Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Legea dării în plată, varianta 2.0. Déjà vu?
14.05.2020 | Cosmin ȘOVAR

JURIDICE - In Law We Trust
Cosmin Șovar

Cosmin Șovar

Abstract: Inspirată din principiile Directivei 2014/17/UE[1], Legea nr. 77/2016[2] (denumită în continuare „Legea dării în plată”) a avut ca scop protecția consumatorilor prin „restabilirea echilibrului contractual” în ipoteza unei „crize contractuale”[3].

Legiuitorul a văzut darea în plată ca fiind o reglementare salutară atât din perspectiva debitorului, deoarece „primește șansa unui nou început” cât și din perspectiva creditorului care „nu va mai trebui să constituie provizioane și să suporte costuri legale”[4].

Obiectivul Legii dării în plată a fost „reintroducerea rapidă a imobilelor în circuitul civil” în condițiile în care „acestea sunt indisponibilizate, pe de-o parte, din cauza contestațiilor la executare formulate de debitori și, pe de ală parte, din cauza evaluărilor care nu mai sunt în concordanță cu nivelul actual al pieței”[5].

În ciuda acestei declarații de intenție a legiuitorului, care, în mod paradoxal, încearcând să depășească probleme generate de efectul suspensiv al contestației la executare, reglementează însă un caz de suspendare ope legis a dreptului creditorului de a își recupera creanța deținută împotriva debitorului, astfel cum reiese din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea dării în plată, obiectivul legii nici măcar nu a avut șansa să fie atins întrucât deficiențele acesteia decurg din încălcarea unor principii generale de drept procedural și substanțial.

Dimpotrivă, remedierea problemelor juridice create de Legea nr. 77/2016 a produs un blocaj al circuitului civil în condițiile în care:
– Curtea Constituțională a fost învestită cu un număr considerabil de excepții de neconstituționalitate formulate atât de creditor cât și de debitori;
– litigiile având ca obiect contestațiile formulate de creditori împotriva notificărilor transmise de debitori au fost suspendate până la dezlegarea excepțiilor de neconstituționalitate,
– în mod implicit, procedurile de executare silită, pendinte la momentul transmiterii notificării de dare în plată, au fost suspendate;
– deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016[6], nr. 639/2016[7], nr. 95/2017[8] și nr. 415/2018[9] (denumite în continuare „Deciziile centrale”) nu au fost în măsură să clarifice echivocul dispozițiilor Legii nr. 77/2016, ci, mai degrabă, au născut întrebări care au evidențiat pauperitatea conținutului juridic al acestui act normativ.

În acest context, Curtea Constituțională, sesizată cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii dării în plată, trimis spre promulgare Președintelui României în data de 06.07.2019, a pronunțat Decizia nr. 731/2019[10], prin care majoritatea normelor de modificare au fost declarate ca fiind neconstituționale[11].

În data de 29.04.2020, ulterior publicării Deciziei nr. 731/2019, Camera Deputaților a adoptat Legea pentru modificarea și completarea Legii dării în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, promulgată de Președintele României prin Decretul nr. 258/13.05.2020, devenind astfel Legea nr. 52/2020 (denumită în continuare „Noua Lege a dării în plată”)[12].

Respectă, însă, Noua Lege a dării în plată Deciziile centrale ale Curții Constituționale?, Remediează ea problemele generate de aplicarea Legii dării în plată, le omite sau le adâncește?, Va atinge Noua Lege a dării în plată obiectivul reglementării declarat de legiutor inițial sau va crea un nou blocaj al circuitului civil?

I. Contextul instituit de aplicare a Legii dării în plată

Legea dării în plată a fost construită în jurul a două proceduri: cea care îi vizează pe debitorii care dețineau imobilul în proprietate[13] și cea care îi vizează pe debitorii care nu dețineau imobilul în proprietate[14] la momentul intrării sale în vigoare.

Necorelarea dispozițiilor Legii dării în plată cu principiile generale de drept civil și cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Codului civil, caracterul incomplet și echivoc al dispozițiilor Legii dării în plată au născut numeroase întrebări privind aplicarea acesteia, precum: (i) îndeplinirea condițiilor formale instituite de dispozițiile art. 5, 4 și 6 alin. (3) din Legea dării în plată este suficientă pentru ca legea să producă efectele urmărite și/sau declarate?; (ii) instituția dării în plată poate fi utilizată de un debitor care nu mai deține imobilul în proprietate?; (iii) dispozițiile art. 8 alin. (5) și dispozițiile art. 11 din Legea dării în plată încalcă principiul neretroactivității legii? (iv) Legea dării în plată instituie o prezumție irefragabilă de impreviziune?; (v) ce aspecte pot viza probele ce urmează a fi administrate în cadrul procedurii speciale de dare în plată?; (vi) Veniturile debitorilor constituie elemente de fapt relevante pentru dezlegarea cauzelor privind aplicarea Legii dării în plată?

Depășind, pe alocuri, rolul de legiuitor negativ, Curtea Constituțională a încercat să ofere Legii dării in plată șansa efectivității, construind un veritabil set de de norme de aplicare a acestui act normativ cu regim special prin pronunțarea unor decizii intepretative, care au reușit să-i dilueze echivocul, fără însă a-l elimina.

1. Aplicarea Legii dării în plată, ulterior pronunțării Deciziei Curții Contituționale nr. 623/2016

1.1. Cum a reconfigurat Curtea Constituțională Legea dării în plată prin Decizia nr. 623/2016

Curtea Constituțională a abordat Legea dării în plată din două perspective: (i) măsura în care dispozițiile Legii dării în plată se conciliază cu principiul pacta sunt servanda[15]? și (ii) măsura în care Legea dării în plată încalcă principiul neretroactivității legii civile[16].

Construcția juridică a Curții Constituționale, care se regăsește în această decizie interpretativă, a urmărit încadrarea Legii dării în plată în limitele dispozițiilor Legii fundamentale, potrivit următorului mecanism:
– Legea dării în plată reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului[17];
– Legea dării în plată nu retroactivează deoarece contractele de credit încheiate până la data de 01.10.2011 sunt guvernate de dispozițiile Codului civil de la 1864, iar, din interpretarea dispozițiilor art. 969 și art. 970, rezultă dreptul unei părți de a invoca teoria impreviziunii în vederea „reechilibrării prestațiilor” contractuale[18];
– Legiutorul deformează condițiile teoriei impreviziunii, instituind prin Legea dării în plată „o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare[19];
– Legiuitorul nu face nicio „ (…) diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească[20];
– „chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune[21], acest act normativ este constituțional numai în măsura în care instanța de judecată[22]:
1. în lipsa acordului părților de a reechilibra prestațiile contractuale,
2. verifică îndeplinirea condițiilor instituite de dispozițiile art. 4, art. 5 și, după caz, art. 6 alin. (3) din Legea dării în plată,
3. verifică îndeplinirea condițiilor teoriei impreviziunii astfel cum rezultă, pe de-o parte, din doctrina și practica judiciară privind aplicarea dispozițiilor art. 969 – art. 970 din Codul civil de la 1864, iar, pe de altă parte, din considerentele nr. 98 și 116 din Decizia nr. 623/2016[23].
– în ipoteza în care constată îndeplinirea condițiilor cumulative instituite de dispozițiile art. 4, art. 5 și, după caz, art. 6 alin. (3) din Legea dării în plată, și pe cele inerente teoriei impreviziunii, iar creditorul refuză în continuare să dea curs notificării de dare în plată transmise de debitor, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea dării în plată, va putea să dispună fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit[24], în funcție de „utilitatea socială[25] a acestuia.

