătorești, iar procedura ascultării inculpatului se va desfășura în prealabil. Ascultarea inculpatului reprezintă doar o activitate procesuală obligatorie care stabiliște cadrul procesual al judecății (judecată în baza dreptului comun sau judecata în contextul recunoașterii învinuirii).

Prin ascultarea inculpatului instanța nu trebuie să urmărească obținerea unui mijloc de probă relevant pentru lămurirea raportului de conflict dedus judecății. Dimpotrivă, ascultarea permite instanței să verifice nemijlocit dacă manifestarea de voință a acuzatului (mărturisirea) îmbracă forma cerută de lege pentru aplicarea procedurii abreviate: privește fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, este totală, necondiționată și neafectată de vreun viciu (eroare sau constrângere etc.)[17].

În cadrul acestei activități, instanța trebuie să constate, în primul rând că inculpatul cunoaște faptele pentru care a fost timis în judecată, iar în al doilea rând trebuie să se asigure de faptul că recunoaște în totalitate acuzațiile ce i se aduc, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, chiar și în situația în care formulează o cerere de schimbare de încadrare juridică. Or, ”nu sunt aplicabile dispozițiile procedurii abreviate a recunoașterii vinovăției în condițiile în care, deși inculpatul a recunoscut fapta reținută în sarcina sa, a contestat prejudiciul produs prin comiterea acesteia, cuantum ce este element al formei calificate a infracțiunii comise, determinând astfel nu doar încadrarea juridică a acesteia, ci și limitele de pedeapsă. În raport cu infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată (evaziune fiscală în formă calificată prevăzută de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005), se impunea judecarea cauzei în ansamblul său atât în ceea ce privește acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, mai ales în condițiile în care latura civilă a fost disjunsă tocmai în scopul stabilirii prejudiciului produs[18].

De asemenea, ”nu vor fi aplicabile dispozițiile procedurii abreviate a recunoașterii vinovăției în condițiile în care inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele reținute prin actul de sesizare revenind asupra declarației date inițial în faza urmării penală arătând, că în realitate coinculpatul ”nu a intrat în casă, nu a exercitat niciun act de violență asupra părții vătămate și nu a sustras niciun bun”. În condițiile în care, prin actul de sesizare a instanței, în stabilirea situației de fapt s-a avut în vedere și declarația dată inițial de către inculpatul B.D., recunoașterea inculpatului în faza de judecată cu privire la faptele săvârșite de el este numai parțială[19]”.

Referitor la aspectul potrivit căruia, inculpatul trebuie să cunoască și să înțeleagă faptele pentru care a fost trimis în judecată, printr-o decizie a sa, în care a analizat momentul procesul al ascultării inculpatului, Curtea de Apel Cluj a constatat că: ”deși inculpații, în stare de arest, au primit o copie de pe rechizitoriu, fiind vorba despre numeroase infracțiuni în formă continuată, se impunea o audiere mai amănunțită a acestora cu privire la fiecare faptă în parte, doar așa instanța putând avea reprezentarea certă că inculpații au înțeles învinuirile pentru care au fost trimiși în judecată. Întrucât articolul poartă titlul marginal ”Judecata în cazul recunoașterii vinovăției”, este necesară o audiere amănunțită a inculpatului înainte de începerea cercetării judecătorești, pentru că este posibil ca acesta să recunoască fapta sau faptele în materialitatea lor, însă să nu își recunoască vinovăția raportat la infracțiunea/infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, considerând necesar să facă anumite nuanțări care pot fi de natură să conducă la posibilitatea schimbării încadrării juridice a faptei reținute în actul de sesizare[20]”.

După ascultarea inculpatului, instanța va consemna declarația (mărturisirea) acestuia într-un formular corespunzător declarației de inculpat, dar, nefiind o declarație cu valoare de mijloc de probă asupra situației de fapt, ci doar o achiesare la judecare în proceura simplificată, unii doctrinari consideră că poziția inculpatului poate fi consemnată direct în închierea de ședință[21]. Totuși, consemnarea într-un înscris a procedurii ascultării inculpatului, va fi obligatoriu urmată de semnarea acestea de către inculpat.

