SUA, România şi alegerile – trecut şi prezent (1). Roosevelt, Truman şi comunismul
17 iunie 2020 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner
Introducere
Acest articol-serial este un proiect pe care l-am inventat în timpul reţinerii mele în locuinţă din cauza virusului COVID-19, de provenienţă chineză – fapt ce îmi aminteşte de spusele guvernantei mele Betty Haager, originară din Austria, care îmi pomenea despre pericolul galben – „die Gelbe Gefahr”, când aveam vârsta de 6-7 ani.
Totodată, articolul este şi un protest anti-comunist, ideologie care a marcat trecutul şi a continuat să influenţeze şi afecteze neîncetat existenţa omenirii, într-un fel sau altul – de rândul acesta fiind o pandemie chineză cu impact asupra existenţei oamenilor şi a politicii.
Desigur că nu putem reface istoria, dar este folositor să amintim aspectele trecutului pentru a înţelege şi a interpreta prezentul, mai ales ţinând seama că în anul 2020 sunt alegeri, în Statele Unite ale Americii ale Congresului şi ale Preşedinţiei, iar în România cele locale şi parlamentare.
Deci, scopul acestei prezentări este de a scoate în evidenţă importanţa hotărârilor politice trecute, luate la un moment dat în vederea rezolvării unor situaţii dificile din perspectiva momentului imediat, dar care au evoluat cu timpul în împrejurări grave pentru milioane de oameni. În speţă, mă refer la urmările celui de-Al Doilea Război Mondial pe care le resimţim până astăzi.
Observaţiile mele se vor referi la istoria recentă americană şi la influenţa avută de aceasta asupra celei româneşti.
Roosevelt şi comunismul la ONU
Preşedintele Franklin Delano Roosevelt a fost un democrat idealist wilsonian care poate fi lăudat pe plan intern pentru introducerea legilor medicale, Medicare pentru vârstnici şi Medicaid pentru săraci.
Dar pe plan extern, în 1939, Roosevelt a refuzat propunerea lui Winston Churchill ca debarcarea trupelor americane să aibă loc în Balcani în loc de Franţa, spre a-l satisface pe Stalin, şi a evitat să negocieze cu acesta din urmă situaţia Europei înainte de înfrângerea Germaniei, care a rămas nedecisă după moartea sa neaşteptată în aprilie 1945, astfel deschizând posibilitatea lui Stalin să ocupe imediat Europa de Est.[1]
De asemenea, în războiul Americii cu Japonia, Roosevelt conta pe legătura cu Stalin şi ajutorul său împotriva Japoniei, cu toate că Stalin îl ajuta pe Mao Zedong să instaureze comunismul în China împotriva lui Chiang Kai-shek, naţionalistul, care de fapt ajuta America împotriva Japoniei.
În martie 1944, la Dumbarton Oaks, Preşedintele Roosevelt a hotărât înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, preferând acest for mondial, care să exercite „securitatea colectivă” postbelică în locul sferelor de influenţă, al alianţelor dintre state sau al balanţelor de putere.
În plus, pentru a nu-l antagoniza pe Stalin, Roosevelt a acordat URSS-ului puterea dreptului de veto în Consiliul de Securitate, pe lângă SUA, Anglia, Franţa, Republica Chineză (naţionalistă), pentru că ajuta America împotriva Japoniei. Dând puterea de veto Sovietelor, Roosevelt nu a ţinut seama de profunda diferenţă ideologică între America, bazată pe credinţă şi libertate individuală, şi Rusia, bazată după 1917 pe un regim represiv cu idei marxist-leniniste şi dorinţa de expansiune[2]. Hotărârea sa nu se potrivea cu realitatea politică.
Totuşi, ONU a fost înfiinţat oficial la 26 iunie 1945, la Conferinţa de la San Francisco, având sediul la New York, cu Statele Unite, ca membru fondator, acordând cea mai mare contribuţie. Dar pe măsură ce a trecut timpul hegemonia SUA s-a micşorat, fie din cauza sistemului de veto dat comuniştilor, fie decolonizărilor din anii ’70-’80, cu multe state noi influenţate de propaganda comunistă rusă şi chineză, mai ales în Africa.