Acest nou mecanism de aplicare a Legii dării în plată este incomplet deoarece deși, pe de-o parte, clarifică ansamblul de condiții a căror îndeplinire trebuie verificată de instanța de judecată pentru ca debitorul să beneficieze de procedura specială a dării în plată, pe de altă parte, creează echivoc în ceea ce privește criteriul în funcție de care instanța de judecată dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit.

Plenul Curții Constituționale instituie criteriul „utilității sociale”, lăsând instanțelor de judecată sarcina de a răspunde următoarelor întrebări: ce este utilitatea socială?, care sunt criteriile la care se raportează utilitatea socială?, având în vedere obiectul contractului de împrumut și faptul că profesionistul și-a executat obligația de a da o sumă de bani, iar consumatorul are obligația de a o restitui la scadență, din perspectiva cărei părți se stabilește utilitatea socială?, având în vedere principiile autonomiei de voință și libertății economice, instanța de judecată are prerogativa de a stabili ceea ce este util din perspectivă socială pentru fiecare parte?, care este numitorul comun care leagă utilitatea socială din perspectiva consumatorului de utilitatea socială înțeleasă de profesionist? etc.

Practica judiciară generată de aplicarea Legii dării în plată nu a oferit răspunsul la vreuna dintre întrebările enumerate mai sus, iar după cum vom expune în continuare nici legiuitorul nu a fost preocupat să clarifice aceste aspecte prin Noua Lege a dării în plată.

1.2. Interpretarea și aplicarea Legii dării în plată în acord cu Decizia nr. 623/2016

Ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 623/2016, consumatorii care dețineau imobilul în proprietate la momentul transmiterii notificării de dare în plată au invocat, față de contestațiile formulate de profesionisti, cu preponderență următoarele apărări pentru a justifica îndeplinirea condițiilor teoriei impreviziunii:
a. aprecierea excesivă a valorii monedei străine;
b. lipsa de venituri generată de pierderea locului de muncă, costurile de întreținere ale familiei; schimbarea stării civile; nașterea unui copil; etc.

Analizând condițiile teoriei impreviziunii, astfel cum au fost reținute atât de doctrina și practica judiciară în interpretarea dispozițiilor art. 969-970 din Codul civil de la 1864[26] cât și prin considerentele Deciziei nr. 623/2016, majoritatea instanțelor de judecată au reținut că apărările invocate de consumatori nu pot reprezenta premisa aplicării procedurii speciale de dare în plată deoarece:
– proba îndeplinirii condițiilor instituite de art. 4, art. 5 și, după caz, art. 6 alin. (3) din Legea dării în plată cade în sarcina consumatorilor, în calitate de beneficiari ai acestei proceduri speciale[27];
– evoluția crescătoare/descrescătoare a unei valute prin raportare la o perioadă contractuală îndelungată (e. 180 de rate lunare sau 360 de rate lunare) nu este o împrejurare care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzută[28];
– numai o creștere/descreștere exacerbată, determinată de situații faptice excepționale (inflație galopantă, război, epidemie etc.) poate reprezenta premisa aplicării teoriei impreviziunii[29];
– premisa aplicării teoriei impreviziunii este reprezentată de existența unui dezechilibru între prestația unei părți în raport cu prestația celeilalte părți, dezechilibru cauzat de un eveniment excepțional și exterior, imposibil de prevăzut, dezechilibru care trebuie apreciat prin raportare la însuși conținutul contractului, la drepturile și obligațiile corelative stabilite prin acesta. Prestația unei părți este excesiv de oneroasă în raport cu contraprestația celeilalte părți, în niciun caz în raport cu posibilitățile de plată ale consumatorului. Astfel, trebuie dovedită ruina contractuală și nu cea personală, diminuarea veniturilor sau nerealizarea veniturilor de către consumator neputând justifica aplicarea teoriei impreviziunii[30].

La polul opus, în minoritate, alte instanțe de judecată au apreciat că teoria impreviziunii trebuie aplicată atunci când:

– există o fluctuație majoră a cursului de schimb valutar raportată la starea generală a mediului economic de la data perfectării contractului și la gradul de îndatorare al consumatorului[31].

Astfel, „niciun consumator slab, mediu sau bine informat, dacă i s-ar fi comunicat faptul că în decurs de aproximativ 10 ani, va avea loc o apreciere a monedei valutare de peste 100% nu ar fi încheiat un contract de credit”.

Acest raționament logico-juridic este imprecis și discutabil din perspectiva teoriei impreviziunii, întrucât onerozitatea excesivă ar trebui să se producă dintr-o dată, din cauza unui eveniment exterior și care nu putea fi prevăzut de părțile contractante la momentul încheierii contractului de credit.

Fluctuațiile graduale ale cursului valutar într-o perioadă de 10 ani, chiar și doar în sensul majorării, intră sub incidența principiului nominalismului monetar, reprezentând, în realitate, un risc inerent al contractelor în monedă străină.

Încheierea unui contract de credit în monedă străină pentru o perioadă îndelungată (180 de luni sau 360 de luni) presupune că atât profesionistul cât și consumatorul au cunoscut/ar fi trebuit să cunoască și au acceptat că până la scadența creditului vor exista variații ale cursului valutar fie în sensul majorării sau fie în sensul diminuării.

Or, dacă la momentul semnării contractului de credit în monedă străină, părțile au putut avea reprezentarea variațiilor cursului valutar într-un sens sau în altul, atunci majorarea sau scăderea graduală a cursului valutar „în decurs de aproximativ 10 ani” nu poate fi o împrejurare exterioară imprevizibilă.

– există o diminuare a veniturior debitorilor care ar conduce la imposibilitatea executării obligației de restituire a creditului din cauze care țin de pierderea locului de muncă, schimbarea stării civile, creșterea costurilor de întreținere ale familiei etc[32].

Acest raționament logico-juridic este lipsit de relevanță, întrucât teoria impreviziunii constituie un mijloc de protecţie al debitorului contractant, şi nu a debitorului insolvent[33] .

Totodată, raționamentul este contrar Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2018, conform căreia, în evaluarea îndeplinirii condițiilor teoriei impreviziunii, vor fi avute în vedere exclusiv prestațiile părților din contractul de credit, de natură să determine ruina contractuală a consumatorului, în niciun caz, nu trebuie analizată situația financiară/materială a consumatorului[34].

Așadar, după patru ani de dezbateri relative la condițiile teoriei impreviziunii, astfel cum au fost reținute prin Decizia nr. 623/2016, practica judiciară majoritară a conturat un cadru de aplicare al Legii dării în plată subsumat următoarelor principii:
1. consumatorii trebuie să dovedească faptul că îndeplinesc atât condițiile formale instituite de dispozițiile art. 4, art. 5 și, după caz, art. 6 alin. (3) din Legea dării în plată cât și condițiile teoriei impreviziunii, astfel cum au fost reținute de doctrina și practica judiciară în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 969-970 din Codul Civil de la 1864;
2. analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii nu trebuie raportată la situația materială/financiară/patrimonială a consumatorului;
3. evoluția crescătoare/descrescătoare a unei valute prin raportare la o perioadă contractuală îndelungată reprezintă o împrejurare previzibilă și un risc inerent al unui contract de credit în monedă străină;
4. împrejurarea exterioară, obiectivă și imprevizibilă trebuie să aibă o consecință subită asupra prestațiilor părților, iar nu una graduală.