Este de reținut faptul că declarația dată de inculpat, prin care achiesează la procedura recunoașterii învinuirii, cu ocazia ascultării acestuia poartă un caracter irevocabil.

După verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor de admisibilitate a procedurii simplificate în faza de judecată și ascultării inculpatului, instanța în conformitate cu dispozițiile art. 375 alin. (1) C.proc.pen. va pune cererea inculpatului în discuție, după care ”luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți se pronunță asupra cererii” prin încheiere. Este importatant de precizat, că în conformitate cu dispozițiile art. 81 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 375 alin. (2) C.proc.pen., persoana vătămată, are de asemenea dreptul de a participa la dezbaterea privind admisibilitatea procedurii simplificate pentru inculpat și ”de a pune concluzii”.

După încheierea discuțiilor asupra cererii inculpatului de a fi judecat în procedura simplificată, instanța va dispune: fie admiterea cererii inculpatului de a se prevala de procedura recunoașterii învinuirii în faza de judecată, fie respingerea cererii acestuia, din cauza neândeplinirii condițiilor și va proceda în acest la caz la judecarea cauzei conform procedurii comune, cu administrarea probelor în cursul cercetării judecătorești, potrivit art. 375 alin. (3) cu aplicarea art. 374 alin. (5) – (10) C.proc.pen. Trebuie precizat că ambele soluții ale instanței, atât de admitere cât și de respingere a cererii inculpatului de judecare potrivit procedurii simplificare, vor fi dispuse prin încheiere, potrivit art. 351 alin. (2) C.proc.pen., astfel: ”Instanța este obligată să pună în discuție cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și excepțiile ridicate de aceștia sau din oficiu și să se pronunțe prin încheiere motivată”, care are caracter interlocutoriu.

Astfel, declașarea procedurii simplificate în faza de judecată nu are la bază doar simpla manifestare de voință a inculpatului în acest sens, ci presupune, cum am reiterat, îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor analizate în secțiunile anterioare.

Un aspect foarte important constă în faptul că după admiterea cererii de judecare în procedura simplificată a judecaății, cererea inculpatului formulată cu ocazia ascultării și încuviințată în acest sens, va purta un caracter irevocabil, astfel inculpatul nu mai poate reveni pe parcursul procesului penal asupra opțiunii sale de a fi judecat în procedura abreviată.

Caracterul iretractabil a fost consacrat în jurisprudența constantă a Înalta Curte de Casație și Justiție, unde s-a decis că: ”la declarația sa de la primul termen de judecată la instanța de fond, inculpatul a declarat că recunoaște săvârșirea faptelor, solicitând ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, probe pe care le însușește. Prin urmare, după acordul de voință liber exprimat al inculpatului de a fi judecat potrivit dispozițiilor procedurii recunoașterii vinovăției, acesta nu își mai poate retracta declarația de vinovăție, care are caracter irevocabil[22]”.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a constat că: ”Ca atare, susținerile inculpaților că au fost condamnați pe nedrept întrucât nu sunt vinovați pentru faptele reținute în sarcina lor, a fost respinsă ca neântemeiată. De atfel, inculpații au optat pentru a fi judecați conform procedurii simplificate, la termenul de judecată din 12 februarie 2013, recunoscând în totalitate faptele comise așa cum au fost prezentate în actul de sesizare al instanței, au fost de acord și și-au însușit întregul material probator administrat în cursul urmării penale, recunoaștere care presupune nu numai recunaoșterea faptei ca act de conduită, ci și vinovăția pentru consecințele produse din punct de vedere subiectiv, așa încât solicitarea acestora de a fi achitați, pe motiv că lipsește latura subiectivă a infracțiunilor s-a apreciat că este evident lipsită de temei[23]”.

De asemenea, ”inculpatul care a beneficiat de procedura simplificată a judecății poate critica soluția numai sub aspectul încadrării juridice și al individualizării pedepesei. Acest aspect, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în vreun text de lege se deduce din ansamblul reglementării, deoarece, odată făcută opțiunea pentru aplicarea cercetării judecătorești abreviate, instanța nu mai poate reveni asupra dispoziției de admitere a cererii. În situația în care s-ar recunoaște și inculpatului posibilitatea de a formula motive de apel, critici, care să vizeze alte aspecte decât încadrarea juridică a faptei și individualizarea pedepsei, s-ar admite ideea că inculpatul apelant are posibilitatea de a renunța, de a-și retracta opțiunea de a fi judecat în baza recunoașterii învinuirii[24]”.