Astfel s-au creat situaţii dificile preşedinţilor SUA, care în caz de război trebuiau să ceară aprobarea, pe de o parte, Congresului, în baza Articolul II al Constituţiei, şi, pe de alta, Consiliului de Securitate ONU.
Ignoranţa cu privire la sistemul comunist a creat multe probleme viitoare extrem de grave, chiar şi Americii.
Truman şi comunismul rusesc
Ceea ce ar fi fost mai uşor de îndeplinit atunci, în 1945, a devenit o problemă majoră şi iremediabilă cu urmări până în zilele de astăzi. Mă refer la situaţia politică a SUA din timpul Preşedintelui Harry Truman, care după moartea neaşteptată a Preşedintelui Roosevelt a preluat problemele războiului neterminat, atât în Europa, cât şi în Asia.
Truman preluase puterea doar la o lună după ce, în mai 1945, Germania a fost declarată învinsă şi când armata americană se afla prezentă în Europa de Vest, pe când Europa de Est era ocupată de Armata Roşie.
Atunci, Winston Churchill şi Generalul George S. Patton, realizând că cel mai mare pericol pentru omenire şi democraţie era Uniunea Sovietică, au apelat la Truman să ia măsuri.
Astfel, Churchill a cerut ca Truman să negocieze cu Stalin pentru a elibera ţările din Europa Centrală şi de Est, declarând: „I repulse that a new war is inevitable, still more that it is imminent” („Îmi repugnă ideea că un nou război este mai mult inevitabil, decât iminent”).[3]
Totodată, Premierul britanic a cerut Generalului Dwight Eisenhower ca armata americană să înainteze si să expulzeze Armata Roşie.[4]
Iar Patton, ştiind că Truman a lăsat 20.000 de soldaţi americani în mâinile ruşilor[5], a cerut ca 30% din trupe să rămână staţionate în Europa de Vest, prezenţa lor semnificând o garanţie contra agresiunii sovietice în caz de nevoie.
Dar Truman s-a opus şi a acceptat raţionamentul lui Eisenhower, care a considerat că URSS fusese aliat de război şi, probabil, faptul că Europa de Est nu prezenta un interes imediat care să merite pierderi omeneşti americane şi buget militar mărit. Scriu asta deoarece nu pot omite a compara Estul Europei cu incidentul din nordul Iranului.
Atunci sovieticii au intrat acolo pentru zăcăminte de petrol faţă de care şi America avea acelaşi interes. Imediat Truman a dat ordin forţelor militare terestre, navale şi aeriene să înainteze într-acolo şi, când Stalin a aflat de mişcarea militară americană, imediat şi-a retras trupele[6]. Atunci, în Iran a fost un interes dar nu şi în Europa de Est.
Dacă Truman ar fi negociat, cerându-i lui Stalin retragerea din ţările ocupate, ar fi reuşit din două motive. Primul, datorită prezenţei armatei SUA, când Rusia era slăbită după războiul cu Germania. Iar, al doilea, cel mai important, datorită faptului că la acea dată America era singura posesoare a bombei atomice. Truman ştia încă din 1940 că SUA începuse să dezvolte o armă nucleară şi avusese loc o primă explozie reuşită, în iulie 1945, în deşertul New Mexico.
Ocazia cea mai bună de negocieri ar fi fost la Conferinţa de la Potsdam, 17 iulie – 2 august 1945, unde Harry Truman şi Winston Churchill s-au întâlnit cu Stalin şi când Truman deja era informat despre îndoielnica politică a lui Stalin, şi anume, din 11 februarie 1945, de la Yalta.
Cu toate acestea, la Potsdam Truman doar l-a informat pe Stalin că este în posesia unei arme foarte periculoase, atât. Ca şi Roosevelt, Truman a evitat să negocieze sau să-l ameninţe pe Stalin să retragă Armata Roşie din Europa de Est. A fost o oportunitate ratată cu care nici un preşedinte nu se va mai întâlni.
