Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (I)
13.05.2020 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

“În vreme ce ştiinţa sforăie confortabil în interiorul caselor noastre, ce naiba se întâmplă în exterior şi de ce?”

Peter Levenda

Introducere. De la Adam Smith la nepotul lui Freud

Teoriile despre organizarea societăţii m-au asaltat constant şi cred că venise vremea să pun într-un eseu câteva reflecţii despre mersul civilizaţiei occidentale. Este o temă vastă şi dificilă, care-mi ridică în faţă o mulţime de obstacole.

Trebuie să încep prin a înfrunta semnificaţiile unui cuvânt care lasă loc de interpretare: individualism.

În Dicţionarul de filosofie Oxford întocmit de Simon Blackburn, individualismul este “concepţia conform căreia persoana individuală este unitatea fundamentală a analizei politice, iar întregurile sociale sunt doar construcţii logice sau modalităţi de a vorbi despre nenumăraţi astfel de indivizi şi relaţiile dintre ei”[1]; a fi “unitate fundamentală a analizei politice” înseamnă, cred, ca individul să se afle în centrul oricărei concepţii despre organizarea statală, în sensul de a fi considerat o valoare superioară societăţii ca ansamblu. Lucrarea citată arată şi că, “în individualismul liberal, individul este posesorul principal de drepturi, iar activităţile statului se limitează la protejarea acestor drepturi”. Fraza este, în aparenţă, benignă, întrucât ţine departe de mintea cititorului ideea că o companie ar putea fi asimilată individului şi ar dobândi, astfel, legitimitatea de a prelua şi drepturile acestuia; dar, aşa cum vom vedea, “imposibilul” a fost transformat în posibil, pe cale jurisprudenţială. Rolul statului este şi el trasat prin definiţie: acesta se ţine departe de competiţia de pe “piaţă”, nu “îngrădeşte”, nu “dirijează” şi nu “planifică”, ci doar emite reguli formale care să “protejeze drepturile” indivizilor în lupta lor pentru supremaţie.

Să observăm şi că definiţia face trimitere la “individualismul liberal”, ceea ce este firesc, întrucât specificul occidentalismului este ca individualismul modern să îmbrace haina politico-economică a liberalismului (sau, în perioada postbelică, a ceea ce a fost denumit neoliberalism).

Potrivit definiţiei uzuale, individualismul este acea “teorie care consideră individul drept valoare supremă în toate domeniile vieţii (economie, politică, morală etc.)”; întrucât această accepţiune nu spune prea multe, să adăugăm al doilea sens din Dicţionarul explicativ: “atitudine a celui care subordonează interesele obşteşti celor personale, care este preocupat exclusiv de propria persoană”.

Din aceste definiţii înţelegem că individualismul nu este o atitudine moderată, pentru că nu aspectul societăţii în ansamblu se află pe primul plan, ci interesele individuale. Asta nu înseamnă că tot ce ţine de individualism trebuie privit în sens “negativ”: este “bine” ca individul să fie considerat valoros pentru societate, iar contribuţiile individuale să se bucure de recunoaşterea publică în economie, în politică, în artă, în ştiinţe etc., după cum este “rău” ca individul să fie încurajat să se comporte ca un egoist absolut, să se considere “valoare supremă”, să-i desconsidere pe ceilalţi, să se dezintereseze de nevoile altora şi de tendinţa lor de a se bucura, la rându-le, de avantajele vieţii sociale. Poate că distincţia mea n-are cine ştie ce relevanţă filosofică, însă mi se pare necesară; unii au împins ideea de exercitare a libertăţii individuale până la marginile nebuniei – şi mulţi alţii i-au luat în serios! Pare evident că exercitarea libertăţilor individuale într-un mediu social implică îngrădiri de natură a preveni conflictul şi haosul. Una dintre “legile naturale” identificate de Hobbes era aceea ca omul “să se mulţumească cu atâta libertate faţă de alţi oameni câtă le-ar acorda el celorlalţi faţă de sine”. N-o vom număra printre ideile lui originale, întrucât era, de fapt, reformularea unei învăţături morale din Evangheliile lui Matei şi Luca: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

