Protecția vieții în devenire. Efectul jurisprudenței CEDO asupra reglementărilor interne
16 mai 2023 | Bianca-Elena BĂNĂȚEANU, Anda-Andreea ZAMFIR
Bianca-Elena Bănățeanu
Anda-Andreea Zamfir
Rezumat: Dreptul la viață este un drept fundamental ce cunoaște o reglementare bogată atât în plan intern, național, în legislația statelor, cât și în plan internațional și la nivel european, prin instrumente de protecție fundamentale recunoscute ca etaloane ale respectării acestui drept fundamental. Cu toate acestea, se pune în discuție caracterul relativ al acestui drept, prin prisma celor care beneficiază de acesta, respectiv în cazul fătului, al copilului în devenire. Astfel, se pune problema identificării unui standard optim de protecție a vieții fătului, în lipsa unui consens cu privire la recunoașterea sau nerecunoașterea statutului său juridic de ființă umană, ținându-se cont atât de perspectiva juridică, filosofică, religioasă, cât și de specificul național al fiecărui stat, concretizată prin acordarea legitimă a unei anumite marje de apreciere în soluționarea acestor probleme.
Abstract: The right to life is a fundamental right, which is well regulated both at national level, in national legislation, and at international and European level, through fundamental protection instruments recognised as the standard of respect for this fundamental right. However, the relative nature of this right is called into question in terms of the subjects who benefit from it, namely the foetus and the unborn child. This raise the problem of identifying an optimum standard of protection for the life of the foetus, in the absence of a consensus regarding its legal status as a human being, taking into account both the legal, philosophical and religious perspective and the national specificity of each state, as reflected in the legitimate granting of a certain margin of discretion in solving these issues.
Résumé: Le droit à la vie est un droit fondamental, bien réglementé tant au niveau national, dans les législations nationales, qu’au niveau international et européen, à travers les instruments de protection fondamentale reconnus en tant qu’étalon de respect de ce droit fondamental. Toutefois, le caractère relatif de ce droit est remis en question en fonction des sujets qui en bénéficient, à savoir le fœtus ou l’enfant à naître. Cela pose le problème de l’identification d’un standard optimal de protection de la vie du fœtus, en l’absence d’un consensus sur la reconnaissance ou non de son statut juridique d’être humain, en tenant compte tant de la perspective juridique, philosophique et religieuse que de la spécificité nationale de chaque État, qui se traduit par l’octroi légitime d’une certaine marge d’appréciation dans la résolution de ces questions.
1. Introducere
« On protège ce qu’on aime et on aime ce qu’on connait. » (Protejăm ceea ce iubim și iubim ceea ce cunoaștem.)
Acest citat al ofițerului francez Jacques Cousteau reflectă realitatea constantă a societății, caracterizându-se prin aceea că relațiile afective se dezvoltă în jurul unor elemente ce pot fi percepute în realitatea înconjurătoare, aceste sentimente de afecțiune fiind, de fapt, cele care, adeseori, conduc la crearea unor mecanisme de protecție a valorilor esențiale în cadrul cărora fiecare persoană își definește interesele, obiectivele, visurile. Plecând de la această abordare filosofică a ideii de protecție ce se naște ca urmare a existenței unor sentimente și interese de ordin afectiv, moral sau chiar patrimonial, se remarcă ideea centrală a problematicii protecției juridice ce este sau ar trebui acordată copilului conceput și aflat în curs de devenire.
Dreptul la viață este inerent ființei umane, astfel că principala problemă care trebuie clarificată este momentul de la care ființa umană ia naștere din punct de vedere juridic, precum și social, medical, moral. Dreptul la viață este în prezent protejat de toate instrumentele juridice internaționale, precum și de legislațiile naționale, cu puține excepții, bine delimitate. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, existența unei asemenea protecții nu a fost mereu la fel de puternică, fiind influențată în mod decisiv de preceptele morale, religioase care dominau societatea, evoluția protecției dreptului la viață fiind determinată, în special, de progresele științei și de apariția unor noi ramuri de cercetare, cum ar fi bioetica.
