Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





SRL-ul unipersonal: La ce vă trebuie vouă drepturi?
18.05.2020 | Emil DUHNEA

JURIDICE - In Law We Trust
Emil Duhnea

Emil Duhnea

A fost adoptată recent o modificare a Legii societăților nr. 31/1990 prin care se înlătură interdicția anacronică de a fi asociat unic în mai multe SRL-uri, ca un SRL cu asociat unic să fie la rândul său asociat unic într-un alt SRL, precum și ca mai multe societăți să aibă sediul social la același imobil. Dintre acestea, modificările privind societatea unipersonală sunt cele mai interesante, dar și controversate.

Dacă antreprenorii așteptau cu bucurie schimbarea, unii economiști liberali din România, invitați adesea ca vorbitori la evenimente academice liberale precum cele organizate de Institutul F.A. Hayek din România (și mai recent invitați să consilieze guvernul liberal), au pus antreprenorilor întrebarea „la ce vă trebuie mai multe SRL-uri unipersonale? Care e sensul?”[1] Răspunsul magistraților asimilați din guvern a fost făcut clar de la început: nu trebuie, mai bine să mai adauge fiecare ca asociat nominal o rudă cu o singură parte socială în firmă că așa credem că e mai firesc. În final, vedem calitatea și valoarea viziunii acestor magistrați asimilați în sesizarea de neconstituționalitate de neînțeles pe care au depus-o după adoptarea legii.

În ciuda faptului că schimbarea este mai mult decât bine-venită, aducând România mai aproape de standardul lumii occidentale, au existat și unele voci care au criticat schimbarea, chiar și în rândul juriștilor.[2] Dintre acestea, cele mai relevante, dar și interesante, sunt cele exprimate în cursul procesului legislativ, care a durat aproape trei ani, în care se presupune că este implicat personalul specializat din cadrul ministerelor sau din administrația prezidențială.

În realitate, controversa este lipsită de substanță. Doctrina juridică românească cunoaște de mult faptul că interdicția privind societățile cu răspundere limitată unipersonale a fost preluată, fără noimă, din reglementarea franceză.[3] Și cu toate că francezii au renunțat acum mai bine de 25 de ani la interdicția ridicolă, România a ținut tare de ea fiindcă dacă vine de la francezi e sigur bună.

Însă, dacă tot ținem să ne raportăm la francezi, ar fi bine să verificăm înainte să vorbim. În procesul legislativ au fost expuse pozițiile anumitor instituții care citează eronat doctrina franceză pentru a trage concluzii opuse realității. Iar în dezbaterile parlamentare maître Ioan Cupșa citează eronat unii doctrinari liberali, precum F.A. Hayek, pentru a argumenta că liberalismul presupune aceste interdicții. Putem doar să ne întrebăm dacă este o eroare proprie de înțelegere, sau un eșec al noilor consilieri liberali din mediul academic care nu pot ține pasul în comunicarea ideilor lui Hayek către membrii legislativului. Dar afirmă totodată cu tărie și că dreptul francez ar reglementa lucrurile la fel, iar asta nu este o problemă de înțelegere a doctrinei, ci chiar a legii pe care pretindem să o urmăm. În aceste condiții sunt necesare unele mici clarificări.

Dreptul francez nu instituie o limitare cu privire la numărul de societăți cu răspundere limitată în care poate fi asociat unic o persoană fizică sau o persoană juridică, după cum nu instituie nici o interdicție ca o societate cu răspundere limitată cu asociat unic să devină la rândul ei asociatul unic al altei societăți cu răspundere limitată.[4]

Societatea cu răspundere limitată unipersonală în dreptul francez

Dacă în concepția clasică a dreptului francez, societățile comerciale trebuiau să fie formate din cel puțin doi asociați, sub sancțiunea dizolvării, secolul XX a adus unele avansuri importante considerate esențiale unei legi comerciale moderne, care din nefericire nu au mai fost preluate în dreptul românesc.[5] Legea franceză a recunoscut societatea unipersonală într-o formă excepțională, temporară, începând cu anul 1966.[6]Legea societăților comerciale adoptată atunci a introdus un termen de un an în care societatea care își pierdea asociații până la unul singur putea reveni la mai mulți asociați pentru a evita dizolvarea (o soluție similară fiind preluată și în legea românească).