***

Ex abrupto, instituția recunoașterii învinuirii în faza de judecată, denumită generic procedura simplificată, constituie una din modalitățile conceptului de justiție negociată, care a fost transplantată din sistemul de drept ”common law”. Deși inițial, instituția a purtat o reglementare deficitară, totuși într-o perioadă scurtă și-a dovedit utilitatea. Forma actuală de reglementare prevăzută de dispozițiile Codului de procedură penală a fost profund influențată de deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție precum și de către Curtea Constituțională, care au reușit într-o anumită măsură să tranșeze anumite controverse doctrinare și jurisprudențiale, mai ales asupra condițiilor de admisibilitate a procedurii simplificate de recunoaștere a învinuirii în faza de judecată.

Procedura recunoașterii învinuirii a generat numeroase controverse în doctrină și jurisprudență, atât cu privire la reglementarea anterioară, cât și cu privire la cea actuală, inclusiv, în ceea ce privește posibilitatea pronunțării unor soluții de achitare în această ipoteză. Cu toate acestea, achitarea inculpatului în procedura simplificată este limitată în ceea ce privește cazurile în care se poate dispune o asemenea soluție. Or, prin Decizia nr. 4/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, într-un mod categoric, că insuficiența probelor ori cel puțin aprecierea instanței în acest sens nu poate conduce la soluțiile de achitare prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a și lit. c) C.proc.pen., fără să se efectueze cercetarea judecătorească în procedura obișnuită.

Trebuie precizat că instituția precedurii abreviate materializează dorința statului de a recurge la o nouă tehnică în politica procesual penală prin care principiul celerității soluționării cauzei capătă o importanță deosebită în ipoteza cauzelor în care din ansamblul probator administrat în cadrul cercetării penale crează fără nicio îndoială vinovăția inculpatului. Totuși, din această perspectivă, un rol extrem de important revine judecătorului, în sarcina căruia intră obligația de păstrare a unei balanțe echilibrate între scopul soluționării cauzei într-un mod accelerat și dezideratul aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana inculpatului, cum este statuat în prevederile art. 5 alin. (1) C.proc.pen., în virtutea rolului său activ în soluționarea cauzei, or, ”judecătorul nu trebuie să aibă un rol pasiv raportat la poziția părților, ci acesta are propria sa datorie, independentă de atitudinea părților, de a investiga adevărul”.

Pivotul central al valabilității procedurii simplificate de recunoaștere a învinuirii este reprezentat de întrunirea cumulativă a condițiilor rezultate din interpretarea dispozițiilor legale incidente procedurii abreviate. Achiesarea la procedura simplificată presupune întrunirea cumulativă a acestor condiții, or, după cum am constatat în cuprinsul acestui compendiu, neîndeplinirea oricărei dintre aceste condiții a fost taxată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care într-o anumită măsură, a soluționat problemele apărute în legătură cu această instituție, îndeplinind într-un fel obligațiile care imputau în sarcina legiuitorului de a proceda la edictarea unor norme concise și neechivoce care să nu genereze contradictorialități în partea practică.

În ceea ce mă privește, consider neinspirată decizia actualului legiuitor de a edicta o asemenea procedură complexă ”în oglindă” cu procedura de judecată în baza dreptului comun, or, în acest caz, procedura recunoașterii învinuirii, la valențele pe care le-a căpătat în practică trebuia să păstreze o forma structurată similară celei din reglementarea anterioară, evitând dispersarea textelor normative în mai multe articole. Mai mult, în edictarea normativă a instituției acordului de recunoaștere a învinuirii, de asemenea o modalitate a justiției negociate, legiuitorul a structurat această instituție într-un capitol distinct evitând extrapolarea acesteia în mai multe articole dispersate.

