Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Garanțiile prelucrării datelor genetice în anchete penale, în absența consimțământului persoanei anchetate – Cauza Dragan Petrović v. Serbia, CEDO, aprilie 2020
18.05.2020 | Andreea MICU, Angelica-Georgiana ALECU

JURIDICE - In Law We Trust
Andreea Micu

Andreea Micu

Angelica-Georgiana Alecu

Angelica-Georgiana Alecu

I. Obiectul cauzei Dragan Petrović v. Serbia

La 14 aprilie 2020, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat hotărârea în Cauza Dragan Petrović v. Serbia[1] cu privire la respectarea vieții private, în temeiul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul acestei spețe, Curtea a analizat două pretinse încălcări ale art 8 din Convenție, mai exact: (i) percheziționarea unui apartament cu încălcarea dreptului la respectarea domiciliului și (ii) prelevarea unor mostre de ADN cu încălcarea dreptului la viață privată, ambele cu ocazia desfășurării unei anchete penale. Pentru scopul prezentei analize, având în vedere preocuparea constantă la nivel european în ce privește protecția datelor personale, ne vom raporta doar la considerentele privind prelevarea mostrelor ADN. Apoi, vom trage câteva concluzii cu privire la viziunea actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului asupra prelucrării fără consimțământul persoanei vizate a datelor genetice în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor. În final, vom face câteva comentarii cu privire la modul în care legislația românească în materie se raportează la standardul protecției vieții private impus de jurisprudența CEDO.

Nu este prima dată când Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează conformitatea prelucrării datelor genetice în proceduri penale cu respectul datorat vieții private. Spre exemplu, în Cauza S. Marper c. Marii Britanii[2], Curtea a stabilit cu privire la profilul ADN al unor persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni că “Având în vedere natura și cantitatea informațiilor personale conținute în mostrele celulare, dintre care un cod genetic unic, prezentând o importanță deosebită atât pentru persoana în cauză, cât și pentru membrii familiei sale, precum și faptul că profilele ADN furnizează un mijloc de a descoperi legăturile genetice ce pot exista între persoane și a deduce originea lor etnică, conservarea eșantioanelor celulare, cum sunt profilele ADN ale reclamanților, se analizează, în sine, ca o atingere adusă dreptului acestora la respectarea vieții lor private. Dacă este adevărat că o conservare a amprentelor digitale are un impact mai redus asupra vieții private decât cea a mostrelor celulare și a profilelor ADN, stocarea acestor elemente – care conțin informații unice despre individul în cauză – fără consimțământul acestuia, nu este o măsură neutră sau banală și constituie, de asemenea, o ingerință în dreptul la respectarea vieții private”.

Cu altă ocazie, în Cauza Misfud c. Malta[3], deși problema abordată viza obligativitatea oferirii unor mostre ADN (inclusiv împotriva voinței persoanei vizate) într-o acțiune civilă privind paternitatea, Curtea a oferit o paralelă utilă între procedurile civile și cele penale, reținând “Curtea observă că, în sfera penală, articolul 8 din Convenție nu se opune recursului la proceduri medicale împotriva voinței suspectului sau a martorului, cu scopul de a se obține probe. Ceea ce este de o importanță deosebită este ca măsura să fie în concordanță cu cerințele relevante ale Convenției. Prin urmare, astfel de măsuri, inclusiv în sfera civilă, nu sunt prin ele însele contrare ordinii de drept sau dreptului natural”.

II. Contextul cauzei Dragan Petrović v. Serbia

În iulie 2018, organele penale din Serbia (Subotica police department) au înregistrat un denunț cu privire la o infracțiune de omor și potențiala implicare a reclamantului Dragan Petrović în săvârșirea acesteia. În urma acestor informații, procurorul a solicitat judecătorului autorizarea efectuării unei percheziții la domiciliul reclamantului și, printr-o cerere distinctă, prelevarea unor probe biologice pentru a fi comparate cu urmele biologice găsite la locul crimei. În aceeași zi, însă prin ordine diferite, judecătorul a încuviințat efectuarea percheziției și prelevarea unui mostre de salivă de la reclamant.

