Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine (art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală). Neconstituționalitate. Sesizare CCR pendinte
16 noiembrie 2022 | Radu-Gabriel PATRICHE, Bianca-Cosmina VRABIE
Radu-Gabriel Patriche
Bianca-Cosmina Vrabie
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine (art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală). Neconstituționalitate. Sesizare C.C.R. pendinte
Rezumat
Prezentul articol își propune să traseze în linii mari o problemă de neconstituționalitate a prevederilor art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. În cuprinsul textului de lege anterior precizat se regăsesc o serie de sintagme care considerăm că sunt destul de lacunare și lasă loc unor multiple ipoteze de lucru, aspect care afectează cerințele privind accesibilitatea, predictibilitatea și previzibilitatea unui text de lege.
I. Parcursul legislativ al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală
În anul 2004, Guvernul, inițiator al Proiectului de lege PL-x nr. 377/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, a apreciat oportună adoptarea unui act normativ care să răspundă necesității de a combate răspândirea criminalității transnaționale organizate, în ideea de a susține cooperarea polițienească.
Din expunerea de motive la proiectul de lege[1] rezultă că adoptarea unui asemenea act normativ era necesară în contextul negocierilor purtate de statul român pentru aderarea la Uniunea Europeană, dar și pentru a optima aplicarea mai multor instrumente internaționale, în special, a Convenției europene de extrădare (încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957), cu protocoalele sale adiționale (încheiate la Strasbourg, la 15 octombrie 1975 și la 17 martie 1978), a Convenției europene de asistență judiciară internațională în materie penală (încheiată la Strasbourg, la 20 aprilie 1959) și a Protocolului adițional (încheiat la Strasbourg, la 17 martie 1978), a Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate (încheiată la Strasbourg, la 21 martie 1983) și a Protocolului adițional (încheiat la Strasbourg, la 18 decembrie 1997).
Toate aceste acte normative au fost adoptate și în plan național, prin Legea nr. 296/2001 privind extrădarea[2], Legea nr. 704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală[3] și Legea nr. 756/2001 privind transferarea persoanelor condamnate în străinătate[4]. Însă existența acestor trei acte normative a fost considerată insuficientă pentru punerea legislației naționale în acord cu acquis-ul în domeniul cooperării judiciare internaționale, referindu-ne aici la Protocolul nr. 2 la Convenția europeană de asistență judiciară internațională în materie penală, adoptat la 8 noiembrie 2001[5].
Dispozițiile celui de-al Doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară internațională în materie penală sunt armonizate cu cele ale Convenției europene privind asistența judiciară internațională în materie penală, adoptate la 29 mai 2000, care este, de asemenea, parte a acquis-ului obligatoriu în domeniul justiției și afacerilor interne.
În contextul adoptării în anii 1995 și 1996 a convențiilor privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene și, mai ales, Decizia – cadru a Consiliul din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[6], s-a apreciat că legislația românească în vigoare se impune a fi modificată și completată, tocmai pentru a fi pe deplin armonizată cu acquis-ul comunitar în domeniu.
Un alt argument pentru adoptarea Legii nr. 302/2004[7] a fost faptul că în alte state existau fie întregi capitole în codurile de procedură penală dedicate acestei chestiuni, fie acte normative de sine stătătoare, această din urmă variantă fiind văzută ca fiind mai practică.
Astfel, din dorința de a urmări scopul indicat anterior, ceea ce a fost cândva Proiectul de lege PL-x nr. 377/2004, a devenit între timp Legea nr. 302/2004, publicată inițial în M. Of. 594/2004, ulterior republicată.
În forma inițială, ca urmare a promulgării, dispozițiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 vizau încetarea executării unei pedepse, în cazul în care statul român opta pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare.
Legea nr. 302/2004 a mai fost republicată[8] în baza adoptării Legii nr. 222/2008 și în baza Legii nr. 300/2013, în prezenta opinie juridică, anume art. 147 din Legea nr. 302/2004 (în varianta sa inițială de numerotare anterior republicării art. 140 ind. 1).
