« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Cine sunt eu când scriu. Provocare la autocunoaștere prin scris
23.11.2020 | Andrea Annamaria CHIȘ

JURIDICE - In Law We Trust
Andrea Annamaria Chiș

Andrea Annamaria Chiș

Prolog

Recunosc că am acceptat cumva în orb această provocare lansată de o prietenă, pentru că nu știam despre ce voi scrie atunci când mi-am asumat să scriu despre ce cred eu despre scris sau despre ce înseamnă să scriu, despre ce scriu și cum scriu, despre cine sunt sau ce sunt atunci când scriu. Am mai scris, la un moment dat, Despre etica scrierii juridice[1], însă mi-a fost mai simplu atunci, pentru că am dezvăluit foarte puțin din ceea ce sunt în general, din ceea ce sunt atunci când scriu, în funcție de ipostazele în care scriu.

Acesta este un exercițiu de introspecție, de scufundare în conștientul și inconștientul meu, exercițiu pentru care sunt profund recunoscătoare celei care m-a invitat să îl fac.

Scurtă incursiune în trecut

Scrisul a pătruns în viața mea odată cu școala și încă mai vizualizez paginile caietului din clasa întâi și lacrimile ce pătau rândurile scrise cu cerneală, atunci când mama, prima și cea mai importantă profesoară de română din viața mea, mă certa pentru că nu am scris caligrafic. Scrisul de mână rămâne și azi o opțiune atunci când scriu jurnal, este cel mai intim mod de exprimare în această formă, deși matematicianul din mine utilizează foarte des calculatorul și militează pentru digitalizare. Caligrafia îmi permite, alături de conținut, să știu, oricât timp ar fi trecut, care era starea în care eram atunci când am scris. Felul ordonat (de obicei) sau dezordonat (rareori), rotunjimea sau ascuțimea literelor, spațiul dintre ele și dintre rânduri îmi dau voie să mă analizez și să știu ce simt sau ce simțeam atunci când am scris și relevă în mare măsură trăsăturile de personalitate pe care le împrumut, mai mult sau mai puțin, din narcisist și perfecționist.

Pentru că tot vorbeam de perfecționist, în anul întâi de facultate, am cumpărat din nou caiete pentru clasa întâi, pentru că nu îmi mai plăcea scrisul meu și voiam să devină din nou frumos, așa cum era când mă bătea mama la cap cu caligrafia. De atunci, scrisul meu de mână a rămas caligrafic, ca al unui scrib, și plăcerea de a scrie cu mâna neschimbată.

Am învățat apoi să dactilografiez la mașina de scris a bunicului, care are și azi locul ei special în biroul din mansarda adultului fost adolescent miop (pentru cei care iubesc scrierile lui Eliade), făcând ca memoria bunicului să fie mereu prezentă.

La mașina de scris, am redactat primele mele hotărâri judecătorești. Erau foarte scurte și concise, nu doar pentru că erau multe (și eu sintetică, ca să mă și laud puțin cu formația mea matematică, structurată), ci, mai ales, pentru că nu aveam imprimantă sau xerox pe atunci, iar colega mea grefier dactilograf folosea hârtia copiativă (indigo îi spuneam, datorită culorii probabil) și relua travaliul de mai multe ori ca să facă toate copiile necesare comunicării în dosarele cu multe părți.

A urmat primul meu calculator. A fost unul împrumutat de la un coleg avocat, fost judecător, actualmente profesor, știe el cine este. Pentium II sau III. Memoria mea nu mai este ce a fost (era să pun un emoticon, uitând că nu sunt pe social media). A fost un miracol să descopăr că nu mai e nevoie să mă concentrez la sfârșitul fiecărui rând și la ortografie, pentru că orice greșeală se corecta ușor. Acest miracol numit tehnologie! La acest calculator, într-un colț al bucătăriei, la vremea aceea, am scris unul dintre primele mele studii[2].

Azi scriu orice în afară de jurnal la un calculator. Inclusiv scrisorile, care, datorită tehnologiei, nu se mai numesc așa (mail), ci e-mail(uri).

Scriu mult și de pe telefon, mai ales postări pe social media (sunt fan din mai multe rațiuni) sau o intervenție pe o temă (juridică de cele mai multe ori) sau răspunsuri la interviuri pentru un ziar ori o revistă.

Stilul în care scriu depinde mult de postura din care o fac, pentru că judecătorul are o personalitate cu totul distinctă de profesor, prieten, poet sau scriitor, de exemplu. Emoțiile sunt diferite, în funcție de haina pe care o îmbrac atunci când scriu, și, dacă aceasta e roba, ceea ce simt e ținut sub observație, domolit, rezervat.