A doua zi, a fost efectuată percheziția și prelevarea unei mostre de salivă, cu acordul reclamantului și în prezența avocatului său. La domiciliul reclamantului nu au fost găsite probe referitoare la comiterea infracțiunii, însă au fost confiscate două arme de foc deținute fără drept. Ulterior, rezultatele expertizei criminalistice au infirmat potrivirea probelor ADN analizate cu urmele biologice de la locul faptei. Potrivit susținerilor reclamantului, la momentul desfășurării percheziției și prelevării de probe, nu a fost înștiințat cu privire la calitatea sa de suspect pentru săvârșirea infracțiunii de omor, ci a aflat despre această împrejurare la un moment ulterior, cu ocazia consultării informațiilor oferite de Guvern Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin cererea formulată pe rolul Curții Europene, cu privire la prelevarea mostrelor de salivă, reclamantul Dragan Petrović a susținut că i-a fost încălcat dreptul la viață privată prin prelevarea necorespunzătoare a probelor biologice și prelucrarea datelor sale genetice, aducând astfel trei critici.

Prima critică a vizat impredictibilitatea legislației sârbe și lipsa reglementării unor garanții pentru respectarea vieții private cu ocazia desfășurării anchetelor penale. Mai exact, la momentul desfășurării anchetei în cazul său, dispozițiile articolul 131 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală sârb prevedeau, printre altele, că o instanță de judecată poate decide prelevarea unor mostre de sânge sau efectuarea “ altor proceduri medicale” față de orice persoană, dacă se considera necesar din punct de vedere medical pentru stabilirea unor fapte importante într-o investigație penală. Aceste proceduri puteau fi desfășurate și prin forță, dacă era cazul, cu excepția situațiilor în care ar fi implicat un risc la adresa sănătății persoanei vizate. Prin urmare, nu se preciza nimic cu privire la prelevarea unor mostre de salivă, la cercul persoanelor susceptibil de a fi supuse acestor proceduri ori la eventuale garanții.

Ulterior, în 2012, în Serbia a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care prevede la art 141 că atunci când este necesar pentru identificarea autorului unei infracțiuni sau pentru stabilirea altor elemente ale investigației, procurorul sau instanța pot decide prelevarea unor mostre în scop de analiză criminalistică genetică: (i) de la locul faptei sau din alt loc unde au fost găsite urme ale infracțiunii, (ii) de la suspect sau de la victimă, în condițiile impuse de lege, și (iii) de la o altă persoană, dacă există unul sau mai mulți factori care o leagă de infracțiunea investigată. Mai mult, se precizează că o astfel de prelevare nu va fi dispusă în cazul în care ar implica riscuri pentru sănătatea persoanelor vizate.

Prin a doua critică, reclamantul a susținut că, deși și-a dat acordul pentru prelevarea probelor de salivă, consimțământul său nu poate fi considerat liber, de vreme ce, în cazul în care ar fi refuzat, legislația sârbă permitea prelevarea mostrelor și împotriva voinței sale.

Potrivit celei de-a treia critici, prelevarea mostrelor nu ar fi fost fundamentată corespunzător, câtă vreme autoritățile nu au întocmit niciun raport cu privire la modul în care s-a desfășurat procedura de prelevare a probelor, așa cum impuneau dispozițiile legale aplicabile.

III. Considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la pretinsa încălcare a vieții private prin prelevarea necorespunzătoare a unor probe biologice

Cu titlu general, Curtea Europeană amintește că prelevarea și reținerea unor mostre ADN este considerată o încălcare a vieții private a unei persoane, în sensul art. 8. Cu toate acestea, se impune o analiză de la caz la caz pentru verificarea condițiilor prevăzute de Convenție în alin. (2) al art. 8. Astfel, deși ca regulă „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept (n.n. dreptul la viață privată)”, o astfel de încălcare poate fi permisă, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: (i) este prevăzută de lege, (ii) urmărește un interes legitim precum securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora și (iii) constituie o măsură necesară într-o societate democratică.

