O nouă provocare în interpretarea art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului – detenția persoanei condamnate la mare distanță de domiciliu
7 noiembrie 2022 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor
Abstract:
The national law on the execution of custodial sentences regulates as a vital factor in the process of social reintegration the execution of the sentence in a penitentiary located as close as possible to the place of residence of the convicted person, the maintenance of a constant link between the convicted person and his family (support environment) being facilitated by such a provision.
Although the legislative orientation is remarkable and constitutes the premise of a successful social reintegration process, we must note that an absolute right of the convicted person to serve his sentence in the penitentiary closest to his home is not regulated, the application of this provision being conditioned by several factors, the national law listing by way of example: the enforcement regime, the safety measures that must be taken, the identified social reintegration needs, gender and age.
Therefore, although the general rule would require the execution of the sentence in a penitentiary located as close as possible to the home, in several situations it may end up that the person deprived of liberty is held in another penitentiary, sometimes located at a substantial distance from the place where he could keep a constant connection with his family or other people in the outside world.
In the conditions of some effervescent debates on the conditions of detention that are also under the attention of the Ct.E.D.O., the Romanian courts have already been confronted with summons requests through which the persons deprived of liberty while serving the prison sentence complained of the violation of the right enshrined in art. 8 of the European Convention on Human Rights.
The solutions given by the Romanian courts were diverse, the complexity of the right to family, intimate and private life sometimes even requiring a multidisciplinary perspective, depending on the factual situation presented in the summons request, the distance between the place of execution of the sentence and the domicile of the convicted person, being but less analyzed as a form of interference by the national authority in the exercise of the right guaranteed by art. 8 of the Convention.
Although one of the essential elements of the moral damage complained of by persons deprived of liberty consists in being removed from the family, i.e. the execution of the sentence at a considerable distance from the family’s home, there being no place of detention closer to the home for the execution of the sentence in closed regime, in several cases, the Romanian courts no longer examined this element of the claimed moral damage, noting that for such alleged violations the plaintiff had open the procedures established by Law no. 254/2013 and Law 275/2006. Or, even in the hypothesis in which a challenge to the execution regime would have been admitted, there would have been no guarantee that the prisoner would have been transferred to a penitentiary much closer to his family’s home.
According to established jurisprudence of the European Court of Human Rights, detention, like any other measure depriving a person of his freedom, involves inherent limitations on his private and family life. At the same time, it is an essential part of the right to respect for the family life of a person deprived of his liberty that the authorities allow him or, if necessary, help him to maintain contact with close relatives [Khoroshenko v. Russia (MC), 2015, point 110]
The refusal to transfer an applicant to a penitentiary located closer to his parents’ home constituted a violation of art. 8 (Rodzevillo v. Ukraine, §§ 85-87; Khodorkovskiy and Lebedev v. Russia, §§ 831-851). In the case of Polyakova and others v. Russia, the Court found a violation of art. 8, considering that the applicable domestic law did not offer sufficient guarantees against abuses related to the geographical distribution of detainees (para. 116).
In the Serce v. Romania case, point 56, the applicant, a Turkish national serving an 18-year prison sentence in Romania, complained about the refusal of the Romanian authorities to transfer him to another member state of the Council of Europe, namely Turkey, in order to he was serving the remainder of his sentence there, closer to his wife and children. Although it was found that the respective unhygienic conditions in which he was detained in Romania, the lack of activities and work opportunities, as well as the overcrowding to which he was subjected, violated his rights provided for in art. 3, the Court confirmed that art. 8 of the Convention was not applicable to his request for interstate transfer.
The national legislator opted for a regulation favorable to convicted persons, establishing as a rule the execution of the sentence in a penitentiary located as close as possible to the place of residence, but considering that such a normative provision does not lead to the recognition of an absolute right of the convicted person to be detained in a certain penitentiary.
Regulating the possibility of derogations from this principle, we believe that depending on the intensity of such a derogation, the national legislator should also create those accessible means to further support the bond between the convicted person and his family, the deterioration of this bond risking generating the irreversible compromise of the social reintegration process.
Rezumat
Legea națională privind executarea pedepselor privative de libertate reglementează ca factor vital în procesul de reintegrare socială, executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, menținerea unei legături constante între persoana condamnată și familia acesteia fiind facilitată de o asemenea dispoziție.
Deși orientarea legislativă este remarcabilă și constituie premisa unui proces de reintegrare socială încununat de succes, trebuie să remarcăm că nu este reglementat un drept absolut al persoanei condamnate de a executa pedeapsa în penitenciarul cel mai apropiat de domiciliu, aplicarea acestei dispoziții fiind condiționată de mai mulți factori, legea națională enumerând cu titlu exemplificativ: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.
Prin urmare, deși regula generală ar presupune executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu, în mai multe situații se poate ajunge ca persoana privată de libertate să fie deținută într-un alt penitenciar, uneori situat la o distanță substanțială de locul în care ar putea păstra o legătură constantă cu familia sa sau cu alte persoane din lumea exterioară.
În condițiile unor dezbateri efervescente asupra condițiilor de detenție aflate inclusiv în atenția Ct.E.D.O., instanțele române au fost deja confruntate cu cereri de chemare în judecată prin care persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii au reclamat încălcarea dreptului consacrat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Soluțiile pronunțate de instanțele române au fost diverse, complexitatea dreptului la viață familială și privată impunând uneori chiar o perspectivă multidisciplinară, în funcție de situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, distanța dintre locul executării pedepsei și domiciliul persoanei condamnate, fiind însă mai puțin analizată ca formă de ingerință a autorității naționale în exercitarea dreptului garantat prin art. 8 al Convenției.
Deși unul din elementele esențiale ale prejudiciului moral reclamat de persoanele private de libertate constă în îndepărtarea de familie, respectiv executarea pedepsei la o distanță considerabilă de domiciliul familiei, neexistând un loc de detenție mai apropiat de domiciliu pentru executarea pedepsei în regim închis, în mai multe cauze, instanțele române nu au mai examinat acest element al prejudiciului moral reclamat, reținând că pentru astfel de pretinse încălcări reclamantul ar avea deschise procedurile stabilite de Legea nr. 254/2013 și Legea 275/2006. Or, chiar în ipoteza în care o contestație la regimul de executare ar fi fost admisă, nu ar fi existat niciun fel de garanție că deținutul ar fi fost transferat într-un penitenciar mult mai apropiat de domiciliul familiei sale.
Potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate a unei persoane, implică limitări inerente ale vieții sale private și de familie. În același timp, este o parte esențială a dreptului la respectarea vieții de familie al unei persoane private de libertate ca autoritățile să-i permită sau, dacă este necesar, să o ajute să păstreze legătura cu rudele apropiate [Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), 2015, pct. 110]
Refuzul de a transfera un reclamant într-un penitenciar situat mai aproape de locuința părinților săi a constituit o încălcare a art. 8 (Rodzevillo împotriva Ucrainei, pct. 85-87; Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, pct. 831-851). În cauza Polyakova și alții împotriva Rusiei, Curtea a constatat o încălcare a art. 8, având în vedere că dreptul intern aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva abuzurilor legate de distribuția geografică a deținutilor (pct. 116).
În cauza Serce împotriva României, reclamantul, un resortisant turc care executa o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani în România, s-a plâns de refuzul autorităților române de a-l transfera în alt stat membru al Consiliului Europei, și anume Turcia, pentru a executa restul pedepsei acolo, mai aproape de soția și copiii săi. Deși s-a constatat că respectivele condițiile neigienice în care a fost deținut acesta în România, lipsa de activități și a oportunităților de lucru, precum și supraaglomerarea la care a fost supus acesta, i-au încălcat drepturile prevăzute la art. 3, Curtea a confirmat că art. 8 din Convenție nu era aplicabil în cazul cererii sale de transfer interstatal.
Legiuitorul național a optat pentru o reglementare favorabilă persoanelor condamnate, stabilind ca regulă executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu, considerând însă că o asemenea dispoziție normativă nu conduce la recunoașterea unui drept absolut al persoanei condamnate de a fi deținută într-un anumit penitenciar.
Reglementând și posibilitatea unor derogări de la acest principiu, credem că în funcție de intensitatea unei asemenea derogări, tot legiuitorul național ar trebui să creeze și acele mijloace accesibile pentru a susține în continuare legătura dintre persoana condamnată și familia acesteia, deteriorarea acestei legături riscând să genereze compromiterea ireversibilă a procesului de reintegrare socială.
I. Necesitatea recunoașterii unei proceduri interne de reparare a prejudiciului cauzat prin executarea pedepselor privative în condiții care îngreunează posibilitatea unei legături cu mediul de suport
Sesizată în mod repetat cu solicitări de a constata încălcarea imputabilă a art. 8 din Convenția Europene a Drepturilor Omului, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a procedat la analiza unor fapte diverse, reclamate ca veritabile ingerințe nepermise ale autorităților în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie.
Analizând ingerințele în exercitarea dreptului garantat prin dispozițiile art. 8 al Convenției, în mai multe situații, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dispozițiile existente în cadrul normativ intern nu pot fi considerate drept căi eficiente pentru a obține restabilirea dreptului încălcat sau eventuala despăgubire a petentului (art. 197 și urm. din Cauza Iacov Stanciu împotriva României, Cererea nr. 35972/05 sau cauza Micu împotriva României paragraful 70).
Desigur că dispozițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013[1] reglementează o procedură specială, administrativ jurisdicțională, prin care persoanele aflate în stare de detenție pot reclama neregularități generate prin măsurile luate de către administrația penitenciarului privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de acest act normativ.
Scopul căii procedurale introduse în peisajul normativ intern prin această reglementare este acela de a se putea contesta, în termen scurt, măsurile luate de administrația locului de deținere, în legătură cu executarea pedepsei, spre a se putea soluționa în timp util astfel de contestații, în vederea asigurării pentru viitor a unui exercițiu adecvat al drepturilor prevăzute de legea specială.
Deși reglementată în mod detaliat la nivelul legislației naționale, vom observa că procedura de soluționare a unei astfel de plângeri formulate de persoana încarcerată nu permite însă a se analiza dacă petentul a suferit sau nu un prejudiciu moral provocat de ”condițiile de detenție”, reclamate ca necorespunzătoare în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate care, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 254/2013, desfășoară o activitate administrativ – jurisdicțională, iar hotărârile (încheierile) pe care le adoptă în exercitarea acestor atribuții nu sunt unele pur jurisdicționale.
Cu referire expresă la condițiile de detenție, având în vedere trăsăturile procedurii plângerii ce poate fi formulată în condițiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, considerăm că parcurgerea acesteia nu poate reprezenta o condiție de admisibilitate pentru acțiunea având ca obiect acordarea daunelor morale pentru un pretins prejudiciu ce ar fi fost cauzat unei persoane private de libertate în perioada detenției sale, o asemenea cerere putând fi întemeiată atât pe dispozițiile de drept intern, cât și pe dispozițiile convenționale, respectiv art. 2, art.3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Orice interpretare care ar susține excluderea din sfera de competență a instanțelor civile a unor asemenea acțiuni prin care ar trebui să se stabilească nu doar îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, dar și pretinsa încălcare a art. 8 din Convenția europeană, invocată de persoanele condamnate, deci de persoane vulnerabile, aflate în custodia și responsabilitatea autorităților publice, ar echivala cu încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal garantat de art. 6 combinat cu art. 13 al Convenției care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ceea ce ar contraveni oricărei ordini juridice din orice stat al Uniunii Europene.
În acord cu dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, ”Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.”
Ca și celelalte dispoziții generale privind executarea pedepselor privative de libertate, art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 are în vedere și Regulile nr. 24.1 și următoarele din Recomandarea 2006 (2) a Consiliului Europei privind Regulile penitenciare europene. Astfel, la pct. 24.1 se arată necesitatea ca persoanele deținute să comunice cât mai des posibil prin intermediul scrisorilor, telefoanelor sau al altor forme de comunicare cu familiile, alte persoane sau reprezentanți ai organizațiilor din exterior, precum și să primească vizitele acestor persoane.
Aceeași Recomandare, la punctele 24.10, 24.12 prezintă particularități ale acestei comunicări cu lumea exterioară, și anume accesul la ziare, periodice, posturi de radio sau televiziune, precum și comunicarea cu media. Recomandarea arată că autoritățile penitenciare trebuie să asigure persoanelor deținute contactul cu lumea exterioară, fie prin modalități tradiționale, fie prin utilizarea noilor metode de comunicare electronică. Transpunând la nivelul cadrului normativ intern această recomandare și având în vedere costurile mai reduse de implementare a obligației administrației locului de detenție de a asigura comunicarea cu exteriorul, Legea nr. 254/2013 se referă inclusiv la utilizarea comunicărilor electronice.
Fără a mai intra în alte detalii ale reglementării interne, observăm că legiuitorul național are în vedere scopul esențial al executării pedepsei privative de libertate, respectiv formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate, aspecte enunțate chiar prin art. 3 alin. (2) din actul normativ menționat.
Legea națională privind executarea pedepselor privative de libertate mai reglementează ca factor vital în procesul de reintegrare socială executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, menținerea unei legături constante între persoana condamnată și familia acesteia (mediul de suport) fiind facilitată de o asemenea dispoziție.
