Protecția drepturilor omului la nivel european
5 octombrie 2022 | Ruxandra DINU
Ruxandra Dinu
Rezumat: Drepturile omului ne sunt inerente tuturor, indiferent de naționalitate, sex, origine națională sau etnică, culoare, religie, limbă sau orice alt statut. Acestea variază de la cele mai fundamentale – dreptul la viață – până la cele care fac ca viața să merite trăită, cum ar fi dreptul la hrană, educație, muncă, sănătate și libertate. Acest articol își propune să analizeze noțiunea de protecție a drepturilor omului în context european și evoluția acestuia prin prisma mai multor momente și documente cu caracter istoric. De asemenea, va fi explicată evoluția conceptului de „persoană” și modul apariției acesteia, trecerea noțiunii de „individ” la noțiunea de „persoană”, aceasta fiind esențială pentru apariția Cartelor de drepturi internaționale și, ulterior, consolidată, odată cu apariția acestora. Vor fi, totodată, analizate Declarația Universală a drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și drepturile omului cuprinse în Constituțiile scrise și în legislația Comisiei Europene.
I. Aspecte introductive – locul persoanei în sfera jurdicului
Instituția drepturilor omului a fost determinată pe parcursul timpului de proces complex de cristalizare, în prezent fiind, de asemenea, o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de normele juridice interne, cât și de cele internaționale.[1]
Pentru a înțelege cum funcționează protecția internațională a drepturilor omului trebuie să înțelegem cum a apărut conceptul de om înțeles ca „persoană”, titular al unor drepturi fundamentale și cum a evoluat acesta. Astfel, în cele ce urmează îmi voi concentra atenția asupra apariției și dezoltării noțiunii de „persoană” în contextul unei lumi moderne.
În timpurile noastre este firesc să privim persoana ca fiind demnă de drepturile sale fundamentale, însă nu trebuie să uităm că noțiunea de persoană, înțeleasă ca o ființă umană – proprietară a unor drepturil și obligații, este rezultatul unei lungi perioade de timp plină de evenimente și obstacole.
Dacă urmărim istoria, putem observa că ideea de drepturi înnăscute, aparținând persoanei, apare în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, în coduri și în statuturi, primele drepturi care s-au afirmat au fost drepturile economice, apoi drepturile civile, după care drepturile politice; și, în final, drepturile omului.
Având în vedere existența noțiunii de „persoană supusă legii” (soggetto di diritto), a fost necesar să apară și conceptul de „persoană înzestrată cu drepturi” (personae) pentru a organiza relații juridice.
În secolul al XIX-lea a început să-și facă apariția timid conceptul de „persoană„, ca titular de drepturi, și, astfel, a izbucnit în cultura juridică continentală, fiind, de asemenea, considerat esențial, un sistem model de drept democratic inspirat de valorile fondatoare ale oricărei societăți civile.
Terminologia are multe de spus despre istorie și despre conceptele care se reflectă în crearea normelor legale și în elaborarea teoretică a categoriilor juridice, dar și sistemul juridic al unei țări oferă, de asemenea, indicii utile pentru înțelegerea spiritului istoriei sale. Așadar, și conceptul juridic al persoanei trebuie plasat în contextul său istoric.
Esența persoanei este demnitatea sa umană, acea trăsătură caracteristică care trebuie recunoscută în fiecare individ, indiferent de rolul său în societate.
Ideile lui Domat pot fi considerate un prototip al modelului raționamentului legal cu privire la concepția persoanei.
Acesta împarte statutul persoanei (complexul calităților unei ființe umane) în natural și civil. Statutul natural se referă la sexul, data nașterii și vârsta persoanei. Statutul civil, pe de altă parte, este determinat de „legile arbitrare” și izvorăște fie din conceptele de statut create de tradiția juridică romană (libertate, cetățenie și familie), fie din legile locale. El considera că în Franța divizarea persoanelor se făcea în nobili și inferiori, clerici, cetățeni și plebei, liberi sau în servitute, aceasta din urmă nefiind o condiție a unei persoane, ci o condiție legată de casa sau de natura bunurilor sale.[2]
Deși este remarcabilă, concepția lui Jean Domat, în ochii comentatorilor legali de astăzi, nu este lipsită de defecte.
