Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Este admisibil un recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de Curtea de Apel – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale?
19.05.2020 | Angelica ROȘU

JURIDICE - In Law We Trust
Angelica Roșu

Angelica Roșu

A. Problema de drept supusă discuției

Prezentul demers are ca scop identificarea unui răspuns la întrebarea: poate fi admisibil, în prezența dispoziției exprese a art. 483 alin. (2) C. proc. civ., un recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de Curtea de Apel – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale?

Incursiunea în materia procesual civilă circumscrisă acestei probleme de drept nu are doar valențe teoretice, ea fiind generată, în fapt, de o anume cauză, iar răspunsul la această întrebare – care tinde spre a fi negativ în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție – ar trebui, în opinia noastră, să fie circumstanțiat, cu luarea în considerare a naturii conflictului / litigiului tranșat de Curtea de Apel.

B. Împrejurări de fapt relevante

Pentru a argumenta acest punct de vedere, redarea circumstanțelor cauzei este esențială. Astfel:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Galați – Secția I Civilă, sub nr. de dosar xxxxx, reclamanta X, societate pe acțiuni al cărei acționar unic este Consiliul Local G, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A, B, C, … (15 pârâți), obligarea acestora în solidar la plata sumei de 1. 300. 783,41 LEI.

Această sumă reprezenta, în opinia reclamantei, paguba produsă prin diminuarea nelegală a taxelor și tarifelor pentru realizarea de servicii conexe serviciului de transport public local, diminuare a cărei nelegalitate a fost constatată prin Decizia nr. 13 din 20.03.2014 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi G.

A mai precizat reclamanta că, deși, în calitate de acționar unic, Consiliul Local a stabilit anumite tarife de utilizare a stâlpilor, Consiliul de Administrație al reclamantei împreună cu reprezentantul AGA au stabilit, prin Hotărârea C. A. nr. 25/2009 și Hotărârea C. A nr. 9/2012, un tarif inferior și, în temeiul acestor hotărâri, s-au încheiat contracte de utilizare a stâlpilor – cu societățile furnizoare de rețele de comunicații electronice – cu tarif diminuat.

În opinia acesteia, culpabili de producerea prejudiciului sunt membrii Consiliului de Administrație/reprezentantul Adunării Generale a Acționarilor care au adoptat hotărârile menționate, precum și salariații reclamantei care, într-un fel sau altul, au participat la semnarea contractelor (cu terțe persoane) cu tariful diminuat, respectiv Contractele cu nr. 2766 din 07.03.2012, 9553 din 16.09.2012 și 9990 din 27.10.2010.

În drept, au fost invocate dispoziții din Codul de procedură civilă[1], Legea nr. 62/2011 a dialogului social[2], art. 254, 255, 268 și 272 din Codul muncii[3], art. 1357 și următoarele din noul Cod civil[4], art. 155 și următoarele din Legea nr. 31/1990[5], Legea societăților.

Prin Sentința civilă nr. 1362/20.12.2017, Tribunalul Galați a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți și a respins cererea formulată de reclamanta Societatea X S. A., instanța reținând că a fost sesizată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dreptul material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului reprezentat de diminuarea nelegală a taxelor și tarifelor pentru realizarea de servicii conexe serviciului de transport public local s-a născut la data la care s-a produs paguba, respectiv la data încheierii contractelor de utilizare a stâlpilor cu societățile furnizoare de rețele de comunicații electronice, și nu la momentul încheierii raportului Curții de Conturi, care doar constată existența prejudiciului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta X. Prin Decizia civilă nr. 586/2018, în opinie majoritară – cauza fiind soluționată în complet de divergență – s-a hotărât admiterea apelului declarat de apelanta X S. A., s-a anulat în parte sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce îi privește pe o parte din pârâți (8 dintre aceștia); s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate (…). În opinie separată, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea hotărârii, Curtea de Apel Galați a reținut că, pentru o parte din pârâți (care sunt supuși dispozițiilor legislației muncii), a operat prescripția dreptului material la acțiune, reținându-se incidența art. 211 alin. (1) litera c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social[6], „iar pentru ceilalți pârâți, care nu sunt supuși dispozițiilor din Codul Muncii, nefiind salariați, ci, membri ai consiliuluide administrație/ reprezentant AGA nu a operat prescripția.”