2. Echivocul aplicării procedurii instituite de dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, după pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 638/2016, nr. 639/2016 și nr. 95/2017.

Pe lângă problema caracterului retroactiv, surmontată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/2016, procedura instituită de dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată generează alte două probleme: (i) cum poate transfera consumatorul dreptul de proprietate asupra bunului ipotecat, în ipoteza în care acesta a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită? și (ii) dacă premisa începerii procedurii de executare silită este reprezentată de desființarea contractului de credit, cum poate instanța de judecată, în funcție de „utilitatea socială”, să adapteze sau să constate încetat un contract de credit deja desființat?

(i) Inițial, dezlegând o excepție de neconstituționalitate, Plenul Curții Constituționale a răspuns primei întrebări în sensul că Legea dării în plată condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat, din patrimoniul acestora în cel al profesioniștilor[35].

Astfel, consumatorii care nu mai dețineau în proprietate imobilul ipotecat la momentul intrării în vigoare a Legii dării în plată, deoarece acesta a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită, nu puteau beneficia de procedura specială instituită de dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată.

Această intepretare a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată a fost îmbrățișată și de către instanțele de judecată care au reținut că „(…) o condiţie esenţială şi primoridală pentru analiza condiţiilor procedurii notificării în temeiul legii 77/2016 este o executare în curs de derulare, precum şi un imobil aflat în patrimoniul solicitantului, cu privire la care acesta intenţionează să transmită dreptul de proprietate creditorului său, în schimbul stingerii datoriilor principale şi accesorii pe care le înregistrează[36].

Ulterior, prin Deciziile nr. 638/2016[37] și nr. 95/2017[38], Curtea Constituțională a revenit asupra celor statuate prin Decizia nr. 639/2016 în sensul că, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, instanța de judecată va putea verifica îndeplinirea condițiilor teoriei impreviziunii și, după caz, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului de credit chiar și în ipoteza în care imobilul ipotecat a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată, numai dacă, în prealabil formulării acțiunii în constatare, consumatorul a transmis profesionistului o notificare de dare în plată conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea dării în plată.

Acest raționament a fost securizat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție care, sesizată sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (5) din Legea dării în plată, a dispus prin Decizia nr. 7/2019 că „(…) pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii[39].

Deciziile Curții Constituționale nr. 638/2016 și 95/2017, precum și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2019 au reconfigurat procedurile instituite de Legea dării în plată, în sensul că:

– spre deosebire de cele două proceduri diferite, destinate fiecărei categorii de consumatori:

a. consumatorul care, la momentul intrării Legii dării în plată, deține în proprietate imobilul ipotecat trebuie să transmită, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea dării în plată, o notificare de dare în plată, împotriva căreia profesionistul poate formula contestație în termen de 10 zile de la primirea acesteia. În funcție de soluția definitivă a instanței judecătorești și de conduita profesionistului, consumatorul are dreptul ca, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea dării în plată, să sesizeze instanța de judecată cu o acțiune prin care să solicite pronunțarea unei hotărâri „prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor”;

b. consumatorul al cărui bun ipotecat a fost valorificat în cadrul procedurii de executare silită anterior intrării Legii dării în plată în vigoare, are dreptul de a învesti instanța de judecată cu o acțiune prin care să solicite constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit. în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată.

– a fost consacrată o procedură prealabilă identică pentru ambele categorii de consumatori, întrucât, atât consumatorii care dețineau imobilul ipotecat în proprietate la momentul intrării în vigoare a Legii dării în plată, cât și consumatorii cărora imobilul ipotecat le-a fost valorificat în procedura de executare silită, trebuie să transmită profesionistului o notificare de dare în plată conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea dării în plată.

În ceea ce privește consumatorii care dețin imobilul ipotecat în proprietate la momentul intrării Legii dării în plată, transmiterea notificării de dare în plată către profesionist își găsește rațiunea în operațiunea de negociere a părților pentru încheierea „actului de dare în plată” prin care consumatorul transmite profesionistului proprietatea imobilului pentru stingerea creanței generate de contractul de credit.

Totodată, în ipoteza refuzului abuziv al profesionistului de a încheia „actul de dare în plată”, consumatorul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre „prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor”.

În schimb, în cazul consumatorilor al căror imobil a fost valorificat în procedura de executare silită anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată, notificarea de dare în plată întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) nu își mai găsește rațiunea întrucât, în lipsa posibilității consumatorilor de a transmite proprietatea imobilului ipotecat, aceasta nu își mai poate atinge scopul subliniat chiar de Curtea Constituțională, constând în negocierea în vederea adaptării de către părți a clauzelor contractuale sau „stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit”.

În acord cu Deciziile Curții Constituționale nr. 638/2016 și nr. 95/2017, consumatorii al căror imobil ipotecat a fost valorificat în procedura de executare silită anterior Legii dării în plată au transmis profesioniștilor notificări de dare în plată întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea dării în plată, iar profesioniștii au învestit instanțele de judecată cu contestații împotriva acestor notificări.

În acest context, se nasc următoarele întrebări: este necesar ca profesionistul să formuleze contestație impotriva notificării de dare în plată transmise de un consumator al cărui imobil a fost valorificat în procedura executării silite anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată?; este admisibilă contestația profesionistului împotriva notificării de dare în plată transmise de un astfel de consumator?; dacă nu este admisibilă, care este textul din Legea dării în plată care susține respingerea ca inadmisibilă a contestației?; un astfel de consumator mai poate formula acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, dacă instanțele de judecată au admis definitiv contestația profesionistului și au constatat că nu sunt îndeplinite condițiile teoriei impreviziunii? dacă răspunsul este negativ, care este textul din Legea dării în plată care interzice unui astfel de consumator dreptul de a formula acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată? dacă răspunsul este afirmativ, poate invoca profesionistul autoritatea de lucru judecat în cadrul contestației formulate, în lipsa unei cereri reconvenționale formulate de consumator? este admisibilă formularea unei cereri reconvenționale de către consumator într-o astfel de procedură?[40]

În concluzie, Deciziile Curții Constituționale nr. 638/2016 și nr. 95/2017 au consfințit dreptul consumatorului al cărui imobil ipotecat a fost valorificat în procedura de executare silită de a beneficia de procedura specială a dării în plată, dar au creat echivoc în ceea ce privește mecanismul de aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată.

(ii) Trebuie subliniat că nici Deciziile Curții Constituționale nr. 638/2016 și nr. 95/2017, nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2019 nu au clarificat în ce măsură instanța de judecată poate aplica procedura specială a dării în plată în ipoteza în care premisa începerii procedurii de executare silită de către profesionist este desființarea contractului de credit, ca efect al pactului comisoriu inserat, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către consumator.

Deși majoritatea contractelor de credit cuprind clauze de instituire a pactului comisoriu privind situația în care consumatorul nu își execută obligațiile contractuale, iar, anterior declanșării procedurii de executare silită, profesionistul desființează contractul, întrebarea privind admisibilitatea unei proceduri având ca finalitate „adaptarea sau încetarea unui contract de credit deja desființat” nu a fost încă abordată de către instanțele de judecată sau de către instanța de contencios constituțional.