În esenţă, pentru ca oamenii să poată convieţui în ceea ce au denumit societate, este inevitabil ca individul să-şi limiteze pornirile egoiste. Pentru individualiştii din “nucleul dur” n-a fost însă evident, iar acesta poate fi unul dintre motivele pentru care, astăzi, unii dintre cei care mizează mai puţin pe virtuţile individualismului vorbesc despre o “nouă barbarie”, despre o lume în care “omul este dispensabil”:

“Raţionalitatea politică neoliberală nu mai aspiră la acel kantian imperiu al scopurilor atât de drag lui Karatani, în care subiecţii sunt scopuri în sine şi o valoare în sine. Omul este dispensabil.”[2]

A nu se înţelege că opusul individualismului ar fi socialismul, întrucât socialismul însuşi are un fundament desprins din teoria darwinistă a supravieţuirii celui mai adaptat: lupta de clasă (care a dus, din punct de vedere practic, la acapararea puterii de către un aparat care s-a pretins a fi identic cu “clasa”).

Care este, atunci, opusul individualismului? Karl R. Popper pretindea că ar fi colectivismul. În 1945 el a scris un scurt eseu intitulat Individualism versus colectivism, în care stabilea semnificaţia individualismului doar prin opoziţie cu colectivismul (ceea ce nu spune mare lucru) şi contestând unul dintre sensurile atribuite cuvântului de The Oxford English Dictionary:

“Termenul «individualism» poate fi utilizat (potrivit lui The Oxford English Dictionary) în două moduri distincte: (1) ca opus colectivismului şi (2) în opoziţie cu altruismul.”[3]

El era de acord doar cu sensul (1), susţinând că opusul altruismului este egoismul, nu individualismul. Asta pentru că “un anticolectivist, adică un individualist, poate fi în acelaşi timp un altruist. El poate fi dispus să facă sacrificii pentru a veni în ajutorul altor indivizi.” Încercarea lui Popper de a alătura individualismului altruismul este, din punct de vedere logic, destul de fragilă (“poate fi dispus” lasă loc, la fel de bine, opusului său: “poate să nu fie dispus”, deci rămâne o chestiune de opţiune a fiecărui individualist să fie sau nu altruist, iar o simplă eventualitate nu poate constitui un postulat pentru armonia socială). A uni individualismul cu altruismul constituie o acrobaţie filosofică (a se citi eroare logică) pe care Popper a executat-o fără să clipească: “Acest individualism, unit cu altruismul, a devenit baza civilizaţiei noastre occidentale” (op.cit., p. 364). Iniţial vorbea despre o posibilitate, dar aceasta s-a transformat imediat în certitudine… A rezultat acest hibrid – din punctul meu de vedere, o ficţiune aşezată la temelia unei civilizaţii. Popper îl aduce ca martor şi pe Kant (“acţionează în aşa fel încât să tratezi umanitatea, în persoana ta sau în persoana oricui altuia, întotdeauna şi ca un scop, iar niciodată ca un simplu mijloc”), deşi citatul ales nu mi se pare că îndeamnă la individualism: nu pretinde că tu, individul, eşti valoarea supremă, ci te îndeamnă să-i tratezi şi pe ceilalţi la fel ca pe tine, fără a te folosi de ei ca de simple mijloace.

Dar Popper a folosit teza individualistului altruist pentru a-l ataca pe Platon, în care vedea un apărător al colectivismului. Scrie că Platon “ura individul şi libertatea acestuia”, iar “în sfera politicii, individul este pentru Platon întruchiparea răului însuşi” (op.cit., p. 366). Parţial, Popper avea dreptate, doar că din vasta operă a lui Platon fiecare se serveşte după gust, întrucât există atât accente individualiste (tirania elitelor, “normalitatea” sclaviei), cât şi colectiviste (“Partea există în vederea întregului şi nu întregul în vederea părţii. Tu însuţi eşti creat pentru întreg, iar nu întregul pentru tine”).