Instanța de apel, cu prilejul deliberării, a reținut că, deși s-a solicitat răspunderea solidară a tuturor pârâților, a fost sesizată, în cadrul aceluiași petit, cu cereri cu o natură juridică distinctă, întemeiate pe acte și fapte diferite, analizându-le și soluționându-le ca atare, prin prisma unor reguli de drept material distincte și anume:

– o cerere întemeiată pe răspundere contractuală, în cazul pârâților salariați ai societății, fiind invocate prevederile 254 și art. 255 Codul muncii, respectiv art. 1350 din noul C. civ.;

– cea de-a doua, întemeiată pe răspundere contractuală – în opinie majoritară – și delictuală – în opinie separată-, în cazul pârâților care au îndeplinit funcția de membru în Consiliul de administrație, respectiv reprezentant AGA, fiind invocate prevederile art. 144 alin. (1) și (2), art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 1357 alin. (1), art. 1381 și art. 1382 din noul C. civ.

Arată instanța că „faptul solicitării de către reclamantă a obligării în solidar a pârâților, nu constituia un impediment pentru instanța de judecată de a da o calificare juridică exactă a actelor și a faptelor astfel deduse judecății”.

Concluzionează în sensul că una dintre acțiunile cu care este învestită[7] are natura unei cereri în răspundere contra administratorilor pentru daune cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor față de aceasta, reglementată de art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, și, față de acest temei, reține că termenul de prescripție se calculează potrivit art. 2528 din noul Cod civil (altfel deci decât în cazul salariaților), reținând că dreptul material la acțiune este prescris în ceea ce îi privește pe salariați, dar nu este prescris în ceea ce îi privește pe membrii Consiliului de administrație.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții-nesalariați. Aceștia au justificat admisibilitatea recursului arătând că, pentru ei, acest litigiu, chiar soluționat de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este un conflict de muncă; au arătat că această împrejurare este consemnată expres în hotărârea recurată; au arătat că operează principiul legalității căii de atac prevăzut de art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și că admisibilitatea unei căi de atac ar urma să se analizeze prin raportare la natura litigiului, și nu cu luarea în considerare exclusiv a secției care a soluționat litigiul; au arătat că ar fi ilogică, nelegală, aptă să înfrângă dreptul lor la o cale de atac efectivă, precum și principiul securității raporturilor juridice, o concluzie în sensul că, deși li s-a refuzat apărarea esențială referitoare la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune pe motiv că nu sunt supuși dispozițiilor legislației muncii, neavând calitatea de salariați, li s-ar putea refuza accesul la instanță, prin suprimarea căii de atac, tocmai pe motivul că au fost părți într-un conflict de muncă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă. La data de 29. 01. 2020 a fost întocmit, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. (astfel cum era în vigoare și incident față de momentul promovării acțiunii), Raportul asupra admisibilității recursului.

Concluzia acestuia conține o statuare în fapt „cauza dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă” și una în drept, reținându-se incidența art. XVIII din Legea nr. 2/2013 potrivit căruia: „dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016,iar potrivit alin. (2) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în conflictele de muncă și asigurări sociale, hotărârea atacată fiind astfel definitivă; concluzia raportului a fost deci în sensul inadmisibilității recursului.

C. Argumente în susținerea admisibilității acestei căi de atac

II. La o primă citire a rezumatului acestei cauze s-ar putea considera că nu există subiect de dezbatere și că demersul recurenților este, încă din „fașa” procedurii, sortit eșecului; adică, a recura o hotărâre pronunțată de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în apel, în condițiile reglementate expres de art. XVIII din Legea nr. 2/2013, se configurează a fi un demers nescuzabil, mai ales că recurenții au beneficiat de asistență juridică specializată (prin avocat).

III. Putem afirma însă că lucrurile sunt atât de clare pe cât le-a văzut Înalta Curte de Casație și Justiție (fie și doar prin ochii magistratului-asistent care a întocmit raportul)?

IV. Strâns legat de întrebarea anterioară, o altă chestiune care ar putea reprezenta temei de rezervă cu privire la acest demers se referă la valoarea juridică a raportului întocmit de magistratul asistent și dacă este indicat – sau chiar deontologic – ca cele ce se regăsesc în conținutul lui să reprezinte temei de dezbatere, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a declarat încă recursul inadmisibil.

În opinia noastră, nefiind posibile decât două soluții (recursul va fi fie admisibil, fie inadmisibil) și, luând în considerare și dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. – în sensul că acest Raport a fost deja analizat în completul de filtru anterior comunicării către părți – , există motive de îngrijorare generate de modul în care magistratul raportor a ales să tranșeze această chestiune, deloc clară și foarte sensibilă. Fără deci a ascunde intenția de a genera o discuție cu privire la chestiunea de drept incidentă în această cauză, ne asumăm riscurile ca acest demers să fie calificat ca fiind prematur sau precipitat, în locul celuilalt risc, mai mare – și ale cărui efecte, în cazul producerii lor, ar fi ireversibile – acela de a nu fi semnalat la timp o problemă de interpretare și aplicare a legii, cu consecința ca, pentru justițiabilii în cauză, demersul să reprezinte doar un exercițiu teoretic, cu aceleași efecte ca și opinia magistratului Curții de Apel Galați rămas în minoritate[8].