II. Modificările propuse prin noua Lege a dării în plată

2.1. Viziunea Curții Constituționale asupra proiectului inițial de modificare a Legii dării în plată

Analiza proiectului inițial de modificare a Legii dării în plată a prilejuit Curții Constituționale pronunțarea Deciziei nr. 731/2019, potrivit căreia modificările propuse sunt neconstituționale deoarece încalcă Deciziile centrale, nu sunt clare, precise sau previzibile și încalcă dreptul de proprietate privată al profesionistului.

O singură modificare a Legii dării în plată, propusă de legiuitor prin proiectul mai sus menționat, a fost menținută ca fiind constituțională, însă Curtea Constituțională a apreciat-o ca fiind „un text precizator” redundant.

Decizia nr. 731/2019 privind neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii dării în plată a fost fundamentată pe următoarele idei:

– „(…) sub aspectul reglementării impreviziunii, legea analizată nu vizează protecţia consumatorului, domeniu în care intervin alte reglementări, ci reprezintă o măsură de aplicare a prevederilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi ale art. 1.271 din Codul civil în condiţiile specifice contractelor de credit, fără a se constitui în sine într-o măsură cu caracter protectiv în ceea ce îl priveşte pe consumator[41];

– „(…) în cauza de faţă nu sunt aplicabile reglementările europene sau naţionale referitoare la clauzele abuzive, ci sediul materiei este reprezentat în mod exclusiv de reglementările naţionale privind impreviziunea în contracte [art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi art. 1271 din Codul civil şi Legea nr. 77/2016], aceasta exprimând o realitate economică, şi nu o încălcare a cerinţei de bună-credinţă la momentul încheierii/executării contractului[42];

– „(…) cazurile/criteriile de impreviziune stabilite de legiuitor trebuie să se circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin amplitudinea sa, risc calificat de Curte, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, ca fiind unul supraadăugat. Dacă aceste cazuri/criterii nu întrunesc cerinţele riscului supraadăugat, înseamnă că ele aduc atingere echilibrului contractual şi a drepturilor de creanţă rezultate, în speţă, din contractul de credit, drepturi ce reprezintă, din perspectiva ambelor părţi contractante, un bun protejat de art. 44 din Constituţie[43];

– „(…) legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine ca exigenţă constituţională obligaţia legiuitorului de a reglementa accesul părţilor contractante la o instanţă judecătorească pentru ca aceasta să decidă în ultimă instanţă asupra cererii de adaptare sau încetare a contractului, după caz, motivată de intervenţia riscului supraadăugat[44];

– „(…) Întrucât nu este interzisă reglementarea unor cazuri de impreviziune sub forma unor prezumţii absolute, în cauza de faţă, Curţii Constituţionale îi revine misiunea de a verifica dacă modul de configurare/individualizare a celor patru cazuri de impreviziune, reglementate prin articolul unic pct. 2[45];

– „În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului”[46];

– „Examinând articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege, Curtea reţine că valorificarea prin lege, ca situaţie de impreviziune, a diferenţelor de curs valutar reprezintă o ingerinţă a statului în contractul de credit convenit, ingerinţă care vizează, în ipoteza particulară a Legii nr. 77/2016, dreptul de proprietate al creditorului, în condiţiile în care acesta beneficiază de un bun a cărui protecţie intră în sfera dreptului de proprietate (…);

Prin urmare, legiuitorului îi revine sarcina de a găsi acel punct în care relaţia de echilibru contractual între cele două interese concurente individuale este rupt, în defavoarea debitorului, pentru că numai din acel punct nu se pune în discuţie o limitare a dreptului de proprietate al creditorului; în schimb, are loc o afectare a dreptului de proprietate al debitorului.

Din perspectiva riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât şi una temporală.

Este adevărat că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante.

Or, textul de lege analizat, pe de o parte, nu reglementează nimic în privinţa persistenţei în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil, iar, pe de altă parte, condiţionează atragerea impreviziunii de o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data contractării creditului, ceea ce, din perspectiva cuantumului fluctuaţiei, nu se poate subsuma riscului supraadăugat.

Astfel, soluţia legislativă preconizată nu se circumscrie condiţiilor antereferite, din moment ce valorifică numai o fluctuaţie moderată a monedei creditului. Cele arătate mai sus sunt valabile şi viceversa atunci când din cauza fluctuaţiei monetare echilibrul contractual este rupt în defavoarea creditorului, însă, această ipoteză nu ţine de obiectul Legii nr. 77/2016, ci al impreviziunii reglementate în mod generic în Codul civil”[47].

– „Curtea reţine că reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016[48].

– „Curtea constată că norma legală analizată are şi deficienţe redacţionale, întrucât nu stabileşte moneda de referinţă în raport cu care se calculează fluctuaţia de 20% a cursului monedei contractului de credit, respectiv moneda naţională. Din această perspectivă, se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică[49].

– „În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. b)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de Banca Naţională a României (B.N.R.)[50].

– „(…) Curtea observă că măsura analizată, respectiv valorizarea gradului de îndatorare drept impreviziune, constituie o ingerinţă etatică în dreptul de proprietate al creditorului (…) Creşterea/scăderea ratei pentru a putea atrage impreviziunea trebuie să se raporteze la mecanismul contractual care determină, direct sau indirect, această fluctuaţie, şi nu la gradul de îndatorare maxim stabilit de B.N.R. Rezultă că scopul urmărit este convertirea, cu un anume grad de abatere, a unei norme prudenţiale aplicabile la încheierea de credit contractului într-un caz de impreviziune ce poate fi valorificată pe toată perioada de executare a acestuia.

Însă, astfel cum s-a arătat, o greşită determinare/individualizare a cazurilor impreviziunii şi considerarea drept impreviziune a depăşirii gradului de îndatorare a debitorului într-un anume cuantum faţă de cel maxim fixat de B.N.R. reflectă, pe de o parte, o translatare a riscurilor contractului în sarcina creditorului, iar, pe de altă parte, determină o afectare a dreptului de proprietate al creditorului, direct proporţională cu situaţia extracontractuală în care se află debitorul[51];

– „Având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura criticată încalcă art. 44 din Constituţie şi, implicit, art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune stabilită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016[52];

– „(…) având în vedere caracterul foarte larg de formulare a textului, Curtea observă că depăşirea gradului de îndatorare cu 20% nu se raportează nici explicit şi nici implicit la nivelul veniturilor de la data contractării creditului sau de la o dată ulterioară. Prin urmare, Curtea reţine că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică[53];

– „În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. c)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă[54].

– „(…) Prezumţia legală absolută instituită implicit şi explicit prin cele două texte vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. Se constată că nici situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului ipotecat cu destinaţia de locuinţă nu poate fi calificată tale quale drept o situaţie de impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu îşi plătească obligaţiile lunare totale de plată decurgând din contractul/contractele de credit şi, în consecinţă, indiferent de motivele pentru care nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, contractul de credit respectiv să fie considerat, în momentul în care bunul imobil cu destinaţia de locuinţă este vândut prin licitaţie publică de către creditor, ca fiind afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul şi raţiunea impreviziunii[55].