Cu privire la prima condiție, Curtea apreciază că o limitare a vieții private nu poate fi legală dacă nu are un temei juridic în legile naționale, prin “legi” înțelegându-se actele în vigoare potrivit dreptului național al statului în cauză. În acest context, este important de subliniat că îndeplinirea condiției legalității implică și analiza predictibilității legii. În cazul în care legea nu este previzibilă, în sensul de a crea în mintea destinarilor săi o reprezentare cât mai corectă cu privire la potențialele efecte la care poate conduce, nu se poate reține nici că limitarea vieții private “este prevăzută de lege”, cum impune prima condiție.

Referitor la cerința interesului legitim, Curtea amintește că descoperirea probelor (fizice) care pot fi esențiale într-o investigație penală a fost considerată în mod consecvent de către Curte ca urmărind un astfel de interes legitim, de vreme ce vizează siguranța publică, prevenirea infracțiunilor și protecția drepturilor altor persoane.

Nu în ultimul rând, Curtea precizează că ultima condiție, a necesității, impune ca măsura să fie proporțională cu scopul urmărit.

Odată stabilit cadrul general, aplecându-se asupra particularităților cauzei supuse analizei, Curtea a stabilit că este suficient să își limiteze aprecierile la legalitatea măsurii. Considerând această condiție neîndeplinită, rămâne lipsită de utilitate practică abordarea celorlalte două condiții, respectiv necesitatea și proporționalitatea măsurii.

În acest context, Curtea a apreciat că prelevarea mostrei ADN în cazul lui Dragan Petrović nu a fost legală, întrucât dispozițiile legale aplicabile în dreptul sârb nu îndeplineau dezideratul predictibilității, câtă vreme nu reglementau prelevarea de mostre ADN, ci doar “efectuarea unor alte proceduri medicale”.

Tot cu privire la neîndeplinirea condiției legalității măsurii, Curtea a reținut și că lipsa unui raport oficial privind procedurile desfășurate în cauză conduce la concluzia unei ingerințe ce nu poate fi în acord cu dispozițiile legale, de vreme ce codul de procedură penală sârb în vigore la momentul desfășurării anchetei prevedea această obligație a întocmirii a unui raport oficial.

Pentru aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că prelevarea probelor ADN în cazul lui Dragan Petrović s-a realizat cu încălcarea dreptului la viață privată reglementat în art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

IV. Considerații privind rolul consimțământului în prelucrarea datelor genetice în cadrul anchetelor penale, prin raportare la viziunea CEDO

Din considerentele hotărârii prezentate, pare a se desprinde concluzia că, în viziunea Curții, pentru prelevarea unor mostre ADN, nu este suficientă o enumerare generică a procedurilor medicale, ci este necesară o precizare expresă cu privire la aceste proceduri. Într-o interpretare extensivă, acest raționament ar putea fi aplicat și altor tipuri de date genetice, dat fiind caracterul sensibil al acestora, considerându-se, pe cale de consecință, că numai o mențiune expresă în lege ar satisface standardul de previzibilitate a legii, pentru a califica această ingerință ca una “prevăzută de lege”.

Mai mult, instanța europeană pare că a confirmat punctul de vedere al reclamantului cu privire la consimțământul său pentru prelevarea probelor, considerând că este lipsit de importanță că reclamantul a fost de acord cu prelevarea, câtă vreme, în caz contrar, era permisă prelevarea împotriva voinței sale. Cu altă ocazie, în cauza Cakicisoy și alții c. Cipru[4], când reclamanții au invocat încălcarea dreptului la viață privată prin prelevarea unor probe ADN, instanța europeană a reținut că un consimțământ exprimat prin semnarea unui formular în care era descris scopul prelevării este valabil și justifică măsurile autorităților de analizare a acestor probe conform scopului declarat (în speță fiind vorba despre identificarea unor cadavre pe baza probelor recoltate de la presupusele rude).