Mai multe deficiențe sunt percepute în concepția sa despre legea naturală. Prima este confuzia legilor naturii cu legislația civilă, a doua este separarea dreptului natural de dreptul civil, iar a treia este ipostazierea statutului social. Mai precis, nașterea în afara căsătoriei, însoțită de dobândirea statutului de „ticălos”, limitând drepturile succesorale nu ar trebui considerată o condiție care decurge din natură. Este evident că fapta naturală a nașterii nu conferă nicio distincție în ceea ce privește drepturile inerente ale persoanei, cu excepția egalității.
În opinia lui Jean Domat, construcția juridică a persoanei pare să fie un cumul al categoriilor, prejudecăților și condiționării sociale, care codifică inegalitățile obiective. Nu distinge ceea ce se numește natural din cel suprapus peste natură; sau, mai degrabă, atribuie aceluia care este numit „natural” o funcție selectivă, aparent efectuată în conformitate cu canoanele convingerilor sociale preconcepute.
Domat preia noțiunea de statut din legea romană, constată absența unei definiții și că nu este clarificată originea și cauzele sale. Statutul nu este privit de el ca un instrument juridic, un selector social, un suport al societății, ci mai degrabă ca un fapt al naturii, impus de ordinea naturală și, prin urmare, provenind de la Creatorul care a impus această ordine lumii.
Pentru a rezuma, se poate afirma că pietrele de temelie ale construirii conceptului de persoană (legea romană, legea medievală, legea naturală și legea civilă pre-napoleoniană) sunt rezultatul ipostazelor sau a operațiunilor antic-istorice precum anacronismele la care comentatorul revine pentru a justifica primatele, imunitățile și privilegiile.
Tradiția este folosită pentru a justifica prezentul și pentru a argumenta necesitatea continuității sale cu trecutul. Cu alte cuvinte, să se angajeze în operațiuni a căror orientare ideologică nu este clarificată.
Faptul că în unele tradiții juridice naționale conceptul de persoană este codificat nu înseamnă neaapărat, că drepturile indivizilor sunt protejate și nici nu demonstrează superioritatea acelor tradiții naționale care conțin reguli și tratate asupra persoanei față de cele care nu au nici una, însă demonstrează conștientizarea importanței protecției drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, rezultatele aplicării unor astfel de reguli și tratate contează.
II. Trecerea de la noțiunea de „individ” la noțiunea de „persoană” nuanțată de Cartele de drepturi internaționale
Identitatea juridică este percepută de către omul comun, privitorul, „persoana medie„, ca fiind un complex de permisiuni și interdicții stabilite de „lege„. Cu alte cuvinte, persoana ca atare este identificată în funcție de anumiți parametri, care corespund caracteristicilor fundamentale ale unui stat, unei națiuni sau unei grupări sociale.
Dacă se întreabă o persoan[ care este cel mai accentuat aspect juridic al identității naționale, răspunsul care îi vine imediat în minte va fi că este acea componentă a sistemului juridic care se dorește a fi definită în termenii dreptului public. Pentru a simplifica transpunerea acestor considerații în arhetipuri, este suficient să ne gândim la discrepanțele dintre statele bazate pe socialism și statele bazate comerț liber, dintre dictatură și statul de drept, dintre statele care sunt federale și statele unice, dintre statele monarhice și statele republicane sau dintre statele cu regimuri matrimoniale monogame și statele cu regimuri matrimoniale poligame.
Nu rezultă că elementul juridic care denotă modelul de identificare va corespunde neaapărat opiniilor exprimate de toți cei care aparțin comunității respective. Aceasta poate fi împărtășit, spre exemplu, doar de o minoritate sau numai de o minoritate care s-a impus majorității.
După cel de-al doilea război mondial, două procese semnificative au evoluat în paralel respectiv apariția unor drepturi fundamentale recunoscute ca aparținând persoanelor în Cartele și convențiile internaționale privind drepturile omului și apariția drepturilor omului recunoscute în unele constituții continentale. În ambele cazuri a apărut întrebarea dacă normele privind drepturile omului s-au aplicat relațiilor dintre indivizi.
Liberaliștii au fost primii care au susținut egalitatea tuturor oamenilor, subliniind principiile unei antropologii umanist naționalistă ca o bază aconcepției drepturilor oamenilor. De asemenea, revoluția americană și cea franceză reprezintă momentele care au dus la cristalizarea și consacrarea principiilor egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității uman.[3]
III. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948.