De altfel, Popper însuşi este nevoit să admită că “în dialogurile platoniciene – cu precădere în cele anterioare Republicii, răstimp în care Platon se afla încă sub influenţa lui Socrate – sunt exprimate multe sentimente cu adevărat umanitare. Amintesc cu deosebire învăţătura lui Socrate din Gorgias, după care este mai rău să faci o nedreptate decât să o înduri.”[4]

Una peste alta, termenul “colectivism” are o încărcătură emoţională aparte, întrucât trimite cu gândul la anumite regimuri politice opresive din istoria recentă. Chiar dacă Rosa Luxemburg spunea că “alegerea viitorului se află între socialism sau barbarie”, nici materializarea socialismului nu-a fost scutită de a împrumuta trăsături ale barbariei. Poate că este preferabil ca valorizarea societăţii ca întreg să ia forma termenului propus de antropologul Louis Dumont:

“Acolo unde Individul este valoarea supremă, vorbesc de individualism; în cazul opus, acolo unde valoarea este societatea luată ca întreg, vorbesc de holism.”

Atunci când individualismul s-a transformat din “concept” în ideologie, când a fost integrat în politica neoliberală şi a fost prelucrat de maşinăria propagandistică, a sfârşit prin a înclina către egoism triumfal, îndepărtându-se decisiv de “individualismul altruist” pe care a încercat să ni-l vândă Popper. Cum scria Wendy Brown, “neoliberalismul determină ca statul să acţioneze în numele economiei, în aşa fel încât să nu îşi activeze funcţiile economice şi să nu intervină în cazul efectelor economice, ci să faciliteze competiţia economică şi creşterea, şi să economizeze socialul”; după McKenzie Wark, nu trebuie omis rolul esenţial jucat de conceptul de informaţie: “Nu este un accident că neoliberalismul apare în perioada postbelică, atunci când infrastructura de comandă şi control prin informaţie, care a fost dezvoltată în timpul războiului, pentru organizarea unor sisteme complexe, s-a extins din complexul militar industrial şi a ajuns până în industria civilă.”[5]

Dar, pentru a ajunge la discuţia despre neoliberalism, trebuie să parcurgem etapa în care se ivea pe lume un alt concept, cel de piaţă influenţată de “mâna invizibilă”. Modelul iniţial a fost sugerat de celebrul Adam Smith, care încuraja confruntările egoiste sub motivul că “mâna invizibilă” a pieţei va interveni ca un mecanism de autoreglare şi va atrage prosperitate generală. Mulţi au luat-o drept literă de evanghelie, deşi era doar o teorie falsă. Poate că ar funcţiona în anumite circumstanţe (mai exact, atunci când forţele concurente se află în echilibru), dar asta nu înseamnă că ar funcţiona de regulă; nu există vreo probă concretă că “binele comun” ar putea rezulta întotdeauna din confruntarea egoiştilor. Este o teorie pe care eşti tentat, mai curând, s-o respingi, fiindcă logic este ca în confruntarea egoiştilor să câştige, de regulă, cel mai puternic şi mai înzestrat (în cazul pieţelor, cel mai bogat), rezultatul final al competiţiei fiind acela că “mâna invizibilă” va trage întreg potul de partea celor bogaţi şi îi va sărăci iremediabil pe cei ce s-au luptat cu puţine resurse (adică pe cei mai mulţi dintre “competitori”).

Ar fi de dorit să nu uităm, totuşi, că Adam Smith vorbea din punctul de vedere al unui imperiu, având numai de câştigat din a evidenţia beneficiile liberei competiţii între lei şi căţei. Celebra sa lucrare Avuţia naţiunilor nu este, aşa cum ne-am aştepta, un tratat ştiinţific riguros argumentat, ci un fel de “poem” economico-filosofic, prin care imperiul primeşte sfaturi de veşnică prosperitate – nu contează în dauna cui.