– „(…) executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului şi o reaşezare a valorii creanţei acestuia[56];

– „Curtea constată că măsura criticată încalcă art. 44 din Constituţie şi, implicit, art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016. Totodată, Curtea reţine şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică[57];

– „În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. d)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală „alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual”. Textul legal analizat stabileşte o prezumţie legală absolută de impreviziune, în ipoteza în care s-a demonstrat un dezechilibru contractual.[58];

– „ (…) Curtea constată, astfel, că situaţia premisă, prin generalitatea sa, este greşită, aceasta necircumscriindu-se unei impreviziuni în sens juridic (…)[59];

– „Curtea constată că un element subiectiv, şi anume dezechilibrul contractual, chiar semnificativ/excesiv/ major, nu poate în sine constitui un reper pentru reglementarea unei prezumţii legale, întrucât probarea dezechilibrului contractual semnificativ/excesiv/major probează cazul de impreviziune şi face inutilă folosirea unei prezumţii pentru a proba în mod tardiv acelaşi lucru. Se încalcă, astfel, cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie[60];

– „În al treilea rând, Curtea constată că trimiterea pe care textul analizat o face la art. 4 alin. (3) nu are sens, întrucât pare că un caz de impreviziune este stabilit drept impreviziune [textul s-ar citi după cum urmează: „Se consideră întotdeauna că există impreviziune în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual în sensul impreviziunii”]. Or, un termen juridic nu se poate defini prin el însuşi. Curtea reţine, astfel, încălcarea cerinţelor de calitate a legii, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie[61];

– „Curtea mai reţine faptul că, dacă legiuitorul nu ar fi calificat dezechilibrul contractual ca impreviziune, prin folosirea unei prezumţii legale absolute, şi ar fi lăsat-o la aprecierea instanţelor judecătoreşti, textul analizat nu ar fi încălcat nicio prevedere constituţională, având în vedere că nu ar fi adus niciun element novator faţă de cadrul juridic deja existent, în care numai instanţa judecătorească decelează criteriile/condiţiile impreviziunii[62];

În ceea ce priveşte articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] şi pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din lege, Curtea constată că acestea reglementează, pe de o parte, obligaţia creditorului de a dovedi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată şi, pe de altă parte, prezumţiile legale absolute de impreviziune antereferite în favoarea debitorului, care formulează o notificare[63];

– „(…) atât în forma actuală a Legii nr. 77/2016, cât şi în cea preconizată, creditorul este cel ce trebuie să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a impreviziunii, având în vedere că prin notificarea depusă într-o procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea acestora, prin obligaţia de detaliere impusă de lege[64];

– „Curtea reţine că acest text contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se încadrează în concepţia generală a modificărilor legislative operate. Astfel, în primul rând, textul criticat stabileşte că, atunci când instanţa judecătorească verifică condiţia de admisibilitate a notificării referitoare la impreviziune, va da prevalenţă stării de criză a contractului. O asemenea exprimare este echivocă şi nu are caracter dispozitiv[65];

– „Destinatarul normei nu poate înţelege ceea ce a dorit legiuitorul să exprime prin prevalenţa stării de criză a contractului. (…)[66];

– „Curtea constată că articolul unic pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)] din lege este contrar art. 1 alin. (5) şi art. 21 din Constituţie, pentru că nu se poate concilia obligaţia formulării unei propuneri de restabilire a utilităţii contractului, în toate cazurile în care a fost depusă notificarea, cu posibilitatea de a formula contestaţie, din moment ce termenele nu sunt corelate[67];

– „(…) Curtea constată că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art. 7 alin. (4) teza întâi din lege. De altfel, şi autorii sesizării deduc redundanţa textului prin prisma faptului că suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, forma în vigoare. Prin urmare, articolul unic pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4) teza a doua] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii[68];

– „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] din lege, Curtea constată că acesta valorifică în mod defectuos un considerent al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017 (…).

Textul criticat nu distinge între admiterea şi respingerea contestaţiei, însă acesta trebuie interpretat, pentru a produce efecte juridice, în sensul că ar viza numai situaţia admiterii contestaţiei creditorului, iar, în acest caz, textul este contrar atât art. 44 din Constituţie, cât şi deciziei antereferite a Curţii Constituţionale, pentru că în situaţia admiterii contestaţiei şi a bunei-credinţe a debitorului, rata [compusă din principal şi dobândă], fiind un bun protejat de art. 44 din Constituţie, în mod logic va putea fi întotdeauna pretinsă de creditor, dar nu şi penalităţile, sub forma daunelor-interese, care ar rezulta din parcurgerea procedurii Legii nr. 77/2016, în condiţiile în care plata principalului şi a dobânzii aferente creditului erau suspendate, în temeiul art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016[69].

– „Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de bun. Curtea constată astfel că textul legal criticat încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie[70].

2.2. Modificările de substanță introduse în dreptul pozitiv de Noua Lege a dării în plată

2.2.1. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (11) din Noua Legii a dării în plată „reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de BNR la data încheierii contractului de credit. b) pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă”.

Prin adoptarea noului text de lege, legiuitorul nu încearcă să evite o nouă intervenție a Curții Constituționale, întrucât acesta insistă în crearea unei legislații inovatoare în raport cu principii de drept substanțial și procedural consfințite prin lege și decizii cu efect similar legii, care se impun deopotrivă forului legislativ, autor al Noii Legi a dării în plată.

Premisa Deciziei nr. 623/2016, prin care Curtea Constituțional a încercat să încadreze Legea dării în plată în parametrii de constituționalitate, a constituit-o instituirea de către legiuitor a unei situații de impreviziune „aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare”.

Prin proiectul de modificare al Legii dării în plată, legiuitorul a revenit în susținerea demersului inițial, instituind următoarele ipoteze cu valoare de „prezumții absolute de impreviziune”:
(i) „în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului”;
(ii) „în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20 nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de BNR;”

Decizia Curții Constituționale nr. 731/2019, relevantă în ceea ce privește stabilirea limitelor constituționale de reglementare, are în vedere, pe de o parte, faptul că instituirea unui prag al diferențelor de curs valutar reprezintă o ingerință a statului în autonomia de voință a părților care vizează dreptul de proprietate al profesionistului, iar, pe de altă parte, că legiuitorul nu a reglementat „nimic în privinţa persistenţei în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil, iar, pe de altă parte, condiţionează atragerea impreviziunii de o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data contractării creditului, ceea ce, din perspectiva cuantumului fluctuaţiei, nu se poate subsuma riscului supraadăugat”.

Noua Legii a dării în plată a „remediat” procentul de fluctuație al cursului valutar, urcându-l, în mod semnificativ dar nu și relevant, de la 20% la 52,6%, astfel cum reiese din dispozițiile art. 4 alin. (11).

Viciul de neconstituționalitate nu a fost însă îndepărtat, întrucât acesta este de esența acestei intervenții legislative obstinate, constând în instituirea unui prag al diferențelor de curs valutar ca prezumție absolută de impreviziune, ceea ce, în lipsa unei justificări a riscului supraadaugat, reprezintă o ingerință a statului în autonomia de voință a părților care încalcă dreptul de proprietate al profesionistului.

Prin urmare, raportat inclusiv la jurisprudența Curții Constituționale anterior menționate, prin instituirea pragului de fluctuație al cursului valutar de 52,6%, legiuitorul a adoptat un text de lege susceptibil a fi declarat ca fiind contrar Legii fundamentale.