Astfel, considerăm că din raționamentul instanței europene din cele două decizii pot fi desprinse următoarele idei: (i) consimțământul pentru prelevarea unor mostre ADN poate fi considerat valabil doar în cazul în care există o posibilitate efectivă de alegere și (ii) Convenția nu exclude de plano posibilitatea prelevării unor mostre ADN în absența consimțământului persoanei vizate, dar, pentru a asigura proporționalitatea măsurii, sunt necesare garanții suplimentare care să contrabalanseze dezechilibrul creat de o asemenea ingerință.

Cu privire la prima observație, apreciem că, de vreme ce în cauza Dragan Petrović legea nu respecta standardul predictibilității, ingerința în viața privată nu îndeplinea prima condiție de a fi “prevăzută de lege”. Prin urmare, analiza consimțământul lui Dragan Petrović nu mai prezenta relevanță practică pentru rezolvarea cauzei, câtă vreme acest consimțământ nu putea înlătura viciul impredictibilității legii, cu atât mai mult cu cât nu era un consimțământ valabil. Cu toate acestea, din raționamentul curții ar rezulta că un consimțământ liber exprimat poate fi avut în vedere pentru aprecierea caracterului proporțional al măsurii, în cazul în care sunt îndeplinite celelalte două condiții (legalitatea măsurii și urmărirea unui interes legitim).

Astfel ajungem la cea de-a doua observație. Recunoscând posibilitatea ca anumite interese legitime să impună prelevarea de mostre ADN prin luarea unor măsuri coercitive de către autorități, Curtea Europeană evidențiază importanța reglementării unor garanții care să contrabalanseze intruziunea inerentă în viața privată prin prelevarea unor mostre ADN în lipsa acordului, asigurând astfel proporționalitatea măsurii (impusă de a treia condiție a necesității măsurii într-o societate democratică). După cum am precizat, la momentul desfășurării anchetei penale în cazul lui Dragan Petrović , în legislația sârbă nu erau prevăzute garanții, precum desfășurarea procedurilor doar de către experți sau limitarea cercului de persoane față de care s-ar putea lua aceste măsuri prin forță. Astfel de garanții au fost incluse, însă, în noua reglementare sârbă, modificarea fiind interpretată de către Curtea Europeană ca o recunoaștere implicită din partea Serbiei a necesității adoptării unor reguli mai stricte cu privire la prelevarea probelor ADN.

V. Legislația europeană privind prelevarea probelor ADN în cadrul unor anchete penale

Deși Serbia nu este membră a Uniunii Europene, astfel că în speță nu a fost pusă în discuție aplicarea normelor UE în materia prelucrării datelor personale, este relevantă o succintă trecere în revistă a acestor norme, în contextul specific al prelucrării datelor genetice cu ocazia desfășurării anchetelor penale.

În prezent, prin binecunoscutul Regulament (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (în continuare „GDPR”) se prevede expres, în cadrul art. 2, ce reglementează domeniul material de aplicare, că: “(2) Prezentul regulament nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal: (d) de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor, sau al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora”.

Cu toate acestea, protecția datelor personale în timpul desfășurării anchetelor penale nu este neglijată de instituțiile europene, astfel cum rezultă din considerentul nr. 19 al GDPR: “Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al prevenirii acestora, precum și libera circulație a acestor date, face obiectul unui act juridic specific al Uniunii. Prin urmare, prezentul regulament nu ar trebui să se aplice activităților de prelucrare în aceste scopuri. Cu toate acestea, datele cu caracter personal prelucrate de către autoritățile publice în temeiul prezentului regulament, atunci când sunt utilizate în aceste scopuri, ar trebui să fie reglementate printr-un act juridic mai specific al Uniunii, și anume Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului” (în continuare „Directiva 2016/680” sau „Directiva”).

