JURIDICE.ro
JURIDICE
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [30 martie – 15 mai 2020]. Regimul juridic al ordonanțelor de urgență ale Guvernului
18.05.2020 | Marieta SAFTA

JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

I. În perioada de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale (CCR) pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:
– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];
– Soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];
– Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională [art. 146 lit. d) din Constituție].

Față de această jurisprudență, vom aborda în cele ce urmează regimul juridic al ordonanțelor de urgență ale Guvernului, cu specială referire la Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020 și Decizia nr. 157 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020, prin care CCR s-a pronunțat asupra unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect ordonanțe de urgență ale Guvernului, excepții ridicate direct de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție.

II. Delegarea legislativă – Temei constituțional și caracterizare generală

Instituţia delegării legislative este reglementată de prevederile art. 115 din Constituţie, și reprezintă, în esenţă, un transfer al unor atribuţii legislative la o autoritate a puterii executive, respectiv Guvernul, printr‑un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare[1].

Delegarea legislativă are un statut de excepţie în materia legiferării, întrucât plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului, în calitate de „organ reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţării” [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. Potrivit Constituției, Guvernul, ”potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin. (1) din Constituţie].

Articolul 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte prin care Guvernul are competenţa de a aduce la îndeplinire delegarea legislativă, şi anume:

ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar în temeiul unei delegări legislative acordate de legiuitor [art. 115 alin. (1)] şi care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];

ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituţie (care stabilește condiții/limite exprese în acest sens), şi care se supun Parlamentului spre aprobare.

În jurisprudența CCR s-a reținut în acest sens căpotrivit dispoziţiilor art. 115 din Constituţie, Guvernul are o competenţă normativă derivată fie dintr-o lege de abilitare, fie din însăşi Constituţia, cu un caracter special şi limitat, specific unei competenţe de atribuire. Exercitarea acestei competenţe se include tot în sfera puterii executive şi constă în posibilitatea de a emite două categorii de acte normative: ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă (a se vedea Decizia nr. 1189 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011).” (Decizia nr. 152/2020, par. 110).

Cu referire la ordonanțele de urgență, la care ne vom referi în continuare, am arătat cu alte prilejuri[2] că rațiunea lor se deduce din normele constituționale de referință: necesitatea adoptării, în situații extraordinare, a unor măsuri urgente, prin norme de nivelul legii, organice sau ordinare. Reglementarea delegării legislative, și în mod special a regimului constituțional al ordonanțelor de urgență au determinat discuții aprinse în Adunarea Constituantă, unde s-a evidențiat atât rațiunea reglementării, respectiv ”situații în care Guvernul trebuie neapărat să ia o măsură” (a se vedea M. Constantinescu, în A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției), cât și riscul unei astfel de reglementări, respectiv crearea unor situații în care ”Parlamentul poate fi eludat”. Regulile pe care art. 115 din Constituție le instituie și conceptele pe care legiuitorul constituant le utilizează în cuprinsul acestuia configurează însă în mod clar regimul excepțional al legiferării pe calea ordonanțelor de urgență a Guvernului, încălcarea regulilor astfel stabilite constituind o nesocotire a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, ce determină ca actele adoptate să poată fi caracterizate ca ”o pură acțiune de contracarare a voinței autorității legiuitoare” (a se vedea Decizia CCR nr. 785 din 28 noiembrie 2019, par 43[3]).

Cu privire la controlul acestor acte normative, CCR a precizat că ”ordonanțele simple sau de urgență ale Guvernului nu sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanța judecătorească de drept comun, ci, în virtutea calității lor de acte de reglementare primară, deci echivalente legii, sunt supuse controlului de constituționalitate consacrat de art. 146 lit. d) din Constituție. Astfel, în temeiul normei constituționale și a dispozițiilor Legii nr. 47/1992, pot face obiect al controlului de constituționalitate a posteriori, pe calea invocării unei excepții de neconstituționalitate, o ordonanță, în ansamblul său, ori doar anumite dispoziții din aceasta. Controlul vizează aspecte de constituționalitate extrinsecă, anume procedura de adoptare a actului, și aspecte de constituționalitate intrinsecă, respectiv conținutul normativ al actului. Cu alte cuvinte, cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum și drepturile și libertățile fundamentale pe care conținutul acestuia trebuie să le respecte. Or, în temeiul art. 142 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională este garantul supremației Legii fundamentale, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare, doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competența materială în acest domeniu.”[4] În același sens, în jurisprudența obiect al prezentei Note, Curtea a reținut că ”întrucât prevederile constituţionale stabilesc cadrul şi limitele exercitării delegării legislative, condiţionând legitimitatea şi deci constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului de îndeplinirea unor cerinţe exprese, calificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale drept criterii de constituţionalitate, cu privire la îndeplinirea sau nu a exigențelor constituționale se poate pronunța doar instanța constituțională.”(Decizia nr. 152/2020, par. 111).