Limba în care scriu depinde de obiectivul urmărit, hotărâre, curs, conferință etc., dar și de persoana despre care scriu sau la care mă gândesc atunci când scriu jurnal sau o scrisoare (trimisă sau netrimisă). Aceasta, probabil, pentru că, de mică, m-am obișnuit să vorbesc două limbi, româna și maghiara, din cele patru ale bunicilor mei (care mai sunt germana și rusa), și încă de pe atunci mă gândeam în limbi diferite la persoane, în funcție de limba în care vorbeam cu ele, și nu încurcam niciodată borcanele.

Așadar, vă voi scrie câteva cuvinte (mai degrabă puține decât multe) despre cum scriu în diverse ipostaze și am să le iau pe rând, pornind de la profesional spre personal, într-un mod nu întru totul aleatoriu, dat fiind caracterul site-ului pe care public acest text și care este unul juridic.

Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească seamănă, în ochii mei de absolvent de liceu cu profil real, iubitor (și) de materii exacte, cu o demonstrație matematică. Ea pornește de la punctul A și ajunge la punctul B cu o precizie de ceasornic elvețian, argumentele înșirându-se într-o logică perfectă (cel puțin din punctul meu de vedere). Cuvintele sunt puține, ușor rigide, licențele poetice fiind evitate cu grijă. Știu că s-ar putea să își dorească unii să mă crucifice atunci când spun (scriu) că mi-aș dori ca hotărârea judecătorească și, în general, actele de procedură să fie tipizate, în măsura posibilului. Aceasta înseamnă un tipar în ceea ce privește caracterele literelor și spațiile, un număr limitat de caractere, care să încapă într-un formular de pe site-ul instanței și să fie ușor de lecturat și urmărit. Dacă părțile, avocații lor, procurorii ar scrie puțin, structurat și concis, judecătorul și-ar motiva hotărârea mult mai repede, răspunzând dezideratului unei justiții realizate în termen optim și previzibil. O justiție întârziată poate să nu mai fie justiție deloc (justice delayed is justice denied). Nu spun că nu e nevoie și ca judecătorii, cel puțin unii dintre ei, să accepte să renunțe la originalitate/individualitate în favoarea eficienței. Nu spun nici că nu putem motiva mai pe larg unele probleme de drept dificile sau cu element de noutate, ci doar că ar fi bine ca acest lucru să constituie excepția. Desigur, în măsura în care își dorește să intre în profunzimea unei probleme juridice, depășind cadrul cerut de o hotărâre judecătorească (hotărâre care se adresează nu doar juriștilor, ci și părților și publicului larg, pentru a-și adapta conduita pe viitor modului în care instanțele interpretează legea), judecătorul are deschisă calea publicațiilor științifice, unde se poate „răsfăța” intelectual după pofta inimii[3].

Și așa ajung și la punctul următor.

Studiile și cărțile cu caracter științific

Scrierea științifică are stimulentele ei neprecupețite. Intelectuale, desigur. Atunci când scriu despre o problemă de drept, mă simt ca și cum aș merge cu motocicleta ori aș sări cu parașuta. Îmi ridică nivelul de adrenalină, așa cum o făceau problemele de matematică și fizică în liceul îndepărtat sau cele de gramatică, în special cele gândite de mama, în școala generală. Încep să văd lucruri pe care nu le văzusem, să le privesc din unghiuri la care nu mă gândisem, să dezvolt argumente pe care altminteri le-aș fi pierdut din vedere. Scrisul e cursiv, clar, scurt și la obiect (cel puțin așa îmi doresc). Nu am răbdare să scriu mult. Îmi spunea un profesor drag și sever odată, citez din minte: „Andrea, tu când scrii, scrii ca și cum toți ar fi citit dinainte tot ce ai citit tu ca să scrii studiul. Fii și tu mai explicită. Scrie mai pe larg despre ce s-a scris, nu te rezuma doar la o trimitere într-o notă de subsol”. L-am ascultat și nu prea. Ca să reușesc, am început să scriu cu doi prieteni juriști, cu unul pe teme de drept substanțial și cu celălalt pe teme de drept procesual, ei fiind mai înclinați spre explicații mai lungi și mai detaliate. Ne-am influențat reciproc. Și ei pe mine, și eu pe ei, și așa am reușit să construim un echilibru între nevoia de a fi succint și cea de a fi suficient de explicit. Modelul meu în a scrie astfel de texte este prietenul meu cel mai bun. Are o claritate și o structură pe care nu le-am mai întâlnit la vreun jurist, deși e încă tânăr. Mai am ceva drum de parcurs până acolo. Work in progress.