V. Plecând de la succesiunea evenimentelor astfel descrise (punctul I), constatăm că tema propusă analizei nu este nouă: în fapt, este în discuție identificarea căii de atac prin prisma naturii litigiului, chestiune aflată în relație de dependență cu stabilirea competenței instanței prin raportare la natura litigiului, aspecte asupra cărora doctrina a avut prilejul să se pronunțe.

Totuși, felul în care în conținutul Raportului a fost abordată chestiunea inadmisibilității conduce mai degrabă spre ideea că există o tendință a practicii de a se îndrepta spre și de a îmbrățișa o opinie pe cât de eronată, pe atât de dăunătoare; această opinie ar avea ca premisă că, odată stabilită competența (în cauză, a Secției conflicte de muncă și asigurări sociale), natura litigiului nu mai poate fi luată în considerare în vederea determinări căii de atac la care partea ar fi îndreptățită.

VI. Concluzia este în mod vădit greșită și, în egală, măsură în contradicție cu câteva din textele de lege care, în opinia noastră, ar fi incidente (la unul dintre ele făcându-se referire, de altfel, în conținutul Raportului), respectiv:
– dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ;
– dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ[9];
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul părților la un proces echitabil, respectiv dreptul de acces la instanță și principiul securității raporturilor juridice, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un recurs efectiv) precum și jurisprudența Curții, reflectată (exemplificativ) în cauzele: Lungu ș. a. c. României[10], Brumărescu împotriva României[11], Rozalia Avram împotriva României[12], Esertas împotriva Lituaniei[13] (…); art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care reglementează, de asemenea, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

VII. Revenind la conținutul Raportului, constatăm că, în elaborarea punctului de vedere, magistratul raportor a calificat litigiul exclusiv prin prisma secției care a soluționat cauza.

În conținutul raportului se arată: „se constată că, în speță, hotărârea atacată, respectiv decizia civilă nr. 586/2018 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost pronunțată în cadrul judecății în apel, fiind definitivă (…). ”

Reține magistratul raportor: „cauza dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă ce constă în plata unor despăgubiri către angajator (în speță, intimata-reclamantă X S. A.) respectiv răspunderea patrimonială a salariaților (recurenții pârâți) față de angajator”.

(…) În opinia raportorului, soluția preconizată este aceea de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind promovat împotriva unei hotărâri definitive, care nu se înscrie în ipoteza reglementată de art. 483 alin. (1) Cod procedură civilă.

VIII. Pivotul argumentării inadmisibilității recursului de către magistratul raportor îl constituie considerentul potrivit căruia: în litigiile privind conflictele de muncă și asigurările sociale, pentru acțiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, calea de atac este numai a apelului. (…) În consecință, raportând datele speței la dispozițiile legale evocate, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 Cod procedură civilă”.

Deși se afirmă că Raportul a luat în considerare „datele speței”, deși în conținutul Raportului au fost enumerate argumentele vizând admisibilitatea căii de atac exercitată de către recurenții-pârâți, argumente inserate de aceștia în cererea de recurs, magistratul raportor a calificat raportul dedus judecății dintre recurenții-pârâți și intimata-reclamantă X S. A. ca fiind un conflict de muncă[14].

Calificarea este, în mod evident, greșită, deoarece în chiar hotărârea recurată se reține că intimații-pârâți au fost chemați în judecată în calitate de membri ai consiliului de Administrație/reprezentant AGA și nu de salariați; acesta a fost, de altfel, singurul considerent pentru care, prin aceeași decizie, li s-a refuzat recurenților aplicarea aceluiași tratament cu persoanele chemate în judecată în calitate de salariați, pentru aceștia din urmă Curtea de Apel Galați reținând că a operat prescripția dreptului material la acțiune.

Așadar, pentru stabilirea căii de atac, nu are relevanță cum a fost înregistrată cererea pe rolul Tribunalului, ci cum a fost aceasta calificată și judecată de instanță în raport cu fiecare categorie de pârâți.

Deci, chestiunea esențială în această cauză este că instanța de apel a statuat în hotărârea recurată că raportul juridic litigios are o natură diferită, cu referire la calitățile celor două grupuri de pârâți (salariați și membri ai Consiliului de administrație, respectiv, reprezentant AGA), iar tratamentul diferențiat trebuie să subziste și în ceea ce privește posibilitatea de exercitare a căilor de atac.