Constatăm faptul că, deși legiuitorul român a avut cele mai bune intenții în a oferi un cadru național care să reliefeze legislația europeană, totuși graba în legiferare a dus la crearea unui revers al medaliei, și anume probleme de constituționalitate, sub aspectul clarității și previzibilității unui text de lege. Considerăm că aceasta este situația art. 147 din Legea nr. 302/2004, în integralitatea sa.
Pentru fidelitate, redăm conținutul textului de lege analizat, intitulat „Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine”: „(1) Recunoașterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condițiile tratatului aplicabil între România și statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripție aceasta domiciliază. (2) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare. (3) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. (4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispozițiile art. 137 alin. (1), art. 138, 141 și ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (5) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanța de judecată, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoașterii, o forță probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent”.
II. Analiza caracterului neconstituțional
II.1. Scurtă introducere
Conform legii fundamentale[9], C.C.R. hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Din ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului[10] decurg mai multe consecințe, inclusiv cea de garantare, implementare și aplicare efectivă a drepturilor resortisanților statelor semnatare. Jurisprudența instanței europene a pus în evidență mai multe caracteristici care țin de scopul și obiectul Convenției, și anume efectivitatea garanțiilor pe care le prevede și subsidiaritatea mecanismului de control instituit.
Curtea a statuat în sensul că obiectul și scopul Convenției impun înțelegerea și aplicarea dispozițiilor sale în așa fel încât exigențele pe care le proclamă, privitoare la drepturile reglementate, să fie respectate de toate statele contractante, orice interpretare a acestor drepturi și libertăți trebuie să se concilieze cu spiritul general al Convenției, destinat să apere și să promoveze idealurile și valorile unei societăți democratice (C.E.D.H. 7 iulie 1989, Soering c. Royaume-Uni; C.E.D.H. 27 septemebrie 1995, McCann et autres c. Royaume-Uni; C.E.D.H. 23 martie 1995 Loizidou c. Turquie).
Scopul Convenției constă în a proteja nu drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective (C.E.D.H. 7 decembrie 1976, Handsyde c. Royaume-Uni; C.E.D.H. 15 noiembrie 1996 Ahmet Sadik c. Greece).
Convenția încredințează fiecăruia dintre statele contractante îndatorirea de a asigura exercițiul drepturilor și libertăților pe care aceasta le consacră de către persoanele aflate sub jurisdicția lor.
Convenția reglementează, în principiu, drepturi cu un conținut material substanțial, ce pot fi invocate direct în ordinea internă a statelor contractante. Suplimentar, convenția reglementează și drepturi procedurale, printre care și dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică. Măsurile impuse asigurării respectării acestui drept impune organizarea unei bune administrări a justiției, credibilă, sigură, imparțială și independentă. Misiunea Curții constă în a examina dacă soluțiile alese de state sunt compatibile cu dispozițiile convenției și asigură îndeplinirea obiectivelor sale (C.E.D.H. 21 februarie 1975, Golder c. Royaume Uni).
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
II.2. Drepturi fundamentale încălcate. Analiză. Practică C.E.D.O.
II.2.1. Norme constituționale încălcate: art. 24 alin. (1) din Constituție, privind dreptul la apărare.
II.2.2. Dezvoltarea criticilor de neconstituționalitate
Astfel cum am indicat anterior, acest text de lege, introdus ca urmare a republicării Legii nr. 302/2004 în M. Of. nr. 411 din 27 mai 2019, nu respectă exigențele de claritate și de predictibilitate. Mai exact, sintagma „alte efecte” lasă loc unor numeroase ipoteze de lucru, exempli gratia: starea de recidivă, concursul de infracțiuni, eventuale agravante, persoana care a mai fost condamnată pentru același tip de faptă în alt stat, chestiuni pe latură civilă, executarea silită a unor despăgubiri acordate de instanța din alt stat, considerarea neîndeplinirii tuturor condițiilor pentru liberare, în cazul neachitării cu rea-credință a despăgubirilor civile.