Dacă mergem la sursă, am putea fi surprinşi să constatăm că arta războiului “este cu siguranţă cea mai nobilă dintre ocupaţii”, sau că rolul esenţial al magistratului este nu acela de a înfăptui justiţia, ci de a asigura somnul liniştit al marilor proprietari:

“Oriunde există o mare proprietate, există şi o mare inegalitate. Pentru un singur om foarte bogat trebuie să existe cel puţin cinci sute de săraci, iar averile unora înseamnă lipsuri pentru cei mai mulţi. Averea bogaţilor stârneşte indignarea săracilor, care sunt, adesea, atât conduşi de nevoi, cât şi îmboldiţi de invidie să le invadeze acestora posesiunile. Şi doar sub oblăduirea magistratului civil poate dormi măcar o noapte liniştit proprietarul acelei proprietăţi valoroase, care este obţinută prin munca multor ani sau poate chiar a mai multor generaţii succesive. El este înconjurat, în orice moment, de duşmani necunoscuţi, pe care, deşi nu i-a provocat niciodată, nu-i poate potoli şi de a căror nedreptate nu poate fi apărat decât de braţul puternic al magistratului civil, ţinut mereu sus pentru a o pedepsi.”[6]

Pentru marele Adam Smith săracii sunt, în mod necesar, leneşi: “Dar avariţia şi ambiţia, la bogaţi, iar la săraci, ura faţă de muncă şi dragostea faţă de timpul liber şi distracţii reprezintă pasiunile care îi vor determina să invadeze proprietăţile altora”.

Iată, aşadar, originea uneia dintre tezele esenţiale neoliberale, potrivit căreia săracii au ales să fie astfel (fiindcă nu au muncit suficient) şi, prin urmare, nu au dreptul la vreo fărâmă din “avuţia naţiunii”. Probabil fiindcă săracii sunt prin definiţie leneşi şi avizi de distracţii, domnul Smith a ajuns la concluzia că “statul nu obţine niciun fel de avantaj din instruirea categoriilor inferioare de oameni”. Pornind de aici, ne putem mira la infinit…

Astăzi, unele dintre ideile lui Adam Smith s-au confruntat deja cu falimentul, pierzându-şi aproape tot farmecul de odinioară. Evenimente istorice sinistre au contribuit serios la asta. Pe urmele lui Karl Polanyi, César Rendueles arată că “idealul pieţei libere, care se reglementează singură, este un proiect utopic şi autodistructiv, incompatibil în practică cu vreuna dintre expresiile vieţii sociale a fiinţelor umane. Piaţa liberă nu a existat niciodată şi nu poate exista. Procesele de mercantilizare au avut mereu nevoie de intervenţii agresive din partea Statului, care să le îndrepte eşecurile sistemice şi să înlăture reticenţa oamenilor de a se lăsa târâţi de uraganul economic”[7].

Problema este că Statul, de la un punct încolo, a fost obligat să devină prea slab pentru a reuşi să mai stăpânească “uraganul economic”. Iar acest uragan e pe cale să măture tot ce ştiam despre drepturi şi libertăţi.

În interesanta sa “istorie alternativă a secolului XX”, John Higgs aduce în discuţie numele matematicianului american John Nash, cel care a găsit un model matematic ce infirmă “supremaţia” egoismului:

“La începutul anilor 1950, matematicianul american John Nash a studiat sistemele competitive, cu zero cooperare – o ramură a matematicii cunoscută ca teoria jocurilor. A elaborat un model al deciziilor luate de indivizi care-şi urmăresc interesul propriu şi care interacţionează într-un context lipsit de încredere. Teoria jocurilor demonstrează, pe cale matematică, faptul că urmărirea interesului propriu prezintă neajunsuri. Da, mâna invizibilă poate să călăuzească şi să protejeze, dar poate, la fel de bine, şi să dăuneze”[8].

Munca lui Nash a fost recunoscută oficial, în 1978 el primind premiul John Von Neumann pentru descoperirea echilibrului non-competitiv, iar mai târziu (în 1994) Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice.