Dacă, în ceea ce privește o persoană născută, în viață, nu există niciun dubiu cu privire la aplicarea protecției juridice, problemele apar atunci când viitoarea persoană, deși concepută din punct de vedere biologic, nu a fost încă născută. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea care este nivelul protecției juridice de care se bucură embrionul și fetusul uman. Pentru a răspunde la această întrebare este necesar, în primul rând, să definim noțiunile de embrion și fetus. Prin embrion se înțelege un produs al concepției umane, aflat într-un stadiu de dezvoltare celulară în primele 14 săptămâni de la data fecundării ovulului, iar embrionul devine fetus după depășirea momentului anterior menționat, respectiv după cea de-a treia lună de sarcină. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, noțiunea de viață reprezintă “sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu”, această noțiune fiind definită, în mod similar, și în doctrina franceză[1].
Se poate observa că, deși copilul conceput, ce urmează a se naște, nu are o existență perceptibilă din punct de obiectiv în realitatea înconjurătoare, viața sa intrauterină strâns legată de corpul mamei îi conferă acestuia o poziție definită în cadrul viitoarei familii chiar înainte ca procesul nașterii să aibă loc, mama fiind cea care, în principal, dezvoltă o serie de sentimente în legătură cu viitorul copil.
2. O abordare filosofică și religioasă a noțiunii de viață
2.1. Concepții filosofice asupra vieții
Spinoza, în lucrarea “Ethica Geometrico Demonstrata”, scrisă între anii 1661 și 1665, afirmă că universul se identifică puterii divine, substanța neavând o existență materială, ci una metafizică, fiecare obiect sau idee aflându-se într-o relație de dependență prin raportare la alte obiecte sau idei. Ca urmare a acestei idei esențiale a lucrării lui Spinoza, nu se poate ajunge la concluzia că însuși copilul conceput, a cărui dezvoltare și viitoare existență sunt atât de strâns legate de corpul mamei, poate fi considerat ca făcând parte din acest univers caracterizat de existența metafizică, astfel încât poate fi privit ca o entitate de sine stătătoare, susceptibilă de a-i fi acordată o protecție juridică bine definită în cadrul societății?
În lucrarea “Gânduri către sine însuși”, Marcus Aurelius[2] afirma următoarele: „Chiar dacă ți-ar fi dat să trăiești trei mii de ani, și tot atâția ani de mii de ori, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde o altă viață decât cea pe care o trăiește și nici nu trăiește altă viață decât cea pe care o pierde. Așadar, viața cea mai lungă și viața cea mai scurtă înseamnă același lucru; căci prezentul este egal pentru toți și timpul care se pierde este, așadar, egal, iar cel care se duce pare astfel foarte scurt. De fapt, nimeni nu ar putea să piardă nici trecutul, nici viitorul; cum ar fi posibil să i se ia ceva ce nu are?”
În contextul acestor gânduri ale lui Marcus Aurelius, s-ar putea susține de către adepții tezei conform căreia, copilul nenăscut, neavând încă o viață extrauterină de sine stătătoare, nefiind perceptibil în realitatea obiectivă, nu poate beneficia nici de o protecție juridică asemănătoare copilului născut, având în vedere că acesta nu poate pierde viața de care încă nu s-a bucurat. Pe de altă parte, susținătorii tezei conform căreia copilul nenăscut este o ființă umană în curs de devenire și care își dezvoltă o viață proprie, strâns legată de corpul mamei, în mediul intrauterin, ar putea susține, pe baza cugetărilor lui Marcus Aurelius, că, în ciuda faptului că un copil nenăscut nu are încă o viață de sine stătătoare, viața în mediul uterin nu este lipsită de semnificație chiar în sensul de substanță metafizică, precum afirma Spinoza, ținând cont, în special, și de relațiile de afecțiune dezvoltate de mamă, care percepe existența viitorului copil. Din acest punct de vedere, nu s-ar putea susține că, prin imposibilitatea de a dezvolta o viață extrauterină proprie, ca urmare a unor acțiuni vătămătoare, copilul aflat în curs de devenire a pierdut ceva ce nu avea, pentru că existența propriu-zisă nu se limitează doar la ceea ce este perceptibil din punct de vedere fizic, material, obiectiv.