Totodată, antamând necesitatea limitării unora dintre drepturile din materia protecției datelor, considerentul nr. 73 din GDPR subliniază că “(73) Dreptul Uniunii sau dreptul intern poate impune restricții în privința unor principii specifice, în privința dreptului de informare, a dreptului de acces la datele cu caracter personal și de rectificare sau ștergere a acestora, în privința dreptului la portabilitatea datelor, a dreptului la opoziție, a deciziilor bazate pe crearea de profiluri, precum și în privința comunicării unei încălcări a securității datelor cu caracter personal persoanei vizate și a anumitor obligații conexe ale operatorilor, în măsura în care acest lucru este necesar și proporțional într-o societate democratică pentru a se garanta siguranța publică, inclusiv protecția vieții oamenilor, în special ca răspuns la dezastre naturale sau provocate de om, prevenirea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor sau executarea pedepselor […] Aceste restricții ar trebui să fie conforme cu cerințele prevăzute de cartă și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

Astfel, în sfera penală, problema datelor personale se dovedește cu atât mai delicată cu cât par să intre în coliziune două interese la fel de importante: pe de o parte, interesul general în colectarea cât mai multor informații utile pentru identificarea infractorilor și prevenirea infracțiunilor, iar pe de altă parte, interesul particular al oricărei persoane căreia i se cere concursul într-o anchetă penală la protejarea datelor sale personale. Asigurarea unui echilibru între aceste deziderate a făcut necesară adoptarea unei reglementări speciale, care să țină cont de particularitățile procedurilor penale.

Prin urmare, nu trebuie trasă concluzia că, ieșind din sfera de reglementare a GDPR, prelucrarea datelor personale în procedurile ce țin de sfera penală este exceptată de la asigurarea unor drepturi și garanții pentru persoanele vizate. Dimpotrivă, ținând cont de ambele interese puse în balanță, Directiva 2016/680 are ca scop asigurarea unui echilibru. De aceea, se prevede expres în considerentul nr. 26 că: “Orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie să fie legală, echitabilă și transparentă față de persoanele fizice în cauză, iar prelucrarea trebuie să fie făcută numai pentru scopuri specifice prevăzute de lege. Acest lucru nu împiedică, în sine, autoritățile de aplicare a legii să desfășoare activități precum investigațiile sub acoperire sau supravegherea video. Aceste activități pot fi întreprinse în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării sancțiunilor penale, inclusiv al protecției împotriva fraudei și al prevenirii amenințărilor la adresa securității publice, în măsura în care sunt prevăzute de lege și constituie o măsură necesară și proporțională într-o societate democratică, ținându-se seama în mod corespunzător de interesele legitime ale respectivei persoane fizice. […] Persoanele fizice ar trebui să fie informate cu privire la riscurile, normele, garanțiile și drepturile în materie de prelucrare a datelor acestora cu caracter personal și cu privire la modul în care să își exercite drepturile respective. […] În special, ar trebui să se asigure faptul că datele cu caracter personal colectate nu sunt excesive și că nu sunt stocate mai mult timp decât este necesar pentru îndeplinirea scopului în care sunt prelucrate. Datele cu caracter personal ar trebui prelucrate doar în cazul în care scopul prelucrării nu poate fi îndeplinit, în mod rezonabil, prin alte mijloace”.

VI. Legislația românească privind prelevarea probelor ADN în cadrul unor anchete penale

La nivel intern, Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului a fost transpusă prin Legea nr. 363/2018 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative și de siguranță, precum și privind libera circulație a acestor date (în continuare “Legea 363/2018”), în vigoare din 6 februarie 2019.

Potrivit art. 4 al acestui act normativ: “În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: lit l) date genetice – datele cu caracter personal referitoare la caracteristicile genetice moștenite sau dobândite ale unei persoane fizice, care oferă informații unice privind fiziologia sau sănătatea respectivei persoane fizice, astfel cum rezultă în special în urma unei analize a unei mostre de material biologic recoltate de la acea persoană fizică”.

În continuare, art. 10 din lege, care transpune în termeni similari art. 10 din Directiva 2016/680, prevede că: “Datele cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice, afilierea sindicală, prelucrarea datelor genetice, prelucrarea datelor biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, prelucrarea datelor privind sănătatea sau a datelor privind viața sexuală și orientarea sexuală a unei persoane fizice pot fi prelucrate numai dacă sunt strict necesare într-un caz determinat, dacă sunt instituite garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate și dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiții: a) prelucrarea este prevăzută expres de lege; b) prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent cel puțin asupra vieții, integrității corporale sau sănătății persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice; c) prelucrarea se referă la date cu caracter personal care sunt făcute publice în mod manifest de persoana vizată”.