Pe de altă parte, astăzi, când ştim mai multe despre creierul uman şi despre modelul a ceea ce denumim “realitate”, începem să înţelegem că individualismul nu putea fi decât un drum înfundat. Cum scrie Thomas Metzinger, “când neuroştiinţa modernă va descoperi corelatele neurale suficiente pentru voinţă, dorinţă şi executarea unei acţiuni, vom fi în stare să provocăm, să amplificăm sau să diminuăm experienţa conştientă a voinţei, operând asupra acestor corelate neurale. Va deveni clar că actualele cauze ale acţiunilor, dorinţelor şi intenţiilor noastre au adesea foarte puţin de-a face cu ceea ce conştiinţa însăşi ne spune. Dintr-o perspectivă ştiinţifică de persoana a treia, experienţa noastră interioară de puternică autonomie poate părea din ce în ce mai mult ceea ce a fost dintotdeauna: numai o aparenţă”[9].

Filmul documentar The Century of the Self, realizat de Adam Curtis în 2002, susţine teoria că individualismul a ajuns ideologia dominantă a lumii occidentale în a doua jumătate a secolului XX (deci prin intermediul neoliberalismului), după ce s-au “copt” ideile de business exprimate de un nepot de-al lui Sigmund Freud, în anii 1920. Acest nepot se numea Edward Bernays şi a rămas în istorie cu titlul neomologat de inventator al profesiei denumite “public relations” (relaţii publice).

Se pare că meritul principal al lui Edward Bernays este acela de a fi găsit o cale de a creşte profiturile în afaceri aplicând în domeniul publicităţii teoria lui Freud privind subconştientul călăuzitor. Potrivit lui Curtis, Bernays “era fascinat de teoria unchiului său, potrivit căreia comportamentul uman era determinat de forţe sexuale subconştiente şi agresive. Mulţi dintre clienţii lui Bernays erau mari corporaţii americane şi el a fost prima persoană care le-a arătat modul prin care ar putea vinde mult mai multe produse dacă le legau, prin intermediul imaginilor şi simbolurilor, de dorinţele inconştiente pe care Freud le identificase”. Astfel s-a ajuns ca fotomodelele din reclame să spele maşini, să se topească după bărbaţii ataşaţi unei mărci de bere, să ne recomnade un săpun, un produs financiar-bancar, un medicament sau o pastă de dinţi…

Tot în cadrul acestui documentar, Stuart Ewen afirmă: “Strategia pe care Bernays le-a oferit-o a fost de genul acesta: oamenii s-ar putea uita acum la mărfurile propuse şi vor putea nu doar să vizualizeze aceste produse ca pe nişte lucruri necesare pentru a-şi rezolva dorinţe materiale specifice, ci şi ca pe nişte răspunsuri la aspiraţiile lor profund emoţionale”. În traducere, vei fi considerat mai chipeş după ce foloseşti şamponul X, vei fi mai şarmant purtând pantofii marca Y, ori mai sexy la volanul maşinii Z. În volumul Reîntoarcere în minunata lume nouă, Aldous Huxley explică mecanismul astfel:

“Găseşte o dorinţă comună, o sursă de teamă sau îngrijorare inconştientă, dar foarte răspândită; născoceşte vreo cale de a lega această dorinţă ori teamă de produsul pe care trebuie să-l vinzi; apoi clădeşte un pod de simboluri verbale ori vizuale pe care poate trece clientul dumitale, de la realităţi la visul compensator şi de la vis la iluzia că produsul dumitale o dată cumpărat va face să i se realizeze visul. «Noi nu mai cumpărăm portocale, cumpărăm vitalitate»; nu cumpărăm doar un automobil, cumpărăm prestigiu şi aşa mai departe cu toate celelalte. Cumpărând pastă de dinţi, de exemplu, noi nu cumpărăm doar o substanţă care curăţă dinţii şi este antiseptică, ci şi eliberarea de teama de a fi respingători în ochii persoanelor de sex opus”[10].