2.2. Percepția religioasă a noțiunii de viață
Revenind la concepția de viață și la momentul de la care aceasta a fost recunoscută, trebuie observat că, din perspectiva creștină, revelația biblică susține că omul este autentic încă din momentul concepției, organismul care se dezvoltă este un om. Dovada acestei afirmații se regăsește în Canoanele bisericești, mai exact în cel de-al doilea canon al său, Sfântul Vasile cel Mare scria: „Femeia care în mod voit își distruge copilul nenăscut se face vinovată de omor. La noi nici nu se pune problema dacă este format sau neformat.”[3]
Textul iudaic pune accentul pe vătămarea mamei: „De se vor bate doi oameni și vor lovi o femeie însărcinată și aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei și el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor. Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”.[4]
Deși s-a încercat a se defini noțiunea de viață, cel puțin din punct de vedere medical și moral, se constată totuși că, din punct de vedere juridic, nu există o definiție a noțiunii de viață, fapt ce generează interpretări și incertitudini nedorite asupra protecției acestui drept primar. Frontierele dreptului la viață nu au fost stabilite cu precizie, în ceea ce privește limita inferioară a acestui drept, fiind neclar încă dacă trebuie să ne raportăm la momentul concepției sau la momentul nașterii.
3. Protecția dreptului la viața antepartum la nivel european și internațional
3.1. Debutul protecției vieții la nivel internațional
Dreptul la viață este consacrat în toate documentele internaționale, chiar dacă acestea nu cuprind și o definiție a noțiunii de viață. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU, precizează la articolul 3 că „orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”. Dreptul la viață este consacrat și în Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice, adoptat la 12 decembrie 1966, în care, la articolul 6, se prevede că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa”.
În mod similar, Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la viață la articolul 2, în care se prevede că „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege”. Niciunul dintre documentele de mai sus nu stabilește însă, momentul de la care se consideră că putem vorbi de viață, întrucât nu există o definiție expresă a acestei noțiuni.
Singurul document care recunoaște o protecție a vieții din momentul concepției este Convenția Americană a Drepturilor Omului, adoptată la 22 noiembrie 1969 la San José (Costa Rica), care afirmă la articolul 4 că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale. Acest drept trebuie să fie protejat de lege, în general din momentul concepției”.
Deși problema începutului vieții a fost legată în principal de existența dreptului la avort al femeii, pe baza căreia au fost dezvoltate două concepții juridice, concepția „pro-life”, potrivit căreia viața începe din momentul conceperii, și concepția „pro-choice”, în conformitate cu care viața începe în momentul nașterii, jurisprudența CEDO a mers dincolo de acest aspect, analizând dreptul la o protecție efectivă de care s-ar putea bucura copilul nenăscut. La momentul adoptării Convenției Europene a Drepturilor Omului, avortul era incriminat de statele europene, fiind considerat o violare directă a dreptului la viață al copilului nenăscut[5]. Se poate spune că la acel moment fetusul beneficia de protecția dreptului său la viață. Ulterior, dreptul la viață al fetusului a fost pus în balanță cu dreptul femeii de a dispune de propriul corp, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului evidențiind o poziție mai degrabă de abținere cu privire la tranșarea problemei protecției juridice a fetusului.