Deși orientarea legislativă este remarcabilă și constituie premisa unui proces de reintegrare socială încununat de succes, trebuie să remarcăm că nu este reglementat un drept absolut al persoanei condamnate de a executa pedeapsa în penitenciarul cel mai apropiat de domiciliu, aplicarea acestei dispoziții fiind condiționată de mai mulți factori, legea națională enumerând cu titlu exemplificativ: regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.
Prin urmare, deși regula generală ar presupune executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu, în mai multe situații se poate ajunge ca persoana privată de libertate să fie deținută într-un alt penitenciar, uneori situat la o distanță substanțială de locul în care ar putea păstra o legătură constantă cu familia sa sau cu alte persoane din lumea exterioară.
În funcție de motivul care a determinat o asemenea derogare de la regula enunțată de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, persoana privată de libertate poate pretinde o ingerință nepermisă a autorităților naționale în exercitarea dreptului consacrat de art. 8 al Convenției, fiind în primul rând de competența instanțelor naționale să examineze condițiile de existență a prejudiciului moral reclamat și eventuala întindere a acestuia.
O eventuală soluție de respingere ca inadmisibilă a unei cereri formulate în acest sens de o persoană privată de libertate, pe motiv că cererea ar fi de competența judecătorului delegat cu supravegherea privării de libertate, ar putea conduce chiar la reținerea unei încălcări a dreptului de acces la justiție, drept garantat la nivel constituțional.
II. O perspectivă sumară asupra jurisprudenței naționale în domeniul de aplicare al art. 8 al Convenției
După cum am precizat deja, în condițiile unor dezbateri efervescente asupra condițiilor de detenție aflate inclusiv în atenția Ct.E.D.O., instanțele române au fost deja confruntate cu cereri de chemare în judecată prin care persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii au reclamat încălcarea dreptului consacrat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului[2].
Soluțiile pronunțate de instanțele române au fost diverse, complexitatea dreptului la viață familială, intimă și privată impunând uneori chiar o perspectivă multidisciplinară, în funcție de situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, distanța dintre locul executării pedepsei și domiciliul persoanei condamnate, respectiv derogarea de la principiului consacrat de art. 11 alin. (5) al Legii nr. 254/2013 fiind însă mai puțin analizată ca formă de ingerință a autorității naționale în exercitarea dreptului garantat prin art. 8 al Convenției.
În acest sens, vom face referire la sentința penală nr. 3/04 februarie 2016, pronunțată de Judecătoria Botoșani – Secția Civilă[3].
Conform considerentelor acestei sentințe, prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Botoşani sub nr. XXXX/40/2013 în data de xx.xx.xxxx, reclamantul B. I. C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale, pentru grava eroare judiciară comisă.
În motivare, reclamantul a arătat că, în baza mandatului de executare nr. XXX/xx.xx.xxxx, comisia din cadrul Penitenciarului Botoşani i-a schimbat regimul de executare a pedepsei din regim semideschis în regim închis. A contestat mandatul de executare menţionat, care a fost anulat şi s-a emis un nou mandat cu nr. XXXX/xx.xx.xxxx, care prevedea executarea pedepsei închisorii în regim semideschis. În perioada xx.xx.xxxx – xx.xx.xxxx a executat pedeapsa închisorii în regim închis.
În motivarea cererii sale, reclamantul susține că a fost transferat la Penitenciarul Iaşi, ceea ce a dus la îndepărtarea sa de familie. În perioada menţionată i s-a restrâns libertatea de mişcare în penitenciar, întrucât trebuia să stea cu uşile închise la camera unde era cazat, la vorbitor era separat cu geam şi nu putea să-şi strângă copiii şi familia în braţe, a stat printre deţinuţi periculoşi, care aveau pedepse de peste 5 ani închisoare.
În drept, s-au invocat disp. art. 998 şi urm. Cod civil 1864, art. 3 din CEDO.
Pârâtul a formulat întâmpinare, în data de xx.xx.xxxx, prin care a solicitat respingerea ca netemeinică și nelegală a acțiunii. A arătat pârâtul că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin Sentința penală nr. XXXX/xx.xx.xxxx a Judecătoriei Bacău, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. XXX/xx.xx.xxxx a Curții de Apel Bacău. În conformitate cu disp. art. 3 pct. 81 din HG 34/2009[4] Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. În cauză nu poate fi reținut faptul că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, astfel ca temeiul dreptului de reparare a pagubei să-l constituie declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare. Răspunderea statului este limitată doar la prejudiciile cauzate de erori judiciare săvârșite în procesele penale, ceea ce nu s-a dovedit de către reclamant.
A mai arătat pârâtul că reclamantul a invocat ca temei de drept art. 3 din CEDO, fără a indica și proba situațiile arătate.
Tribunalul Botoșani a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoșani.
Pe rolul Judecătoriei Botoșani cauza s-a reînregistrat sub nr. XXXX/40/2013, din data de xx.xx.xxxx.
În data de xx.xx.xxxx, reclamantul condamnat a formulat precizări la acțiune, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei reprezentând despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită comisă. A învederat reclamantul că, din cauza pârâtei, a executat 411 zile în regim de detenție închis, în perioada xx.xx.xxxx-xx.xx.xxxx, la Penitenciarul Iași, unde a fost transferat. În această perioadă nu a putut beneficia de dreptul la muncă și a suferit în fiecare zi, fiindu-i frică pentru viața sa. Din cauza regimului de executare a pedepsei și a condițiilor aspre de detenție s-a îmbolnăvit de mai multe afecțiuni și a suferit și o depresie. A stat în cameră cu mai multe persoane decât a fost normal, fără a beneficia de spațiul fizic minim la care era îndreptățit, conform standardelor europene.
În drept, s-au invocat disp. art. 1349 al. 1 și 2, 1359, 1381, 253 al. 4 Cod civil.
În data de xx.xx.xxxx, pârâtul a formulat răspuns la precizări, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca netemeinică și nelegală a acțiunii, reiterând susținerile din întâmpinare.
A mai arătat pârâtul că reclamantul nu se situează în niciuna din ipotezele reglementate de legiuitor drept cazuri care dau dreptul la repararea pagubei. Răspunderea revine statului, decurgând din raporturile de drept public, în ipotezele strict reglementate de art. 504 din Codul de procedură penală. Astfel, răspunderea statului este circumscrisă celor 2 ipoteze avute în vedere de lege, respectiv arestarea, ca măsură preventivă, și condamnarea definitivă. Existența unei erori judiciare este un element indispensabil pentru angajarea răspunderii statului.
Susține pârâtul că atribuția stabilirii regimului de executare a pedepsei revine comisiei din cadrul penitenciarului. Astfel, calitate procesual pasivă are în cauză Administrația Națională a Penitenciarelor prin Penitenciarul Botoșani. Principiul răspunderii delictuale, prevăzut de art. 1349 și urm. Cod civil, este coroborat cu art. 504 al. 1 din Codul de procedură penală și art. 52 al. 3 din Constituție.