Posibilitatea creării unei societăți unipersonale a fost un deziderat al societății franceze încă de atunci, existând propuneri legislative în acest scop înregistrate din 1970. Drept urmare, societatea unipersonală a fost reglementată, cu întârziere considerabilă, în anul 1985[7] ca răspuns la cererile antreprenorilor pentru o formă legală de a desfășura afacerile existentă deja în alte jurisdicții comparabile cu Franța.

Conform raportului deputatului francez G. Gouzes asupra proiectului de lege, această schimbare bine-venită a avut loc pe fondul unei situații deloc șocante: din cele 140.000 de SA-uri și 270.000 de SRL-uri, două treimi erau de facto societăți unipersonale prin asocierea de jure a unui membru de familie sau a unui prieten complezent fără un affectio societatis real, cunoscuți în practică sub termenul de „potiches”.[8] Din 1985 până în 2012 s-au creat 185.000 de SRL-uri cu asociat unic, iar aproximativ 30% din totalul SRL-urilor create în 2012 au fost cu asociat unic.[9]

Legiuitorul francez a optat pentru o denumire mai potrivită, aceea a întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată, evitând astfel discuția axată pe înțelesului noțiunilor de asociat sau contract de asociere/societate. În ciuda acestui fapt, întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu era altceva decât un SRL cu asociat unic,[10] iar doctrina și practica mențin în viață noțiunea, chiar dacă improprie, de societate unipersonală.

Trebuie subliniată o diferență semnificativă între legea franceză și cea română chiar și la nivelul anului 1990, când am preluat prevederile din Franța: limitarea de a fi asociat unic într-un singur SRL era aplicabilă doar persoanelor fizice.[11] Dimpotrivă, persoanele juridice puteau fi asociați unici în mai multe SRL-uri simultan, singura limitare fiind aceea că un SRL nu putea avea asociat unic o altă societate la rândul ei unipersonală. Legiuitorul român nu doar că a copiat interdicția din urmă, dar a extins-o și ce pe cea dintâi inclusiv la persoanele juridice.

Limitarea dreptului de a fi asociat unic în mai mult de o societate cu răspundere limitată putea fi evitată în continuare, evident, chiar prin aceleași metode cunoscute de ani de zile de includere a unor „potiches”, asociați nominali lipsiți de un affectio societatis real. Astfel că în anul 1994, această limitare a dreptului unei persoane fizice de a fi asociat unic în SRL-uri multiple a fost abrogată, extinzându-se regula deja aplicabilă persoanelor juridice.[12]

Ceea ce erau semnalate în doctrina juridică românească din 1997 drept metode de a ocoli legea cu ușurință, fie prin asocierea unei persoane fizice de jure, fie chiar prin asocierea dintre persoana fizică asociat unic cu însuși SRL-ul unipersonal deținut, erau soluții care fuseseră deja experimentate în experiența mai îndelungată a economiei franceze, dar și adoptate de legiuitorul francez drept soluții formale pentru practica existentă și extinsă.

În aceste condiții, este de neînțeles felul în care poate fi indicată în anul 2020 legea și doctrina franceză în sensul menținerii unei limitări cu privire la calitatea de asociat unic în societăți cu răspundere limitată multiple, indiferent că vorbim despre un asociat persoană fizică sau persoană juridică.

Punctul de vedere al Consiliului Legislativ

Consiliul Legislativ afirmă în mod eronat că „în dreptul francez, această limitare – ca o persoană fizică sau juridică să nu poată fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată – a fost stabilită în vederea reducerii societăților fictive” citând tratatul lui P. Merle, ce-i drept în ediția din anul 2000.

Este greu de crezut că optica autorului s-ar fi schimbat între timp, și ne aflăm mai degrabă în prezența unei interpretări eronate ale lui Merle. Ceea ce afirmă acesta, recurgând la rândul său la expresia altui autor,[13]este că introducerea societății unipersonale în 1985 a reprezentat o lege de „asanare juridică” prin raportare la multitudinea de societăți comerciale nu fictive în sine, ci fictive cu privire la caracterul pluripersonal prin includerea unor „pichotes” în componența nominală a societății.[14]

Așadar, legea franceză din 1985 a redus într-adevăr numărul unor societăți cu o componentă fictivă, dar nu prin limitarea dreptului persoanelor fizice de a fi asociați unici în mai multe SRL-uri, ci prin însăși reglementarea posibilității de a fi asociați unici chiar și într-un singur SRL. Același efect de asanare ar putea fi atribuit și modificării din 1994 care a permis și persoanelor fizice de a fi asociați unici în mai multe SRL-uri, posibilitate existentă deja persoanelor juridice. Având în vedere că în aproximativ 30% din totalitatea SRL-urilor cu doi asociați din România, unul dintre asociați deține peste 90% din părțile sociale, un efect similar de asanare ar putea apărea în anii următori și la noi.