Scrierea științifică înseamnă pentru mine un teren cu iarba tunsă (uniform pe cât posibil), pe care te poți deplasa cu ușurință și nu îți fură ochii și gândurile florile. Voiam să subliniez aici, cu mai mult sau mai puțin umor, că, în opinia mea, scrierea științifică, deși nu este incompatibilă cu o cultură erudită, are calitatea inegalabilă de a permite cititorului avizat să înțeleagă totul de la prima citire. Și poate chiar să rețină aproape tot fără a fi nevoit să recitească textul. Am o nedisimulată admirație pentru cei care știu să le îmbine pe ambele. Pentru mine, barierele sunt clare. Când scriu științific, e iarba tunsă uniform; iar atunci când scriu jurnal sau scrisorar (uite că mi-am amintit de Siskin în plină apoteoză despre scrierea științifică), e câmp de flori din cele mai sălbatice. Admit că, uneori, într-o mică notă de subsol, îmi permit să compar o instituție juridică cu un personaj dintr-o poveste. Mi-a plăcut asta la unii autori străini. De exemplu, în teza mea de doctorat[4], am citat, într-o notă de subsol și expeditiv, desigur, niște autori care au comparat fiducia cu frumoasa din pădurea adormită, Cenușăreasa sau rățușca cea urâtă despre care nu se știe dacă se va transforma sau nu într-o frumoasă lebădă. Preferința mea se îndreaptă spre Andersen și am simțit nevoia de a scrie asta, chiar dacă nu are legătură cu tema noastră.

Cât privește cărțile, în mod specific, ele cer mult devotament și perseverență. Ideal ar fi să fie scrise dintr-o suflare, dar asta nu prea e posibil în lumea cuiva care are două profesii. Din acest motiv, încep să scriu după lungi ezitări și ajung cu greu la finalul unei cărți. Dar satisfacția pe care o am când privesc înapoi transformă tot acest chin în bucurie pură. Mentorul și conducătorul meu de doctorat spunea că e important să știi când să pui punct, pentru că nicio carte nu e perfectă, ci doar perfectibilă. Și are perfectă dreptate. Îi mulțumesc și pe această cale pentru exemplul, îndrumarea și suținerea fără de care azi nu aș fi fost profesorul care sunt. Poate nu aș fi predat defel.

Editorialele sau articolele din ziare și reviste pentru publicul larg

Îmi amintesc că vreme îndelungată am scris editoriale pentru un ziar din Cluj, alături de alți colegi de branșă, într-o pagină de joi, parcă, dedicată justiției, cu gândul declarat să apropiem judecătorul de publicul larg, încercând să explicăm viața lui, frământările lui, provocările la care îl supune profesia lui. Îmi permiteam licențe poetice, preluând titluri de scandal și dându-le o altă conotație, explicând de ce premisele de la care pornesc pot fi false. De exemplu, pornind de la o etichetare, „caracatița din justiție”, am dezbătut tema cu cine poate fi prieten ori se poate căsători judecătorul. Și, întorcându-mă la poveștile copilăriei, în alt editorial, am spus că, într-o campanie electorală (că tot suntem într-un astfel de an, din nou), politicianul român nu poate fi Făt Frumos fără un balaur, iar, dacă nu îl are, îl creează, justiția jucând, de regulă, total împotriva voinței ei, acest rol. Poate că acest balaur până la urmă și-a luat rolul în serios și a vărsat niște flăcări pe nări în ultimii trei ani, apărându-și libertatea (independența în termeni juridici).

Când mă adresez publicului larg, fac un valoros exercițiu de simplificare a lucrurilor, încercând să explic în limbaj uzual, cotidian, mersul lucrurilor în justiție. Îmi amintesc o discuție recentă de pe o rețea de socializare, unde am postat un link la o publicație pe o temă de strictă specialitate[5]. Cineva a întrebat într-un comentariu, citez: „Numai juriștii înțeleg aceste limbi străine. Când am încercat să citesc ca să mă lămuresc, mai tare m-am încurcat. Cineva care înțelege sintagma „accesorialitatea apelului incident sau provocat” poate să îmi explice la ce se referă?” Am zâmbit și zâmbetul m-a inspirat să răspund: „I, ai dreptate. Procedura uneori este extrem de tehnică. E ca și când ai încerca să explici de ce chirurgul operează cu un anume instrument și nu cu altul. Accesorialitatea înseamnă o legatură de dependență. Ce explic aici este dacă această dependență se referă la a critica aceleași lucruri, dar din puncte de vedere diferite, sau posibilitatea de a critica lucruri diferite din aceeași hotărâre judecătorească”.