Menționează pârâtul că reclamantul nu a dovedit eroarea judecătorească, astfel că nu sunt incidente dispozițiile privind acordarea despăgubirilor.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii 275/2006[5], Legea 303/2004[6], Codul de procedură civilă.
Pârâtul a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca netemeinică și nelegală a acțiunii, reiterând susținerile din întâmpinare și din răspunsul la precizări. A mai arătat pârâtul că este vorba de o eroare judiciară ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infracțiune, cu condiția ca o asemenea hotărâre să fi fost ulterior desființată sau anulată prin intermediul căilor extraordinare de atac, iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Principala condiție pentru a se aplica disp. art. 538 Cod procedură penală, respectiv art. 3 din protocolul 7 adițional la Convenție vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare. Curtea a statuat că disp. art. 3 din protocolul 7 adițional la Convenție nu se aplică atunci când hotărârea de condamnare nu a fost desființată/anulată pentru descoperirea de fapte noi, ci pentru o nouă calificare a faptelor făcută de instanța superioară.
A mai arătat pârâtul că la data formulării acțiunii erau în vigoare disp. noului Cod civil.
În final, susține pârâtul că în speță, reclamantul nu a făcut dovada erorii judiciare, astfel că nu sunt incidente dispozițiile privind acordarea de despăgubiri de către Statul român prin MFP.
Prin încheierea pronunțată în data de xx.xx.xxxx, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru justa soluționare a cauzei s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială (martorii S. M. fila 53 dosar, M. C. fila 98 dosar, B. O. L. fila 107 dosar) s-a solicitat documentație din partea Penitenciarului Iași, a Penitenciarului Botoşani, şi s-au ataşat dosarele nr. XXXX/180/2011, XXXX/180/2011* ale Judecătoriei Bacău.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de primă jurisdicție a reţinut că reclamantul pretinde, în temeiul art. 998 din Codul civil, prin cererea de la fila 9 obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata de despăgubiri pentru daune morale. Pretinde reclamantul că prin mandatul de executare XXX/2011 Comisia din cadrul Penitenciarului Botoşani i-a schimbat regimul de executare a pedepsei în regim închis în urma unei erori judiciare care s-ar fi produs prin Sentinţa definitivă XXX//2011 din dosarul XXXXX/180/2010.
În temeiul art. 103 din Legea nr. 71/2011[7], răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite.
Dispoziţiile legale incidente în cauză sunt art. 998, 999 din Codul civil de la 1864, pentru perioada anterioară datei de 01.10.2011 şi dispoziţiile art. 1349 din Codul civil după această dată când intră în vigoare acest act normativ.
Reclamantul susține că a contestat mandatul de executare menţionat, care a fost anulat şi s-a emis un nou mandat cu nr. XXXX/xx.xx.xxxx, care prevedea executarea pedepsei închisorii în regim semideschis. În perioada xx.xx.xxxx – xx.xx.xxxx a executat pedeapsa închisorii în regim închis.
Mandatul de executare de la fila 22 consemnează că reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare prin Sentința Judecătoriei Bacău XXX/2011 şi că trebuie să execute, în urma revocării suspendării condiționate a executării unei pedepse de 2 ani aplicată prin Sentința XX/2011 a Tribunalului Militar Iaşi, o pedeapsă totala de 7 ani. Prin Decizia FXXXXX/XX.XX.XXXX s-a dispus executarea acestei pedepse în regim închis.
Sentinţa Judecătoriei Bacău XXX/2011 a fost casată în totalitate de către Curtea de Apel Bacău şi cauza a fost transmisă spre o nouă judecată Judecătoriei Bacău(fila 24).
Din mandatul de executare XXXX/xx.xx.xxxx de la fila 25 rezultă că reclamantul a primit o nouă condamnare de 3 ani în urma rejudecării dosarului. În total, în urma revocării suspendării condiționate a executării unei pedepse de 2 ani aplicată prin Sentința XX/2011 a Tribunalului Militar Iaşi, reclamantul urma să execute 5 ani închisoare.
Reclamantul pretinde că prin condamnarea la 5 ani închisoare prin Sentinţa Judecătoriei Bacău XXX/2011, soluție infirmata în rejudecare în ce privește durata pedepsei aplicate, s-ar fi săvârşit o gravă eroare judiciară, fapta ilicită care i-a cauzat prejudicii în sensul că a executat pedeapsa în regim închis în loc de semideschis.
Instanţa de primă jurisdicție a reținut că nu are competenţa legală de a examina legalitatea şi temeinicia hotărârilor penale. Pentru controlul legalităţii şi temeiniciei sentinţelor şi deciziilor penale există căi ordinare şi extraordinare de atac pe care reclamantul le-a valorificat, se mai reține în motivarea soluției. Instanţa de primă jurisdicție a mai reținut că nu poate examina, în această procedură, legalitatea regimului de executare a unei pedepse.
LEGE Nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevedea în art. 22: (1) Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani.
Art. 28 din acelaşi act normativ prevede că: Împotriva modului de stabilire a regimului de executare persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul de executare a pedepsei stabilit. Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Din încheierea judecătorului delegat de la fila 26 rezultă că reclamantul a valorificat şi acest drept.
Nu au fost invocate dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală şi nici nu sunt incidente astfel de dispoziţii, având în vedere că nu s-a dovedit pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare.
Din fișa privitoare la condamnările în primă instanță, a condamnărilor definitive și a mandatelor de executare, depusă a fila 68, rezultă că pe numele reclamantului fusese emis un mandat de executare cu numărul XXXX/xx.xx.xxxx pentru o pedeapsă de 6 ani închisoare ce începe la data de xx.xx.xxxx și încetează la xx.xx.xxxx, mandat care a fost anulat în urma contopirii pedepselor la data de xx.xx.xxxx. Prin urmare, este exclusă orice posibilă eroare la stabilirea regimului de detenție.
Constatând lipsa faptei ilicite, element esențial al condițiilor generale de răspundere civilă, instanța civilă nu a mai analizat îndeplinirea celorlalte condiții, acest lucru fiind de prisos, respingând cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru acest pretins prejudiciu, constatând că nu sunt incidente referirile la art. 998 din Codul civil.
Prin precizările de la fila 28 din dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Botoșani reclamantul își mărește câtimea pretenției de la 50000 lei la 150000 lei și modifică și cauza cererii de chemare în judecată. Arată reclamantul că pretenția sa se întemeiază pe dispozițiile art. 1349,1359, 1381 din Codul civil, prejudiciul moral care trebuie reparat rezultă din îmbolnăvirea provocată de regimul aspru de detenție și sunt enumerate mai multe afecțiuni medicale. Mai arată reclamantul că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ar fi nu numai regimul de detenție nelegal stabilit în Penitenciarul Iași, regim închis în loc de semideschis, în perioada xx.xx.xxxx-xx.xx.xxxx ci și faptul că a fost cazat în cameră cu mai multe persoane decât ar fi fost normal, fără a beneficia de minimul de spațiu fizic.