Având în vedere acest raționament logico-juridic, dedus din dispozițiile Legii nr. 31/1990 și consolidat prin motivarea instanței de apel, calea de atac a recursului este admisibilă pentru pârâții cu calitate de membru în Consiliul de administrație, respectiv, reprezentant AGA, întrucât litigiul în care aceștia au fost pârâți, în ceea ce-i privește, nu a fost un conflict de muncă, ci are o natură distinctă, această calificare realizând-o chiar instanța în hotărârea recurată.

Acțiunile având ca obiect „antrenarea răspunderii patrimoniale contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor față de societate”, reglementate de prevederile art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 nu sunt exceptate de la calea de atac a recursului, neexistând o prevedere legală care să suprime această cale de atac; dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. [15] teza ultimă nu sunt astfel aplicabile.

IX. Presupunând că argumentul redat nu poate fi apreciat ca fiind suficient pentru a dovedi justețea tezei admisibilității unui recurs într-o astfel de situație, ar trebui să identificăm efectele înlăturării acestuia.

a. Realizând acest exercițiu (înlăturând deci argumentul) constatăm că o soluție contrară ar conduce la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii recurate, autoritate care se atașează și considerentelor, în temeiul prevederilor art. 430 alin. (2) C.proc.civ;[16] nu s-ar putea reține că recurenții-pârâți au învestit instanța cu un recurs la o hotărâre pronunțată într-un litigiu privind conflicte de muncă și asigurări sociale, câtă vreme chiar în hotărârea recurată se reține că procesul în care au fost părți, nu este, pentru ei, un conflict de muncă și asigurări sociale, ci o acțiune în răspunderea civilă contractuală – respectiv delictuală, în opinie minoritară – întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990, cu trimitere specială la răspunderea administratorului, reglementată de art. 72 coroborat cu art. 155 alin. (1) din această lege. Prin urmare, o „neprimire” a recursului ar reprezenta o „nesocotire” a considerentelor hotărârii Curții de Apel care, în opinia exprimată în Raport, este definitivă, deci are autoritate de lucru judecat de la pronunțare.

b. Aceeași încălcare se va observa și dacă ne raportăm la dreptul unei persoane la o cale de atac efectivă, reglementat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la principiul securității juridice consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin prisma acestui ultim principiu, va fi imposibil ca justițiabilul să poată înțelege că, deși pentru el cauza nu a fost un conflict de muncă atunci când a fost judecat în apel, aceeași cauză este totuși un conflict de muncă atunci când este cercetată admisibilitatea recursului declarat[17]. Principiul efectivității reglementat de Cartă, asupra căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut numeroase ocazii să se pronunțe, ar fi, în egală măsură, încălcat[18].

X. Astfel cum am arătat, concluzia magistratului raportor pleacă de la o premisă eronată și anume că, fiind un litigiu soluționat de Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Curții de Apel Galați, litigiul nu poate reprezenta decât un conflict de muncă; în alți termeni, se consideră (implicit) că natura litigiului este dată de competența instanței care a soluționat fondul și, eventual calea de atac a apelului.

Or, raportul este invers, competența instanței se stabilește în funcție de natura litigiului[19]), existând însă posibilitatea ca aceasta să fie stabilită eronat.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 131 C. proc. civ. , „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu”.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. civ. , „dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere”.

În ipoteza în care nu se invocă, până la termenul indicat, necompetența de ordine publică materială și funcțională a instanței, aceasta va rămâne competentă, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. [20] coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ. [21], să judece pricina dedusă judecății[22], rezultând așadar că o cauză poate fi judecată de către o instanță necompetentă material și funcțional, chiar dacă normele ce reglementează această competență sunt de ordine publică.

XI. Păstrarea competenței de către o instanță necompetentă nu schimbă însă natura litigiului. Spre exemplificare, dacă un litigiu care ar fi de natură civilă, însă rămâne spre soluționare unei instanțe de contencios administrativ, acest lucru nu înseamnă că raportul juridic dedus judecății trebuie să fie guvernat neapărat de regulile de drept substanțial aplicabile în materia raporturilor juridice de drept administrativ, fapt confirmat și în jurisprudență[23].

XII. Față de aceste împrejurări, cu luarea în considerare a art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevazute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei[24]”, chiar dacă hotărârea recurată conține în dispozitivul său mențiunea ”definitivă”, cu respectarea principiului anterior enunțat, calea de atac declarată de persoanele ce nu au calitate de salariați este admisibilă.

