Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Stelionatul, între delict privat, viciu de consimțământ și faptă penală
25.05.2020 | Andrei ORBECIU

JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Orbeciu

Andrei Orbeciu

I. Ce înțelegem prin stelionat?

În sensul juridic elaborat de romani, stelionatul avea două înțelesuri: în general desemna acea fraudă care nu se diferenția printr-un nume mai specific, dar în special însemna vânzarea sau ipotecarea unui bun mai multor persoane deodată sau vânzarea unui lucru care aparține altuia[1]. Aceste două semnificații se justifică și prin faptul că acest cuvânt e de sorginte latină, stellionatus însemnând înșelător, fals, viclean[2]. Fiind înțeles ca un delict, termenul a ajuns și este folosit chiar și în realitatea juridică a zilelor noastre, în aceeași accepțiune.

II. Stelionatul ca delict privat

Pentru a încadra stelionatul în categoria delictelor, ar trebui mai întai să definim noțiunea de delict, asupra căreia romanii nu au lăsat o definiție. Totuși, legile elaborate și comentariile jurisconsulților în materie arată că romanii cunoșteau foarte clar această noțiune de care erau legate consecințe juridice[3].

Lato sensu, delictele erau văzute ca fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, de natură să afecteze interesele unor persoane și sancționate în principal prin plata unor sume de bani. Fizionomia acestei noțiuni a cunoscut o îndelungată evoluție, plecându-se de la delimitarea clară dintre delicte private și delicte publice. Cele private erau judecate după normele procedurii civile, de către judecători aleși din rândul persoanelor particulare, pe când delictele publice erau judecate după normele procedurii penale de către instanțe speciale[4]. Un interes deosebit prezintă noțiunea delictelor private, care, în epoca veche, erau considerate fapte ilicite și izvoare obligaționale, sancționate de cele mai multe ori cu plata unei amenzi în folosul victimei. Pe măsură ce societatea romană, cât și comerțul și operațiunile juridice aferente au evoluat, au fost sancționate și delictele private noi, acestea fiind metus, dolus, rapina și fraus creditorum. Cel mai apropiat de înțelesul stelionatului este dolul, acesta desemnând mijloacele viclene prin care una dintre părți o determină pe cealaltă să facă un act juridic.

Cum esset aliud simulatum, aliud actum. – Cicero
(Dolul constă în a simula ceva și a face altceva.)

Astfel, cel care ipoteca același bun mai multor persoane, profitând de faptul că astfel poate garanta o obligație fără să fie deposedat de bun, poate fi acuzat de faptul că a săvârșit un dol, deoarece garanția respectivă, care l-a determinat pe creditor să încheie un act juridic, îl va face de fapt pe creditor să vină în concurs cu ceilalți creditori ai debitorului și să nu fie capabil să își satisfacă creanța, desi a fost de bună-credință, ceea ce era în mod evident împotriva intereselor creditorilor. Astfel, putem spune că dolul este genul proxim, iar delictul de stelionat diferența specifică. Deși astăzi percepem dolul ca pe un viciu de consimțământ, romanii l-au văzut ca pe un delict privat.

III. Sancțiunea delictului de stelionat

Delictul de stelionat se diferențiază de celelalte delicte, cât și de celelalte manopere dolosive, prin faptul că în urma încheierii actului nu se produce imediat paguba. Dacă o persoană garantează mai multe obligații ipotecând același bun de mai multe ori, paguba nu se produce imediat prin prisma faptului că există posibilitatea de a nu fi nevoie să fie valorificată. Până la scadență, creditorul se află în buna-credință că obligația contractată este garantată, iar dacă debitorul plătește la timp, creditorul va rămâne în acea bună-credință, chiar dacă realitatea a fost alta. Dacă totuși debitorul nu plătește, iar creditorul este nevoit să recurgă la ipotecă, pe care o va constata ulterior lipsită de obiect, poate intenta împotriva debitorului actio de dolo. În cadrul acestei acțiuni arbitrarii, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului (delincventului) să restituie ce a primit prin crearea aparenței că poate garanta acel lucru. Dacă nu execută ordinul pronunțat de către arbitru, delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei cauzate. Victima mai poate cere pretorului și o restitutio in integrum ob dolum, prin care actul păgubitor este desființat, după care intentează o acțiune împotriva delincventului pentru a reintra în stăpânirea lucrului transmis[5].

De asemenea, în categoria delictelor private secundare găsim și actio auctoritatis, care sancționa fapta mancipantului de a transmite un bun care nu-i aparține, care este iarăși un delict de stelionat. Prin intermediul acestei acțiuni, în caz de evicțiune, dobânditorul avea dreptul să pretindă dublul prețului plătit[6].