Ca urmare, războiul s-a terminat în 1945 cu Germania fascistă învinsă, cu comunismul rusesc neatins şi cu Europa împărţită 45 de ani între Est şi Vest.
Astfel, a rămas un vid politic, un echilibru de forţe distrus şi o omenire divizată ideologic[7]. Curios, însă, că în majoritatea cărţilor pe care le-am citit, Truman este apreciat ca un mare preşedinte care a învins războiul în Europa.
Războiul cu Japonia Truman l-a terminat repede, la 6 şi 9 august 1945, când au fost lansate cele două bombe atomice, „Little Boy” la Hiroshima şi „Fat Man” la Nagasaki. Bombe, ale căror duplicate le-am văzut când am vizitat în 2018 Project Manhattan (numele codului dat programului nuclear din timpul celui de Al Doilea Război Mondial) de la Los Alamos, statul New Mexico.
Contra extinderii comunismului, în 1947, Truman a lansat, doctrina „containment”, definită de George Kennan, pentru contracararea agresiunii oriunde s-ar manifesta şi menţinerea unui „status quo” pe termen lung, dar nu şi pentru anihilarea agresorului. Şi, cu toate că Roosevelt a fost contra sistemului sferelor de influenţă, el a rămas din cauza lui Charles Bohlen, consilierul lui Truman referitor la URSS.
Acesta, spre a rezolva problema războiului cu Stalin, a fost de părere să recurgă la sistemul menţionat[8], considerând posibilitatea existenţei a două lumi – o sferă de influenţă sovietică în Estul Europei şi o alta de influenţă americană în Vestul Europei, contrar celor 14 puncte ale lui Wilson, care prevedeau dreptul de autodeterminare statală a tuturor popoarelor subjugate, multe naţiuni fiind eliberate în 1920, prin Tratatul de la Trianon, de sub dominaţie străină – din partea Angliei, Franţei şi SUA.
G. Kennan a fost pentru retragerea forţelor armate americane din Europa, crezând că acest fapt ar asigura Kremlinul că ţările Europei de Est nu ar mai adopta regimuri politice ostile Uniunii Sovietice şi, ca urmare, conducătorii sovietici ar slăbi controlul considerat necesar asupra acestor state.
Aceste raţionamente acceptate de Truman dovedesc atât naivitatea şi ignoranţa în ceea ce priveşte natura comunismului, dar şi cât de prost erau informaţi liderii politici de către Consiliul Securităţii Naţionale a SUA.
La 4 aprilie 1949, probabil fiind mai bine informat, Truman a lansat NATO cu Art. 5 din Tratat, spre protejarea aliaţilor din Europa de Vest contra comunismului sovietic, şi, totodată, a lansat Planul Marshall, care a folosit pentru refacerea ţărilor vestice slăbite după război şi care funcţionaseră de mult ca economie de piaţă. El a oferit ajutor şi ţărilor estice, dar Stalin a refuzat. La 29 august 1949, Truman a aflat despre lansarea unei bombe atomice de către URSS în Kazakhstan, probabil construită chiar cu ajutor american.
Mă refer la procesul soţilor Rosenberg, membri ai Partidului Comunist, înfiinţat în SUA în 1919, dirijat de la Moscova, atunci când membrii Partidului mergeau anual acolo pentru a primi instrucţiuni şi bani.
În cazul de faţă, Julius Rosenberg, un activist, a obţinut în 1945 secrete despre bomba atomică de la cumnatul său care lucra în cadrul Proiectului Manhattan. În speţă, a primit o schiţă şi un text cu descrierea bombei, textul fiind bătut la maşină de Ethel, soţia sa, şi apoi a trimis informaţia lui A. Yokovlev, vice-consulul Legaţiei URSS la New York.
În urma denunţului unui colaborator al Proiectului, soţii Rosenberg au fost arestaţi în iulie 1950 şi acuzaţi de conspiraţie şi spionaj contra securităţii americane. Au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi, la 19 iunie 1953, în închisoarea Sing Sing.