Potrivit Deciziei nr. 152/2020 (par. 111), regimul particular al ordonanţei de urgenţă este prevăzut în art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie și se referă la:

cazurile în care poate fi emisă: situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia;

domeniul de reglementare: acesta poate fi şi de natura legilor organice, caz în care legea de aprobare se adoptă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituție; ordonanţa de urgenţă nu poate fi însă adoptată în domeniul legilor constituţionale, nu poate afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică;

intrarea în vigoare: numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la prima Cameră sesizată şi convocarea obligatorie a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune.

Vom examina în continuare elementele menționate, ce configurează regimul juridic particular al ordonanțelor de urgență ale Guvernului.

III. Cazurile în care pot fi emise ordonanțe de urgență ale Guvernului. Interpretarea art. 115 alin. (4) din Constituție

Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, ordonanțele de urgență se adoptă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

Potrivit jurisprudenței CCR «situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, în accepțiunea Deciziei nr. 258 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006, „inexistența sau neexplicarea urgenței reglementării situațiilor extraordinare […] constituie în mod evident o barieră constituțională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanțe de urgență […]. A decide altfel înseamnă a goli de conținut dispozițiile art. 115 din Constituție privind delegarea legislativă și a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgență acte normative cu putere de lege, oricând și — ținând seama de împrejurarea că prin ordonanță de urgență se poate reglementa și în materii care fac obiectul legilor organice — în orice domeniu” (a se vedea și Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Așa fiind, pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public.» [5]

Situaţia extraordinară trebuie apreciată în funcţie de momentul emiterii ordonanţei de urgenţă[6], iar urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa unei situaţii extraordinare.[7] De asemenea, Curtea a constatat că ”de esența situației extraordinare nu este caracterul de noutate al acesteia. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a clarificat prima cerință a art. 115 alin. (4) din Constituție precizând că situația extraordinară exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi că aceasta trebuie să aibă un caracter obiectiv, fără a depinde de voința Guvernului, dar nu și că trebuie să reprezinte, prin ea însăși, un element de noutate. Așadar, îndeplinirea cerințelor referitoare la existența situației extraordinare nu depinde în mod obligatoriu de producerea unui eveniment spontan sau cu caracter de noutate. Desigur, situația extraordinară se poate raporta și la evenimente sau situații neprevăzute, apărute intempestiv, dar nu impune cu necesitate atributul ineditului sau o anumită particularitate necunoscută până la momentul reglementării prin ordonanță de urgență”[8].

Cât privește „urgenţa”, CCR a statuat că nu poate fi acreditată sau motivată de utilitatea reglementării[9]de oportunitatea sau raţiunea acesteia[10]. Urgenţa măsurii nu poate fi justificată, de asemenea, de nevoia armonizării legislaţiei române cu cea comunitară, întrucât „modificarea sau unificarea legislaţiei într‑un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”[11]. Așa cum Curtea a precizat mai recent, ”instrumentul normativ prin care legislația internă transpune/se aliniază celei europene n-ar trebui să fie ordonanța de urgență a Guvernului, deoarece doar scopul armonizării în sine nu poate justifica, singur, utilizarea delegării legislative, consacrată ca mijloc secundar și excepțional de reglementare de care Guvernul poate uza numai în condițiile restrictive ale art. 115 din Constituție”[12]. Cu toate acestea, Curtea a admis utilizarea ordonanței de urgență a Guvernului ca instrument de legiferare pentru situații concrete, stabilind, în considerarea obligațiilor impuse statului român de art. 148 alin. (4) din Constituție, că „Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională. În aceste condiţii, se constată că ordonanţa de urgenţă criticată respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie.” (Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009) În mod asemănător, Curtea a mai observat, într-o altă cauză, că ordonanţa de urgenţă a Guvernului criticată în cauză, transpunând o directivă europeană şi vizând numai obligaţiile rezultate din contracte comerciale, „are ca scop îmbunătăţirea funcţionării pieţei interne a Uniunii Europene”, astfel că, „având în vedere că până la data dobândirii de către România a calităţii de stat membru al Uniunii Europene, respectiv 1 ianuarie 2007, aceste obligaţii nu fuseseră îndeplinite”, a constatat „ca fiind justificată adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate”. (Decizia nr. 1070 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 1 noiembrie 2011)[13].