Tot de neînțeles este și citarea de către Consiliul Legislativ a unui autor român care pe de o parte interpretează în această limitare intenția legiuitorului român din 1990 de a preîntâmpina o posibilă încălcare a legii, dar pe de altă parte continuă în a explica ușurința cu care poate fi eludată limitarea prin metodele care au determinat legiuitorul francez să renunțe cu totul la interdicție.[15] Este aproape ca și cum ar citi cuvintele în ordine, dar nu le-ar înțelege împreună.

Punctul de vedere al guvernului

Punctul de vedere exprimat de magistrații asimilați din guvern este mai puțin coerent, raportându-se pe de o parte la anumite directive europene care reglementează unele condiții privind societatea unipersonală pe acțiuni, nu cea cu răspundere limitată reglementată de articolul 14 al legii societăților comerciale.

Cu privire la condiționarea stabilirii sediului social în imobile (sau camere) diferite, magistrații asimilați ai guvernului se rezumă la a indica doar că această condiție a fost introdusă pentru a controla mai strict stabilirea societăților comerciale, fără a indica felul în care această măsură și-ar fi atins scopul sau, mai problematic, fără a adresa faptul că România a continuat să se afle în topul țărilor cu o evaziune fiscală ridicată chiar și cu un control mai strict.

Cererea de reexaminare a președintelui

Nici cererea de reexaminare nu aduce argumente substanțiale cu privire la menținerea interdicțiilor. Pe de o parte, din motive neclare, semnalează din capul locului că Directiva 2009/102/CE nu interzice statelor membre să instituie interdicția de a fi asociat unic în mai multe SRL-uri.

Continuă apoi în a argumenta că prin deschiderea unui număr „nelimitat” de SRL-uri se diluează răspunderea asociatului unic pentru datoriile societăților. Cu toate acestea, este bine-cunoscut faptul că asociații nu răspund cu „același aport” pentru datoriile tuturor societăților, ci răspund doar în limita aportului adus fiecărei societăți în parte. Atragerea răspunderii nelimitate a asociatului în caz de fraudă în condițiile articolului 237^1 din legea societăților are aceeași (dis)utilitate fie că o persoană fizică deschide zece SRL-uri ca asociat unic, fie că deschide unul ca asociat unic și 9 prin introducerea unor „pichotes” cu o participație nominală și minoritară.

Altfel spus, dacă deschiderea unui număr nelimitat de societăți ca asociat unic subțiază răspunderea patrimonială a asociatului unic, în ipoteze cu totul excepționale și limitate, nu este clar în ce fel „îngroașă” în vreun fel această răspundere un al doilea om de paie (sau, chiar SRL-ul unipersonal însuși, pentru un caz și mai clar).

Revenind la doctrina franceză, considerată de autoritățile române atât de valoroasă în a ne îndruma, e de remarcat că încă dinaintea ridicării interdicției inclusiv în Franța, s-a subliniat că acest risc al răspunderii patrimoniale nu este specific societăților unipersonale, ci și al celor pluripersonale. Dimpotrivă, adevăratul risc semnalat îl privește pe asociatul unic care se expune răspunderii cu patrimoniul personal, dacă fraudează sau pur și simplu nu este atent în gestionarea patrimoniilor separate.[16]

Tot la fel de neclar este presupusa îngreunare a combaterii evaziunii fiscale în condițiile stabilirii sediului social la același imobil. Reglementarea anterioară fragmenta, pentru toată lumea, inclusiv pentru antreprenorii de bună-credință, stabilirea sediilor sociale prin recurgerea la unor diferențieri de tipul „camera 1, 2, 3…” ceea ce nu era de natură să împiedice în vreun fel evaziunea fiscală.