,,Eleonor Roosevelt, președinta comisiei care a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului, arăta că drepturile omului trebuie înțelese prin lumea individului, prin cadrul imediat al vieții lui (locul unde trăiește, locul unde muncește sau învață, etc.). Dacă asemenea drepturi sunt golite de sens în aceste locuri, ele nu au nicio valoare nicăieri. Fără o acțiune concentrată a cetățenilor pentru a asigura aceste drepturi în cadrul imediat al vieții lor, în zadar vom căuta semne de progres în universul în care trăiesc”[4].
Cu toate acestea, aici nu se găsește o nicio dispoziție referitoare la contracte, la principiul care exprimă mai bine puterea de a-și asuma obligații sau legată de libertate contractuală.
Deoarece libertatea contractuală nu este proclamată în mod specific, trebuie să se înțeleagă că nu constituie un drept fundamental. Cu toate acestea, legiuitorul poate completa aceste lacune (într-un sens științific, nu într-un sens politic sau evaluativ) ținând cont de anumite considerații. Doar câteva dintre acestea sunt enumerate mai jos.
Menționăm în listă libertatea și egalitatea (articolul 1). Astfel, se consideră că aceste expresii se referă la poziția de drept public inerent relației dintre individ și autoritate, și nu la relațiile juridice private dintre indivizi.
Apoi, există o referință (la articolul 2 alineatul (1) privind interzicerea discriminării persoanelor pe criterii de sex sau pe alte criterii. În contrapartidă cu această interdicție este dreptul la o protecție egală a legii, împotriva discriminării (articolul 7).
Problema discriminării completează în mod direct dreptul la muncă și, prin urmare, contractul de muncă, deoarece se referă la egalitatea de tratament a persoanelor de sex opus sau a diferitelor orientări sexuale față de cele practicate de majoritate, de persoane aparținând unor grupuri etnice sau religioase, grupuri sau opinii politice sau vorbitori de limbi diferite față de cele ale majorității.
Dreptul la libertatea matrimonială influențează contractele în care căsătoria este considerată a fi un contract (articolul 16) și același lucru este valabil în ceea ce privește libertatea de asociere, ceea ce influențează legătura contractuală inerentă apartenenței unei asociații (articolul 20).
Întrebările referitoare la identitatea drepturilor fundamentale ale omului, configurația juridică a persoanei și aplicabilitatea valorilor consacrate în Constituții, la relațiile juridice dintre indivizi, se suprapun și dau naștere unei diversități de soluții, ca o consecința a diverselor noastre culturi și a sistemelor juridice.
Cu toate acestea, aplicabilitatea directă a relațiilor juridice dintre persoane prin dispozițiile cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului rămâne îndoielnică. Dispozițiile par a fi folosite mai degrabă ca modele de referință pentru a evalua definiția persoanei percepute ca proprietar al drepturilor fundamentale ale omului.
Putem afirma, așadar că Declarația Universală a Drepturilor Omului a reprezentat mai degrabă un model de referință pentru ceea ce a urmat în ceea ce privește protecția drepturilor omului la nivel european în context internațional.[5]
IV. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
O soartă nu mai puțin problematică a fost rezervată Convenției Europene a Drepturilor Omului, demonstrând astfel o evoluție a percepției asupra drepturilor omului. Problema aplicabilității directe a regulilor Convenției, care recunosc și consacră drepturile omului, este încă în discuție, iar această problemă este legată de recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului în contextul Comunității Europene.
În luna august a anului 1949, Comitetul pentru probleme juridice şi administrative al Adunării Consultative a Europei a studiat o propunere de înființare a unei „organizaţii în cadrul Consiliului Europei pentru a asigura garantarea colectivă a drepturilor omului”.
Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei retificari. Acesteia i-au urmat 14 protocoale adiţionale. Originalitatea Convenţiei se regăsește în mecanismul instituţional de protecţie realizat prin aceasta.[6]
O dată cu Convenţia Europeană, drepturile omului au intrat deplin, pe plan european, în domeniul dreptului pozitiv: a fost creat un regim juridic al drepturilor, precum şi un sistem de protecţie prin acţiunea în justiţie.
În acest context, discuția se poate axa pe interpretarea noilor norme introduse prin Tratatul de la Amsterdam din 1999, care (la articolul 1 alineatul 8) a modificat articolul 6 (fostul articol F) al Tratatului privind Uniunea Europeană și menționează că „Uniunea este întemeiată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale și a statului de drept, principii comune statelor membre„, declarând astfel aceste drepturi drept principii ale dreptului comunitar și, în consecință, acestea se aplicându-se direct relațiilor dintre persoane.
