ÎCCJ. Dispoziții general obligatorii prin hotărârile instanței (funcția publică – daune morale)
16 mai 2023 | Igor LĂCĂTUŞ
Igor Lăcătuș
Potrivit art. 5 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
În motivele sale de recurs, reclamantul a arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit normele de drept substanțial incidente în cauză, respectiv în mod greșit s-a apreciat că afrontul adus elementelor personalității reclamantului nu ar produce efecte prejudiciabile din punct de vedere material pentru acesta. Deși instanțele anterioare au apreciat în mod corect că s-a cauzat un prejudiciu de imagine reclamantului, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, concluzia acestora în sensul că un funcționar public trebuie să suporte, în temeiul funcției sale, o limitare a drepturilor civile și, în consecință, nu îi pot fi recunoscute sume de bani cu titlu de compensație morală, este nelegală. Din considerentele deciziei recurate raportate la răspunderea civilă delictuală și efectele acesteia, se deduce implicit o formă de dispoziție generală precum că o persoană aflată într-o funcție publică …, nu ar avea dreptul la daune morale.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al acestuia sub aspectul criticilor de interpretare și aplicare greșită a normelor de drept substanțial cu privire la răspunderea civilă delictuală. Prin memoriul său de recurs, reclamantul a criticat faptul că soluția instanței de apel dă expresie unei dispoziții de ordin general care afirmă că o persoană aflată într-o funcție publică nu are dreptul la daune morale pentru prejudiciile aduse drepturilor sale nepatrimoniale, criteriu care – bazat pe calitatea persoanei și funcția sa – este unul discriminatoriu și neprevăzut de lege (art. 1349 din Codul civil), ci dedus de judecătorii cauzei în contra reglementării cuprinse în art. 5 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Ambele instanțe au reținut – pe baza probelor administrate – ca fiind dovedite faptele ilicite reclamate prin acțiune. Se înțelege, însă, că deși a apreciat ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a considerat că nu se impune sancționarea apelantei-pârâte și repararea prejudiciilor suferite de reclamant prin acordarea unei sume de bani motivat de faptul că, pe de o parte, prejudiciul moral este incomensurabil (iar, pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert și determinat sau determinabil), iar pe de altă parte întrucât critica pe care un cetățean o poate aduce unei persoane ce ocupă o funcție publică „poate să decadă și ușor în atacuri la persoană și insulte”, fapt considerat „într-o anumită măsură, și un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice”.
Atare considerente denotă, cum în mod îndreptățit critică reclamantul, judecarea cauzei prin stabilirea unor dispoziții general obligatorii (contrar regulii instituite prin art. 5 alin. (4) din Codul de procedură civilă), deoarece acreditează ideea că prejudiciile morale, fiind incomensurabile, niciodată nu ar fi spuse reparării. Or, specificul prejudiciilor morale nu este incomensurabilitatea lor, ci dificultatea realizării unei echivalențe în bani a suferințelor și afectărilor de ordin moral produse victimei faptei ilicite. Această dificultate nu e una absolută, ci reclamă în procesul de evaluare utilizarea unor factori complecși, cum ar fi importanța și gravitatea prejudiciului moral suferit, a importanței valorilor morale lezate, consecințele negative suferite în plan psihic, social, familial sau profesional de către victima faptei ilicite, circumstanțele concrete în care fapta a fost săvârșită, etc.
Afirmând că prejudiciul moral este incomensurabil, deși pentru a fi reparat acesta ar trebui să fie cert și determinat sau determinabil, dar și că afrontul adus elementelor personalității reclamantului nu are efecte prejudiciabile din punct de vedere material, deoarece acesta nu a suferit nicio pierdere financiară sau declasare în plan profesional care să justifice acordare de sume în compensare, se înțelege că instanța de apel a exclus cu totul și ab initio posibilitatea legal recunoscută prin dispozițiile particulare ale art. 253 alin. (4) și prin cele generale ale art. 1349 alin. (2) din Codul civil de a dezdăuna pe reclamant pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin faptele ilicite ale pârâtei. De asemenea, se înțelege că instanța de apel a confundat prejudiciile de ordin moral cu cele de ordin material de vreme ce a conchis că atingerile aduse elementelor personalității reclamantului nu au avut efecte prejudiciabile din punct de vedere material, concluzie ce a fost dedusă pe baza observării unor criterii specifice evaluării prejudiciilor de ordin patrimonial (cum ar fi verificarea existenței unor pierderi financiare, a unor declasări în plan profesional care să necesite o compensare în bani).