Dimpotrivă, dacă aglomerarea unui număr ridicat de sedii sociale la același imobil este în vreun fel un indicator sau o practică caracteristică evaziunii fiscale (în mod neexplicat), interzicerea acestui lucru nu este de natură să împiedice însăși evaziunea, așa cum rezultă în mod evident și din practică. Este mai degrabă de natură să conducă la răsfirarea societăților evazioniste în sedii/camere diferite, asemeni tuturor societăților. Văzut în felul acesta, s-ar putea interpreta că măsura aceasta a fost poate introdusă pentru a facilita evaziunea, nu pentru a o combate.

În orice caz, dacă în realitate aglomerarea sediilor sociale la același imobil chiar reprezintă un semnal relevant, atunci permiterea acestui lucru este de dorit, pentru o mai bună interogare automată a bazei de date și identificare a unor societăți cu potențial risc de evaziune.

Sesizarea de neconstituționalitate din partea guvernului

Pe data de 30 aprilie s-a depus o sesizare de neconstituționalitate care a împiedicat promulgarea legii. Fără a intra în discuția admisibilității acesteia, câteva aspecte din motivarea ei merită menționate, având în vedere că discută mai degrabă oportunitatea politică decât constituționalitatea legii.

Din capul locului trebuie subliniat însă că este cel puțin curios faptul că pe parcursul întregului proces legislativ nici una din părțile implicate, și mai ales guvernul, nu a ridicat vreo problemă de constituționalitate a legii, în ciuda unei afirmații false în cursul sesizării că cererea de reexaminare a președintelui ar fi făcut acest lucru. Nu este singura afirmație pur și simplu falsă (sau mincinoasă, într-o optică mai puțin optimistă) care poate fi găsită pe parcursul sesizării, ceea ce pune la îndoială întreagă muncă a personalului juridic asimilat magistraților din guvern.

Cel mai interesant aspect al sesizării de neconstituționalitate este că subliniază că legea nu este neconstituțională în sine, însă neadoptarea altor reglementări concomitent ar face-o neconstituțională prin crearea unui vid legislativ cu privire la protejarea creditorilor și răspunderea patrimonială. Acest lucru este absurd, având în vedere multitudinea de reglementări care supraviețuiesc și operează neîngrădit de legea atacată, în ramuri multiple de drept care acoperă spectrul de la civil la penal. Ridicolul devine și mai pronunțat, însă, atunci când personalul asimilat magistraților indică reglementările altor țări care ar fi putut acoperi vidul legislativ pe care și-l imaginează.

Am văzut deja că în Franța abrogarea de acum 26 de ani a interdicției privind societatea unipersonală a făcut parte dintr-o lege de simplificare a birocrației și încurajare a liberei inițiative. Așa cum este și normal, legea s-a rezumat la un singur obiect clar și neîngrădit de adoptarea altor „mecanisme”, „măsuri” sau reglementări de „control”. Personalul asimilat magistraților din guvern afirmă însă că legea franceză impune drept mecanism de control pentru SRL-urile unipersonale un regim fiscal diferit. În realitate, regimul fiscal este lăsat la opțiunea contribuabilului. Nu este clar dacă este o eroare de înțelegere din partea personalului de specialitate asimilat magistraților sau o încercare de a induce în eroare, însă cert este că argumentul regimului fiscal alternativ este lipsit de substanță.

Totuși, dacă regimul fiscal alternativ ar acoperi un imaginat vid legislativ, cu siguranță guvernul poate iniția modificările oportune în normele fiscale aplicabile. Va fi interesant de văzut dacă va face această schimbare liberală, lărgind libertatea de opțiune a contribuabilului în mod corespunzător cu exemplul indicat drept dezirabil și pentru legea românească.

Un alt exemplu interesant de mecanism pentru a acoperi vidul legislativ imaginat este acela al capitalului social minim. În România putem spune că acesta este modic, în sumă de 200 RON, indiferent că este vorba de un SRL unipersonal, indiferent că este vorba de unul cu mai mulți asociați. Dacă Franța stabilește un capital social de 1 EUR și nu servește argumentului înaintat în sesizare, magistrații asimilați încearcă să recurgă la exemplul altei țări.

În Germania, legea stabilește pentru GmbH un capital social minim de 25,000 EUR ceea ce acordă un grad corespunzător de protecție creditorilor sociali. Dacă și România ar avea un capital social minim de un asemenea nivel, abrogarea interdicției de a fi asociat unic în mai multe societăți nu ar mai fi neconstituțională.

