Partajul succesoral – între tradiție şi modernitate. Să împărțim altfel! Partea I
4 noiembrie 2022 | Liliana Cătălina ALEXE
Liliana Cătălina Alexe
1. Introducere
Ideile ce urmează au fost susţinute în comunicarea ştiinţifică din cadrul Conferinţei internaționale de drept, studii europene și relații internaționale organizată de Facultatea de Drept, Universitatea Titu Maiorescu, Ediția a X-a, din 12 – 13 mai 2022, ce a avut ca tema ”Drept, studii europene și relații internaționale – Universalitatea patentă a dreptului succesoral. Lex succesionis între tradiție legislativă și valori moderne”, materialul fiind publicat în volumul conferinţei – Editura Universul Juridic.
Despre împărțirea succesiunii s-a vorbit mult.
Dacă aruncăm o privire în istoricul Codului Civil (art. 953 – art. 1163 fiind dispozițiile normative ce tratează moștenirea) și ale Codului de procedură civilă (art. 980 – 996 tratând procedura partajului judiciar) am putea spune că nu ar mai exista aspecte (litigioase) care să ne surprindă.
Dar temele mari, majore cum este cea care face obiectului prezentului material vor cere mereu spațiu de tratare și de analiză.
Orientările jurisprudențiale (unele notabile) ne determină să începem să cugetăm (din nou) asupra acestui vechi concept juridic – moștenirea și modul în care este împărțită.
Partajul (atunci când intră în controlul și sub puterea instanței) pare să fie unul lung, poate chiar nejustificat de lung, rolul activ al judecătorului (de împăciuitor, conferit expres de dispoziția din art. 983 CPC, ce se adaugă celui atribuit de art. 21 din același cod, ca îndatorire cu valoare de principiu fundamental al procesului civil) pare de mult a fi complet depășit, părțile fiind de cele mai multe ori în conflict deschis (împărțirea prin bună învoială fiind un deziderat greu de atins).
După aprecierea proprie, în această materie nu există un tipar pentru toate speţele întâlnite în practică, ci soluția practică poate fi diferită de la caz la caz în funcție de cererile formulate de părți şi de informațiile pe care acestea le furnizează, de multe ori ele însele fiind în necunoştinţă de cauză.
Menținerea contactului cu practica are un aport considerabil, pentru că oricât am cunoaște opiniile doctrinare sau instituțiile de drept succesoral ar rămâne dificil să ne dăm seama care sunt problemele), instanțele fiind cele care lămuresc aspectele controversate.
Iar opoziția dintre noțiunea de „drept teoretic” sau „abstract” și noțiunea de „drept viu” sau „concret” nu datează de ieri”[1].
Problema juridică abordată (în speţele apreciate ca relevante) este sintetizată (prin preluarea considerentelor decisive din hotărâre), urmată de expunerea de opinii proprii, ale autorului (în completarea celor expuse de instanțe sau opinii concurente cu acestea) și poate constitui o sursă de exemple concrete, de reguli de drept (succesoral) ce servesc ca bază hotărârii judiciare.
2. Includere în masa succesorală a părţilor sociale. Calificarea mențiunii din actul constitutiv – în cazul decesului unuia dintre asociați toate părțile sociale ce le deține în societate vor reveni de drept celuilalt asociat.
Instanțele de fond au inclus în masa succesorală părţile sociale din societatea C. 2000 S.R.L.; în recurs se depune actul constitutiv.
Potrivit mențiunii din act, în cazul decesului unuia dintre asociați toate părțile sociale ce le deține în societate vor reveni de drept celuilalt asociat.
Instanța a apreciat că mențiunea din actul constitutiv are valoarea unui legat, care, pentru a produce efecte, trebuie să îndeplinească cerințele de formă imperativ stabilite de lege pentru validitatea sa. Or, înscrisul care cuprinde dispoziția menționată (o variantă incompletă și nesemnată a actului constitutiv al societății C. 2000 SRL) nu valorează nici testament olograf (care trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului), nici testament autentic (autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii), nici testament privilegiat.
Curtea, în recurs, a apreciat corectă soluția instanțelor de fond de includere în masa succesorală a părţilor sociale[2].
NOTA AUTORULUI:
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care urmează să dobândească la decesul său, cu titlu gratuit, anumite bunuri determinate din moştenire.
Valoarea de legat (evident cu titlu particular potrivit definiției din art. 1057 Cod civil) dată unui astfel de mențiuni inserate în actul constitutiv nu este la adăpost de critică.