Astfel de reclame au încurajat narcisismul, fiecare individ s-a simţit vizat personal şi tratat ca o persoană de excepţie, deplin capabilă de succes social (cu condiţia să cumpere şi să folosească anumite produse, desigur).

Adevăratul succes aparţinea, însă, corporaţiilor şi conducătorilor acestora, pentru că reuşeau să scoată mai mulţi bani din buzunarele cumpărătorului “evitând raţionalismul şi ascunzând adevărul” (Huxley), adică vânzând iluzii. “Corporaţiile au acceptat globalizarea cu braţele deschise şi s-au reinventat ca entităţi apatride, neîndatorate, în nici un fel, naţiunilor care le formaseră”[11].

Dobândind o forţă economică imensă (uneori mai mare decât aceea a statelor), corporaţiile n-au ezitat să compună şi muzica pe care dansează oamenii politici, transferând strategiile de promovare comercială în lumea politică. “Metodele folosite astăzi pentru a vinde publicului candidatul politic, de parcă ar fi un deodorant, pur şi simplu garantează electoratului că n-o să audă niciodată adevărul în nici o privinţă”, observa Huxley. Candidatului nu-i mai rămânea altceva de făcut, aşadar, decât să deprindă “capacitatea de a privi «sincer» spre camera de televiziune”…

“Ideile lui Bernays au ajuns la maturitate în anii ‘80”, afirmă Curtis, contribuind şi la importante victorii politice. Nu şi la binele celor mai mulţi dintre oameni, însă. Cum scrie Higgs, “Uităm nume, chipuri sau zile de naştere, dar nu şi spoturi muzicale şi sloganuri care ne intră în cap, acestea rămân acolo pentru totdeauna: «Guiness îţi face bine», «Bun de te lingi pe degete», «Vreau un MTV al meu», «Gustul adevărat», «Doar fă-o!» Publicitatea era o formă de magie neagră. Invoca un stil de viaţă luxos şi se folosea de inconştient pentru a lua banii oamenilor, în schimbul unor produse pe care nici nu le voiau, de care nici nu aveau nevoie. (…) Amestecul între individualism, publicitate şi dezvoltarea corporaţiilor era, într-adevăr, un cocteil puternic”[12].

Oamenilor nu li s-au lăsat prea multe şanse pentru a înţelege ce se întâmplă, întrucât s-au pus în mişcare structuri şi resurse propagandistice colosale, iar ansamblul este atât de vast încât doar foarte greu poţi să-ţi dai seama că toate componentele acţionează concertat. În acest sens, Noam Chomsky a scris:

“[…] s-au făcut eforturi uriaşe pentru a le inculca oamenilor noul spirit al epocii. Ramuri întregi de activitate au fost consacrate acestei sarcini: relaţii publice, publicitate şi management, în general, acestora revenindu-le procente foarte mari din PIB. Toate sunt îndreptate spre ceea ce marele economist Thorstein Veblen numea «fabricarea de dorinţe». Folosind termenii marilor producători, este vorba despre canalizarea dorinţei oamenilor către «lucrurile superficiale» ale vieţii, «bunurile de consum». În felul acesta, oamenii pot fi atomizaţi, despărţiţi unul de altul, făcuţi să caute profitul personal, deviaţi de la efortul periculos de a gândi pe cont propriu sau de a pune în discuţie autoritatea.

Procesul prin care sunt şlefuite opinii, atitudini sau percepţii a fost numit «ingineria consimţământului» de către unul dintre fondatorii relaţiilor publice moderne, şi anume Edward Bernays”[13].

Consider că nu doar relaţiile publice, publicitatea şi managementul au fost implicate în fabricarea “noului spirit al epocii”, ci şi politica, învăţământul sau sectorul cultural (cinematografie, dramaturgie, literatură). Modelul de promovare/succes a fost rezervat vocilor “ortodoxe”, cele critice fiind îngăduite în număr redus, în societăţile care s-au autoproclamat libere, spre a mima diversitatea şi respectul pentru democraţie.