Conchizând asupra interpretării conceptelor utilizate de art. 115 alin (4) din Constituție, Curtea a stabilit că ”urgența reglementării apare atunci când o situație extraordinară – care se abate semnificativ de la obișnuit, este preexistentă urgenței, este cuantificabilă și obiectivădetermină, prin aceste caracteristici, necesitatea reglementării imediate, fără întârziere, a unor măsuri prompte și adecvate, în lipsa cărora ar exista riscul iminent al producerii unor consecințe negative de natură să afecteze un anumit interes public sau chiar drept fundamental. Totodată, mecanismul comun de legiferare specific Parlamentului, chiar și în procedură de urgență, nu este în măsură să răspundă cu celeritate necesității de a se interveni de îndată, astfel că reglementarea de către Guvern, prin procedura ordonanței de urgență, este singura soluție pentru evitarea unor grave consecințe.”[14]

IV. Domeniul de reglementare al ordonanțelor de urgență ale Guvernului. Interpretareaart. 115 alin. (6) din Constituție

Potrivit art. 115 alin. (6) din Constituţie, ordonanțele de urgență ale Guvernului ”nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

În jurisprudența CCR se distinge sub acest aspect între competența exclusivă a Parlamentului și cea partajată cu Guvernul. Această distincție este de esența regimului juridic al ordonanțelor de urgență ale Guvernului, câtă vreme din punct de vedere material, aceste acte normative cuprind norme cu caracter primar, de domeniul legii. Astfel, într-o jurisprudență constantă, caracterizând cele două tipuri de acte normative, Curtea a statuat că ”în ceea ce privește conceptul de «lege» (…) acesta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, conform cărora «Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a țării», cu prevederile art. 76, 77 și 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, (…) elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material (…) Ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii. [15]

Distingând, așadar, cu referire la domeniului de reglementare (care este, în sens larg, acela al legii), CCR a reiterat recent jurisprudența sa prin care a stabilit că „Guvernul nu are nicio competență de legiferare în domeniul legilor constituţionale («ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale») şi cel al legilor care vizează măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică («ordonanţele de urgenţă nu pot viza măsuri de trecere silită»), acestea fiind în competența de legiferare exclusivă a Parlamentului, sub toate aspectele pe care le reglementează în conținutul lor normativ” (Decizia nr. 152/2020, par. 113)

Guvernul ”are o competență de legiferare limitată în domeniile care vizează regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie și drepturile electorale (ordonanţele de urgenţă nu pot afecta), cu privire la care aplicarea interdicției constituționale exprese este condiționată de adoptarea unor reglementări care suprimă, aduc atingere, prejudiciază, vatămă, lezează, în general, antrenează consecinţe negative asupra drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituționale. În această din urmă ipoteză, dacă reglementările nu produc consecințele juridice menționate, Guvernul partajează competența de legiferare cu Parlamentul, fiind ținut însă de obligația de a motiva în conținutul actului normativ existenţa unei situaţii extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată, precum şi urgenţa reglementării”. Curtea a mai statuat că interdicțiile constituționale prevăzute la art. 115 alin. (6), de a nu adopta ordonanțe de urgență care „pot afecta” regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, au avut în vedere „restrângerea competenței Guvernului de a legifera în aceste domenii esențiale în locul Parlamentului, iar nu lipsirea totală de competența de a legifera în materie”. Prin urmare, „întrucât nu există o interdicție absolută cu privire la competența Guvernului de a legifera în materia reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2020”, Curtea a constatat că „nu poate reține încălcarea, de plano, a dispozițiilor art. 61 alin. (1) și ale art. 73 alin. (3) lit. a), coroborate cu art. 115 alin. (6) din Constituție, ci este necesar ca, pentru a stabili dacă actul normativ afectează o instituție fundamentală a statului și drepturi fundamentale ale cetățenilor, în cadrul controlului de constituționalitate extrinsecă pe care îl efectuează să antameze analiza criticilor de neconstituționalitate intrinsecă formulate în cauză, raportate la art. 1 alin. (5), art. 36, art. 37, art. 61 alin. (1) și art. 62 alin. (3) din Constituție”.» (Decizia nr. 152/2020, par. 113-114)