Din perspectiva practicii judiciare expuse mai sus, relativă la aplicarea vechii Legii darii în plată în acord cu considerentele Deciziei nr. 623/2016, dispozițiile art. 4 alin. (11) din Noua Legii a dării în plată încalcă esența instituției impreviziunii întrucât:
(i) evoluția crescătoare/descrescătoare a unei valute prin raportare la o perioadă contractuală îndelungată (e. 180 de rate lunare sau 360 de rate lunare) nu este o împrejurare care, în mod rezonabil nu putea fi prevăzută;
(ii) numai o creștere/descreștere exacerbată determinată de situații faptice excepționale (inflație galopantă, război, epidemie etc.) poate reprezenta premisa aplicării teoriei impreviziunii

Nu în ultimul rând, criteriile de stabilire ale procentelor de 52,6 % și de 50% nu sunt justificate prin raportare la condițiile impreviziunii, fiind în măsură chiar să creeze discriminări între consumatorii aflați în aceeași situație contractuală.

Aplicarea noilor texte de lege va conduce inevitabil la situații care, nefiind justificate obiectiv devin absurde, în care unconsumator, este îndreptățit să invoce prezumția absolută de impreviziune în ipoteza unui curs valutar majorat cu un procent de 52,6% de la data încheierii contractului de credit, iar alt consumator, care trebuie să achite ratele de credit la un curs valutar majorat cu un procent de 50% de la data încheierii contractului de credit, nu este prezumat că s-ar afla în ipoteza unei onerozități excesive generate de evoluția cursului valutar și astfel nu poate beneficia de avantajele prezumției legale astfel instituite.

De asemenea, un consumator a cărui obligație de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50%, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, îndeplinește condițiile teoriei impreviziunii, iar alt consumator, a cărui obligație de plată lunară înregistrează o creștere de peste 45% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, nu îndeplinește condițiile teoriei impreviziunii prin simpla creștere a ratei de dobândă variabilă cu 45% față de momentul încheierii contractului de credit.

Per a contrario, dacă un consumator a prevăzut o creștere a cursului valutar cu un procent de 30% de la data încheierii contractului de credit/ că obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 30% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, atunci a prevăzut și totodată a acceptat fluctuațiile cursului valutar/ale dobânzii variabile, ceea ce înseamnă că majorarea cursului valutar/ a obligației de plată generate de dobânda variabilă este o împrejurare previzibilă părților și reprezintă un risc inerent al contractului de credit.

2.2.2. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (13) din Noua Legii a dării în plată „Prezumţiile prevăzute la art. 4 alin. (11) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la art. 4 alin. (l) lit. a) – d)

Noul text de lege, de altfel redactat în mod deficitar, impune profesionistului să dovedească „omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate” de către consumator, încalcând principiile de drept actori incumbit probatio și ei incumbit probatio qui dicit non qui negat.

Deși, din perspectivă procesuală, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată, profesionistul este are calitate de reclamant, în realitate, cel care pretinde dreptul și care afirmă îndeplinirea condițiilor este consumatorul, acesta fiind beneficiarul procedurii speciale de dare în plată.

Prin urmare, în acord cu principiile de drept mai sus enunțate și practica judiciară conturată privind aplicarea Legii dării în plată, consumatorului, în calitate de beneficiar al Legii dării în plată, îi revine sarcina probei privind îndeplinrea în mod cumulativ a ansamblului de condiții ce atrag aplicarea procedurii speciale a dării în plată.

2.2.3. Conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Noua Lege a dării în plată „Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară

Modificarea legii în sensul obligării consumatorului să se prezinte la notarul public în termen de maxim 90 de zile de la momentul transmiterii notificării de dare în plată către profesionist este binevenită, deoarece are ca scop înlăturarea unei eventuale exercitări abuzive de către consumatori a dreptului de formula notificarea de dare în plată.

Această modificare are menirea de a descuraja consumatorii care formulează notificare de dare în plată doar pentru a beneficia de efectul suspensiv al acestei proceduri prealabile, ce împiedică profesionistul să declanșeze sau să continue orice procedură pentru a executa silit creanța generată de contractul de credit.

Textul de lege nu acoperă însă cazul de exercitare abuzivă a dreptului de către consumatorii care, cu intenția de a suspenda dreptul profesionistului de a își recupera silit creanța, transmit o nouă notificare de dare în plată, deși contestația profesionistului împotriva unei notificări anterioare a fost admisă definitiv.

În acest context, se impunea instituirea fie a unei sancțiuni împotriva consumatorului care își exercită abuziv dreptul instituit de Noua Legii a dării în plată, fie limitarea numărului de notificări de dare în plată pe care le poate transmite consumatorul.

2.2.4. Conform dispozițiilor art. 7 alin. (51) din Noua Legii dării în plată „În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează ca debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării

Insistând în consacrarea unor măsuri discutabile din perspectiva constituționalității acestora, legiuitorul încalcă dreptul profesionistului de a obține reparea prejudiciului suferit ca urmare a demersului procedural neîntemeiat declanșat și susținut de consumator.

În ipoteza în care nu reușește să demonstreze reaua-credință a consumatorului, profesionistul ar trebui să suporte costul timpului suplimentar de restituire/recuperare a creanței izvorâte din contractul de credit, deși acesta a fost ocazionat de conduita consumatorului care a declanșat un o acțiune neîntemeiată.

Ad absurdum, dacă admitem că această dispoziție nu încalcă niciun principiu general de drept, care ar fi obiectul probei stabilite în sarcina profesionistului?

Care este procedura în cadrul căreia profesionistul trebuie să pretindă repararea prejudiciului și să facă proba relei-credințe a consumatorului? Cu prilejul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Noua Lege a dării în plată? În ipoteza în care instanța de judecată constată reaua-credință a consumatorului în cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Noua Lege a dării în plată, hotărârea definitivă reprezintă titlu executoriu?

Care sunt criteriile de stabilire a relei-credințe a consumatorului care a transmis notificare de dare în plată?

Profesionistul trebuie să demonstreze că, prealabil transmiterii notificării de dare în plată, consumatorul a cunoscut că nu îndeplinește ansamblul de condiții necesare pentru ca acesta să beneficieze de procedura specială a dării în plată?

Cum va face profesionistul această probă? Prin înscrisuri, interogatoriu, martori sau expertiză?

În condițiile în care un act normativ ar trebui să fie clar, previzibil și accesibil, Noua Lege a dării în plată naște foarte multe întrebări și sub aspectul acestei dispoziții, iar, sub dezideratul protecției consumatorului și al echității, profesionistul este cel lăsat să se confrunte cu probleme generate de aplicarea acesteia.

2.2.5. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Noua Lege a dării în plată „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (13 ) se aplică în mod corespunzător”.

Prin Decizia nr. 731/2019 Curtea Constituțională a reținut că o astfel de dispoziție legală reprezintă o „măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa”.

Fără a avea însă vreo aplecare asupra considerentelor Deciziei nr. 731/2019, expuse supra, legiuitorul insită să transforme procedura executării silite a imobilului ipotecat al consumatorului dintr-o eventuală consecință a impreviziunii într-o premisă a impreviziunii.

III. Concluzii

Modificarea Legii dării în plată era necesară încă de la momentul adoptării sale. Problemele reclamate atât de profesionișiti cât și de consumatori în perioada celor 4 ani de aplicare a legii, unele rezolvate de Curtea Constituțională, altele de doctrina și de practica judiciară, par a nu-și fi găsit ecou în textele Noii Legi a dării în plată.