XIII. Chiar dacă am concluzionat deja cu privire la admisibilitatea căii de atac, suntem totuși obligați să luăm în considerare și opinia contrară care ar susține că, odată stabilită secția ce va soluționa litigiul, natura litigiului nu mai poate fi luată în discuție.

Față de această împrejurare, arătăm că o eventuală invocare a excepției de necompetență nu ar fi condus la declinarea de competență.

Sigur că față, de acest ultim argument, s-ar putea obiecta, în sensul că, nefiind invocată necompetența, nu se pot face aprecieri cu privire la soluția pe care ar fi primit-o această excepție.

Totuși, arătăm că dispozițiile legale referitoare la prorogarea de competență (care ar putea, la rândul lor, să aibă relevanță, astfel cum vom arăta la punctul XIV) nu sunt singurele motive pentru care această cauză ar fi fost oricum soluționată de Secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Această situație a fost determinată de natura/ argumentarea/ modul de redactare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă, aceasta solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții – salariați și nesalariați – în solidar la plata sumei de (…), iar apărările părților au fost circumscrise acestei solicitări și argumentări.

În accepțiunea dispozițiilor art. 1443 din noul C.civ., obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate fi ținut separat pentru întreaga obligație, iar solidaritatea nu poate fi decât legală sau convențională, în conformitate cu art. 1445 din noul C.civ., ea nefiind prezumată.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 1445 din noul C.civ., solidaritatea dintre debitori nu se prezumă; ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege.

În cazul de față însă, Curtea de Apel Galați a înțeles să se considere învestită, în fapt, cu cereri distincte, reținând că „faptul solicitării de către reclamantă a obligării în solidar a pârâților, nu constituia un impediment pentru instanța de judecată de a da o calificare juridică exactă a actelor și a faptelor astfel deduse judecății[25]”.

Curtea de Apel Galați a înțeles să trateze diferențiat persoanele chemate în judecată, omițându-se că s-a cerut în mod expres o răspundere solidară care, în niciun caz nu ar fi putut opera între persoane față de care, pe de o parte, s-a constatat că este incidentă răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de muncă (derivând din calitatea de salariat), iar pe de altă parte, o răspundere contractuală întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 pentru persoanele nesalariate – aspect pe care magistratul care a formulat opinia separată la Decizia civilă nr. 586/2018 a Curții de Apel Galați l-a sesizat, stabilind că în cauză nu ar putea fi vorba decât de o eventuală răspundere delictuală -, fiind imposibil să existe răspundere solidară întemeiată pe contracte distincte în conținutul cărora nu este stipulată expres această solidaritate – adăugăm noi.

În fine, deși cu această precizare ar părea că ne-am îndepărtat de la tema în discuție (deoarece analiza legalității hotărârii Curții de Apel Galați excede prezentului demers, însă cu siguranță ar merita o abordare separată) lucrurile nu stau deloc așa, ea având relevanță cu privire la modul în care a fost sesizată instanța și modul în care a fost stabilită competența în favoarea Tribunalului – Secția civilă, complet specializat conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ceea ce dorim să subliniem este faptul că, solicitându-se de către reclamantă să se rețină că pârâții răspund solidar, chiar dacă pârâții nesalariați ar fi invocat excepția de necompetență a instanței, instanța ar fi rămas învestită cu judecata acestei cauze, având în vedere obiectul pretenției și temeiului de răspundere invocat (o parte dintre pârâți fiind salariați).

Pe de altă parte, nu exista interes pentru invocarea unei excepții de necompetență de către pârâții nesalariați, având în vedere că solidaritatea presupune într-adevăr posibilitatea ca o persoană să fie urmărită pentru întregul debit, însă și posibilitatea ca cel urmărit să se îndrepte împotriva celorlalte persoane alături de care răspunde în mod solidar, în vederea recuperării părții din prejudiciu la care fiecare ar fi fost îndatorat[26].

După cum am menționat anterior, ținându-se cont de obiectul pretenției și de împrejurarea că s-a solicitat o anumită formă de răspundere – în concret, o obligație solidară și nu o obligație divizibilă, – cu indicarea pentru fiecare dintre pârâți a sumei la plata căreia ar urma să fie obligați – , dacă s-ar fi format două cereri distincte, (în urma unei eventuale disjungeri ca urmare a invocării excepției necompetenței materiale și funcționale a instanței) ar fi rezultat ca reclamanta să solicite de două ori aceeași sumă – o dată pentru pârâții salariați și încă o dată de la pârâții membri ai Consiliului de administrație, respectiv, AGA. Acesta este celălalt motiv, pe lângă beneficiul regresului împotriva mai multor pârâți – și, ca să fim onești și beneficiului pierderii termenului în care reclamanta putea să acționeze – pentru care nu s-a solicitat declinarea de competență pentru pârâții -nesalariați.