Pornind de la distincția vizând domeniul de reglementare al ordonanțelor de urgență ale Guvernului, Curtea a statuat că ”regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituție, în regim de lege organică.” (Decizia nr. 152/2020, par. 115-116)

De asemenea, Curtea a constatat că dispozițiile ”art. 4 alin. (2) din ordonanța de urgență [a Guvernului nr. 21/2004] care stabilește că pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) [hotărârea evacuării] și ale art. 4 alin. (5) lit. d) [activități în folosul comunităților locale], conduc la concluzia că, în anumite cazuri, acest act normativ permite restrângerea unor drepturi și a unor libertăți fundamentale (…). Ca urmare, ”întrucât, în cadrul constituțional ulterior revizuirii Legii fundamentale din anul 2003, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale nu poate fi realizată decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului” (Decizia nr. 157/2020, par. 80), și având în vedere ”norma adoptată în urma revizuirii Constituției din anul 2003 prin care se stabilește interdicția legiuitorului delegat de a afecta prin ordonanțe de urgență drepturi și libertăți fundamentale”, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale. (Decizia nr. 157/2020, par. 85 și dispozitiv)

V. Intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență a Guvernului. Funcția de control al Parlamentului asupra legislației delegate

Potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).”

Sub acest aspect, CCR a reținut că ”legiuitorul constituant a prevăzut drept condiție cumulativă pentru intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului, alături de publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, depunerea acestora spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată, precum și obligația convocării Camerelor (dacă nu se află în sesiune) în 5 zile de la depunere sau de la trimitere [art. 115 alin. (5) din Constituție], oferind astfel posibilitatea Parlamentului să intervină cu celeritate, fie pentru aprobarea, fie pentru respingerea actelor Guvernului, după caz. Parlamentul nu poate acoperi neconstituționalitatea unei ordonanțe de urgență, dar nici nu este obligat să aprobe o ordonanță de urgență, chiar dacă aceasta respectă dispozițiile constituționale. Pot exista în practică situații în care Parlamentul să aprecieze că s-ar impune o altă soluție legislativă decât cea adoptată de Guvern pentru a răspunde unei situații extraordinare sau de urgență. Altfel spus, verificarea și aprobarea Parlamentului vizează îndeplinirea atât a condițiilor de constituționalitate, cât și de oportunitate a ordonanței de urgență a Guvernului, iar în privința acestora din urmă Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța, întrucât țin de aprecierea exclusivă a Parlamentului[16]. Curtea a mai reținut că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar în condițiile prevăzute expres de Constituție, respectiv doar pe calea controlului parlamentar exercitat potrivit art. 115 alin. (5) din Constituție. Așadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare sau de respingere. Cu ocazia dezbaterilor parlamentare, forul legislativ suprem are competența de a cenzura ordonanța de urgență a Guvernului, atât sub aspectul legalității, cât și al oportunității, dispozițiile art. 115 alin. (8) din Constituție, statuând că, prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței[17].

Așadar, Parlamentul, în virtutea acestei plenitudini de competență, poate aproba sau respinge, prin lege, ordonanța de urgență, în condițiile și cu consecințele prevăzute de art. 115 din Constituție.