3.2. Primele decizii adoptate la nivel european, o reflexie a incongruențelor existente la nivel legislativ
În cauza X împotriva Marii Britanii[6] s-a arătat că noțiunea autonomă de oricare persoană din cuprinsul articolului 2 al Convenției se putea aplica doar după momentul nașterii. Comisia s-a poziționat în totalitate împotriva ideii de a se recunoaște fetusului un drept absolut la viață, fără a se opune însă posibilității ca, la un moment dat, în lumina unor evoluții sociale în statele contractante, fie să nu recunoască deloc protecția fetusului potrivit articolului 2 din Convenție, fie să îi recunoască acestuia drepturi limitate. Recunoașterea unui drept absolut la viață al fătului ar impune statelor semnatare a Convenției interzicerea în mod absolut a avortului, chiar și cel terapeutic, ceea ce ar fi contrar ideii că niciodată nu se va putea considera o viață mai importantă decât o altă viață. Pe de altă parte, în situația în care fetusului nu i s-ar recunoaște protecția conferită de articolul 2 din Convenție sau i s-ar recunoaște o protecție limitată, statele semnatare ar beneficia în continuare de o marjă de apreciere în virtutea căreia vor putea reglementa prin legi proprii incriminarea sau neincriminarea avortului, precum și a atingerilor aduse vieții sau integrității corporale a fătului, în funcție de particularitățile culturale specifice fiecărui stat în parte.
O altă hotărâre în care Comisia Europeană a precizat că nu trebuie să se decidă dacă fetusul poate beneficia de o anumită protecție asigurată de articolul 2 din Convenție, nefiind însă exclus ca, în anumite circumstanțe specifice, acest aspect să se schimbe, a fost hotărârea pronunțată în cauza H împotriva Norvegiei[7]. În timp ce Curtea Supremă din Norvegia și-a exprimat opinia în sensul că nu este de competența instanțelor de judecată să stabilească un echilibru între interesele mamei și interesele fetusului, considerând că această sarcină îi revine puterii legislative, Comisia Europeană a constatat necesitatea unui echilibru just între interesele legitime ale fetusului și ale societății, pe de o parte, și interesele mamei, pe de altă parte. S-a concluzionat că nu ar trebui ca fetusul să fie exclus, în anumite circumstanțe, de la protecția oferită de articolul 2 din Convenție, păstrând însă marja de apreciere de care ar trebui să beneficieze statele membre într-un domeniu atât de sensibil precum cel din speța analizată. Cu această hotărâre se observă posibilitatea pe care Curtea a păstrat-o de a-și reconsidera poziția anterioară printr-un eventual reviriment jurisprudențial și să stabilească, la un anumit moment, că fetusul beneficiază totuși de protecția articolului 2 privind dreptul la viață.
Probabil că una dintre cele mai importante cauze în care s-a pus problema dacă fetusul beneficiază de protecția articolului 2 din Convenție, a fost cauza Vo contra Franței[8]. Totodată, cauza a pus problema și a existenței unui remediu penal, respectiv a existenței unei incriminări în situația de întrerupere a cursului sarcinii din culpă.
În speță, în urma unei confuzii legate de coincidența de nume, creată într-o clinică, reclamantei i s-a efectuat o procedură medicală greșită care a condus la pierderea sarcinii sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ezitat și de această dată, precizând că nu este necesar să se decidă dacă un copil nenăscut poate fi considerat în viață, în sensul articolului 2 din Convenție sau dacă ar trebui considerat ca o entitate asupra căreia, în lumina articolului 8 paragraful al 2-lea din Convenție, s-ar justifica o intervenție pentru protecția altuia. Potrivit concluziei intermediare de la paragraful 80, copilul nenăscut nu este privit ca fiind o persoană direct protejată de articolul 2 și, chiar dacă la un moment dat s-ar recunoaște fătului un drept la viață, atunci acesta ar fi în mod implicit limitat de drepturile și interesele mamei. Curtea a afirmat totuși că prevederile Convenției nu exclud posibilitatea ca, în anumite circumstanțe, dreptul la viață ce i se asigură unei persoane născute să fie asigurat și unei persoane nenăscute. Curtea a conchis că nu este nici de dorit și nici măcar posibil să se răspundă în abstract la întrebarea dacă un copil nenăscut este o persoană în sensul articolului 2 din Convenție, putându-se eventual accepta că embrionul sau fetusul face parte din rasa umană[9].