Pentru considerentele arătate mai sus, instanța a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către pârât la stabilirea regimului de detenție.
În ce privește cea de a doua fapta ilicită pretins a fi fost săvârșită în această perioadă de detenție, faptul că a fost cazat în cameră cu mai multe persoane decât ar fi fost normal, fără a beneficia de minimul de spațiu fizic, au fot analizate probele administrate în cauză.
Deși cererea nu este foarte riguros formulată și motivată, din înscrisul de la fila 28 rezultă clar că reclamantul cere obligarea pârâtului la plata de despăgubiri și pentru condiții de detenție necorespunzătoare.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a răspuns acestor precizări prin înscrisul de la fila 39 și prin concluziile de la fila 115, arătând că nu are calitate procesuală pasivă pentru că regimul de detenție este stabilit de comisia special constituită în cadrul penitenciarului. Mai arată că statul nu răspunde pentru modul de îndeplinire a obligațiilor de către celelalte organe sau instituții de stat, ci numai pentru erorile judiciare așa cum dispune art. 96, alin. 1) din Legea 303/2004. Nu se face nicio apărare cu privire la lipsa spațiului fizic minim necesar invocat de reclamant iar pe fondul cauzei se fac apărări numai cu privire la lipsa dovezilor privind eroarea judiciară invocată de reclamant.
Prin încheierea pronunțată în data de xx.xx.xxxx, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a cerceta fondul cauzei, s-a solicitat Penitenciarului Iași să comunice câte persoane au fost cazate în celula în care a executat pedeapsa și reclamantul în perioada 2010-2013. Din răspunsul Penitenciarului Iași (fila 211) rezultă că în perioada xx.xx.xxxx-xx.xx.xxxx reclamantul a executat pedeapsa în regim închis în această unitate, în mai multe perioade de timp și că a fost cazat împreună cu alți 9 respectiv, 25 de deținuți în celule care aveau capacitatea legală de cazare pentru 7 sau 8 persoane depășindu-se capacitatea de a caza cu pana la 325%. Mai arată Penitenciarul Iași că a formulat numeroase propuneri de transfer pe fondul supraaglomerării și al încălcării normelor minime obligatorii la cazare. În condițiile în care capacitatea legală a unității era de 769 de deținuți erau cazați efectiv 1521 de deținuți. Rezultă fără dubiu din informațiile furnizate că spațiul de cazare a fost insuficient. Timp de 31 de luni reclamantul a executat pedeapsa, fiindu-i încălcate drepturile stabilite prin Ordinul Ministrului Justiției 433/2010[8].
Prin adresa Administrației Naționale a Penitenciarelor nu s-au oferit soluții, nu s-a aprobat cererea de transfer cu motivarea că toate unitățile din subordine se confruntă cu problema supraaglomerării.
Aceste date au fost comunicate și pârâtului pentru a formula un punct de vedere însă nici de această dată nu s-a dat un răspuns.
Din situația prezentată de Penitenciarul Iași rezultă o imposibilitate a respectării dispozițiilor:
Art. 1 din Ordinul nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate pe durata celor 31 de luni în care reclamantul a executat pedeapsa în această unitate: (1) Spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație. (2) Camerele de cazare și celelalte încăperi destinate persoanelor private de libertate trebuie să dispună de iluminat natural, de instalațiile necesare asigurării iluminatului artificial și să fie dotate cu utilități igienico-sanitare și instalații de încălzire. (3) Camerele de cazare din penitenciarele existente trebuie să asigure: a) cel puțin 4 metri pătrați (m2) pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranță.
S-a reținut de instanță că reclamantul a suportat o gravă situație de supraaglomerare. Astfel, din informațiile prezentate de Penitenciarul Iași, fiecare dintre persoanele deținute în celulele reclamantului dispunea de un spațiu de 1,26 m2.
În consecință, instanța a dat curs solicitărilor petentului în această procedură, în sensul de a fi despăgubit pentru suferințele îndurate pentru perioada în care condițiile de detenție nu au fost corespunzătoare, din două motive:
1. Procedura reglementată de art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu diferă substanțial de cea anterioară, a Legii 275/2006, reglementare cu privire la care însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu este eficientă pentru a obține restabilirea dreptului încălcat sau eventuala despăgubire a petentului (art. 197 și urm. din CAUZA IACOV STANCIU împotriva ROMÂNIEI (Cererea nr. 35972/05) sau cauza Micu împotriva României paragraful 70);
2. Parte în cauză este Statul Român, care este în culpă în ceea ce privește nerespectarea drepturilor petentului, întrucât este vorba de o chestiune de politică statală ce depășește cu mult posibilitățile efective ale administrației locului de deținere de a lua măsuri concrete pentru respectarea drepturilor petentului.
În opinia instanței, Statul Român are legitimitate procesuală pasivă în vederea obligării sale pentru a-i plăti despăgubiri petentului, fiind singurul responsabil că nu a efectuat demersurile necesare în vederea dotării centrelor de deținere cu spații corespunzătoare, deși se impunea așa cum rezultă din răspunsurile date de Administrația Națională a Penitenciarelor.
Instanța de primă jurisdicția nu a mai examinat și celelalte fapte reclamate de reclamant: restrângerea libertății de mișcare în penitenciar; închiderea ușilor de la celulă; programul de vizită, faptul că a fost cazat cu deținuți periculoși și faptul că nu a beneficiat de dreptul de a munci, reținând că pentru astfel de pretinse încălcări reclamantul avea deschise procedurile stabilite de: Legea nr. 254/2013 și Legea 275/2006.
Inexistența dovezilor privind latura materială a prejudiciului încercat de reclamant nu poate conduce la respingerea acțiunii acestuia, în condițiile existenței unui prejudiciu moral și îndeplinirii tuturor celorlalte condiții legale ale răspunderii delictuale din partea pârâtului, cum s-a arătat mai sus, a cărui cuantificare este lăsată la aprecierea instanței.
Întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul existenței prezumției că respectivele condiții de detenție necorespunzătoare i-au cauzat persoanei afectate un prejudiciu moral. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților (a se vedea, Ananyev și alții împotriva Rusiei, pct. 229, 10 ianuarie 2012, cu trimiterile suplimentare).