Postările pe social media

Acest mediu despre care am vorbit deja îmi oferă oportunitatea de a mă exprima în cel mai scurt mod posibil și în timp real. Nu e de mirare că mă simt acasă și, de aceea, petrec poate prea mult timp în acest spațiu virtual, care mă leagă, totuși, de oameni reali. Port conversații întregi, publice sau private, pe forumuri de specialitate sau pe pagina mea, despre ce fac, despre ce face instituția din care fac parte, despre cum funcționează sistemul din care fac parte, despre proiectele mele, despre valorile mele, despre cărțile pe care le citesc și lucrurile în care cred și multe altele. E un spațiu valoros pentru schimbul de idei. Oferă o scenă și celor mai puțin sociabili și volubili. Mie îmi oferă posibilitatea de a transmite informații în timp scurt unui public căruia îi sunt destinate, care poate fi oricât de larg. Îl folosesc și în comunicarea cu studenții. Limbajul este mai puțin formal, deși acest caracter depinde de informația transmisă, și scutește timp, obligând la structură și concizie, pentru că nimeni nu are răbdare să citească un text prea lung. E un exercițiu care îmi aduce plus valoare.

Jurnalul

Jurnalul meu e legat de experiențele cele mai importante, e despre lecțiile învățate de la oamenii pe care îi întâlnesc (chiar denumesc unele texte lecții și le dau numele omului de la care am acceptat lecția, de exemplu, Lecția Andrea). E zona mea de spiritualitate, de împărtășire profundă, nedisimulată, de scufundare în eul meu în cel mai sincer mod de care sunt capabilă la un moment dat. Scrisul e informal, normal. În momentul acesta în care scriu, îl deschid ca să îl pot analiza. E interesant să urmăresc cum mă adresez mie însămi. Nu m-am gândit până acum la acest exercițiu. Vă provoc să îl faceți și să trageți propriile voastre concluzii.

Scrisorile

Scrisorile pe care le scriu pot fi împărțite în multe categorii. Aici voi vorbi despre cele personale, dacă tot am pornit pe calea împărtășirii. Ele sunt de două felurii. Cele trimise și cele destinate să nu ajungă vreodată la destinatar. Ambele sunt prețioase. Scriu așa cum mi-ar plăcea să mi se scrie mie. Lacrimogen uneori. Poetic altădată. Cu abundență de metafore de cele mai multe ori.

Poate vă întrebați de ce scriu scrisori netrimise. Ele sunt cele mai prețioase. Le scriu celor care știu că nu mă pot înțelege. Celor cu care comunicarea directă a dat greș. Celor față de care m-am simțit învinsă și neputincioasă la un moment dat. Le spun ce simt în legătură cu acțiunile lor și le împărtășesc emoțiile pozitive pe care le simt gândidu-mă la partea lor luminoasă. Scriu ceea ce știu că ei nu pot primi. Nu de la mine. Nu atunci. Și, pentru cei care doresc să încerce, vă spun doar atât: rezultatul e uluitor! Și față de tine însuți, și față de celălalt. Poate uneori este nevoie de puțină răbdare ca să îl vedem.

Epilog

La capătul acestui exercițiu, mărturisesc că înțeleg mult mai multe decât la începutul acestui demers, nu doar despre cum scriu, ci și despre cum sunt și cine sunt.

Tu cum te definești prin scris? Provocare lansată. Cap ou pas cap?


[1] Articol publicat în Revista TRIBUNA nr. 251 din 16-28 februarie 2013, disponibil aici.
[2] Acțiunile de carte funciară în lumina actualei reglementări, studiu apărut în revista Dreptul nr. 11/1999.
[3] Nu vorbesc în text despre deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, care, în opinia mea, e nevoie să aibă și chiar au de regulă anvergura unui studiu științific.
[4] Publicitatea imobiliară prin cărțile funciare, Ed. Hamangiu, București, 2013.
[5] Considerații privind accesorialitatea apelului incident sau provocat raportat la apelul principal, studiu apărut pe juridice.ro, disponibil aici.


Judecător, lect. univ. dr. Andrea Annamaria Chiș,
Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai Cluj

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.