Jurisprudența anumitor tribunale ale statelor semnatare ale Convenției europene a drepturilor omului și ale Curții de Justiție a Comunităților Europene și normele prevăzute în Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam, par a confirma posibilitatea aplicării directe a convenției în raporturile juridice dintre persoane, în special în ceea ce privește protejarea vieții private, dreptul la avort și dreptul la libertatea de exprimare.
Autorii care au scris despre această problemă se referă la problema opozabilității, în special în experiența juridică germană. Cu toate acestea, s-a afirmat că noțiunea germană de aplicare indirectă nu este aceeași cu aplicabilitatea drepturilor sale recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În primul rând, se face referire la determinarea conținutului clauzelor generale de bună credință și de ordine publică, în timp ce, în contextul Convenției Europene a Drepturilor Omului, această noțiune se referă mai degrabă la teoria obligațiilor pozitive impuse asupra autorităților publice, care este soluționată prin răspunderea statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor.
Dar nu se poate pune problema că se poate vorbi despre aplicabilitatea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului asupra relațiilor dintre indivizi. Multe argumente au fost adoptate în acest sens.
Unul dintre acestea este că din intenția exprimată de statele care au semnat și ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultă că „este posibil să se impute individului obligațiile care decurg din dreptul internațional al statelor care au semnat Convenția și au ratificat-o„[7].
Un alt argument se referă la jurisprudența Curții Internaționale de Justiție de la Haga, potrivit căreia „drepturile fundamentale ale persoanei creează obligații erga omnes„, făcându-se trimitere la intenția exprimată în textul Convenției, în special în declarațiile din preambul.
Se poate considera, de asemenea, că dispozițiile Convenției sunt o expresie a ordinii publice și, prin urmare, sunt obligatorii pentru indivizi și se susține că, la fel ca și Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevederile Convenției sunt aplicabile atât împotriva autorităților publice, cât și împotriva persoanelor individuale.
Astfel, pot fi date diferite înțelesuri (si deci soluții opuse la problema aplicabilitatii directe), asa cum se atribuie o mai mare importanță sensului mai larg al limbii engleze sau sensului mai restrictiv al francezilor.
De asemenea, nu toate prevederile Convenției se aplică relațiilor juridice dintre persoane. Acelea care, potrivit susținătorilor aplicabilității directe, sunt cu siguranță aplicabile direct, sunt cele privind munca forțată (articolul 4), libertatea de căsătorie (articolul 12) și dispozițiile privind libertățile fundamentale.
Există opinii conform cărora dispoziția privind respectarea vieții private este, de asemenea, direct aplicabilă (articolul 8). În Italia problema este rezolvată prin aplicarea ei în jurisprudența privind dreptul la viață privată, la fel ca și în țara noastră, unde se regăsește un sistem de drept inspirat din sistemul francez și italian.
Se consideră, în general, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 privind dreptul la proprietate și articolul 14 din Convenție care prevede principiul împotriva discriminării sunt direct aplicabile și relațiilor dintre persoane.
V. Drepturile omului în Constituțiile scrise și în legislația Comisiei Europene
Constituțiile care au urmat celui de-al doilea război mondial (în special Constituția italiană din 1948 și Legea fundamentală germană din 1949) au adus în prim plan tranziția de la noțiunea de individ perceput ca subiect abstract la persoană ale cărei drepturi sunt recunoscute ca atare.
Terminologia folosită și formulele care reprezintă mijloacele de înțelegere a acestei mari inovații reprezintă un punct de cotitură important în cultura juridică continentală.
Spre exemplu, articolul 2 din Constituția italiană recunoaște și garantează drepturile inviolabile ale omului, atât ca individ cât și în formațiunile sociale în care este exercitată personalitatea sa. Curtea Constituțională Italiană a folosit în mod extensiv articolul 2, adesea coroborat cu articolul 3, care prevede principiul egalității. Aceasta este concisă în ceea ce privește libertățile fundamentale, dreptul la libertatea de asociere, libertatea de gândire, drepturile membrilor unei familii și dreptul la sănătate.