În primul rând, sunt încălcate dispozițiile din art. 984 alin. 2 Cod civil potrivit cu care „liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament”.
Coroborând dispoziția imperativă anterior redată cu definiția testamentului din art. 1034 din cod – actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă – putem afirma că legatul ar trebui să fie principala dispoziție testamentară, ceea ce nu este situația înscrisului reprezentat de actul constitutiv al unei societăți comerciale.
Observând și regimul juridic al actului constitutiv din Titlul II, Capitolul I, art. 5 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale (act încheiat sub semnătură privată, semnat de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori, înregistrat la oficiul registrului comerțului) suntem departe de a considera mențiunea în discuție ca fiind un legat când actul ce o constată nu este nici personal, nici unilateral.
În al doilea rând, a primi interpretarea din litigiu înseamnă, în fapt, accepta că se poate dispune pentru cauză de moarte prin orice înscris, suficient fiind să există o manifestare de voință fermă prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj și să fie desemnat legatarul, ceea ce nu poate fi acceptat.
Rigorile (de formă) ale legii civile sunt încălcate.
3. Calitatea procesuală activă a Asociaţiei de Proprietari în formularea cererii de împărțeală judiciară. Invocarea calității acesteia de creditor al moștenitorului – pârât în procedura de executare silită. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune
Litigiul supus analizei s-a înregistrat pe rolul Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la data de 29.06.2018, între pârâtă şi Asociaţia de Proprietari existând debite cu privire la cotele de întreținere.
În esență, instanța de fond a arătat că reclamanta in calitate de creditor al paratei in cadrul procedurii de executare silita are calitate procesuala activa de chemare in judecata, întrucât acțiunea formulată nu privește un drept strict personal, dispozițiile art. 974 Cod Civil 1864, potrivit cărora creditorii pot executa toate drepturile si acțiunile debitorului lor, afara de acela care ii sunt exclusiv personale, fiind pe deplin respectate în cazul acțiunii prin care se solicita dezbaterea succesiunii, mai ales ca in cauză nu se pune problema vreunui pasiv al succesiunii in caz de acceptare.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată, în condiţiile în care executarea silită se desfăşoară în baza unor titluri executorii constând în sentinţe civile, neputându-se invoca în cadrul cererii de dezbatere a succesiunii şi partajului prescripţia dreptului material la acţiune pentru sumele constatate prin hotărârile judecătoreşti, întrucât astfel s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a acestora. Pe de altă parte, nu se poate invoca în cadrul acestei proceduri nici prescripţia dreptului de a obţine executare, apelanta-pârâta având în acest sens alte pârghii procesuale[3].
NOTA AUTORULUI
În completare, adaug:
Deși nu sunt arătate, pârghiile procesuale la care se referă instanța de apel sunt cele asigurate prin intermediul contestației la executare (art. 711 și urm. CPC), acesta fiind mijlocul procedural specific executării silite ce asigură legalitatea executării silite.
Potrivit art. 711 alin. 4 CPC, împărțirea bunurilor proprietate comuna pe cote părți sau în devălmășie poate fi hotărâtă la cererea părții interesate si în cadrul judecării contestației la executare.
De subliniat, este însă faptul că Asociaţia de Proprietari, în calitate de creditor nu poate să promoveze o contestație la executare solicitând partajul, ea putând doar să intervină pe cale reconvențională într-o contestație la executare formulată de debitor, contestația la executare fiind inadmisibilă.
Or, în atare situație, în mod corect creditoarea asociație din cauză a formulat o acțiune pe dreptul comun.
4. Moștenitorul aflat în afara țării. Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii
Conform dispozițiilor art. 2522 Cod civil, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii se poate realiza numai pentru motive temeinice.
Decizia pronunțată de tribunal reţine: „ (…) faptul că apelanta a fost plecată în străinătate, dar totuși revenea periodic în țară, având posibilitatea de a depune demersuri, nu conduce la admiterea cererii sale, în condițiile în care numitul tatăl a decedat la data de 30.01.2014, iar apelanta a arătat că a aflat de decesul tatălui său în luna iulie a anului 2018, când a sunat la primărie, deși l-a cunoscut efectiv pe tatăl său în urmă cu 13 ani, ținând legătura doar telefonic”.[4]
NOTA AUTORULUI:
Decizia tribunalului este centrată pe atitudinea diligentă (în aflarea momentului decesului).
Procedura partajului diminuează mult esența acestei noțiuni (diligență), altfel destul de prezentă în spațiul dreptului.