Părerile fiind subiective, procesul a rămas controversat pentru unii până în zilele de astăzi. În ceea ce mă priveşte, cred că soţii Rosenberg au spionat cu bună credinţă, convinşi fiind că idealul comunist este mai valoros decât libertatea americană, dovadă că, în anii ’60 URSS a devenit o forţă termonucleară.
Din cauză că Truman nu a fost ferm cu Stalin, când era singurul deţinător al bombei nucleare, Naţiunile Captive ale Europei de Est au rămas sub călcâi sovietic şi comunismul a rămas o forţă mondială.
Naivitatea sau ignoranţa iniţială cu privire la comunism şi puterea sa de influenţă ulterioară s-a dovedit periculoasă nu numai Europei de Est dar şi viitorului Americii şi probabil omenirii.
Truman şi comunismul chinezesc
În anul 1950, Generalul Douglas MacArthur comanda forţele armate ONU în lupta cu Nordul comunist al Coreii, ajutat de China, în scopul invadării Sudului, acesta reuşind şi ocuparea victorioasă, în octombrie 1950, a Phenianului comunist.
Dar o neaşteptată şi puternică invazie a armatei chineze, trecând fluviul Yalu sub conducerea lui Mao Zedong, a forţat armata ONU, la 4 ianuarie 1951, să se retragă spre Sud.
Atunci MacArthur a propus Preşedintelui Truman, în numele armatei SUA, nu numai ocuparea Nordului, cu unirea celor două Corei, ci şi bombardarea masivă a Chinei, explicând că aceasta era adevăratul inamic.
Truman a respins propunerea Generalului MacArthur, cu toate că, la 30 noiembrie 1950, declarase într-o conferinţă de presă că: „America va lua orice măsuri necesare (în Coreea), chiar întrebuinţarea armelor nucleare dacă va fi cazul”.
Atunci Generalul l-a acuzat pe Preşedinte de a fi timid, iar Truman l-a demis din funcţie tocmai la 11 aprile 1953, înainte de armistiţiul din iulie, pe considerentul că nu asculta de autoritatea sa[9]. Argumentul Preşedintelui privind pe MacArthur nu era convingător, mai de grabă motivul respingerii ar fi fost faptul că în decembrie 1950 Truman îi promisese lui Clement Attlee, Prim-Ministrul britanic, faptul că nu va întrebuinţa arme nucleare, pentru că Anglia dădea de înţeles că se temea de o retaliere nucleară a Sovietelor în Europa de Vest.[10]
Dacă Truman acţiona conform declaraţiei sale din 30 noiembrie, când China nu avea încă arma nucleară, şi dădea mână liberă lui MacArthur, situaţia s-ar fi soldat în favoarea Americii şi învingerii comunismului lui Mao Zedong cât şi a viitoarei supremaţii agresive şi expansioniste a Chinei în lume.
De fapt, atunci s-a dovedit din nou ignoranţa referitoare la ideologia comunistă extrem de periculoasă.
[1] Jon Meacham – „Franklin and Winston” – Random House, 2003 – pp. 321-322.
[2] Henry Kissinger – „Diplomacy” – Simon & Schuster, New York, 1994 – pp. 395-398.
[3] Martin Gilbert – „Churchill. The power of words” – Da Capo Press, Boston, 2012 – p. 372.
[4] Winston Churchill – „The Second World War” – Cassell, London, 1948-1954 – p. 769.
[5] Bill O’Reilly – „Killing Patton” – 2014 – p. 275.
[6] Richard Nixon – „The Real War” – N.Y. Warner Books, 1980 – p. 73.
[7] H. Kissinger – op. cit. – p. 912.
[8] Jon Meacham – op. cit. – p. 338.
[9] Bret Baier – „Three days în January, Dwight Eisenhower final mission” – N.Y. Harper & Collins, 2017 – p. 64.
[10] Stephen Sestanovich – „Maximalis. America in the World from Truman to Obama” – A. Knopf, New York, 2014 – pp. 59-60.
>> 2. Preşedinţii americani tradiţionali şi România – 1945-1989
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