Nici în acest caz nu este clar dacă magistrații asimilați pur și simplu nu știu despre ce vorbesc, sau încearcă să inducă în eroare în mod intenționat. Nu se face nici o mențiune despre reforma pe care a cunoscut-o dreptul german acum peste 10 ani, pe fondul unei concurențe cu regimul societăților cu răspundere limitată englezești, dar și pe fondul unui șomaj ridicat la care ar fi vrut să răspundă cu relaxarea condițiilor de înființare a unei societăți cu răspundere limitată. Soluția adoptată de legiuitorul german a fost reglementarea unui mini-GmbH, cu capital social de minim 1 EUR, și a răspuns cu succes concurenței societăților englezești.

Un lucru are meritul de a fi discutat în experiența germană, și anume reglementarea acestei forme de societate cu răspundere limitată ca specie a GmbH-ului fără a afecta capitalul social minim al acestei forme de societate și imaginea de societate comercială bine capitalizată. Deși asta a oferit prilejul magistraților asimilați din guvern să inducă în eroare cu privire la condițiile înființării unei societăți cu răspundere limitată în Germania, și cu toate că nu are nici o legătură cu caracterul unipersonal, este de apreciat posibilitatea pe care o au antreprenorii germani de a semnala capitalizarea substanțială a întreprinderilor lor prin forma de organizare a societății. Cu toate astea, relevanța în argumentul caracterului unipersonal al societății este îndoielnică.

Acestea sunt doar câteva critici selective dintr-un ansamblu de afirmații incomplete, confuze sau pur și simplu false cuprinse în sesizare. Decizia Curții Constituționale, în cazul puțin probabil al admisibilității dat fiind faptul că magistrații asimilați ai guvernului critică mai degrabă oportunitatea liberalizării decât constituționalitatea ei, va fi în orice caz interesantă. Curtea urmează să se pronunțe asupra sesizării pe data de 4 iunie 2020.

Concluzie

Toate aceste lucruri sunt greu de apreciat într-o țară obișnuită să legifereze prin intermediul ordonanțelor, fără un proces clar și public al dezbaterilor, al discutării intențiilor și raționamentelor din spatele unor modificări legislative. Sau într-o țară obișnuită să preia, talmeș-balmeș, niște norme „de inspirație” franceză fără să înțeleagă de fapt de ce interzice anumite lucruri (și dacă are cumva sens să o facă). Sau într-o țară în care ne raportăm la doctrina franceză trăgând concluziile opuse, iar la doctrina românească selectiv, neinspirat și de cel mult câteva pagini.[17]

Cel mai curios în toată povestea aceasta este următorul lucru: în ciuda faptului că proiectul acestei legi a fost depus în anul 2017, că a trecut prin mai multe comisii parlamentare, că a trecut prin plenul ambelor camere parlamentare, că a fost retrimis de către președinte spre reexaminare reluându-se astfel acest parcurs în parlament, nu există amendamente propuse la lege (cu excepția unuia care viza renunțarea la însuși obiectul legii). Nici probleme de constituționalitate nu au fost indicate până la depunerea sesizării inexplicabile.

Toate acele măsuri reclamate ca fiind necesare sau importante de două guverne de culori diferite și de președinte nu s-au concretizat în nici un fel, nu au devenit amendamente propuse parlamentului, nu au rămas decât un spectru ambiguu și nedefinit al unei potențiale evaziuni fiscale din partea unor posibili evazioniști care se presupune că erau împiedicați în activitatea lor infracțională de faptul că trebuia introdus un om de paie în participația societății sau stabilit sediul în camera 2 a unui imobil.

Pentru aceștia s-au limitat drepturile economice ale românilor timp de 30 de ani, copiindu-se o lege formă-fără-fond de la francezi, și lăsând lucrurile așa. Anul acesta a avut loc cel mai firesc lucru din lume: puterea legislativă a adoptat o lege, după un proces public de aproape 3 ani de zile, care ne aliniază cu mediul de afaceri existent în alte țări de mai mulți ani, sau chiar zeci de ani. Și, mai important, prezumția de lucru nu a fost a vinovăției, ci aceea că românii vor să facă afaceri liberi.