Ar trebui să existe un nivel diferit de protecție al succesibilului (atunci când este ”acuzat” că nu a cunoscut momentul decesului survenit), ținând cont că un proces echitabil nu poate fi determinat decât de circumstanțele cazului particular în discuție.
Prezumția de necunoaștere poate fi de multe ori încălcată pe nedrept.
De regulă, referințele la dificultățile de comunicare cu defunctul pot justifica pierderea termenului de opțiune succesorală, legea rezervându-i judecătorului puterea de apreciere.
Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă (art. 22 alin. 7 CPC).
Nu este de prisos a aminti ca Convenția (EDO) nu garantează drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective.
Iar tratat în maniera superficială, repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, cu efectul urmărit al reactivării opțiunii în materie succesorală, tinde să devină un drept iluzoriu.
5. Achiziționarea bunului din partaj cu plata preţului în rate.
Drept real al defunctei cu privire la cota de participare ori drept de creanță
S-a statuat că împrejurarea achiziţionării bunului cu plata preţului în rate nu este de natură a modifica data dobândirii dreptului de proprietate, transmiterea dreptului în patrimoniul cumpărătorului nefiind condiţionată de plata preţului.
Eventuala contribuţie a defunctei la plata ratelor aferente împrumutului acordat putea fi valorificată prin invocare unui drept de creanţă.
În speța în discuție pe rolul Judecătoriei Sectorului 6, din modalitatea de formulare atât a cererii introductive cât şi a motivelor de apel, a rezultat că apelantul solicită constatarea unui drept real al defunctei cu privire la cota de participare la rambursarea creditului; or, având în vedere că apelantul invocă plata unor sume de bani cu titlu de rate, singurul drept ce poate fi valorificat referitor la aceste sume este unul de creanţă[5].
NOTA AUTORULUI:
Speța repune in discuție două drepturi (drept real versus drept de creanță) de facturi diferite. Opinia instanței nu s-a îndepărtat de cea tradițională
Drepturile reale, limitate de cod din punct de vedere numeric, se referă la bunuri.
Potrivit art. 551 din Codul civil, “Sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de superficie; 3. dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz; 5. dreptul de abitaţie; 6. dreptul de servitute; 7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul de folosinţă; 10. drepturile reale de garanţie; 11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.”
În spiritul temei conferinței (tradiție legislativă / valori moderne), legiuitorul poate să reglementeze un nou tip de drept real (facultate permisă de pct. 11 al art. 551), iar dreptul din litigiu se referă la un bun (din partaj) achiziționat cu plata prețului în rate.
Dreptul real – într-o astfel de situație – ar putea lua naștere prin voința omului.
Convertirea ratelor din preț (al unui bun) într-un drept de proprietate real (chiar asupra bunului) ar reprezenta un reviriment al unei practici demult depășite.
Acest drept de creanță cu reale caracteristici ale dreptului real este încă nedrept ”ținut” în captivitatea regimului juridic (determinat de configurația sa – plata unor sume de bani cu titlu de rate) cu concluzia că singurul drept ce poate fi valorificat referitor la aceste sume este unul de creanţă.
Mizez pe o ”modernizare” a concepțiilor în sensul trecerii la categoria de drept real, evoluție ce poate fi susceptibilă și de abordarea din punct de vedere normativ.
6. Mandatarea unei persoane pentru a deschide succesiunea. Act de acceptare tacită a succesiunii
Încredințarea unei procuri unei terţe persoane nu se încadrează la nici una dintre ipotezele enunţate în cuprinsul art. 1110 NCC. Practica judecătorească a apreciat ca încredinţarea unui mandat unei persoanei pentru a deschide o succesiune nu reprezintă un act de acceptare tacită a succesiunii.
Ceea ce au analizat instanțele, fiind chestiunea legată de puterea doveditoare a procurii speciale autentificată de Ambasada României la Londra – Secţia Consulară, prin care reclamantul a mandat o persoana pentru a deschide succesiunea de pe urma defuncţilor, în România, în sensul în care aceasta ar putea reprezenta un act de acceptare tacită.
Diferența dintre moștenitor și succesibil este esențială în dezlegarea aspectului analizat. Definiția succesibilului, în sensul de persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală, din art. 1.100 alin. (2) C.civ., tranșează această diferență.