Cu toate acestea, nimic nu împiedică statele să asigure un standard mai înalt de protecție al fetușilor, în limita marjei de apreciere de care acestea beneficiază. Aceasta idee a fost reiterată în cauza Sayan c. Turcia din 2016[10], unde s-a considerat ca nu este necesară analiza încălcării dreptului la viață al fetusului, separat de cel al mamei, acestea două fiind indisolubil legate. Astfel, nu se poate pronunța expres asupra încălcării dreptului la viață al persoanei în devenire, ce oferă un anumit standard de protecție al vieții acestuia, prin raportare la protecția acordată vieții mamei.
3.3. Evoluția jurisprudenței Curții în materia protecției fetusului
Jurisprudența Curții Europene a avut un debut timid, instanța stabilind că noțiunea de orice persoană prevăzută de articolul 2 din Convenție, prin care este protejat dreptul la viață, se putea aplica doar după momentul nașterii, deci, numai persoanelor care au fost născute. Această interpretare a fost influențată în mare măsură de discuțiile care existau la nivelul statelor europene privind liberalizarea avortului. Ulterior, odată cu evoluția societății europene, Curtea a apreciat că, deși nu se poate susține că fetusul este o persoană în sensul articolului 2 din Convenție, totuși, în anumite circumstanțe, a admis că exista posibilitatea ca acest aspect să se schimbe datorită faptului că statele contractante aveau o divergență mare de opinii în această privință. Cu toate acestea, dreptul la viață al fetusului trebuie să respecte principiul proporționalității astfel încât să se asigure un just echilibru între interesele mamei și interesele fătului. În ultimă instanță, în cauza Vo contra Franței, instanța europeană a recunoscut că fetusul este o entitate care aparține rasei umane, acesta fiind singurul compromis la care a reușit să se ajungă.
În cauza numărul 54270/10[11], Curtea a statuat că interzicerea unor cercetări științifice asupra embrionilor rezultați în urma unei fertilizări in vitro nu este contrară dreptului la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la articolul 8 al acestui instrument internațional fundamental. În plus, s-au stabilit condițiile necesare pentru a garanta restrângerea licită a dreptului, respectiv baza legală a măsurii, caracterul necesar al măsurii interzicerii acestui drept (se reamintește existența unei largi marje de apreciere din partea Italiei, în special, fiind vorba despre chestiuni ce țin de un domeniu care nu se bucura de o reglementare expresă la nivel european) și caracterul justificat, fiind puse în balanță atât interesul public, al statului, cât și interesul privat, al individului, ceea ce ducea la imposibilitatea de a supune embrionii umani unor scopuri științifice.
3.4. Jurisprudența instanțelor internaționale
Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii s-a pronunțat în cauza Roe împotriva lui Wade[12], hotărând că fetușii nu pot fi tratați ca persoane în sensul legii, întrucât nu se poate stabili momentul de la care viața începe să curgă.
Totodată, în cauza Winnipeg Child and Familiy Services (Nortwest Area) împotriva lui G (D.F.), Curtea Supremă a Canadei a statuat că, deși un copil nenăscut nu poate fi considerat o persoană, totuși, acestuia ar trebui să îi fie conferită o protecție pentru a nu suferi pe perioada cât se află în uterul mamei sale[13]. Nu în ultimul rând, Înalta Curte a Africii de Sud a stabilit, în Cauza Christian Lawyers Association of South Africa și alții împotriva Ministerului Sănătății și alții, că fetusul uman nu poate fi considerat o persoană, dat fiind faptul că, dacă legiuitorul constituțional ar fi dorit să protejeze fetusul, atunci acesta ar fi făcut o mențiune expresă în acest sens[14].
În hotărârea Tribunalului Constituțional din Polonia, s-a interzis recurgerea inclusiv la avortul eugenic, avut în vedere atunci când există probabilitate ridicată de invaliditate gravă sau ireversibilă a fătului sau o boală incurabilă care i-ar pune în primejdie viața. Astfel, au fost declarate neconstituționale dispozițiile corespunzătoare din legea privind planificarea familială, protecția fătului uman și condițiile de întrerupere a sarcinii, autorizând avortul eugenic. Această hotărâre a fost vehement criticată la nivel european și internațional, considerându-se că ar aduce limitări grave drepturilor reproductive și sănătății femeii, aspecte constatate prin rezoluții ale Parlamentului European[15]. Totodată, hotărârea a fost considerată disproporționată și nejustificată, pentru că s-a operat o interzicere de facto a avortului în statul polonez, având în vedere faptul că avortul eugenic era singura formă acceptată a întreruperii cursului sarcinii. În urma deciziei, avortul a devenit posibil doar atunci când era pusă în primejdie viața mamei[16].