Chiar dacă nu s-a făcut dovada că afecțiunile medicale invocate de reclamant au fost provocate de condițiile de detenție, nu se poate reține că un deținut care timp de 31 de luni a beneficiat de un spațiu în celulă de 1,26 m2 nu a suferit niciun prejudiciu moral si că aceste condiții corespund cerinței respectării demnității deținutului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări ale art. 3 din Convenție în legătură cu condițiile de detenție care au existat de-a lungul anilor în penitenciarele din România, mai ales supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare și lipsa asistenței medicale corespunzătoare (a se vedea, printre alte cauze, Bragadireanu, citată anterior; Petrea împotriva României, nr. 4792/03, 29 aprilie 2008; Gagiu împotriva României, nr. 63258/00, 24 februarie 2009; Coman împotriva României, nr. 34619/04, 26 octombrie 2010; Dobri împotriva României, nr. 25153/04, 14 decembrie 2010.
În ceea ce privește culpa, răspunderea delictuală se antrenează și pentru culpa cea mai ușoară, în speță pentru neasigurarea unor condiții de detenție adecvate, conforme cu normele europene. Chiar dacă reclamantul ar fi avut acces la activități pe linie educativă și psihologică și beneficia de un program zilnic de plimbare, aceste aspecte nu înlătură suferințele provocate de petrecerea a celei mai mari părți din zi într-un spațiu supraaglomerat.
Cuantumul daunelor morale a fost stabilit prin apreciere, avându-se în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
În anumite cazuri, atunci când suprapopularea din celule atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu dintr-un penitenciar poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare în aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3 din Convenție, jurisprudența Curții Europene fiind constantă în acest sens .
Pentru aceste considerente, instanța de fond a reținut că sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale a paratului, a admis în parte cererea și a obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 10000 de lei cu titlul de despăgubiri pentru daune morale.
* * *
Fără a formula o critică de substanțialitate față de conținutul soluției prezentate mai sus, observăm că unul din elementele esențiale ale prejudiciului moral reclamat de persoana privată de libertate a constat în îndepărtarea de familie, în considerarea regimului de executare închis fiind obligată să stea cu uşile închise la camera unde era cazată, la vorbitor era separat cu geam şi nu putea să-şi strângă copiii şi familia în braţe.
Observăm că se reclamă inclusiv executarea pedepsei la o distanță considerabilă de domiciliul familiei, neexistând un loc de detenție mai apropiat de domiciliu pentru executarea pedepsei în regim închis.
Deși instanța sesizată nu a mai examinat acest element al prejudiciului moral reclamat, reținând că pentru astfel de pretinse încălcări reclamantul avea deschise procedurile stabilite de: Legea nr. 254/2013 și Legea 275/2006, chiar în ipoteza în care o contestație la regimul de executare ar fi fost admisă iar reclamantul ar fi continuat să execute pedeapsa închisorii în regim semideschis, credem că nu ar fi existat niciun fel de garanție că ar fi fost transferat într-un penitenciar mult mai apropiat de domiciliul familiei sale.
Apreciem că era necesară o analiză a temeiniciei cererii formulate, instanța civilă având obligația de a verifica dacă într-o asemenea situație, mutarea petentului într-un penitenciar îndepărtat de domiciliul familiei sale ar fi reprezentat un prejudiciu reparabil prin acordarea unor daune morale sau dacă, dimpotrivă un asemenea transfer într-o altă unitate de deținere care poate asigura executarea pedepsei în regim închis, este în primul rând consecința activității culpabile a persoanei condamnate.
Este momentul să reiterăm că transferul unei persoane condamnate într-un alt penitenciar nu este numai consecința unei modificări a regimului de executare, ci poate avea numeroase cauze, de la diminuarea supraaglomerării, la necesitatea acordării unei asistențe medicale corespunzătoare în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor sau într-o altă unitate medicală cu asigurarea pazei corespunzătoare.
III. O posibilă încălcare de către statul român a dreptului la viaţă privată şi de familie, garantat de articolul 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
În cauza Bechi împotriva României (cauza CEDO nr. 17412/16), reclamantul invocă, printre alte articole, încălcarea de către statul român a dreptului la viaţă privată şi de familie, garantat de articolul 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenţia).
În fapt, reclamantul susţine în plângerea adresată CtEDO că din cauza bolii de care suferă, a fost încarcerat pe secţii dedicate deţinuţilor bolnavi, în condiţii precare şi fără posibilitatea de a primi vizite din partea familiei în detenţie, din cauza distanţei între penitenciare şi domiciliul său.
La 17 ianuarie 2020, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Târgu Ocna. iar la data de 5 martie 2021 la penitenciarul Constanţa – Poarta Albă. Reclamantul susţine că a fost deţinut în secţii izolate ale celor două penitenciare. Totodată, au fost reclamate şi condiţiile de detenţie din penitenciarele în care a fost deţinut.
În temeiul articolului 8 din Convenţie, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la viaţă privată şi de familie din cauza imposibilităţii de a primi vizite din partea familiei sale întrucât a fost transferat în penitenciare aflate la marc distanţă de domiciliul său.
Spre deosebire de situația avută în vedere de Judecătoria Botoșani în cauza prezentată mai sus, în cazul reclamantului Bechi, se poate observa că transferul acestuia în penitenciare situate la mare distanță de domiciliul familiei sale a fost consecința necesității acordării unui anumit tratament care nu putea fi asigurat decât în anumite unități de detenție, nu a modificării regimului de executare a pedepsei închisorii.
Între necesitatea acordării unui tratament adecvat și necesitatea asigurării unei legături consistente cu mediul de suport, autoritățile naționale au considerat că se impune garantarea dreptului de acces la minime servicii medicale, diagnosticul prezentat de reclamant prezentând riscuri extrem de serioase chiar pentru viața acestuia. În esență, în cazul acestui reclamant, transferul într-un alt penitenciar are loc pentru motive de ordin medical, autoritățile naționale având obligația de a garanta dreptul la asistență medicală al oricărei persoane private de libertate, indiferent de regimul de executare în care se află. Observăm deci că în acest caz, o eventuală contestație a regimului de executare în condițiile Legii nr. 254/2013 nu ar fi condus în niciun caz la modificarea situației persoanei condamnate la pedeapsa închisori, argumentul conform căruia reclamantul ar avea deschise procedurile stabilite de Legea nr. 254/2013 neputând fi primit.
Desigur că nu se poate impune autorităților naționale să asigure toate condițiile necesare unui tratament corespunzător în toate unitățile de detenție, rețeaua medicală a A.N.P incluzând un număr sensibil redus de spitale în care se pot asigura condiții minime de tratament, însă chiar și pentru persoanele transferate în penitenciare – spital aflate la mare distanță de domiciliu, autoritățile trebuie să reglementeze moduri de menținere a legăturii dintre deținut și familia acestuia, folosirea periodică a unor moduri de comunicare electronică la distanță reprezentând un mijloc a cărui eficiență a fost cu prisosință demonstrată în perioada pandemiei. Chiar dacă folosirea unor asemenea modalități de comunicare impune uneori cheltuieli substanțiale pentru autorități, garantarea legăturii persoanei private de libertate cu mediul ei de suport justifică o asemenea alocare de resurse financiare. În același timp, folosirea acestor mijloace tehnice ar trebui să aibă caracter temporar, neputând înlocui total prezența fizică a membrilor familiei alături de persoana condamnată cu ocazia unor vizite periodice. Autoritățile de resort ar trebui să aibă în vedere și modalități prin care se poate asigura prezența fizică a membrilor familiei chiar în situația în care locul de detenție se află la o distanță considerabilă.