Acesta este unul dintre motivul pentru care am afirmat, cu un alt prilej că respectarea normelor constituționale de referință și, deci ”conservarea caracterului de excepție al legiferării pe calea delegării legislative incumbă deopotrivă Parlamentului și Guvernului”[18]. Condiția suplimentară stabilită de textul constituțional pentru intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență ale Guvernului (alături de publicarea în Monitorul Oficial al României) oferă Parlamentului instrumentele juridice pentru a interveni cu celeritate și de a exercita funcția sa de control asupra legislației delegate, astfel încât aceasta să respecte cerințele de legalitate și oportunitate.

Un alt motiv al afirmației de mai sus privește conduita Parlamentului în exercitarea rolului de autoritate legiuitoare. Disfuncționalitățile în activitatea de legiferare pot justifica /impune intervenția pe calea delegării legislative, sens în care obervăm decizia CCR prin care s-a reținut că ”nereglementarea în timp a unor situații raportate ca fiind disfuncționale și, cum este cazul de față, eșecul finalizării procedurilor parlamentare de legiferare a unei inițiative legislative cu obiect similar nu constituie, prin ele însele, impedimente în adoptarea ordonanței de urgență, pentru că însăși acest cumul de factori (întârzieri, omisiuni etc) a generat o acumulare negativă care a acutizat/agravat respectivele disfuncționalități deja existente și s-a convertit, prin urmare, într-o situație extraordinară ce justifică urgența reglementării rapide și eficiente pe calea ordonanței de urgență a Guvernului”[19]. Or, pentru păstrarea caracterului de excepție al delegării legislative, asemenea disfuncționalități trebuie eliminate.

Cu alte cuvinte, dispozițiile constituționale referitoare la delegarea legislativă trebuie interpretate sistematic, în ansamblul normelor Legii fundamentale care configurează rolul și competența fiecărei autorități publice (și mă refer aici în mod special la Parlament și Guvern). Guvernul nu trebuie să utilizeze în mod discreţionar instrumentul oferit de legiuitorul constituant, după cum Parlamentul trebuie să își îndeplinească în mod plenar rolul de ”unică autoritate legiuitoare a țării”, prevăzut de art. 61 din Constituție și să colaboreze loial cu legiuitorul delegat, revenindu-i, deopotrivă, responsabilitatea respectării cadrului constituțional al delegării legislative/sancționării depășirii acestuia.


[1] M. Safta, Drept constituțional și instituții politice. Vol II. Instituții politice, ed. a 3-a revizită, Ed. Hmangiu, 2020, p.320; a se vedea și M. Safta – Limite constituționale ale legiferării pe calea ordonanțelor de urgență ale Guvernului, în în volumul Directiva – Act de dreptul Uniunii Europene – şi dreptul român, Ed. Universitară, 2016, pp. 111-131, disponibil aici.
[2] M. Safta – Interviu https://europunkt.ro/2017/06/07/interviu-marieta-safta-secretar-de-stat-la-ministerul-justitiei-conservarea-caracterului-de-exceptie-al-legiferarii-pe-calea-delegarii-legislative-incumba-deopotriva-parlamentului-si-guvernului/
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 14 februarie 2020.
[4] Decizia nr. 68/2017, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, par. 79
[5] Decizia nr. 68/2017, precitată, par. 85.
[6] Decizia nr. 42/2014, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2012.
[7] Decizia nr. 421/2007, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007.
[8] Decizia nr. 60/2020, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 369 din 08 mai 2020, par. 53.
[9] Decizia nr. 255/2005, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005.
[10] Decizia nr. 109/2010, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010.
[11] Decizia nr. 15/2000, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr..257 din 14 iunie 2000.
[12] Decizia nr. 60/2020, precitată, par. 58.
[13] Decizia nr. 60/2020, precitată, par. 59.
[14] Ibidem, par. 60.
[15] Decizia nr. 405/2016, par. 62 și 63.
[16] Decizia nr. 785/2019, precitată, par. 46.
[17] Decizia 68/2017, precitată, par. 89-90.
[18] M. Safta – Interviu https://europunkt.ro/2017/06/07/interviu-marieta-safta-secretar-de-stat-la-ministerul-justitiei-conservarea-caracterului-de-exceptie-al-legiferarii-pe-calea-delegarii-legislative-incumba-deopotriva-parlamentului-si-guvernului/
[19] Decizia nr. 60/2020, precitată, par. 56.


Conf. univ. dr. Marieta Safta


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.