Spre finalul filmului său, Curtis spune:

“În particular, Bernays nu credea că adevărata democraţie ar putea funcţiona vreodată. A fost profund influenţat, în această privinţă, de teoriile unchiului său asupra naturii umane. Freud considera că indivizii nu erau conduşi de gândirea raţională, ci de dorinţe şi sentimente primitive inconştiente. Pentru Bernays, era prea periculos să permiţi maselor să aibă vreodată controlul asupra propriilor vieţi, iar consumerismul a fost un mod de a oferi oamenilor iluzia controlului, permiţând, în acelaşi timp, unei elite responsabile să continue administrarea societăţii”. Dacă elita a fost cu adevărat responsabilă, sau doar lacomă şi motivată de putere şi de ideea controlului extins, aceasta rămâne de discutat.

Oare individualismul “suveran” de la graniţa dintre milenii să fi plecat, într-adevăr, de la ideea proastă pe care Edward Bernays o avea despre fiinţa umană, sub impresia lecturilor din unchiul Sigmund? Ar fi prea de tot. Nu-i putem ignora contribuţia, însă ar fi o greşeală să-i exagerăm importanţa. Desigur, merită să ne întrebăm de ce Arhivele Freud de la Washington vor rămâne închise până în anul 2113… E clar că încă nu avem toate datele la care a avut acces, poate, nepotul. Cu toate astea, ştim că Freud a numărat “trei faimoase lovituri” care au fost date, de-a lungul timpului, narcisismului uman (fără ca noi să fi învăţat prea multe din asta, desigur):

“omul nu se află în centrul cosmosului (Copernic), el nu este prima dintre vieţuitoare (Darwin) şi nu este stăpânul sensului (Freud însuşi).”[14]

Dincolo de “ecuaţia Freud” însă, rămân cu impresia că Adam Curtis n-a văzut decât un colţ din tablou. Rădăcinile individualismului sunt mai profunde şi mai ramificate, iar tipul de organizare socială ce a câştigat supremaţia în Războiul Rece şi a dat tonul pentru începutul noului mileniu are la bază teorii şi experienţe mai vechi.


[1] Dicţionar de filosofie Oxford de S. Blackburn, Ed. Univers enciclopedic, 1999, trad. Cătălina Iricinschi, Laurian Sabin Kerestesz, Liliana Torres şi Mihaela Czobor, p. 201.
[2] M. Wark, Intelecte generale, Ed. Tracus Arte, 2018, p. 242.
[3] K.R. Popper, Individualism versus colectivism, în Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Ed. Trei, 2000, trad. Gh. Flonta, p. 362.
[4] K.R. Popper, op.cit., p. 367.
[5] M. Wark, Intelecte generale, op.cit., p. 245.
[6] A. Smith, Avuţia naţiunilor, trad. Monica Mitarcă, Ed. Publica, 2011, p. 359.
[7] C. Rendueles, De la recesiunea globală la contramişcările capitaliste, în Marea regresie, Ed. Art, 2017, p. 223.
[8] J. Higgs, Mai ciudat decât ne putem imagina. O istorie alternativă a secolului XX, trad. Patricia Neculae, Ed. Litera, 2016, p. 84.
[9] T. Metzinger, Tunelul eului: Ştiinţa minţii şi mitul sinelui, trad. Cristina Jinga, Ed. Humanitas, 2015, p. 160.
[10] A. Huxley, Reîntoarcere în minunata lume nouă, Ed. Polirom, 2013, trad. Suzana şi Andrei Bantaş, p. 71.
[11] J. Higgs, Mai ciudat decât ne putem imagina. O istorie alternativă a secolului XX, p. 248.
[12] J. Higgs, op.cit., p. 246.
[13] N. Chomsky, Cine conduce lumea?, trad. Doru Căstăian, Ed. Litera, 2018, p. 101.
[14] J.-Fr. Lyotard, Inumanul, Ed. Idea Design & Print, 2002, trad. C. Mihali, p. 45.


Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.