Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Eroarea judiciară și privarea nelegală de libertate: există un pretium doloris
13.05.2020 | Noemi CĂDARIU

JURIDICE - In Law We Trust
Noemi Cădăriu

Noemi Cădariu

Nimeni și nimic nu este perfect ori fără de greșeală – de la această prezumție plecăm, în general, în viață. Chiar și cunoscând această axiomă pe care cu toții în societatea actuală o acceptăm ca general valabilă, ne vine totuși greu să admitem că ea se poate aplica și… justiției.

Pentru omul de rând, a apela la justiție sau a fi adus în fața justiției reprezintă judecata supremă a acestei lumi, considerată a fi fără de greșeală, corectă și înfăptuită respectând litera și spiritul legii. Îți vine greu a accepta faptul că există posibilitatea să se greșească. Să se producă, voit ori nevoit, o eroare.

Fie că vorbim despre o lacună a legii, o circumstanță greșit interpretată din probatoriu, neșansa de a te afla la locul nepotrivit în momentul nepotrivit ori chiar de o eroare umană, gravitatea unei astfel de greșeli costă. Costă. Iar prețul este libertatea, timpul și viața unui om nevinovat, ori siguranța și confortul psihic al victimei.

Codul de procedură penală vorbește despre dreptul conferit persoanei de a cere repararea prejudiciului cauzat de o eroare judiciară ori de privarea nelegală de libertate. Însă, cum mai exact definim acest prejudiciu? Cum îl calificăm? Cum evaluăm în bani ceva irecuperabil și mai prețios decât orice bun: libertatea, timpul? Nu degeaba de-a lungul timpului a fost enunțat principiul potrivit căruia mai bine avem 100 de vinovați liberi, decât un nevinovat condamnat. Nu degeaba trebuie cântărit cu grijă de instanță în propria-și instanță morală principiul in dubio pro reo.

Justiția e oarbă, însă trebuie întotdeauna înfăptuită pentru oameni, nu împotriva oamenilor. Pedepsele, precum și măsurile preventive privative de libertate nu trebuie, în opinia mea, să fie privite niciodată la modul general, ci întotdeauna individualizat pe fiecare situație în parte. O pedeapsă ori o măsură preventivă privativă de libertate trebuie privită ca ultima ratio, dată fiind severitatea acestora. O serie de de ce-uri ar fi indispensabile anterior dispunerii acestora: este necesară privarea de libertate pentru buna desfășurare a procesului penal? Reprezintă inculpatul un risc pentru desfășurarea procesului/anchetei? Reprezintă inculpatul un risc pentru victimă? Există riscul săvârșirii ori pregătirii săvârșirii unei noi infracțiuni dacă inculpatul se află în libertate? Este măsura proporțională cu fapta prezumat săvârșită de către inculpat?

Atunci când în mâinile noastre se află viața și libertatea unei persoane, fiecare măsură pe care o luăm trebuie să fie analizată și reanalizată până nu mai există nici măcar posibilitatea de a mai găsi o întrebare al cărei răspuns să nu-l fi analizat deja. Da, justiția e oarbă, însă balanța din mâinile zeiței nu este întâmplătoare; ambele părți trebuie să fie analizate și reanalizate până când, indiferent de măsura ce urmează a fi luată, balanța este echilibrată.

Nicio măsură nu trebuie să încline balanța astfel încât luarea ori lipsa luării unei măsuri să îngreuneze nejustificat și inechitabil procedura fie pentru inculpat, fie pentru victimă.

Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat de o eroare judiciară ori o privare nelegală de libertate este o chestiune de interes atât la nivel național care, din punctul meu de vedere, ar necesita o reglementare mult mai amplă decât cele 5 articole ce ne sunt oferite de Codul de Procedură penală, cât și o chestiune de interes internațional, reglementată în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și discutată și răsdiscutată de CEDO. O răspundere ca niciuna: o răspundere a Statului pentru un prejudiciu cauzat de o greșeală ce n-ar trebui să existe, un prejudiciu cauzat celui mic de către cel mare, în care își pusese încrederea că ocrotește cu adevărat atât interesele societății, cât și drepturile omului. Există cu adevărat o cuantificare bănească a libertății? A timpului? A acelor ore, zile, săptămâni petrecute departe de cei dragi, cu drepturile încălcate?

Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de privarea nelegală de libertate ori de o eroare judiciară protejează persoanele cărora le-a fost încălcat dreptul la libertate și siguranță (reglementat în articolul 5 din CEDO și reglementat și intern în art. 9 din Codul de Procedură penală) și categoric nu exclude o eventuală răspundere a statului pentru încălcarea unor alte drepturi fundamentale ale omului, atât timp cât temeiurile sunt diferite iar cel ce trebuie să răspundă este statul, ca o consecință a faptelor “prepușilor” săi.