Sesizarea de neconstituționalitate depusă în ultimul ceas nu poate fi înțeleasă decât drept un eșec. Un eșec al participării guvernului în procesul legislativ într-un mod constructiv, deși arătase că nu este de acord cu liberalizarea. Un eșec al magistraților asimilați din guvern de a argumenta o critică de neconstituționalitate, substituind în schimb un argument de oportunitate pe fondul propriei turpitudini în a combate, chiar și cu controalele suplimentare pe care încearcă să le justifice drept esențiale, un fenomen de evaziune care prosperă în România de la bun început.

Nu în ultimul rând este un eșec de viziune, de coloană și de integritate al consilierilor economici liberali care, odată ajunși într-o poziție în care ar putea influența liberalizarea mediului de afaceri chiar și cu puțin, mult prea puțin pentru nevoile mediului privat din România, fie tac complice, fie ne întreabă din turnul de fildeș al planificatorului de stat: la ce vă trebuie vouă mai multe firme?


[1] Pentru considerații in extenso asupra sensului activităților întreprinzătorilor, și mai ales a inaptitudinii sau imposibilității unor birocrați și planificatori centrali de a pătrunde acest sens, a se vedea Friedrich August von Hayek, The Pretence of Knowledge, No 1974-2, Nobel Prize in Economics documents, Nobel Prize Committee; sau Ludwig von Mises, Acțiunea Umană, Institutul Ludwig von Mises România 2018.
[2] Spre exemplu Daniel Moreanu, Modificarea Legii societăților nr. 31/1990, consideră în mod inexplicabil că limitarea dreptului unei persoane fizice de a fi asociat în mai mult de 5 societăți ar crește cumva încrederea mediului de afaceri și ar îmbunătăți rata de recuperare a creanțelor prin comparație cu alte jurisdicții care, din contră, nu au o asemenea limitare a drepturilor economice ale persoanelor (Disponibil aici).
[3] M. Șcheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Comentată și adnotată, All Beck, 2000.
[4] Code de commerce, Livre II, Titre II, Chapitre III: Des sociétés à responsabilité limitée.
[5] M.-H. Monsèrié-Bon, J. Théron, A.-L. Thomat-Raynaud et al., Les sociétés unipersonnelles, în C. Saint-Aalary-Houin (ed.), Qu’en est-il du code du commerce 200 ans après? États des lieux et projections, Presses de l’Université Toulouse 1 Capitole, 2008, pp. 255-263.
[6] J.-J. Daigre, La société unipersonnelle en droit français, Revue internationale de droit comparé, Vol. 42 N°2, Avril-juin 1990, Etudes de droit contemporain, pp. 665-676.
[7] A se vedea Loi n° 85-697 du 11 juillet 1985 relative à l’entreprise unipersonnelle à responsabilité limitée et à l’exploitation agricole à responsabilité limitée.
[8] P. Merle, A. Fauchon, Droit commercial. Sociétés commerciales, 18e édition, Dalloz 2015, pp. 270-271.
[9] P. Merle, A. Fauchon, op. cit., p. 275.
[10] J.-J. Daigre, La société unipersonnelle en droit français, p. 668.
[11] Art. 36-2 din Loi n°66-537 du 24 juillet 1966 sur les sociétés commerciales.
[12] P. Merle, A. Fauchon, op. cit., p. 276.
[13] J.-J. Daigre, L’E.U.R.L.: Vains regrets et vrais intérêts, Rev. Jurisp. Com. 1988, p. 688.
[14] P. Merle, A. Fauchon, op. cit., pp. 270-271, p. 273.
[15] C.-L. Popescu, Posibilitatea de multiplicare a numărului societăților cu răspundere limitată constituite de o singură persoană, Revista de drept comercial nr. 11/1997, pp. 86-88.
[16] J-J. Daigre, La société unipersonnelle en droit français, p. 672-673.
[17] Fără a aduce critici articolului publicat de C.-L. Popescu, trebuie subliniat că întinderea scurtă a acestuia este determinată de obiectul său de asemenea restrâns. Detalii mult mai relevante privind societatea unipersonală în legea și doctrina franceză ar fi fost găsite, spre exemplu, în publicații mai noi precum I. Voica, Aspecte privind reglementarea întreprinderii unipersonale cu răspundere limitată (l’EURL) în dreptul francez, Revista de drept comercial nr. 10/2006, pp. 53-71, sau L. Săuleanu, Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/2011, pp. 13-32.


Av. Emil Duhnea


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.