XIV. Având însă în vedere că aceste chestiuni nu au fost supuse dezbaterii în fața instanței de fond[27], fiind totuși avute în vedere de instanța de apel -, s-ar putea considera că instanța a înțeles, în mod legal, să-și extindă competența, în sensul că, inițial, Tribunalul Galați – completul specializat conflicte de muncă[28] și ulterior, Curtea de Apel Galați – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a devenit instanță competentă să soluționeze o pricină care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa, ținând cont de calitatea pârâților, care dețineau calitatea de membri în Consiliul de administrație, respectiv reprezentant AGA.

În conformitate cu prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. privind prorogarea legală de competență, „în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

În doctrină[29] s-a reținut că „deși dispozițiile art. 99 C. proc. civ. sunt situate în cuprinsul secțiunii referitoare la determinarea competenței materiale după criteriul valorii obiectului cererii introductive, din conținutul lor rezultă că au vocația de a se aplica și în cazurile în care competența materială urmează a fi stabilită după natura sau obiectul pretenției deduse judecății”.

De asemenea, potrivit art. 123 alin. (3) C.proc.civ., „când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile”.

S-a arătat astfel că ”pentru a opera prorogarea legală de competență asupra acțiunii este necesar ca în cadrul, acesteia să existe o conexiune, o legătură suficientă care să justifice această extindere de competență. (…) Această soluție este justificată de considerente de ordin practic, care impun ca litigiul să fie soluționat de o singură instanță, chiar dacă s-ar încălca normele absolute de competență, cum sunt normele de competență materială[30]”.

Așadar, chiar dacă s-ar considera că o excepție de necompetență funcțională ar fi trebuit să fie invocată și că acest lucru nu s-a întâmplat în temeiul art. 130 alin. (2) C.proc.civ., faptul că Tribunalul Galați – Secția de Conflicte de Muncă a fost învestită cu o astfel de acțiune, respectiv, că apelul s-a judecat de aceeași secție nu poate conduce la concluzia că natura litigiului a fost stabilită cu titlu definitiv, ca fiind un litigiu de muncă.

De altfel, dispunându-se admiterea apelului, anularea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cauza ar urma să fie înregistrată tot pe rolul Tribunalului Galați, complet specializat Conflicte de muncă și asigurări sociale, care va judeca, probabil (?!) în compunerea prevăzută de art. 55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Totuși, această instanță va fi ținută de temeiul juridic al acțiunii, astfel cum a fost acesta explicat/ defalcat/ lămurit/ calificat de către instanța de apel.

D. Concluzie

Din toate argumentele expuse anterior rezultă că, în vreme ce competența instanței se stabilește în funcție de natura litigiului, reciproca nu este întotdeauna valabilă, natura litigiului nefiind stabilită cu titlu definitiv prin stabilirea competenței; verificând admisibilitatea unei căi de atac, instanța de control este obligată să cerceteze dacă, în concret – și nu doar prin raportare la ipoteza legală -, în funcție de natura litigiului/conflictului/cauzei dedusă judecății, există o dispoziție legală expresă care să o interzică. În situația de fapt expusă, opinia noastră, exprimată deja – poate în prea multe rânduri- este în sensul admisibilității recursului.

Și…, o ultimă precizare în referire strictă la conținutul acestui articol, precizare la care mă consider, moralmente cel puțin, datoare.

Recunosc faptul că ar fi trebuit depuse eforturi suplimentare în analiza efectuată și, poate, în absența acestora, există practică sau doctrină care ar susține sau infirma punctul de vedere aici exprimat și la care aș fi fost obligată să fac trimitere. Totuși, îndrăznesc să pretind că ea nu există, de vreme ce magistratul asistent nu a făcut în niciun fel referire la ea.

În aceste condiții, ținând cont de aspectele menționate, precum și împrejurarea că chestiunea supusă dezbaterii este una de noutate, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C.proc.civ., era indicat ca magistratul raportor să-și întemeieze opinia pe jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și pe poziția doctrinei în problema de drept ridicată sau cel puțin, cu luarea în considerare a argumentelor invocate de recurenții-pârâți în susținerea admisibilității recursului. În felul acesta, conținutul Raportului – oricare ar fi fost concluzia lui – ar fi avut măcar aptitudinea de a tempera frustrarea justițiabililor implicați în această cauză, care nu pot înțelege, sub nicio formă, cum de pot fi considerați și nesalariați și salariați în cadrul aceluiași proces, căzând în pretenții în apel și cu șanse substanțiale să se întâmple același lucru în calea de atac pe care, cu respectarea art. 457 C.proc.civ., au declarat-o.