Analizând textul legal citat, rezultă că, pentru a fi legală, prelucrarea datelor genetice, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții: (i) prelucrarea să fie strict necesară cazului concret, (ii) legea să prevadă garanții adecvate pt drepturile și libertățile persoanei vizate și (iii) să fie incidentă una din următoarele trei ipoteze: a) prelucrarea este prevăzută expres de lege; b) prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent cel puțin asupra vieții, integrității corporale sau sănătății persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice; c) prelucrarea se referă la date cu caracter personal care sunt făcute publice în mod manifest de persoana vizată.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu regulile prevăzute de Codul de procedură penală în materia examinării fizice și a expertizei genetice judiciare, reglementate de art. 190 și 191. Din interpretarea art. 190 C.proc.pen., rezultă că, raportat la existența sau inexistența consimțământului persoanei vizate, legiuitorul român a configurat regimul juridic privind prelevarea probelor biologice în trei trepte.

Astfel, prima treaptă constituie regula conform căreia prelevarea se realizează cu consimțământul scris al persoanei vizate.

Într-o a doua treaptă (care instituie prima excepție), prelevarea este posibilă și fără consimțământul scris al persoanei vizate, dar cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) să fie dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, (ii) să existe o cerere motivată din partea procurorului în acest sens și (ii) să fie necesară “pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia”.

În fine, într-o a treia treaptă (care constituie a doua excepție), prelevarea în absența consimțământului scris al persoanei vizate poate fi dispusă chiar de organul de urmărire penală prin ordonanță, dar numai cu respectarea următoarelor condiții cumulative: (i) să existe urgență, (ii) obţinerea autorizării judecătorului să conducă la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, (iii) activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice să fie consemnate într-un proces verbal, (iv) ordonanța și procesul-verbal să fie înaintate judecătorului pentru validare. În acest din urmă caz, Codul de Procedură penală explicitează că, în ipoteza în care nu au fost respectate cerințele legale, probele obținute prin examinarea fizică vor fi excluse. De altfel, cu titlu general, aceeași sancțiune a excluderii probelor nelegal administrate este reglementată și de art. 102 C,proc.pen.

Importantă este și optica legiuitorului român cu privire la persoanele abilitate să efectueze prelevarea probelor biologice. Astfel, conform art. 190 C.proc.pen., ca regulă, prelevarea trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnităţii umane. Cu toate acestea, ca excepție, recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române.

În privința expertizei genetice judiciare, art. 191 din Codul de procedură penală prevede că: “(1) Expertiza genetică judiciară se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, prin încheiere, în cursul judecății, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate. (3) Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea profilului genetic judiciar. (5) Datele obținute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale și sunt protejate conform legii”.

VII. Respectă legislația românească în materia prelucrării datelor genetice în cursul anchetelor penale standardul de protecție a vieții private impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dragan Petrović v. Serbia?

După cum se deduce din considerentele instanței europene în cauza Dragan Petrović v. Serbia, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu exclude de plano posibilitatea prelevării unor mostre ADN în absența consimțământului persoanei vizate, dar, pentru a asigura proporționalitatea măsurii, sunt necesare garanții suplimentare care să contrabalanseze dezechilibrul creat printr-o asemenea ingerință. Ca exemple de astfel de garanții, instanța europeană a indicat: (i) efectuarea prelevării de probe biologice doar de către experți și (ii) limitarea cercului de persoane față de care s-ar putea lua aceste măsuri prin forță. Respectă dispozițiile Codului de procedură penală român, însă, aceste garanții?