4. Prevederile din dreptul penal român referitoare la protecția persoanei și a vieții intrauterine
În România, dreptul la viață este protejat, în primul rând, prin Constituția României care prevede, la articolul 22 alineatul 1, că dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică sunt garantate, iar la alineatul 3 al aceluiași articol specifică faptul că pedeapsa cu moartea este interzisă pe teritoriul României. Reglementările din dreptul penal român corespund jurisprudenței Curții Europene în materia articolului 2 din Convenție, legiuitorul român încercând să stabilească un echilibru între interesele mamei, pe de o parte, și interesele societății și ale copilului nenăscut, pe de altă parte. Mai mult decât atât, legiuitorul român a prevăzut un standard de protecție, în materia drepturilor copiilor nenăscuți, mai ridicat decât Convenția Europeană, incriminând faptele ilicite ce pot fi săvârșite împotriva produșilor de concepție umană, de la embrion la nou-născut.
Din studiul expunerii de motive a Codului penal[17], se constată interesul legiuitorului român de a proteja dreptul la viață al fătului ca valoare socială, protecția care intervine de la momentul concepției, însă în mod condiționat.
Embrionul beneficiază de protecție prin incriminarea infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 201 din Codul penal. Protecția este condiționată de interesele mamei, căreia îi este permis să pună capăt vieții embrionului, respectiv să avorteze până la împlinirea vârstei de 14 săptămâni.
După 14 săptămâni embrionul devine făt, iar viața și integritatea corporală sunt protejate de dispozițiile articolului 202 din Codul penal, Vătămarea fătului. Fătul este protejat atât în timpul sarcinii, după împlinirea celor 3 luni de la concepție, împotriva acțiunilor terților, cât și în timpul procesului nașterii până la desprinderea de corpul mamei când devine nou-născut, respectiv o persoană, care beneficiază de protecția legii penale.
Codul penal incriminează și vătămarea fătului de către mamă, însă această infracțiune nu se pedepsește, cu excepția situației în care mama vatămă fătul în timpul nașterii. Articolul 200 din Codul penal completează aceste incriminări cu infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă. Se poate observa, în dreptul penal român, existența unui vid legislativ în privința vătămării fătului ce a depășit pragul de 24 de săptămâni, vătămare ce a avut drept consecință împiedicarea instalării vieții extrauterine. Dacă fapta s-ar fi produs în primele 24 de săptămâni, prin acțiuni violente exercitate asupra corpului femeii însărcinate, fapta ar fi putut fi încadrată drept vătămare corporală ce a avut drept consecință avortul. Însă, în cazul acțiunilor vătămătoare care sunt realizate în timpul sarcinii ce a depășit pragul de 24 de săptămâni, spre deosebire de vătămările realizate în timpul nașterii expres prevăzute de articolul 202 alineatul 1, legiuitorul român pare a lăsa în afara protecției juridice fătul, dat fiind că, dacă fapta nu poate fi încadrată drept întreruperea cursului sarcinii, acțiunea vătămătoare nu va mai produce efecte pe planul dreptului penal[18].
Nici în concepția legiuitorului român, produsul de concepție, de la embrion la făt, nu este considerat persoană care să beneficieze de toate drepturile asemenea unui nou-născut, fiind mai degrabă considerat o fază incipientă a vieții umane care trebuie și ea protejată prin incriminarea unor fapte exercitate asupra acestuia.
5. Protecția fătului în dreptul francez, reflexie a incertitudinii asupra statutului unei persoane în curs de devenire
Problema protecției juridice a fătului a suscitat numeroase controverse în doctrina și în jurisprudența franceză, acest conflict permanent între religie și știință situându-se în sfera dreptului civil, penal, precum și în domeniul sănătății publice.