Astfel, persoana a ajuns să fie înțeleasă nu în abstract, ci ca o persoană reală, cu nevoi biologice și sociale. Asemănătoare și probabil mai importantă, este jurisprudența Curții Constituționale germane. În cadrul Comisiei Europene, a existat o discuție îndelungată cu privire la faptul că principiile recunoscute în Constituțiile naționale ar putea constitui deja un fel de lege constituțională europeană. Totodată s-a pus problema dacă drepturile fundamentale ale omului ar putea fi îmbinate în legislația Comisiei Europene și dacă aceasta ar trebui să fie semnatară a Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a le face proprii într-o manieră formală.
Această problemă a fost rezolvată prin Avizul din 28.03.1996 emis de Curtea Europeană de Justiție ca răspuns la întrebarea dacă semnarea de către Comisia Europeană a Convenției Europene a drepturilor omului este compatibilă cu Tratatul Comisiei Europene.
Avizul a arătat clar că, având în vedere textul Tratatului Comisiei Europene, în vigoare atunci, Comisia Europeană nu avea competența de a semna Convenția. Numai o modificare a textului ar face-o posibilă, chiar dacă judecătorii au considerat că respectarea drepturilor omului a constituit o condiție prealabilă pentru legitimitatea actelor Comisiei Europene. Avizul a fost criticat, dar s-a remarcat, pe de o parte, că drepturile fundamentale clasice ale omului nu se referă la dreptul comunitar și că, pe de altă parte, avizul nu va împiedica elaborarea unui proiect de lege la nivel de Comisiei Europene.
Este important, să atragem atenția asupra primului paragraf de înlocuire al articolului 6 (fostul F) al Tratatului privind Uniunea Europeană care menționează că „Uniunea se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale și statul de drept, principii comune statelor membre” și că „Uniunea respectă identitățile naționale ale statelor sale membre, ale căror sisteme de guvernare se întemeiază pe principiile democrației„.
Noul text nu pare atât de ambiguu sau restrictiv, iar noua formulare consolidează respectarea drepturilor omului în context european. S-a subliniat că noul text are o semnificație politică considerabilă, întrucât, în articolul 49 (fostul articol 0), face ca aderarea noilor țări la Uniune să depindă de respectarea drepturilor omului, astfel cum se prevede la articolul 6.
De asemenea, a fost introdusă o procedură (la articolul 7) pentru sancțiunea disciplinară a statelor care încalcă în mod persistent principiile care protejează drepturile omului. Procedura se încadrează exclusiv în competența Consiliului de Miniștri, fiind exclusă Curtea Europeană de Justiție. Curtea de Justiție poate aplica principiile dreptului Comisiei Europene care implicit acceptă drepturile fundamentale ale omului, dar nu poate face recurs la un catalog al acestor drepturi în cadrul Comunității Europene și nici persoanele nu au posibilitatea unui recurs direct la Curte pentru încălcarea drepturilor lor.
Pe de altă parte, sunt consolidate anumite drepturi ale persoanei, cum ar fi drepturile referitoare la datele cu caracter personal, anumite drepturi în ceea ce privește accesul la actele Comisiei Europene și drepturile consumatorilor și ale deponenților.
VI. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
„Carta a fost elaborată de un organism creat de Consiliul European, organism nou şi în acelaşi timp original. Organismul – denumit convenţie – era alcătuit din: reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, un reprezentant al preşedintelui Comisiei Europene, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai parlamentelor naţionale. În plus, au existat 4 observatori: 2 reprezentanţi ai Curţii de Justiţie şi 2 reprezentanţi ai Consiliului Europei, din care unul din partea Curţii Europene a Drepturilor omului. Originalitatea noului organism era dată de compoziţia să mixtă: reprezentanţi ai instituţiilor europene şi ai celor naţionale, precum şi reprezentanţi ai structurilor executive şi parlamentare”[8]
Atunci când a apărut pentru prima dată, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată de către Consiliul European la Summit-ul da la Nisa, din 7 decembrie 2000, a fost considerată, cel puțin din declarațiile făcute de susținătorii acesteia la Nisa în decembrie 2000, drept un text a cărui valoare și conținut era pur politic. În realitate procesul inovării instituționale a luat un alt curs.
În primele luni de examinare și interpretare a Cartei, atât judecătorii Curții Europene de Justiție, cât și unii judecători naționali au tratat-o ca pe un document cu efect juridic. Fenomenul „constituției actuale” s-a materializat la nivel comunitar.