[1] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul 247 din data de 10 aprilie 2015. Legea nr. 134/2010 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, şi ulterior a fost modificată şi completată prin:
– Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 23 august 2012, aprobată prin Legea nr. 206/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 13 noiembrie 2012;
– Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 214/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013;
– Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013.
– Legea nr. 134/2010 a fost republicată în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014, dându-se textelor o nouă numerotare.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011, şi ulterior republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012.
[3] Legea nr. 53/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.
[4] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, Codul civil intrând în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
[5] Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990 și a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
[6] Potrivit căruia „cererile pot fi formulate… în termen de 3 ani de la data producerii pagubei, când cererea vizează plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate de salariați”.
[7] Deși în conținutul hotărârii nu s-a precizat în mod expres că instanța de apel s-a considerat învestită cu două cereri, aceasta este singura concluzie ce decurge din motivare. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 194 C. proc. Civ. , reclamantul este obligat să indice. . . numele și prenumele părților (alin. (1) lit. a), iar, potrivit lit. d), să indice motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea; or, dacă instanța de apel a reținut că motivele de fapt („calificarea actelor și faptelor”), precum și temeiul de drept(„acțiune în răspundere civilă contractuală, pusă de reclamantă pe seama unor fapte ilicite în legătură cu executarea mandatului”) sunt diferite față de motivele de fapt și de drept invocate cu privire la pârâții – salariați, rezultă că instanța a apreciat că este învestită cu două acțiuni, deși pretenția este aceeași.
[8] Care a considerat că apelul ar trebui respins în integralitate, neputându-se „anula” o hotărâre doar pentru o parte dintre pârâți.
[9] Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
[10] Hotărârea din 21 octombrie 2014, cererea nr. 25129/06, disponibilă aici.
[11] Hotărâre publicată în Monitorul Oficial nr. 758/28 noi. 2001, disponibilă aici.
[12] Hotărârea din data de 5 aprilie 2016, cererea nr. 19037/07, disponibilă aici.
[13] Hotărârea din 31 mai 2012, cererea nr. 50208/06, CE:ECHR:2012:0531JUD005020806.
[14] Potrivit dispozițiilor art. 231 din Codul muncii „prin conflicte de munca se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de munca”.
[15] Acest text de lege dispune: „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j^3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”
[16] Este adevărat că, de regulă, invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri presupune un alt proces anterior în care să se fi statuat contrar celor spre care se tinde în procesul pendinte; în cazul de față, făcând referire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii, ne raportăm la același litigiu; aceasta nu înseamnă însă că acest efect nu poate fi invocat, câtă vreme prin hotărârea ce ar putea-o pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție cu luarea în considerare a concluziei Raportului, se va reține că hotărârea recurată este definitivă, pe baza unui argument care contrazice în mod vădit cele reținute de Curtea de Apel Galați.
[17] Curtea Europeană a Drepturilor Omului,în mai multe cauze a considerat că, „fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice”(a se vedea Hotărârea din data de 5 aprilie 2016, Rozalia Avram împotriva României, cererea nr. 19037/07, disponibilă aici). Pentru dezvoltări cu privire la principiul securității juridice, a se vedea și Deaconu Ștefan, „Principiul securității juridice în ordinea constituțională română” în Revista română de drept privat, nr. 3 din 2016, disponibil și în format electronic aici; a se vedea și Ion Predescu, Marieta Safta, „Principiul securității juridice, fundament la statului de drept. Repere jurisprudențiale ”, disponibil aici.