1. Eroarea judiciară

În ceea ce privește prima latură a acestei răspunderi, anume răspunderea pentru eroarea judiciară, reglementarea acesteia nu ridică foarte mari probleme ori discuții, întrucât situația nu prea lasă loc de interpretare. Primul articol dintre cele 5 care reglementează această procedură specială este dedicat erorii judiciare, explicând în primul articol regula generală potrivit căreia persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară.

Reglementarea pentru această ipoteză este cât se poate de clară și neechivocă. Însă, desigur, ca orice regulă, are și excepțiile și particularitățile ei. Regula generală se aplică prin asemănare și ipotezei redeschiderii procesului penal pentru cel condamnat în lipsă, dacă după rejudecare se pronunță o hotărâre definitivă de achitare. Temeiul juridic al achitării inculpatului este irelevant, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998.

Ca excepții, avem reglementate următoarele situații în care persoanele astfel condamnate nu vor fi îndreptățite să obțină repararea acestui prejudiciu:
– Dacă prin declarații mincinoase ori în orice alt fel aceste persoane și-au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze altfel (spre exemplu, în cazul constrângerii morale ori fizice sau sub presiunea șantajului ori a amenințării);
– Dacă nedescoperirea în timp util a faptului care a determinat achitarea este imputabilă în tot sau în parte persoanei ce cere repararea prejudiciului

Răspunderea statului în baza art. 538 Codul de Procedură penală este o răspundere obiectivă, dat fiind faptul că statul va răspunde și atunci când organele judiciare nu au contribuit la provocarea situației generatoare de prejudicii, însă nu va putea fi considerată în totalitate exclusivă date fiind prevderile art. 542 care reglementează acțiunea în regres a statului împotriva celor cărora se datorează eroarea judiciară, însă în anumite condiții.

Așadar, în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit procedurii de la art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de o instanță internațională pentru o eroare judiciară ori o privare nelegală de libertate, acțiunea în regres a statului va putea fi îndreptată împotriva:
– Persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune;
– Instituției la care persoana mai sus menționată este asigurată pentru despăgubiri în cazul de prejudicii provocate în exercițiul profesiei.

Sarcina probei în cadrul acțiunii în regres revine statului, care va trebui să dovedească prin ordonanța procurorului sau prin hotărâre penală definitivă că așa-zisul pârât a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Vechea reglementare prevedea acțiunea în regres ca fiind obligatorie, însă reglementarea actuală a renunțat la această regulă, punându-se în acord și susținând respectarea principiului independenței judecătorului care impune ca acesta să nu poată fi tras la răspundere disciplinară sau civilă numai în situațiile în care își exercită atribuțiile cu rea-credință ori gravă neglijență.

2. Privarea nelegală de libertate

Răspunderea statului pentru privarea nelegală de libertate a unui suspect ori inculpat este reglementată de art. 539 din Codul de Procedură penală, care prevede că va avea dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost privată nelegal de libertate oricând în cursul procesului penal. Deși la prima vedere ar părea mai simplă reglementarea de la ipoteza privării nelegale de libertate decât cea a erorii judiciare (poate și pentru că e o idee mai scurtă), aceasta a născut controverse atât în doctrină, cât și în practica instanțelor noastre.

Dispozițiile acestui articol vizează numai luarea nelegală a unor măsuri privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu ori arestul preventiv), dar nu și măsurile restrictive de libertate (precum interdicțiile care restrâng dreptul la libera circulație). Dreptul la repararea pagubei cauzate de o privare nelegală de libertate nu este condiționat de rezultatul procesului penal, reparația putând fi obținută indiferent dacă hotărârea definitivă va fi una de achitare ori de condamnare.