Analiza chiar succintă a modificărilor consacrate de Noua Lege a dării în plată conduce însă la concluzia că legiuitorul, ignorând atât deciziile Curții Constituționale, cât și practica judiciară deja conturată, a irosit 4 ani de eforturi consistente în construirea unei modalități de aplicare unitară a Legii de dare în plată.

Costul previzibil al acestei conduite a legiuitorului va fi suportat de participanții care vor fi implicați și afectați direct sau indirect de numeroasele litigii care vor fi deduse spre soluționare instanțelor de judecată al căror demers de înfăptuire a actului de justiție va fi raportat la noile texte de lege, de procedurile de executare silită suspendate și, nu în ultimul rând, de valul de excepții de neconstituționalitate asupra cărora va trebui să se aplece, din nou, Curtea Constituțională.

Privind din perspectivă temporală, procedura specială a dării în plată se află încă în 2016 atunci când a intrat în vigoare.

***

Noua Lege a dării în plată

Art. 1.

(1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

(2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.

(4) Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul „Prima casă”, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2.

Dispoziţiile prezentei legi se coroborează cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.

Art. 3.

Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Art. 4.

(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

e) este îndeplinită condiţia privind impreviziunea.

(11) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de BNR la data încheierii contractului de credit. b) pe durata executării contractului de credit, obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.

(12 ) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi, este necesară menținerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (11 ) lit. a) și b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.

(13 ) Prezumţiile prevăzute la art. 4 alin. (11 ) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la art. 4 alin. (l) lit. a) – d).

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.

(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.

(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.

Art. 5.

(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.

(31) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8 din prezenta lege, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici, a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5) din prezenta lege.

(4) Cu cel puţin 3 zile libere înainte de prima zi de convocare la notarul public, părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile necesare încheierii actului de dare în plată.

(5) Toate costurile notariale şi, după caz, ale executorului judecătoresc sau ale avocatului se suportă de către debitor.

Art. 6.

(1) De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.

(2) În situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.

(3) Demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.

(4) Acţiunea în regres împotriva debitorului principal va putea fi formulată numai după stingerea integrală a datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

Art. 7.

(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.

(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.

(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.

(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.

(51 ) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează ca debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării.

(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.

Art. 8.

(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

(2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.

(3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin. (1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (13 ) se aplică în mod corespunzător.

Art. 9.

Hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.

Art. 10.

(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.

Art. 11.

În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, [precum şi din devalorizarea bunurilor imobile][71], prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.