De asemenea, atunci când a apelat la criteriul „limitelor criticii admisibile mai extinse” specifice acțiunilor ce îi vizează pe oamenii politici, pe exponenții funcției publice, pe persoanele publice, în general, și la gradul de toleranță mai mare de care trebuie să dea dovadă aceștia, instanța de apel a scăpat din vedere că ceea ce i-a fost dedus judecății ca fapte ilicite, au fost nu acțiuni ale pârâtei (chiar într-un conținut calomnios ori denigrator), constând în critici la adresa actelor și faptelor întreprinse de reclamant ce se înscriu într-o anume linie politică, dar care să implice o minimă dezbatere de idei pe un subiect de interes general, ci, pur și simplu, potrivit propriilor sale constatări, fapte repetate de proferare de jigniri la adresa reclamantului generate într-un context legat de relațiile de serviciu ale acestora (relație de serviciu care, netăgăduit, a fost una de funcție publică).
Așadar, în situația de fapt a cauzei nu a fost vorba despre o dezbatere de idei pe tema unui subiect de interes general care să conțină critici, fie și denigratoare, la adresa reclamantului, ci pur și simplu de un conflict de serviciu care a vizat persoana … reclamantului și care s-a concretizat în utilizarea de către pârâtă de invective și jigniri adresate acestuia, astfel încât criteriul aplicat de instanța de apel, al „limitelor criticii admisibile mai largi” cât privește exercițiul libertății de expresie a pârâtei apare ca fiind străin conflictului litigios.
Deși potrivit propriei aprecieri, faptele pârâtei au depășit limitele toleranței într-o societate democratică, afectând dreptul la reputație al reclamantului, în mod contradictoriu reține aceeași instanță de apel că atacurile la persoană și insultele aduse de pârâtă pot fi considerate „într-o anumită măsură, și un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice”, fără să detalieze în ce modalitate faptul de a insulta și denigra într-un conflict punctual de serviciu servește obiectivelor societății democratice.
Argumentația instanței de apel lasă de înțeles că, în viziunea acesteia, din nou cu titlu general și contrar dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Codul de procedură civilă, funcția publică presupune o expunere la afronturi, jigniri, calomnii, atacuri la persoană și implică inevitabil acceptarea unor atare manifestări, chiar când acestea nu au legătură în mod necesar cu „arena politică” ori cu un subiect de interes general pentru societate ori pentru o anume comunitate.
Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, elementul determinant pentru punerea în balanță a protecției vieții private și a libertății de exprimare trebuie să rezide în contribuția pe care o anume temă ori un anume subiect o aduce unei dezbateri de interes general pentru comunitate, element ce a fost în mod greșit suprapus de instanța de apel (exclusiv) funcției publice a reclamantului care a generat, în circumstanțele speței, doar relația de supraordonare pe linie administrativă față de pârâtă.
Astfel cum a fost justificată soluția instanței de apel, nu corespunde unei corecte interpretări sau aplicări a legii cu trimitere la niciunul din temeiurile legale relevante în cauză – art. 70 – 73, 253, 1349 din Codul civil, art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – întrucât deși constată întrunirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în privința faptelor imputate pârâtei, justifică neangajarea acesteia exclusiv în considerarea funcției publice deținută de reclamant, acreditând ideea – care fără nuanțările necesare, este greșită – că indiferent de circumstanțe ori de situație, deținătorul unei atare funcții nu se bucură de același nivel de protecție a vieții private întocmai ca orice altă persoană.
Se impune, prin urmare, pentru aceste motive, refacerea judecății în apel, cu corectarea corespunzătoare a judecăților de valoare ale instanței în raport de toate aspectele reținute anterior și care se subsumează condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale. În considerarea acestor argumente, apreciind că recursul formulat este întemeiat, în baza dispozițiilor art. 488 (1) pct. 8 și art. 497 din Codul de procedură civilă, îl va admite și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. (Decizia nr. 2252 din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)
Avocat Igor Lăcătuș
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