[18]În lipsa unei reglementări a Uniunii care să stabilească momentul de la care trebuie să existe posibilitatea de a formula o cale de atac, conform unei jurisprudenţei constante, îi revine dreptului naţional atribuţia de a stabili modalităţile procedurii jurisdicţionale destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii. Aceste modalităţi procedurale nu trebuie să fie însă mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare prevăzute pentru protecţia drepturilor întemeiate pe ordinea juridică internă (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii -principiul efectivităţii-. (Hotărârea din 5 aprilie 2017 , C- 391 / 15 , Marina del Mediterraneo şi alţii , EU:C: 2017: 268 , paragr. 32 cu trimitere la Hotărârea din 30 septembrie 2010 , Strabag şi alţii , C 314/09 , EU: C: 2010:567 , paragr. 34 , Hotărârea din 6 octombrie 2015 , Orizzonte Salute , C6 1 / 1 4 , EU : C: 2015 : 655 , paragr. 46 , precum şi Hotărârea di n 26 noiembrie 2015 , Med Eval , C 166 / 14 , EU: C: 2015: 779 , paragrafele 32 , 35 şi 37 ). Pentru detalii cu privire la principiul efectivității, a se vedea Mihaela Mazilu Babel ÎCCJ. Decizia nr. 45/2016. Dezlegare prealabilă. Termenul în care se poate formula cererea de revizuire pentru lipsă conformitate cu dreptul Uniunii. Posibila neconformitate cu dreptului Uniunii?, publicat în Jurisprudența Pandectele Romane 4 din 2017; a se vedea și Mihaela Mazilu Babel „Protecția jurisdicțională a drepturilor fundamentale la nivel național” teza de doctorat, publicată în format electronic pe file:///C:/Users/User/Downloads/Teza-de-doctorat-iulie-2016-Mihaela-Mazilu-Babel%20(1). pdf, cu precădere capitolul „Dreptul la protecția jurisdicțională efectivă”, pg. 126-136.
[19] „Competența materială urmează a fi stabilită după natura sau obiectul pretenției deduse judecății”. A se vedea Gabriel Boroi, Mirela Stancu, ”Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 247.
[20] Necompetența este de ordine publică (…) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat.
[21] (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.
[22] În același sens, s-a exprimat și practica judiciară1, reținându-se că ”în condițiile în care secția curții de apel nu și-a analizat competența la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, iar părțile nu au invocat necompetența funcțională a completului în raport cu natura juridică a litigiului dedus judecății, aceasta trebuie să păstreze cauza spre soluționare, invocarea excepției necompetenței funcționale la al doilea termen de judecată fiind nelegală, cu încălcare termenului imperativ prevăzut de normele de procedură”. Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, Decizia nr. 720 din 09. 05. 2017.
[23] Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 2250 din 07. 09. 2017 (nepublicată), verificând legalitatea unei hotărâri pronunțate de Tribunalul Galați – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că „pârâta nu mai este în prezent funcționar public, nu i se mai poate emite decizie de impunere potrivit Legii nr. 188/1999(. . . ) acțiunea formulată în baza dreptului comun nu este inadmisibilă și tribunalul este instanța competentă în a o soluționa; excepția de necompetență materială nefiind invocată în termen, (…) nu se mai poate discuta, temeiul juridic al cauzei rămânând dreptul comun art. 1367 C. civ. ”.
Facem precizarea că Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Galați a judecat APELUL declarat împotriva acestei hotărâri, deși, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ hotărârea pronunțată în prima instanță poate fi atacată cu recurs. Apreciem modul în care a procedat Curtea ca fiind în acord cu articolul enunțat, deoarece art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios, respectiv cele din art. 18 din aceeași lege. Însă, de vreme ce soluția nu a fost circumscrisă art. 18 și nici cererea de chemare în judecată nu a respectat art. 8 din Legea nr. 554/2004 – în referire la obiectul acțiunii-, calea de atac a fost corect declarată de parte și judecată ca atare de Curte.
[24] Text invocat, de altfel, și în Raportul a cărui concluzie a fost în sensul inadmisibilității recursului.
[25]Schimbarea calificării juridice încă pe parcursul judecății, iar nu abia prin actul final al judecății în primă instanță și cu atât mai puțin în apel -s. n. n. – este importantă pentru a permite părților să formuleze apărările corespunzătoare și, dacă este cazul, să propună probe noi” (a se vedea Andrea-Annamaria Chiș, Gheorghe-Liviu Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Editura Universul Juridic, 2015, pg. 86), eventual să invoce excepția de necompetență, adăugăm noi, dacă obiectul cererii, cât și temeiul de fapt și de drept ar fi fost precizat.
[26] Potrivit art. 1456 alin. (1) și (2) din noul Cod civil. (1) Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului. Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.
[27] Și, față de această împrejurare, anularea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a lămuri cadrul procesual ar fi fost, poate, o soluție care ar fi respectat dispozițiile art. 22 coroborat cu art. 13 și 14 din C. proc. civ.
[28] În fața căruia nu s-a ridicat însă o astfel de problemă referitoare la necesitatea de a califica/preciza în fapt și în drept acțiunea introductivă, cu indicarea exactă a naturii raporturilor juridice ce urmează a fi analizate de instanță, această calificare realizându-se în apel, cu prilejul deliberării.
[29] Gabriel Boroi, ”Drept procesual civil”… Op. cit. p. 247
[30] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, ”Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, București, 2015.


Conf. univ. dr. Angelica Roșu
Universitatea “Danubius” Galați
Avocat – Baroul Galați



PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.