Sintagma „la sesizarea persoanei interesate” din cuprinsul alin. (1) lasă și aceasta loc unor numeroase ipoteze de lucru, potențial petenți fiind: condamnatul, persoana vătămată, partea civilă, asigurătorul, partea responsabilă civilmente, persoana interesată în cazul măsurilor asigurătorii etc.
Dincolo de faptul că nu avem indicați subiecții procesuali care pot formula astfel de cereri de recunoaștere, nu avem indicate criteriile posibile în raport de care să se poată verifica îndeplinirea condiției interesului și nici cine stabilește existența acestui interes, așa cum nu avem reglementată nici calea de atac împotriva unei hotărâri (în sens larg) de admitere sau de respingere a unei solicitări de recunoaștere.
Sintagma „se dovedește necesară în soluționarea unei cauze penale” din cuprinsul alin. (4) are aceleași lacune. Nu sunt indicate criteriile posibile în raport de care să se poată verifica îndeplinirea condiției necesității în soluționarea unei cauze penale și nici cine stabilește existența acestei necesități, așa cum nu avem reglementată nici calea de atac împotriva unei hotărâri (în sens larg) de admitere sau de respingere a unei solicitări de recunoaștere.
Întregul alin. (4) este neclar pentru că, deși indică trei situații ipotetice, și anume: 1. dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale; 2. poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori 3. la reintegrarea sa, totuși nu avem reglementate criterii sau elemente în raport de care procurorul sau instanța să poată alege una din aceste trei situații, în raport de ce dăm prioritate uneia dintre ele în detrimentul celorlalte.
O astfel de situație o regăsim și în ceea ce privește alineatul următor. Întregul alin. (5) este neclar pentru că, deși indică trei situații ipotetice, și anume: 1. se dovedește necesară soluționării unei cauze penale; 2. poate contribui la îmbunătățirea situației persoanei cercetate ori a persoanei condamnate ori 3. la reintegrarea sa, totuși nu avem reglementate criterii sau elemente în raport de care procurorul sau instanța să poată alege una din aceste trei situații, în raport de ce dăm prioritate uneia din ele în detrimentul celorlalte.
Suplimentar, observăm că nu există reglementată calea de atac împotriva actului emis de procuror sau de instanță, termenul de exercitare a căii de atac și nici cine soluționează calea de atac ori soluțiile posibil a fi pronunțate în calea de atac.
Condiția accesibilității unei norme. Instanța europeană a subliniat că sintagma „ingerința prevăzută de lege” nu se referă numai la o simplă trimitere la dreptul intern, ci vizează și calitatea legii, aceasta trebuind să fie compatibilă cu prevederile art. 8 din Convenție, adică să protejeze persoana împotriva interferențelor arbitrare ale autorităților judiciare. Din această cerință rezultă nu numai necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei vizate, ci, în plus, este necesar ca persoana să fie capabilă să prevadă consecințele legii respective.
Activitatea de legiferare presupune că reglementarea relațiilor sociale prin lege și prin celelalte categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, Constituția consacrând în art. 1 alin. (5) principiul constituțional al supremației acesteia. Autoritățile cu competențe normative au obligația conformării prevederilor constituționale, legale și principiilor de drept atunci când elaborează acte normative, precum și asigurarea calității legii, în sens larg.
Calitatea legii presupune ca, în procesul de elaborare a actelor normative, să fie îndeplinite două condiții: accesibilitatea și previzibilitatea.
Cele două noțiuni sunt utilizate atât în cadrul controlului de convenționalitate exercitat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și în cadrul controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională, aceasta din urma făcând trimitere, în repetate cazuri, la jurisprudența CEDO.
Noțiunea de previzibilitate a normei a fost definită chiar de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 61/2007[11] (M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007), ca fiind posibilitatea pe care o oferă celor interesați însăși norma juridică de a-și reprezenta consecințele punerii ei în operă ori cele ce derivă din încălcarea sau ignorarea ei. Așa cum s-a subliniat în doctrina, „previzibilitatea s-ar polariza astfel în jurul urmărilor efectivității normei”[12]. În aceeași lucrare se arată că în considerentele mai multor decizii ale Curții Constituționale ce au avut în vedere „calitatea legii”, exprimată în general prin sintagma lege „accesibilă și previzibilă”, judecătorii Curții au făcut referire la sintagma „clară, precisă, previzibilă și predictibilă”, atribute chiar aritmetic indicate prin evocarea „celor 4 condiții”.