V. Orientări jurisprudențiale ale CtEDO în analiza incidenței art. 8 al Convenției
Potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate a unei persoane, implică limitări inerente ale vieții sale private și de familie.
În același timp, tot în mod constant s-a reținut că este o parte esențială a dreptului la respectarea vieții de familie al unei persoane private de libertate ca autoritățile să-i permită sau, dacă este necesar, să o ajute să păstreze legătura cu rudele apropiate [Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), 2015, pct. 110].
În acest context, Curtea a subliniat ca și legislatorul român, principiul reinserției, și anume reintegrarea în societate a unei persoane condamnate .
Orice ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie trebuie justificată în sensul art. 8 § 2 din Convenție. În special, orice lege pe care se bazează restrângerea vizitelor din partea familiei trebuie să îndeplinească cerința privind „calitatea legii” prevăzută la art. 8.
Într-o serie de cauze îndreptate împotriva Rusiei, Curtea a constatat că această cerință nu a fost îndeplinită din cauza faptului că legea conferea autorității, care rămânea responsabilă de cauza penală, putere discreționară nelimitată de a aproba sau de a refuza vizite în penitenciare și nu prezenta niciun element care să limiteze întinderea puterii discreționare și modul de exercitare a acesteia. Curtea a considerat așadar că o astfel de lege l-a lipsit pe deținut de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului sau abuzului la care au dreptul cetățenii în temeiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Kungurov împotriva Rusiei, 2020, pct. 18-20).
S-a acceptat în aceeași jurisprudență a Ct.E.D.O. că anumite măsuri de control asupra contactelor cu lumea exterioară ale persoanelor private de libertate sunt necesare și nu sunt în sine incompatibile cu Convenția (Aliev împotriva Ucrainei, 2003, pct. 187; Kyriacou Tsiakkourmas și alții împotriva Turciei, 2015, pct. 303). Astfel de măsuri pot include limitări ale numărului de vizite din partea familiei, supravegherea acestor vizite, iar dacă acest lucru este justificat de natura infracțiunii și caracteristicile individuale specifice ale unei persoane private de libertate, persoana poate fi supusă unui regim special de executare a pedepsei sau unui regim special de vizite (Hagyóîmpotriva Ungariei, 2013, pct. 84).
Curtea nu a constatat nici o ingerință din partea statului în exercitarea drepturilor conferite de art. 8 persoanelor private de libertate în situațiile în care acestea nu au adus probe suficiente că au formulat cereri pentru vizite din partea familiei sau alte mijloace ori modalități de comunicare cu familiile și prietenii lor, despre care susțineau că nu li s-au aprobat (Kyriacou Tsiakkourmas și alții împotriva Turciei, 2015, pct. 304).
În acest context, este necesar să se facă deosebire între aplicarea unui regim special de executare a pedepsei sau un regim special de vizite în cursul cercetării penale, caz în care măsurile ar putea fi considerate în mod rezonabil necesare pentru atingerea scopului legitim urmărit, și aplicarea extinsă a unui astfel de regim. În acest scop, necesitatea extinderii aplicării regimului special trebuie evaluată cu cea mai mare atenție de către autoritățile competente [Enea împotriva Italiei (MC), 2009, pct. 125- 131; Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), 2015, pct. 124].
O parte esențială a dreptului unei persoane private de libertate la respectarea vieții de familie constă în sprijinirea acesteia în vederea menținerii legăturii cu rudele sale apropiate [Messina împotriva Italiei (nr. 2), pct. 61; Kurkowski împotriva Poloniei, pct. 95; Vintman împotriva Ucrainei, pct. 78].
Curtea europeană a acordat o importanță deosebită recomandărilor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT), în care a subliniat că regimurile de executare a pedepselor privative de libertate de lungă durată „ar trebui să vizeze compensarea într-o manieră pozitivă și proactivă a efectelor de desocializare ale pedepsei privative de libertate” [Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), pct. 144].
Restricțiile precum limitarea numărului de vizite din partea familiei, supravegherea acestor vizite și impunerea persoanei private de libertate a unui regim special de detenție sau a unor aranjamente speciale de vizită constituie o ingerință în drepturile garantate acesteia la art. 8 [Piechowicz împotriva Poloniei, pct. 212; Van der Ven împotriva Țărilor de Jos, pct. 69; Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), pct. 106 și 146; Mozer împotriva Republicii Moldova și Rusiei (MC), pct. 193-195; Vidish împotriva Rusiei, pct. 40].
De asemenea, extrem de relevant este că refuzul de a transfera un reclamant într-un penitenciar situat mai aproape de locuința părinților săi a constituit o încălcare a art. 8 (Rodzevillo împotriva Ucrainei, pct. 85-87; Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, pct. 831-851). În cauza Polyakova și alții împotriva Rusiei, Curtea a constatat o încălcare a art. 8, având în vedere că dreptul intern aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva abuzurilor legate de distribuția geografică a deținuților (pct. 116).
În contextul transferurilor intra-statale, deși autoritățile naționale dispun de o marjă amplă de apreciere în ceea ce privește executarea sentințelor, această putere discreționară nu este absolută, în special în ceea ce privește distribuția populației penitenciare (Rodzevillo împotriva Ucrainei, pct. 83).
Abordând problema executării pedepsei la mare distanță de domiciliu, Curtea europeană s-a pronunțat, de asemenea, cu privire la cererile de transfer interstatal al persoanelor condamnate.
În cauza Serce împotriva României, reclamantul, un resortisant turc care executa o pedeapsă cu închisoarea de 18 ani în România, s-a plâns de refuzul autorităților române de a-l transfera în alt stat membru al Consiliului Europei, și anume Turcia, pentru a executa restul pedepsei acolo, mai aproape de soția și copiii săi. Deși s-a constatat că respectivele condițiile neigienice în care a fost deținut acesta în România, lipsa de activități și a oportunităților de lucru, precum și supraaglomerarea la care a fost supus acesta, i-au încălcat drepturile prevăzute la art. 3, Curtea a confirmat că art. 8 din Convenție nu era aplicabil în cazul cererii sale de transfer interstatal.
În 2007, reclamantul a depus o cerere la Ministerul Justiției din România în temeiul prevederilor Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate, prin care solicita executarea restului pedepsei într-un penitenciar din Turcia. Reclamantul a susținut că solicitase să fie transferat pentru a fi mai aproape de familie, care locuiește în condiții umile într-un sat.