Punctul de plecare al acordării unei protecții vieții intrauterine a fost reprezentat de consacrarea adagiului infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur în calitate de principiu general de drept, printr-o hotărâre a Camerei Civile a Curții de Casație din 10 decembrie 1985[19]. Acest principiu reprezintă un început esențial pentru acordarea unei protecții juridice, în domeniul dreptului penal, persoanei în curs de devenire, principiul consacrat de jurisprudența franceză vizând acordarea de drepturi ființei în procesul devenirii ori de câte ori acestea sunt în interesul său, dacă acesta din urmă se naște viu și viabil[20]. Această condiție a viabilității relevă o concepție utilitaristă asupra vieții umane, profesorii Peter Singer și Joseph Fletcher, ce au promovat etica contextuală, considerând că principalele criterii funcționale pentru definirea persoanei sunt: conștiința, capacitățile cognitive și motrice.[21]
5.1. Dificultatea protecției în contextul unui vid legislativ
În ciuda consacrării acestui principiu, dificultățile privitoare la nivelul de protecție ce putea fi acordată vieții intrauterine nu au încetat să apară, având în vedere că legea franceză nu definea expres noțiunea de personalitate juridică sau posibilitatea acordării personalității juridice embrionului, chiar dacă prin intermediul legii Veil din 17 ianuarie 1975[22] s-a modificat articolul 16 din Codul Civil francez care afirma protecția ființei umane de la începutul vieții („la loi garantit la protection de l’être humain dès le commencement de la vie”), fiind adăugat adjectivul “sa” (sa vie), subliniindu-se astfel singularitatea ființei umane, nefiind totuși definită noțiunea de început al vieții. Doctrina franceză a susținut că problema statutului juridic al copilului aflat în curs de devenire nu era reprezentată de dobândirea personalității juridice din momentul concepției, ci de eficacitatea drepturilor dobândite de acesta în momentul nașterii[23].
Divergențele din dreptul civil și-au găsit ecoul și în cadrul dreptului penal, acesta conținând câteva dispoziții speciale referitoare la embrion, precum cele referitoare la întreruperea de sarcină. În acest sens, un rol determinant a revenit jurisprudenței care nu a încetat să evolueze odată cu noile descoperiri în domeniul medical, precum și odată cu evoluția concepțiilor morale.
Printr-o decizie din 1987, Curtea de Apel din Douai[24] a considerat că se poate reține infracțiunea de omucidere în cazul unui accident în care o persoană însărcinată de 9 luni a fost implicată, accident care a avut drept consecință decesul copilului, formula utilizată de această curte de apel fiind aceea că respectivul copil „s-a născut mort”. Totodată, printr-o decizie a Tribunalului de mare instanță din Lille, s-a considerat faptul că, din momentul concepției, copilul conceput se bucură de personalitate juridică, pe care nașterea nu face decât să o confirme, astfel că recunoașterea prenatală a unui copil conceput stabilește o filiație sub condiție suspensivă, ce nu este necesar a fi confirmată la naștere[25]. În opoziție cu această decizie, alți autori au considerat că personalitatea nu poate fi atribuită decât la naștere, astfel că retroactivitatea acesteia de la momentul concepției în cazul în care copilul se naște viu și viabil nu se realizează decât în vederea protejării intereselor copilului.[26]
Cu toate acestea, Consiliul Constituțional francez, în cadrul unui aviz, a afirmat faptul că un copil conceput nu este o persoană juridică, ci o ființă umană, astfel că protecția vieții de la începutul său nu le-ar fi aplicabilă acestora din urmă. Astfel, deși Consiliul a afirmat că “apărarea demnității persoanei împotriva oricărei forme de degradare și de aservire este un principiu constituțional, întâietatea ființei umane, respectul datorat de la începutul vieții, inviolabilitatea, integritatea, absența caracterului patrimonial al corpului uman, precum și integritatea speciei umane vizând asigurarea respectării principiului ocrotirii demnității ființei umane”, Consiliul a considerat că acest principiu nu se aplică chiar și înainte de naștere, în privința embrionului și al fetusului. Cu privire la acest aviz al Consiliului Constituțional, numeroasele critici nu au încetat să apară, având în vedere că ceea ce există în momentul concepției este ceea ce se va naște ulterior, astfel încât o disociere netă între viața umană și calitatea persoanei de subiect de drept nu se poate realiza.[27] De asemenea, s-a considerat că împotriva voinței puterii legislative, Consiliul Constituțional a creat o subcategorie de ființă umană, resuscitând astfel o formă de sclavagism.[28]