De asemenea, consider că în contextul judecării unei cauze în procedura simplificată, în care inculpatul renunță la anumite drepturi procesuale, cum ar fi de exemplu dreptul de a nu se incrimina, totuși, acesta nu renunță la prezumția de nevinovăție reglementată în art. 21 alin. (11) din Constituție, art. 4 C.proc.pen. sau art. 6 parag. 2 C.E.D.O.

În acest context, hotărârea pronunțată în cadrul unei proceduri simplificate trebuie să poarte o nivel avansat de încredere, de altfel, ca și în cazul unei hotărâri pronunțate ca urmare a judecării cauzei conform dreptului comun. Or, deși gradul accelerat de soluționare al cauzelor ar genera eficiență, pentru un sistem juridic sănătos, acest model de funcționare nu are relevanță dacă celeritatea cedează legitimității.


[1] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 250 din 27.01.2012.
[2] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 16 din 18.11.2013.
[3] Curtea Constituțională, Decizia nr. 198 din 09.04.2013.
[4] Curtea Constituțională, Decizia nr. 975 din 02.11.2012.
[5] Coordonator M. Udroiu, Codul de procedură – comentariu pe articole, ed. II, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p.1532.
[6] Curtea de Apel Cluj, Secția penală și minori, decizia nr. 660/2012.
[7] Curtea Constituțională, Decizie nr. 750 din 13.12.2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (1) şi (4) şi art. 375 alin. (1) din Codul de procedură penală.
[8] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr.158/A/2016.
[9] Coordonator M. Udroiu, Codul de procedură… Op.cit., p.1536.
[10] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 2219/2011.
[11] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 2479 din 08.09.2014.
[12] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 447 din 03.12.2015.
[13] Coordonatori: N. Volonciu, A. Simona Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, ed. II, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 954.
[14] Curtea Constituțională, Decizia nr. 220 din 17.04.2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.
[15] Curtea Constituțională, Decizia nr. 107/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 375 din Codul de procedură penală.
[16] Coordonator: M. Udroiu, Codul de procedură…Op.cit., p. 1540.
[17] Coordonatori: N. Volonciu, A. Simona Uzlău, Op. cit., p. 1006.
[18] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 986/2012.
[19] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 3279/2011.
[20] Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, Decizia nr. 213/2011.
[21] Coordonator: M. Udroiu, Codul de procedură… Op.cit., p.1542.
[22] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 654/2012.
[23] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 1556 din 07.05.2014.
[24] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 52 din 10.02.2016.


Avocat Vasile Spînu

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Condiții de aplicare a procedurii simplificate de recunoaștere a învinuirii în faza de judecată”

  1. Felicitări pentru articol!

    E incident și dreptul UE aici, și mai ales o nouă și superbă jurisprudență CJUE ce din păcate există doar în franceză și slovacă din mai 2020.

    Sper să se realizeze cât mai curând o trimitere preliminară, sau chiar două, și aceasta deoarece pentru CEDO doar trebuie să așteptați încă vreo 5-10 ani, pe când la CJUE se judecă în vreo 2 ani plus că stai cu cauza suspendată la nivel intern și nu riști să-ți facă clientul închisoare pe nedrept.

    Bine, asta în ipoteza în care avem judecători de bună-credință – Eugen Ionescu numea obiectivitatea ca fiind buna-credință – precum au fost cei care au făcut trimiterea la CJUE (vezi Bulgaria sau Slovacia) cu privire la o astfel de legislatie analoaga cu cea descrisa de dvs in acest articol. Pentru că altfel, vor respinge pe bandă rulantă orice cerere de sesizare CJUE dând copy/paste dintr-o încheiere în alta cu trimiteri la legislație sau recomandare CJUE ce nici nu mai există (DOAMNE DUMNEZEULE MARE dar real). Oricum, e bine să aveți dovezi de astfel de încheieri de respingere ca să sesizați apoi Comisia Europeană – gardiana dreptului UE 🙂 – cu privire la încălcarea lui art. 267 TFUE și a prezumției de nevinovăție/proces echitabil.

    V-ar fi ajutat, de asemenea, pentru sustinerea argumentelor dvs si niste drept comparat. Sa priviti oleaca in Portugalia sau Spania, si veti zambi 🙂

    Cele bune,
    Mihaela

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.