Noțiunea de predictibilitate a normei. Plecând de la definiția termenului, acesta semnifică posibilitatea destinatarului normei de a prevedea rezonabil evoluția reglementării, norma juridică înscriindu-se astfel sub cupola imperativului securității juridice, iar ca o variantă a acesteia, sub imperativul principiului încrederii legitime, că așteptările lui, derivate din reglementare, nu vor fi deturnate sau nu vor fi substanțial modificate, pe scurt, încrederea destinatarului reglementării în stabilitatea acesteia pe o perioadă rezonabilă și previzibilă. În final, subliniem faptul că însăși Curtea a sugerat o astfel de abordare atunci când a afirmat că „modificările succesive ale reglementării au afectat caracterul previzibil al normei”.
Accesibilitatea legii privește, în principal, aducerea la cunoștința publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative. Există însă și o altă semnificație a noțiunii de accesibilitate, asociată exigenței previzibilității legii, și anume aceea care privește modul de receptare a conținutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înțelegere a acestora. Norma juridică trebuie sa fie clară, inteligibilă.
Norma criticată prin prezenta excepție este insuficient de accesibilă, precisă și previzibilă, în sensul în care s-a exprimat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase hotărâri referitoare la statul român, dintre care menționăm cauza Arsenovici împotriva României[13], Hotărârea din 7 februarie 2008, definitivă la 7 mai 2008, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325, din 18 mai 2010, conform căreia principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în ceea ce privește aplicarea lor.
Mai mult, Curtea Europeană a arătat în sensul „chiar și în condițiile în care legea este accesibilă și previzibilă”, aceasta trebuie să aprecieze dacă „modalitatea în care dreptul intern este interpretat și aplicat produce efecte conforme cu principiile Convenției”, dacă normele sunt „suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor”.
III. Concluzii
Prin urmare, considerăm că articolul menționat anterior nu întrunește cerințele de accesibilitate și previzibilitate care au fost consacrate normativ ca principii ale legiferării, reprezentând condiții sine qua non pentru o legislație de calitate și o aplicare eficientă a acesteia, în esență constituind condiții indispensabile garantării și realizării drepturilor fundamentale ale omului într-o societate democratică.
Nu în ultimul rând, precizăm că dispozițiile menționate anterior sunt în curs de analiză de catre forul constituțional, ca urmare a sesizării venite din partea Judecătoriei Bacău, prin încheierea din 10.10.2022, pronunțată în dosarul nr. 11997/180/2021, cauza nefiind încă înregistrată la C.C.R. Opinia formulată de magistratul de la Judecătoria Bacău, în momentul verificării condițiilor de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale, a fost în sensul că art. 147 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 pare a fi insuficient pentru a recunoaște efectele unei hotărâri de condamnare pronunțate de un alt stat membru UE, întrucât nu prevede o procedură concretă.
[1] Consultată aici.
[2] Publicată în M. Of. nr. 326 din 18 iunie 2001, în prezent abrogată, consultată aici.
[3] Publicată în M. Of. nr. 807 din 17 decembrie 2001, în prezent abrogată, consultată aici.
[4] Publicată în M. Of. nr. 2 din 4 ianuarie 2002, în prezent abrogată, consultată aici.
[5] Disponibil aici.
[6] Consultată aici.
[7] Disponibilă aici.
[8] M. Of. 377/30 mai 2011 , M. Of. Nr.411/27 mai 2019.
[9] Constituția României din 21 noiembrie 1991, republicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, disponibilă aici.
[10] Disponibilă aici.
[11] Disponibilă aici.
[12] I. Deleanu, „Accesibilitatea” și „previzibilitatea” legii în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României, Dreptul nr. 8/2011, p. 60.
[13] Consultată aici.
Avocat Radu-Gabriel Patriche
Avocat Bianca-Cosmina Vrabie
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