Particularitatea acestei răspunderi și izvorul controverselor pe care le-am menționat mai devreme constă în faptul că acest drept la repararea pagubei astfel pricinuite este întotdeauna condiționat de preexistența stabilirii exprese si explicite a caracterului nelegal al detenției preventive de către organele prevăzute de alin. (2) al art. 539, mai exact:
– Instanța penală prin însăși hotărârea penală de achitare ori prin alte hotărâri din care rezultă neechivoc nelegalitatea măsurii privative de libertate
– Procuror, prin ordonanța care infirmă măsura privativă de libertate
– Instanța civilă învestită cu soluționarea pricinii întemeiate pe dispozițiile art. 539, însă numai în ipoteza în care se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar efectuat de instanța penală

Un detaliu important este faptul că aceată verificare vizează numai legalitatea măsurii, fiind total irelevantă, din nefericire, temeinicia ori motivele de oportunitate care au stat la baza luării măsurii privative de libertate. În intreaga sa activitate, CtEDO a fost consecventă în opinii, statuând cu fiecare ocazie că nu trebuie verificat “nimic altceva decât legalitatea deținerii/arestării”; în același sens, Curtea a statuat într-o altă speță faptul că nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei duratei unei detenții sau a oricărei alte pedepse aplicate unei persoane, după condamnarea sa de către un tribunal competent.

Doctrina de specialitate a explicat, în perfectă concordanță atât cu legislația, cât și cu jurisprudența constantă a Curții Europene faptul că întotdeauna constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, însăși nașterea dreptului la despăgubiri fiind indisolubil legată de această constatare. Cu alte cuvinte, încheierea pronunțată de judecător trebuie să fie definitivă și să statueze în mod concret și neechivoc faptul că măsura a fost luată, prelungită sau menținută cu încălcarea legii (și, bineînțeles, cu arătarea concretă a prevederilor legale încălcate).

În aceeași idee, Curtea Europeană a evidențiat în cauza Calmanovici contra României din 1 iulie 2008 faptul că nu orice încălcare a legii interne referitoare la luarea unor măsuri preventive are ca efect încălcarea automată a art. 5 din CEDO, ci numai în cazul în care ar fi vorba de o încălcare din care reiese arbitrariul organelor judiciare. În această cauză, s-a constat această încălcare întrucât, în momentul arestării preventive a reclamantului, procurorul nu a expus faptele pentru care considera că menținerea în libertate a inculpatului ar fi fost un pericol pentru ordinea publică, așa cum prevede legea; nerespectarea obligației de a motiva luarea unei măsuri preventive privative de libertate naște prezumția unui arbitrariu care atrage încălcarea art. 5 din CEDO, așadar măsura este nelegală.

Așa cum am explicat mai sus, și ordonanța procurorului este un mod prin care se poate declara caracterul nelegal al unei măsuri preventive privative de libertate, intr-o singură situație: atunci când măsura privativă de libertate este dispusă ulterior emiterii ordonanței de clasare pentru unul din cazurile prevăzute la art. 16 din Codul de Procedură penală sau în cazul incidenței unei cauze de nepedepsire. Cu alte cuvinte, atunci când nu sunt îndeplinite condițiile necesare efectuării urmăririi penale ori devine incident un motiv de clasare care împiedică legalitatea ori oportunitatea continuării urmăririi penale, orice măsură preventivă privativă de libertate luată ulterior ordonanței ce atestă acest fapt este nelegală, iar nelegalitatea ei va fi probată prin ordonanța de clasare.

Cu titlu de exemplu, doctrina de specialitate ne-a oferit și câteva exemple concrete de situații, astfel:
– Simpla înlocuire a unei măsuri preventive cu alta mai blândă nu înseamna automat constatarea nelegalității primei măsuri, precum nici revocarea ori încetarea ei de drept nu vor avea acest rezultat;
– Lipsa oricăror probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune configurează un caz categoric de măsură nelegală;
– Depășirea duratei unei arestări, arestare chiar luată inițial cu respectarea legii, este un alt caz de detenție nelegală;
– Luarea măsurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale ori a executării pedepsei, cât și amnistia ori dezincriminarea faptei reprezintă situații neechivoce de detenție nelegală;
– Lunga detenție preventivă raportată la o gravitate scăzută a faptei poate fi un caz de detenție nelegală;
– Judecata cu încălcarea termenului rezonabil într-o cauză în care asupra inculpatului a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate poate reprezenta un caz de detenție nelegală, cu posibilitatea de a obține despăgubiri pe temeiul art. 539 din Codul de Procedură penală.

Deși atât reglementarea internă, cât și jurisprudența constantă a Curții Europene este destul de clară în privința necesității constatării exprese și prealabile a caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate, totuși hotărârile instanțelor românești tind nu numai să se contrazică una pe alta, dar se contrazic chiar cu ceea reglementează legiuitorul român și Curtea Europeană. Pentru o exemplificare concretă a contrazicerilor vădite:

– Prin sentința civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinți (dosarul nr. 1242/101/2014): “…instanța a reținut că prealabila constatare a nelegalității reținerii sale preventive nu este o cerință a dispozițiilor art. 539 C. Proc. pen., norma permițând acordarea de despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetării penale, efectuate până la data adoptării lor”.