Ministerul Justiției din România a dat curs cererii reclamantului și a demarat procedurile de transfer. Ca urmare, la 5 iunie 2007, Tribunalul din Ankara a recunoscut hotărârea instanței române, care îl condamnase pe reclamant și a hotărât ca restul de pedeapsă sa fie executat în Turcia. La 4 februarie 2008, cererea de transfer a reclamantului a fost înaintată Curții de Apel București.
Reclamantul a susținut în fața Curții că transferul ar putea avea loc în conformitate cu convenția semnată între România și Turcia și că i-ar permite să își vadă copiii și să primească vizite din partea familiei, care i-ar furniza hrana și tratamentul necesar pentru diabet.
În hotărârea din 4 aprilie 2008, Curtea de Apel București a respins cererea de transfer a reclamantului pe motiv că Turcia are prevederi mult mai puțin severe privind eliberarea condiționată, ceea ce ar putea conduce la eliberarea reclamantului după o perioadă mai scurtă de timp. Astfel, nu s-ar îndeplini scopul punitiv și educațional al pedepsei.
La 15 decembrie 2011, Curtea de Apel București a respins, din aceleași motive, noua cerere.
În principal, reclamantul, cetățean turc încarcerat în România, s-a adresat Ct EDO, afirmând încălcarea dreptului la viața privată și de familie, întrucât nu a putut să păstreze legătura cu soția și cei patru copii, din cauză că autoritățile române i-au refuzat transferul pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din Turcia.
Curtea a considerat că problema esențială ridicată de această cauză este dacă refuzul autorităților române de a accepta transferul reclamantului în Turcia intră sub incidența vreunui articol din Convenție.
Curtea a observat că nu există nici o dovadă că legislația românească conferă reclamantului dreptul de a fi transferat în Turcia și că reclamantul nu a făcut trimitere la nici o prevedere legală relevantă, care ar indica existența acestui drept. De asemenea, nicio instanță internă nu i-a aprobat reclamantului un ordin de transfer. Prin urmare, în temeiul legislației românești, nu se poate susține că acesta are dreptul material de a fi transferat în țara de origine.
În opinia Ct EDO, în timp ce prevederile acordurilor internaționale pot da naștere la drepturi individuale protejate prin Convenție, fie în cazul în care prevederea este direct aplicabilă, fie în cazul în care legislația internă necesară care o aplică a fost promulgată, prevederile Convenției dintre România și Turcia s-au limitat la crearea unui cadru procedural interstatal privind transferul persoanelor condamnate și nu generează drepturi materiale individuale per se.
Ca și dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, aceste instrumente internaționale nu cuprind obligația statelor semnatare de a da curs cererii de transferare. Deși convenția cuprinde motivele de refuz a unui transfer, aceasta nu obligă autoritățile române să se pronunțe în favoarea cererilor de transferare ale reclamantului.
În considerentele hotărârii, Curtea europeană a reamintit, referitor la refuzul de a autoriza transferul reclamantului în Turcia, că niciun text din CvEDO nu acordă persoanelor private de libertate dreptul de a alege locul de detenție și că despărțirea și distanța de familie sunt o consecință inevitabilă a detenției, ca urmare a exercitării de către statul român a prerogativelor privind sancțiunile penale.
De asemenea, în același sens, în cauza Palfreeman împotriva Bulgariei, referitoare la refuzul autorităților de a transfera un deținut într- un stat nemembru al Consiliului Europei (Australia), Curtea a subliniat faptul că în Convenție nu se prevede un drept al deținuților de a-și alege locul de detenție (pct. 36) și a examinat problema aplicabilității art. 8, în lumina dispozițiilor tratatului bilateral relevant privind transferul deținuților condamnați (pct. 33- 36).
* * *
Se poate observa că legiuitorul național a optat pentru o reglementare favorabilă persoanelor condamnate, stabilind ca regulă executarea pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu, considerând însă, în acord cu jurisprudența CtEDO la care ne-am referit anterior, că o asemenea dispoziție normativă nu conduce la recunoașterea unui drept absolut al persoanei condamnate de a fi deținută într-un anumit penitenciar.
Reglementând și posibilitatea unor derogări de la acest principiu, credem că în funcție de intensitatea unei asemenea derogări, tot legiuitorul național ar trebui să creeze și acele mijloace accesibile pentru a susține în continuare legătura dintre persoana condamnată și familia acesteia, deteriorarea acestei legături riscând să genereze compromiterea ireversibilă a procesului de reintegrare socială.
Desigur că menținerea unei asemenea legături în situația în care persoana condamnată este încarcerată într-un penitenciar îndepărtat, depinde de mai mulți factori, unul extrem de întâlnit fiind chiar posibilitatea materială a membrilor de familie ai persoanei condamnate de a se deplasa pe distanțe considerabile. Acest aspect nu poate fi însă un impediment absolut, administrația locală de la domiciliul persoanei condamnate putând recurge la efectuarea unor alocări de resurse financiare în acest sens.
Prezența în orice penitenciar a unei persoane condamnate care nu primește niciun fel de vizită din partea familiei într-un interval considerabil de timp, ar trebui să impună efectuarea unor verificări de fond din partea asistentului social care își desfășoară activitatea în acel loc de detenție, neexistând în prezent niciun impediment legal în calea colaborării acestuia cu serviciul de asistență socială de la domiciliul familiei persoanei deținute. O asemenea colaborare a celor două categorii de asistenți sociali ar conduce rapid la depistarea cauzei pentru care persoana condamnată nu mai primește vizite din partea familiei și la căutarea unor posibilități de remediere a situației.
În măsura în care lipsa vizitelor este cauzată de dificultățile de ordin material cu care se confruntă familia condamnatului, credem că o asemenea dificultate poate fi ușor înlăturată prin implicarea autorităților locale, acestea având posibilitatea unor alocări de resurse financiare sau chiar a punerii la dispoziție a unui mijloc de transport într-un anumit interval (spre exemplu atunci când la nivelul penitenciarului este organizată o ”zi a porților deschise”).
Chiar dacă o asemenea modalitate de acțiune ar justifica alocarea unor resurse materiale suplimentare, credem că facilitarea în acest mod a unei legături dintre persoana condamnată și familia acesteia ar fi de natură să contribuie într-o măsură consistentă la procesul de reintegrare socială și la reducerea riscului de recidivă.
[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 514/14 august 2013;
[2] 8 din Convenție: ”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
[3] Accesibilă la adresa jurisprudența.com;
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 52 /28 ianuarie 2009;
[5] Publicată în Monitorul Oficial nr. 627/20 iulie 2006;
[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 826/13 septembrie 2005;
[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 409/10 iunie 2011;
[8] Publicat în Monitorul Oficial nr. 157/11 martie 2010;
Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