Așadar, Carta a început să funcționeze ca o listă de valori, ca o imagine a principiilor generale sau ca un program de acțiune pentru Uniunea Europeană, ca și cum ar avea efectiv efect juridic. Această funcție a fost consolidată odată cu intrarea în vigoare a Constituției pentru Europa.
Acest tip de raționament, care folosește argumente formale, dar conține hotărâri politice implicite, este a doua natură a scriitorului juridic italian sau german învățat. În experiența constituțională modernă, totuși, nu există lipsă de situații foarte diferite de acest model. În Franța, declarația venerabilă a drepturilor omului provenite din Revoluție este considerată de majoritatea oamenilor ca fiind un document politic, iar Constituția franceză este un document relevant din punct de vedere juridic, care este destinat doar să delimiteze structura instituțională a statului.
În Regatul Unit, a fost introdus un text scris cu funcția de „Bill of Rights” respectiv Legea drepturilor omului din 1998, în care Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Strasbourg în 1950, este reprodusă cu o anumită mutilare.
Structura constituțională se bazează pe tradiția democratică a țării, dar are o natură obișnuită, nefiind încredințată unui text scris. În experiența tuturor celorlalte țări, inclusiv a României, constituțiile (scrise) constau atât din indicațiile drepturilor fundamentale, cât și din dispozițiile care definesc structura statului.
Carta europeană este mai aproape de modelele italiene și germane.
Proiectul preliminar prezentat de Giscard d’Estaing prevedea în articolul 2 o listă a valorilor Uniunii Europene, inclusiv respectarea demnității umane, egalității și solidarității, a drepturilor fundamentale. Acestea sunt pietrele de temelie ale democrației, ale statului de drept și ale toleranței.
În realitate, articolul 2, așa cum este formulat, este suficient pentru a garanta tuturor cetățenilor respectarea drepturilor fundamentale, dar încorporarea Cartei în Constituție are meritul de a lista toate drepturile persoanei recunoscute acum ca aparținând indivizilor,
Carta consolidează dimensiunea individuală a persoanei, tratându-o ca pe o singură entitate care pretinde drepturi de la autorități, și subliniază, de asemenea, dimensiunea sa socială.
Carta Europeană își menține atenția asupra dimensiunii sociale a drepturilor persoanei și a grupărilor sale sociale. Menționarea principiului solidarității, prezent în Cartă, care sporește rolul social al persoanei și protejează interesul colectiv.
În orice caz, textul nu poate fi înțeles ca o listă a valorilor pur individuale închise oricărei exigențe socială, demnitatea umană fiind în mod necesar o valoare de relaționare, precum și toleranța și drepturile fundamentale (care includ dreptul la libertatea de asociere) și, de la sine înțeles, democrația, care, dacă este înțeleasă într-un sens modern, nu poate avea o dimensiune pur individuală.
O valoare trebuie să fie de natură relațională și comunitară. O valoare își are rădăcinile în conștiința și în viața unui popor numai dacă este împărtășită și respectată, nu doar pentru că este tipărită pe hârtie.
Expresia „drepturi fundamentale” sau „drepturi fundamentale ale omului”, indică pretențiile sau libertățile recunoscute în textele internaționale, în textele Constituțiilor naționale, în practica judiciară, în practica supranațională. În mod similar, termenul relație juridică între indivizi este folosit în mod generic, ca o obligație sau promisiune exprimată în mod liber sau ca un contract care generează răspundere civilă.
Având în vedere textele scrise utilizate cel mai frecvent în comparații, precum Constituțiile țărilor occidentale și Codurile lor civile, pe lângă legile speciale, convențiile și tratatele internaționale, nu se găsește o formulă legislativă explicită care să lege în mod specific „drepturi fundamentale” și „relații juridice între indivizi„.
Carta, într-o anumită măsură amplifică și actualizează drepturile persoanei. De exemplu, acesta prevede dreptul la respectarea vieții private (articolul 7).
Totodată, Carta adaugă la acest drept un alt drept, referitor la protecția datelor cu caracter personal (articolul 8). Ridicarea acestui drept la nivelul drepturilor garantate de Constituție este un pas în plus către un statut modern al drepturilor persoanei.