– Total antagonic, sentința civilă nr. 97/27.05.2015 a Curții de Apel Timișoara (dosarul nr. 6241/30/2014): instanța a reținut că dispozițiile art. 539 C. Proc. pen. nu sunt întrunite în cauză, căci prin decizia de achitare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de omor, pe temeiul art. 16 lit. c) nu s-a statuat asupra nelegalității reținerii și arestării preventive a reclamantului dispusă în cursul procesului penal pe o perioadă de 283 de zile.

Deși, din punctul meu de vedere, prevederile legale și jurisprudența constantă a CEDO nu lăsa loc de interpretare ori de apreciere a necesității constatării prealabile a nelegalității măsurii preventive privative de libertate, în iulie 2019 a fost tranșată definitiv această discuție de către ICCJ prin decizia nr. 11/2019, unde a statuat că: “pronunțarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit și un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menționate de acesta.”

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, anume dacă, în situația în care instanța care a pronunțat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunțat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate a inculpatului în cursul procesului penal, se va putea stabili acest caracter pe calea contestației la executare. În considerentele unui recurs în interesul legii (Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017), instanța supremă a arătat că poate face obiectul unei contestații la executare analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (spre exemplu, în ipoteza menținerii în arest a unei persoane față de care s-a dispus supendarea executării pedepsei). În raport cu natura contestației la executare, prin intermediul acesteia nu se poate solicita instanței competente să se pronunțe asupra legalității măsurilor procesuale privative de libertate dispuse în cursul procesului penal.

Răspunderea statului în temeiul art. 539 din Codul de Procedură penală este o răspundere absolut subiectivă, întrucât temeiul răspunderii este indisolubil legat de existența și, neapărat, constatarea expresă a unei măsuri privative de libertate nelegale; în adevăr, o măsură preventivă privativă de libertate declarată nelegală, raportat exclusiv la prevederile legale și, așa cum ne-a învățat CEDO, fără a analiza oportunitatea ori temeinicia ei, este rezultatul arbitrariului, neglijenței, culpei ori relei-credințe a organelor judiciare, “prepușii” Statului Român, pentru acțiunile cărora acesta va fi ținut să răspundă.

Dreptul la regres al statului fundamentat pe art. 539 poate fi exercitat în aceleași condiții ca cel fundamentat pe art. 538, explicațiile de la ipoteza erorii judiciare fiind identic aplicabile.

Sarcina probei în cadrul acțiunii în regres revine statului, care va trebui să dovedească prin ordonanța procurorului sau prin hotărâre penală definitivă că așa-zisul pârât a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

3. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate de o eroare judiciară ori de o privare nelegală de libertate

În vremea vechiului Cod de Procedură penală, a fost sesizată Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate privind termenul special de prescripție de 18 luni al dreptului la acțiunea împotriva statului pentru repararea acestei pagube. Autorea excepției a motivat faptul că este încălcat dreptul de proprietate privată, precum și dreptul la un proces echitabil, întrucât reglementarea instituie, pentru acțiunea în repararea de către stat a pagubei suferite, un termen de prescripție mai scurt decât cel general de 3 ani, “aplicabil raporturilor patrimoniale dintre cetățeni, ceea ce face ca statul să fie mai presus de cetățenii săi și, prin urmare, mai presus de lege”.

Avocatul Poporului și Guvernul au apreciat că excepția este neîntemeiată, iar președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Curtea a argumentat că dispozițiile invocate de autoarea excepției nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni o acțiune în repararea pagubei, și nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat. Astfel, Curtea a concluzionat că termenul special de prescripție de 18 luni este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, “care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale”.

Mă întreb dacă, în condițiile prezente, Curtea și-ar menține opinia și referitor la termenul de 6 luni care este în prezent reglementat de Noul Cod de Procedură penală. Curtea a argumentat în decizie faptul că CEDO a subliniat în jurisprudența sa faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut și că acesta “poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni”.