IV. Remedii împotriva delictului de stelionat

Fiind un delict privat, era necesar ca respectivul creditor să acționeze în calitate de păgubit, purtând, în același timp, riscul insolvabilității debitorului. Romanii au introdus o serie de măsuri pentru a înlătura aceste inconveniente, în special cele care rezultau din caracterul clandestin al ipotecii. Mai întâi, s-a introdus constituirea ipotecii generale, care purta asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare ale debitorului. Astfel, dacă un creditor anterior în rang își valorifica creanța prin vânzarea bunului grevat, ceilalți creditori posteriori în rang nu mai deveneau simpli creditori chirografari, ci puteau valorifica celelalte bunuri ale debitorului. Mai apoi, a fost introdus ius offerendae pecuniae, prin care un creditor posterior în rang satisface creanța creditorului anterior în rang. Este o modalitate prin care se poate plăti pentru rangul superior, însa este rentabilă doar dacă dreptul creditorului de rang anterior este mai mic decât valoarea bunului ipotecat. De asemenea, împăratul Leon a creat ipoteca publică sau autentică, prin care s-au introdus anumite forme de publicitate extrem de utile pentru creditori, deoarece se înlătura atât problema antedatării ipotecilor (pentru dobândirea unui rang superior) dar și cea a ipotecării repetate asupra aceluiași bun.

V. Stelionatul astăzi

Stelionatul și-a păstrat și astăzi aceeași accepțiune, și anume a vinde sau a ipoteca succesiv acelaşi bun la două persoane diferite, fără a menţiona prima vânzare sau ipoteca constituită anterior[7] sau vânzarea unui bun care nu îi aparține vânzătorului. Iar dacă astăzi avem aceeași înțelegere a stelionatului, ce este diferit? Noi categorii și criterii de clasificare.

O primă diferență între dreptul roman și cel contemporan este că astăzi percepem dolul ca pe un viciu de consimțământ, în timp ce romanii l-au văzut ca pe un delict privat, sancționat pe tărâm pretorian. Această realitate juridică romană se încadrează, totuși, perfect actualei terminologii, cel puțin din punctul de vedere al efectelor. Astfel, putem încadra stelionatul ca dol, viciu de consimțământ prevăzut de Codul civil.

Problema care se pune, totuși, este: nu poate îmbrăca stelionatul forma infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de Codul penal?

Chiar dacă sistemele de publicitate fac mult mai dificilă comiterea acestui delict (sau cel puțin ar trebui să o facă), este totuși întâlnit în practică. În acest sens, s-a întâlnit următoarea speță: o persoană a încheiat doua antecontracte de vânzare-cumpărare pentru acelaşi teren, deși terenul era bun succesoral, succesiunea nu fusese dezbătută încă, iar inculpatul nu era unic moștenitor. Chiar dacă prima instanță l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, conform art. 215 Cod penal, Tribunalul Vrancea a apreciat că această soluție este neîntemeiată, fapta inculpatului nefiind prevăzută de legea penală, aceasta constituind un delict civil de tipul stelionatului[8]. În speță, diferența dintre înșelăciune și stelionat, și implicit, între un proces penal și un litigiu civil, a fost dată de intenție, care este însă aproape imposibil de dovedit. Doctrina nu are o părere unitară asupra posibilității de dovedire a intenției ca element subiectiv al faptei, unii considerând ca este imposibil de realizat, iar alții că se poate deduce din faptele autorului. Tribunalul Vrancea a statuat că nu s-a reușit dovedirea intenției, și astfel s-a făcut diferența între stelionat și înșelăciune.

Dacă prezența elementului intențional duce la încadrarea stelionatului ca infracțiune penală, am putea deduce, per a contrario, că lipsa acestuia ne trimite pe tărâm civil. Însă, analizând fizionomia stelionatului, putem observa cu ușurință că vânzarea aceluiași bun către două persoane diferite nu poate rezulta dintr-o simplă neglijență sau omisiune a vânzătorului, cel din urmă fiind exonerat de răspunderea penală spunând: “n-am vrut, din greșeală”.

VI. Concluzie

O realitate juridică romană poate fi interpretată și încadrată în atâtea feluri… Și totuși nu putem afirma că una este în totalitate corectă. În opinia mea, stelionatul poate fi încadrat cu succes ca faptă penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 Cod penal. În același timp, cred că încadrarea depinde de la caz la caz, aceasta realizându-se în funcție de pledoariile avocaților.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] E. Molcuț, Drept privat roman, U.J. București, p.336
[4] Idem
[5] Idem, p. 352-353
[6] Idem, p. 355
[7] Disponibil aici.
[8] Decizia penală nr. 75 din 4 martie 2009 pronunţată în apel de Secţia penală a Tribunalului Vrancea având ca obiect înşelăciunea/art. 215 C.P.


Andrei Orbeciu
Student Facultatea de Drept – Universitatea din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.