În același mod, Carta, recunoscând dreptul de a întemeia o familie (articolul 9), tratează familia ca pe o grupare naturală bazată pe căsătorie și recunoaște importanța unei familii reale, ca una dintre grupările sociale în care se dezvoltă personalitatea individului.
Carta nu cuprinde numai printre drepturile fundamentale ale persoanei dreptul de a forma o familie care nu este fondată pe căsătorie, ci este deschisă recunoașterii familiilor formate din persoane de același sex. De asemenea, în ceea ce privește principiile egalității și nediscriminării (articolele 20-26), Carta extinde drepturile persoanei, încorporând în lista drepturilor interzicerea discriminării bazate pe culoare, caracteristici genetice, naștere, handicap sau orientare sexuală.
În plus, există dispozițiile privind protecția mediului (articolul 37) și pentru protecția consumatorilor (articolul 38).
Acest proces, care se îndepărtează de conceptul neutru al persoanei individuale ca beneficiar al drepturilor (soggetto di diritti) față de concepția individului ca persoană care merită protecție în sine, nu este considerat complet de mulți dintre critici.
Problemele legate de începutul vieții umane și de calitatea ei nu au fost încă rezolvate într-o manieră uniformă. Au apărut, astfel, întrebări precum „Embrionul poate fi considerat o persoană?” sau „Embrionul sau fătul au dreptul să se nască sănătoși?”.
CONCLUZII
În ceea ce privește conceptul de persoană se poate afirma că pietrele de temelie ale construirii acestuia pot fi legea romană, legea medievală, legea naturală și legea civilă pre-napoleoniană. Totodată, tradiția este folosită pentru a justifica prezentul și pentru a argumenta necesitatea continuității sale cu trecutul și astfel evoluția conceptului de persoană se completează și acesta cu evoluția tradiției.
După cel de-al doilea război mondial, două procese semnificative au evoluat în paralel respectiv apariția unor drepturi fundamentale recunoscute ca aparținând persoanelor în Cartele și convențiile internaționale privind drepturile omului și apariția drepturilor omului recunoscute prin constituțiile continentale
De asemenea, apariția Declarației Universale a Drepturilor Omului a reprezentat mai degrabă un model de referință pentru ceea ce a urmat în ceea ce privește protecția drepturilor omului la nivel european în context internațional, întrucât se poate afirma că aceasta nu este un act complet, neducând lipsă de unele lacune.
Actul ce a precedat Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost Convenția europeană a drepturilor omului, care a pus problema aplicabilității directe a regulilor acesteia, fiind legată de recunoașterea drepturilor fundamentale ale omului în contextul Comunității Europene.
În ceea ce privește Constituțiile care au urmat celui de-al doilea război mondial, în special Constituția italiană din 1948 și Legea fundamentală germană din 1949, se poate afirma că au adus în prim plan tranziția de la noțiunea de individ perceput ca subiect abstract la persoană ale cărei drepturi sunt recunoscute ca atare, persoana ajungând să fie înțeleasă nu în abstract, ci ca o persoană reală, cu nevoi biologice și sociale.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este considerată a fi actul cu cel mai mare impact asupra Comunității Europene. Astfel, aceasta a definit cel mai bine conceptul de protecție a drepturilor fundamentale ale omului și a trasat cea mai bună direcție statelor membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește procesul de legiferare națională privind acest aspect.
Cu toate acestea problemele legate de începutul vieții umane și de calitatea ei nu au fost încă rezolvate într-o manieră uniformă, apărând întrebări precum cele legate de identificarea persoanei cu embrionul sau cu fătul uman sau legate de dreptul acestora de a se naște sănătoși.
[1] N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Unversul Juridic, București, 2007, p. 9.
[2] J. Domat, Le leggi civili nel loro ordine naturale, Ed. Tipografia di Pietro Bizzoni, Pavia, 1825.
[3] A. Năstase, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, București, 1992, p. 18.
[4] K. Vasak, Les dimensions internationals des droits de l’homme. Manuel destine a l’enseignement des droits de l’homme dans les universities, Ed. Unesco, Paris, 1978, p. 375.
[5] Gh. Moca, Drept internațional public, Ed. Universitatății Române de Științe și Arte, București, 1992, vol. 1, pp. 60-61.
[6] K. L. Gilbert, Constitutional Law of the European Union, Editura Blackstone Press, New York, 1999, p. 34.
[7] Ibidem, p. 38.
[8] Idem.
Ruxandra Dinu, Inspector MAI
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