[1] privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 publicată în Jurnalul Oficial cu numărul 60L din data de 28 februarie 2014.
[2] privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite publicată în Monitorul Oficial cu numărul 330 din data de 28 aprilie 2016.
[3] A se vedea Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite publicată în Monitorul Oficial cu numărul 330 din data de 28 aprilie 2016, p. 2, disponibilă aici.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 53 din data de 18 ianuarie 2017.
[7] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 35 din data de 12 ianuarie 2017.
[8] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 656 din data de 9 august 2017.
[9] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 781 din data de 12 septembrie 2018.
[10] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 59 din data de 29 ianuarie 2020.
[11] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 731/2019 conform căreia „Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale (…)”.
[12] A se vedea aici.
[13] Ipoteză în care, în temeiul dispozițiilor art. 5 din Legea dării în plată, debitorul transmite creditorului o notificare de dare în plată prin care îl informează despre intenția de a transmite proprietatea asupra imobilului ipotecat deoarece îndeplinește condițiile formale instituite de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea dării în plată. Dacă creditorul apreciază că debitorul nu îndeplinește condițiile instituite de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea dării în plată, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată, în termen de 10 zile de la primirea notificării, are dreptul de a învesti instanța de judecată cu o contestație în acest sens. În situația în care contestația creditorului este admisă în mod definitiv, atunci în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea dării în plată, părțile sunt puse în situația anterioară, iar dacă contestația este respinsă în mod definitiv, în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (6) din Legea dării în plată, are obligația de a se prezenta la notar conform notificării de dare în plată în vederea încheierii actului de dare în plată. Refuzul creditorului de a se prezenta la notar în vederea încheierii actului de dare în plată oferă dreptul debitorului ca, în temeiul dispozițiițiilor art. 8 alin. (1) din Legea dării în plată, să învestească instanța de judecată cu o cerere în constatare prin care să solicite constatarea stingerii obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și „(…) să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor”.
[14] Ipoteză în care, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, debitorul are dreptul de a învesti instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată prin care să solicite „ (…) să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit”.
[15] A se vedea considerentul nr. 94 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Examinând Legea nr. 77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să îşi execute obligaţiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această operaţiune, Curtea trebuie să determine conţinutul principiului menţionat. Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părţilor (şi, după caz, succesorilor în drepturi), cât şi instanţelor judecătoreşti şi organelor chemate să asigure executarea silită. Acest principiu îşi găsea temeiul în art. 969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voinţă, potrivit căreia individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Voinţa este autonomă, deoarece ea singură şi independentă are forţa de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forţa juridică a voinţei individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului). Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă. Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale. În acest context, Curtea urmează să verifice dacă legea criticată amenajează autonomia de voinţă a părţilor în sensul soluţionării situaţiilor menţionate mai sus.”
[16] A se vedea considerentul nr. 113 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate se referă şi la nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, argumentând că prin normele legale criticate se afectează obiectul contractelor de credit, prin schimbarea obligaţiei de plată a sumelor de bani datorate în aceea a predării imobilului cu care s-a garantat executarea contractului de credit. Cu alte cuvinte, se afirmă că prin dispoziţiile legale criticate se afectează în mod retroactiv substanţa contractului de credit, înlăturându-se regula potrivit căreia obligaţiile asumate trebuie respectate de către părţi (pacta sunt servanda). Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, în paragraful 94 şi următoarele, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului. Prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 din Legea nr. 77/2016, potrivit cărora: «în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.» Aşa cum s-a arătat la paragraful 104 din prezenta decizie, Curtea urmează să se raporteze doar la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016. Din analiza prevederilor legale criticate rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia «în derulare» a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii
[17] A se vedea considerentul nr. 115 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii”.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] A se vedea considerentul nr. 116 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum şi specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Curtea reţine, însă, că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil.
[21] A se vedea considerentul nr. 102 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia „criză a contractului”. Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, aşa cum a fost enunţată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului”.
[22] A se vedea considerentele nr. 119-120 din Decizia Curții Constituționale potrivit cărora „Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege”.
[23] A se vedea considerentul nr. 117 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 potrivit căruia „Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii, respectiv condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condiţiile premisă ale incidenţei noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiţii de admisibilitate a cererii introductive de instanţă, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiţie specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situaţia premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecinţa directă este modificarea contractului în baza legii, intervenţia judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Aşa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii.”
[24] A se vedea considerentele nr. 120-121 din Decizia nr. 623/2016 potrivit cărora „În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.
Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.”
[25] A se vedea considerentul nr. 97 din Decizia nr. 623/2016 potrivit căruia „Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.”
[26] A se vedea C.E. Zamşa, Teoria imprevizunii – Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 89-90.
[27] A se vedea Decizia nr. 534 din data de 13.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, sursa: www.sintact.ro.
[28] A se vedea Decizia nr. 282 din data de 25.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 447 din 17.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 1184 din data de 11.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 1254 din data de 20.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 48 din 11.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 503 pronunțată în data de 18.09.2019 de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 518 pronunțată în data de 19.09.2019 de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 620 pronunțată în data de 12.11.2019 de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 255 pronunțată în data de 19.09.2019 de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 5 pronunțată în data de 13.01.2020 de Curtea de Apel Bacău, Secția I Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 67 pronunțată în data de 29.05.2018 de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 107 pronunțată în data de 27.03.2019 de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 192 pronunțată în data de 22.04.2019 de Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 245 pronunțată în data de 08.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 99 pronunțată în data de 11.03.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 520 pronunțată în data de 22.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] A se vedea Decizia nr. 186 din data 11.04.2019 de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a Civilă, sursa: www.sintact.ro.
[32] A se vedea Decizia nr. 197 pronunțată în data de 15.04.2019 de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 29 pronunțată în data de 23.01.2020 de Curtea de Appel Brașov, Secția Civilă, sursa: www.sintact.ro; A se vedea Decizia nr. 366 din 20.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I Civilă, sursa: www.sintact.ro.
[33] A se vedea Revista Română de drept privat nr. 1/2017, ”Legea dării în plată şi impreviziunea”, Edit. Universul Juridic, articolul „Anamorfoza impreviziunii în registrul dprii în plată” de Vasile Bozeşan, p. 59.
[34] A se vedea considerentul nr. 32 din Decizia nr. 415/2018 potrivit căruia „În continuare, Curtea reţine că impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, şi nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestaţiile părţilor din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, şi nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noţiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului.”
[35] A se vedea considerentul nr. 17 din Decizia nr. 639/2016 potrivit căruia „Este adevărat că reclamantul-debitor a solicitat instanţei constatarea stingerii datoriilor. În mod indirect, acesta a urmărit, prin intentarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte. Dar Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016– Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite – ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia «[…] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord»”.
[36] Prin Sentinţa civilă nr. 6686 din data de 28.06.2017 (nepublicată, definitivă, menţinută în integralitate prin Decizia nr. 723 din data de 18.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia a II-a civilă) Secţia Civilă a Judecătoriei Timişoara a reţinut că „(…) finalitatea procedurii de notificare de către consumatori a creditorului este aceea de încheiere a unui act translativ de proprietate sau suplinirea consimţământului, în situaţia în care se refuză nejustificat propunerea, ceea ce presupune un imobil aflat încă în proprietatea acestora. Scopul legii trebuie interpretat în strânsă corelaţie cu dispoziţiile normative şi nu poate fi extins nediferenţiat unor executări silite imobiliare relizate înainte de intrarea în vigoare a actului normativ. Instanţa apreciază că o condiţie esenţială şi primoridală pentru analiza condiţiilor procedurii notificării în temeiul legii 77/2016 este o executare în curs de derulare, precum şi un imobil aflat în patrimoniul solicitantului, cu privire la care acesta intenţionează să transmită dreptul de proprietate creditorului său, în schimbul stingerii datoriilor principale şi accesorii pe care le înregistrează. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 639/27.10.2016, subliniind că, solicitând instanţei constatarea stingerii datoriilor, în mod indirect reclamantul a urmărit, prin promovarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte, însă această lege condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. (…) În speţă, existenţa unei adjudecări de către un terţ, efectuată în luna august 2014 (cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016) cu privire la imobilul care ar putea constitui obiectul dării în plată nu justifică posibilitatea promovării unei acţiuni, instanţa urmând a respinge cererea ca inadmisibilă”.
[37] A se vedea considerentele nr. 23-24 din Decizia nr. 638/2019 potrivit cărora „În subsidiar, Curtea arată că, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, efectul principal al Legii nr. 77/2016 constă în stingerea tuturor datoriilor consumatorilor prin transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor (debitorilor) în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 – Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite – ci şi din art. 3 ai acesteia, potrivit căruia «[…] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord».
Curtea precizează, totodată, faptul că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016 şi a soluţiei de respingere ca inadmisibile a criticilor formulate a fost aceea că, în cauză, reclamantul-debitor nu a formulat nicio notificare şi nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra buhului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie publică, solicitând instanţei să constate doar stingerea datoriilor.”
[38] A se vedea considerentele considerentele nr. 44-45 din Decizia Curții Constituționale nr. 95/2017 potrivit cărora „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, formulate din perspectiva art. 44 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.
Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării.
[39] A se vedea Decizia nr. 7 din data de 11.02.2019 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 175 din data de 5 martie 2019.
[40] În ceea ce privește imposibilitatea adaptării sau încetării contractului de credit în litigiul care are ca obiect contestația formulată de profesionist în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea dării în plată în lipsa unei cereri reconvenționale formulată de consumator ne-am expus opinia în articolul „După 2 ani de dare în plată” publicat aici.
[41] A se vedea considerentul nr. 42 din Decizia Curții Constituționale nr. 731/2019.
[42] A se vedea considerentul nr. 43 din Decizia nr. 731/2019.
[43] A se vedea considerentul nr. 52 din Decizia nr. 731/2019.
[44] A se vedea considerentul nr. 53 din Decizia nr.731/2019.
[45] A se vedea considerentul nr. 57 din Decizia nr.731/2019.
[46] A se vedea considerentul nr. 57 din Decizia nr.731/2019.
[47] A se vedea considerentul nr. 66 din Decizia nr. 731/2019
[48] A se vedea considerentul nr. 67 din Decizia nr. 731/2019.
[49] A se vedea considerentul nr. 68 din Decizia nr. 731/2019.
[50] A se vedea considerentul nr. 69 din Decizia nr. 731/2019.
[51] A se vedea considerentul nr. 74 din Decizia nr. 731/2019.
[52] A se vedea considerentul nr. 75 din Decizia nr. 731/2019.
[53] A se vedea considerentul nr. 76 din Decizia nr. 731/2019.
[54] A se vedea considerentul nr. 77 din Decizia nr. 731/2019.
[55] A se vedea considerentul nr. 81 din Decizia nr. 731/2019.
[56] A se vedea considerentul nr. 86 din Decizia nr. 731/2019.
[57] A se vedea considerentul nr. 89 din Decizia nr. 731/2019.
[58] A se vedea considerentul nr. 90 din Decizia nr. 731/2019.
[59] A se vedea considerentul nr. 91 din Decizia nr. 731/2019.
[60] A se vedea considerentul nr. 94 din Decizia nr. 731/2019.
[61] A se vedea considerentul nr. 95 din Decizia nr. 731/2019.
[62] A se vedea considerentul nr. 95 din Decizia nr. 731/2019.
[63] A se vedea considerentul nr. 97 din Decizia nr. 731/2019.
[64] A se vedea considerentul nr. 101 din Decizia nr. 731/2019.
[65] A se vedea considerentul nr. 103 din Decizia nr. 731/2019.
[66] A se vedea considerentul nr. 104 din Decizia nr. 731/2019.
[67] A se vedea considerentul nr. 108 din Decizia nr. 731/2019.
[68] A se vedea considerentul nr. 113 din Decizia nr. 731/2019.
[69] A se vedea considerentul nr. 114 din Decizia nr. 731/2019.
[70] A se vedea considerentul nr. 116 din Decizia nr. 731/2019.
[71] Prin Decizia nr. 623/2016 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi este neconstituţională. Totodată, prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Lege sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.


Cosmin Şovar
Avocat în cadrul FIRON BAR-NIR

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.