Primul a îndeplinit procedura succesorală, şi-a exprimat opțiunea şi a obținut un certificat de moștenitor care atestă calitatea de „moştenitor”, pe când cel din urmă (succesibilul) are vocaţie dar nu şi-a exprimat încă opţiunea succesorală şi nu a îndeplinit procedura de transfer a patrimoniului defunctului prin dezbaterea moştenirii.
În condițiile în care, textul de lege, alineatul ultim al art. 1108 C.civ., face vorbire despre act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor, față de distincțiile subliniate anterior, în mod corect s-a apreciat că procura nu poate fi privită ca un act/fapt neechivoc de acceptare a succesiunilor, câtă vreme pentru întocmirea acestui act nu era necesară calitatea de moștenitor a mandantului.[6]
NOTA AUTORULUI:
Nu ar fi fost greșit ca analiza instanțelor să aibă ca punct de debut noțiunile legate de dreptul de reprezentare.
Drepturile pot fi exercitate personal sau prin reprezentant.
Art. 1108 alin. 2 Cod civil dispune „Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.”
Textul impune două condiții (cumulative): voința de a acceptare expres a moștenirii trebuie să fie manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, iar procură se conformează acestei rigori de formă; din conținutul înscrisului astfel întocmit să rezulte că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea de moștenitor.
Este adevărat că actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae) nu pot fi efectuate de către mandatar.
De ce nu am putea privi procura (mandatul cu reprezentare) ca un act/fapt de acceptare a succesiunilor, ca un act sau fapt juridic unilateral săvârșit de succesibil prin care își consolidează calitatea de moștenitor ?
Obiectul unei astfel de procuri poate fi considerat determinat, posibil și licit.
Legea civilă îngăduie ca acte cu mai puțină autoritate (de conservare, supraveghere pot valora acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor; poate constitui act de acceptare tacită a moștenirii și participarea la proces a succesibilului în calitate de pârât, dacă, din comportamentul procesual rezultă însușirea calității de moștenitor, deși faptul împrocesuării sale nu este rezultatul propriei voințe, cum se întâmplă în cazul procurii) să aibă valoare de acceptare tacită, în sensul art. 1110 Cod civil.
Or, atunci când printr-un act (de forță procurii) se ordonă o anumită voință (elementul subiectiv, volitiv – intenția de a moșteni – fiind la adăpost de dubiu) nu este greșit de a da un astfel de efect voinței încorporate în mandat.
Spețele sunt o confirmare a rolului fundamental pe care îl are consacrarea din punct de vedere practic a unor soluţii teoretice.
Hotărârea nu trebuie numai să ia în calcul instrumentele juridice relevante, ci și noțiunile și realitățile nejuridice proprii contextului controversei, cum ar fi, de exemplu, considerațiile sociale sau economice.
VA URMA!
[1] Prof.univ.dr. Marin Voicu, Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Președintele Secției de drept internațional și drept comparat a Academiei de Științe Juridice, fost judecător ICCJ, fost judecător CEDO spunea în articolul ” Unele considerații privind aplicarea doctrinei “DREPTULUI VIU” în jurisprudența Curții Constituționale a României”: ”Cercetând doctrina si jurisprudența constituțională, am constatat o redusa preocupare pentru studiul si aplicarea doctrinei „dreptului viu”, cea mai edificatoare lucrare identificata fiind „La doctrine du droit vivant” de Caterina Severino, publicata de Ed. „Economica-Press Universitaires D’Aix Marseille”, 2003, in colecția „Droit Public Positif”, cu un „Cuvant-inainte” de Louis Favoreu, constituționalist de o mare reputație si o prefață de Alessandro Pizzarusso, profesor la Universitatea din Pisa. 2.1. Ilustrativa este reflecția din prefața: „Juriștii sunt conștienți de caracteristica activității lor, constând in faptul de a opera pe doua planuri: cel al edificării regulilor, tendințelor generale si abstracte si cel al aplicării lor la cazuri concrete”.
[2] Decizia civilă nr. 761R/05.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV –a Civilă, definitivă
[3] Decizia civilă nr. 2536 A/20.10.2020 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, nedefinitivă, recurată
[4] Decizia civilă nr. 350 Apel/05.05.2021 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă
[5]Decizia în apel nr. 218 A/18.01.2016 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, definitivă prin decizia nr. 349 R/15.06.2017 a Curții de Apel București – Secția a IV –a Civilă ce constată perimat recursul
[6] Decizia nr. 275R/05 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă
Jud. drd. Liliana Cătălina Alexe, Curtea de Apel București
Asist. univ. Facultatea de Drept – Universitatea Titu Maiorescu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