Cu privire la prima garanție, considerăm că regula impusă de Codul de procedură penală la art. 190 conform căreia prelevarea trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate este în acord cu viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, considerăm discutabilă din perspectiva previzibilității legii excepția prevăzută de Codul de procedură român care permite recoltarea “prin metode noninvazive” de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare “şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române”. După cum se deduce și din cauza Dragan Petrović v. Serbia cu privire la legislația sârbă care nu reglementa expres prelevarea de mostre ADN, ci doar “efectuarea unor alte proceduri medicale”, s-ar putea considera că nu este suficientă o enumerare generică a procedurilor medicale, fiind necesară o precizare expresă cu privire la aceste proceduri. Astfel, sintagmele “prin metode noninvazive” și “personalul de specialitate al Poliţiei Române” ar putea fi interpretate ca insuficient de precise pentru a respecta standardul de previzibilitate al legii, cu atât mai mult cu cât excepția privește datele genetice, o categorie de date sensibile pentru care standardul de protecție ar trebui să fie unul superior. În acest sens, menționăm că nu sunt indicate metodele pe care legiuitorul le consideră noninvazive și nici nu se precizează ce calificare ar trebui să aibă personalul Poliţiei Române pentru efectuarea unei asemenea expertize genetice judiciare.

În privința celui de-al doilea aspect, al cercului persoanelor față de care se poate lua măsura prelevării unor probe biologice în lipsa consimțământului, din nou s-ar putea considera că dispozițiile Codului de procedură penală român nu respectă standardul de garanții pentru proporționalitatea măsurii, astfel cum a fost descris în cauza Dragan Petrović v. Serbia. Deși, după cum aminteam în secțiunea precedentă, art. 190 din C.proc.pen. român construiește un regim juridic în trepte al prelevării probelor biologice, prin raportare la existența sau absența consimțământului scris al persoanei vizate, acest regim juridic nu face nicio diferențiere în funcție de calitatea persoanei vizate în procesul penal. Exprimarea art. 190 este una cât se poate de generală, respectiv: “persoană care urmează a fi examinată”, fără nicio particularizare.

E adevărat că prima excepție a prelevării în lipsa consimțământului scris, dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți (art. 190 alin. (2) C.proc.pen.) e permisă numai dacă “această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia”. Textul menționat pare, astfel, să circumstanțieze într-o oarecare măsură persoanele față de care poate lua măsura prelevării probelor biologice în lipsa consimțământului scris. Totuși, două observații se impun. Pe de o parte, s-ar putea trage concluzia că formularea nu este suficient de precisă pentru a fi considerată o garanție eficientă, câtă vreme sintagma “stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale” poate permite o interpretare foarte largă. Pe de altă parte, o astfel de condiție nu se regăsește și în cazul celei de-a doua excepții (art. 190 alin. (5) C.proc.pen.), când prelevarea probelor biologice în lipsa consimțământului scris al persoanei vizate este dispusă de organul de urmărire penală. Pe cale de consecință, Codul de procedură penală român permite organului de urmărire penală să dispună o astfel de măsură condiționată doar de existența unei urgențe, fără alte condiții suplimentare ce țin de sfera persoanelor ce pot fi supuse acestei măsuri. Faptul că, ulterior, respectarea condițiilor legale cu ocazia prelevării probelor biologice trece prin filtrul validării măsurii sau excluderii probei de către judecător, nu înlătură concluzia că deja s-a efectuat o prelucrare a datelor genetice ale persoanei vizate.

După cum aminteam anterior, legislația protecției datelor personale în materie penală trebuie să asigure un echilibru între interesul general în colectarea cât mai multor informații utile pentru identificarea infractorilor și prevenirea infracțiunilor și interesul particular al oricărei persoane căreia i se cere concursul într-o anchetă penală la protejarea datelor sale personale. Un astfel de echilibru este respectat doar dacă măsurile ce prezintă ingerințe în viața privată sunt și proporționale. Or acest deziderat al proporționalității nu poate fi atins în lipsa unor distincții graduale între nivelul intruziunii în viața privată și nivelul necesității colectării mai multor date de la o anumită persoană, raportat la cazul concret. Spre exemplu, apreciem că nu pot fi impuse același măsuri, ori în aceleași condiții, pentru martori, respectiv pentru inculpați, în privința prelucrării datelor lor genetice. Potrivit Codului de procedură penală român în vigoare, nu există, însă, o diferență de tratament în privința prelevării probelor biologice. Într-o altă interpretare, s-ar putea însă argumenta că, în ipoteza în care reglementarea prelevării probelor biologice în lipsa consimțământului este mult prea detaliată și supusă unor condiționari sau restricții numeroase, se ajunge la situația contrară, în care normele nu mai pot fi aplicate în concret, fiind golite de orice efect util.