În condițiile contemporane, putem considera că argumentul subzistă? Care este punctul, momentul din care putem începe să considerăm limitarea ca fiind o îngrădire? Putem în adevăr să considerăm un termen de 6 luni ca fiind unul echitabil, dată fiind procedura pentru care este instituit? Gravitatea temeiului care îl instituie ar fi putut da naștere unui termen mai lung decât cel general, nicidecum unui termen egal cu o cincime din termenul general. Dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut… Consider că acest pseudo-termen de 6 luni, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau a încheierilor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, dintr-un punct de vedere uman, nu poate fi considerat nici măcar un termen în care să apuci să te dezmeticești și să realizezi ce ți se întâmplă. Ești condamnat pe nedrept, să zicem că ai mai și executat parte din pedeapsă, apoi te vezi dintr-odată liber. Care e primul tău gând? Să-i îmbrățisezi pe cei dragi? Să vezi un apus? Să savurezi o cafea undeva în aer liber? Să dai statul în judecată? Iar eu, în naivitatea mea, mă întrebam la începutul acestui articol doar dacă există un preț al durerii, al timpului, al libertății… pe când acum, mă scald într-o mare de întrebări.

4. Felul și întinderea reparației

Codul de Procedură penală ne arată în art. 540 în ce constă reparația efectivă a pagubei suferite în urma unei erori judiciare ori a unei privări nelegale de libertate.

Reparația este una patrimonială, putând avea una dintre următoarele forme:
– Plata unei sume de bani.
– Constituirea unei rente viagere.
– Obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
Deși la prima vedere, ultima reparație pare a fi una nepatrimonială din punctul de vedere al celui ce primește reparația, consider că nu va putea fi categorisită ca fiind o reparație nepatrimonială.
– În plus, persoanelor care erau încadrate în muncă înainte de privarea de libertate ori de încarcerare (ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate) li se va calcula la vechimea în muncă și timpul cât au fost private de libertate.

În mod concret, dacă m-aș putea exprima așa, se prevede că la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de:
– Durata privării nelegale de libertate
– Consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui privat nelegal de libertate (art. 539 CPP)
– Consecințele produse asupra persoanei și familiei celui ce a fost condamnat pe nedrept (art. 538 CPP).

La alegerea felului reparației și la stabilirea întinderii acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, așa cum ni se explică în al treilea alineat al art. 540 CPP. Reparația va fi suportată în toate cazurile, firește, de către stat, evident, sub rezerva dreptului la regres împotriva magistratului care cu rea-credință sau din neglijență a contribuit la faptul generator.

Ca o precizare finală, cel mai recent document oficial pe care l-am găsit pe acest subiect sensibil referitor la răspunderea magistraților este un răspuns al Ministerului Finanțelor Publice, în care aceștia menționează că până la acel moment (2013), ei nu au fost sesizați de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru promovarea unei astfel de acțiuni în regres în vederea recuperării prejudiciului produs statului de erori judiciare ori privări nelegale de libertate. Cu alte cuvinte, condamnările de la CEDO vin, achitările vin, prejudiciile vin, sumele pe care le datorează statul cresc, dar… supriză! Vinovați n-avem.

5. Considerații finale

Este de datoria indisolubilă și neechivocă a magistratului să caute adevărul, respectiv să înfăptuiască justiția. Este de datoria indiscutabilă a magistratului să fie absolut sigur de ceea ce dispune, pronunță ori decide. Viața unor oameni, libertatea altora, siguranța altora și uneori și liniștea unora se află în mâinile magistratului. Oamenii își pun încrederea în justiție și în cei care o înfăptuiesc, motiv pentru care pe umerii unui magistrat stă poate cea mai grea responsabilitate, aceea de a decide prezentul și viitorul unui om.

Producerea unei erori judiciare este și ar trebui categoric privită ca cel mai negru scenariu al “înfăptuirii” justiției penale, cea mai indezirabilă situație care umbrește onoarea și integritatea justiției și a instituției care o înfăptuiește.

Ai, la final, dreptatea strânsă-n pumn, că doar ai fost achitat… dar golul rămâne. Lipsa rămâne. Absența rămâne. Timpul e dus. Ce instanță poate stabili prețul unei lipse ireparabile?

În încheiere, voi lăsa mai jos un citat care m-a impresionat și mi s-a părut absolut perfect pentru tema articolului, însă nu am reușit să-i identific autorul:

“Purtam cândva dreptatea glonțului în tâmpla stângă. Într-o zi am pierdut și glonțul, și dreptatea. Am plecat să le caut printre oameni; purtam un gol în tâmplă, ce își striga din toți rărunchii întregirea.

Am căutat dreptatea în spatele ușilor de judecată. I-am spus judecătorului cum că mi-a străbătut tâmpla stângă, iar de atunci umblu gol și pustiit. Fără de crez și fără de crezare. Ș-apoi, ce-i mai moral, ce-i mai presus de toate?

Să mori, purtând dreptatea glonțului în tâmpla stângă…”

Noemi Cădariu
Student, Facultatea de Drept, Universitatea din București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.