Mai mult, cum Directiva (UE) 2016/680 a fost transpusă la nivel intern prin Legea nr. 363/2018, nu trebuie omis că prelucrarea datelor personale în materie penală se bucură de protecție și într-o reglementare națională specială, nu doar în Codul de procedură penală. În acest sens, chiar art. 191 alin. (5) C.proc.pen. precizează că “Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale şi sunt protejate conform legii”. Prin urmare, standardul protecției datelor genetice prelucrate în cadrul anchetelor penale trebuie apreciat prin interpretarea coroborată a Codului de procedură penală cu dispozițiile Legii nr. 363/2018.

Or, așa cum am văzut anterior, art. 10 din Legea nr. 363/2018 (corespondentul art. 10 din Directiva (UE) 2016/680) face un pas mai departe în asigurarea protecției datelor genetice stabilind condițiile unei prelucrări legale a acestora în materie penală (nediferențiind după cum există sau nu consimțământ): (i) prelucrarea e strict necesară, (ii) legea prevede garanții adecvate pt drepturile și libertățile persoanei vizate și (iii) este incidentă una din următoarele trei ipoteze: a) este autorizată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern; (b) este necesară pentru a proteja interesele vitale ale persoanei vizate sau ale unei alte persoane fizice; sau (c) prelucrarea respectivă se referă la date care sunt făcute publice în mod manifest de persoana vizată. În absența consimțământului, considerăm că a fortiori se impune prevederea în lege a unor garanții eficiente pentru respectarea protecției datelor genetice.

Dar, după cum se poate observa, deși utilă prin reglementarea acestor condiții, Legea nr. 363/2018 nu stabilește ea însăși garanții pentru o prelucrare legală, ci impune ca „legea” să instituie “garanții adecvate pt drepturile și libertățile persoanei vizate”. Prin urmare, rămâne deschisă dezbaterea privind modul în care dispozițiile Codului de procedură penală, coroborate cu Legea nr. 363/2018 sunt în măsură să asigure garanțiile cerute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru ca prelevarea mostrelor ADN și, implicit prelucrarea datelor genetice, să respecte dreptul la viață privată al persoanei vizate.

VIII. Concluzii

Astfel, după cum rezultă din recenta speță Dragan Petrović v. Serbia, prelucrarea datelor genetice în cadrul anchetelor penale în absența consimțământului persoanei vizate nu este de plano interzisă de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totuși, pentru a fi considerată o ingerință în viața privată proporțională cu scopul urmărit, o astfel de prelucrare trebuie să fie însoțită de garanții eficiente stabilite prin lege.

La nivel european, Directiva (UE) 2016/680 stabilește la art. 10 că prelucrarea datelor genetice în materie penală (nediferențiind după cum există sau nu consimțământ) este legală numai dacă, printre altele, legea prevede garanții adecvate pentru drepturile și libertățile persoanei vizate.

În acest context, este relevantă analiza dispozițiilor Codului de procedură penală român din perspectiva modului în care acestea respectă standardul garanțiilor unei prelucrări conforme a datelor genetice, în contextul particular în care consimțământul persoanelor vizate lipsește. Câtă vreme formulările propuse de Codul de procedură penală sunt mai degrabă generice decât detaliate, fiind susceptibile să se aplice unei sfere prea largi de persoane vizate (în lipsa unor distincții stabilite prin lege), apreciem că ar trebui acordată mai multă importanță verificării caracterului adecvat al garanțiilor menite să asigure respectarea vieții private sub forma protecției datelor genetice în cadrul anchetelor penale, astfel încât să corespundă dreptului Uniunii Europene și standardului impus de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.


Andreea Micu – Partener, STOICA & Asociații
Angelica-Georgiana Alecu – Junior Lawyer, STOICA & Asociații


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.