Pe de altă parte, în timp ce Curtea de Apel din Paris[29] a înlăturat calificarea de omucidere involuntară asupra fetusului incriminată la articolul 223-1 din actualul Cod penal francez, curțile de apel din Douai și Bordeaux[30] au reținut această calificare. De asemenea, printr-o decizie din 30 iunie 1999, Camera Criminală a Curții de Casație[31] a considerat că principiul interpretării stricte a legii penale conduce la imposibilitatea reținerii infracțiunii de omucidere neintenționată în cazul faptei imprudente a medicului care a determinat decesul fetusului a cărui viață intrauterină se situa între 20 și 24 de săptămâni. Una dintre soluțiile propuse acestei divergențe jurisprudențiale a fost realizată de Comitetul național de etică care a propus ca în cadrul acestei probleme care « divise l’esprit et intéresse la société » (Gobart, 1992), embrionul să fie considerat persoană potențială (personne potentielle), ceea ce nu a condus totuși la o clarificare pragmatică.
5.2. Soluții doctrinare propuse pentru a combate inexistența unui cadru legislativ și jurisprudențial stabil
Jean Carbonnier, un mare jurist al Franței, în secolul al XX-lea, a propus ca, având în vedere că, înainte de naștere, copilul in utero matris are o viață distinctă, consecința nerespectării obligațiilor legale sau reglementare de securitate sau de prudență, care determină o atingere mortală adusă acestuia, să fie reprezentată de întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de omucidere involuntară prevăzute de articolul 221-6 din noul Cod penal francez[32]. Acesta consideră că problema ridicată de situațiile în care, ca urmare a unor acțiuni imprudente, intervine decesul copilului în curs de devenire, nu prezintă un interes criminologic deosebit, infracțiunea reprezentând un delict praerterintenționat, dat fiind că făptuitorul nu putea să aibă nicio reprezentare a victimei sale finale, și anume copilul in utero matris. De asemenea, această acțiune imprudentă, în lipsa unei constituiri de parte civilă de către mamă, ar putea constitui infracțiunea de punere în pericol a persoanei prevăzute de articolul 223-1 din Codul penal francez.
Atenția din ce în ce mai crescută acordată protecției embrionului, respectiv fetusului, se datorează, în concepția lui Jean Carbonnier, evoluției medicinei secolului al XIX-lea care considera fetusul “un amalgam de celule, o masă nenumită”[33], evoluție marcată de noua imagine acordată copilului in statu nascendi, acestuia atribuindu-i-se prenume chiar înainte de naștere, fiind menționat chiar în livretul de familie. De altfel, lipsa unei definiții exprese a noțiunii de personalitate juridică, numeroasele inconsecvențe jurisprudențiale legate de protecția vieții utrauterine, ce conduc chiar la un vid legislativ în acest domeniu, au fost justificate de ministrul justiției din 1994 prin faptul că este mai înțelept să se recurgă la reguli eficace decât de a căuta o definiție expresă[34].
Contrar altor autori care recurg la noțiunea de viață umană pentru a admite omuciderea involuntară a fetusului, Jean Carbonnier nu recurge nici la noțiunea de drept la viață așa cum este protejat prin intermediul articolului 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nici la cea de valoare protejată, acesta considerând că viața este suficientă prin ea însăși, în calitate de fenomen, iar nu în sens de valoare, esență sau drept subiectiv (La vie suffit, dans sa nudité biologique, vue comme un phénomène, non comme essence, valeur, ou meme droit subjectif). Însă este, cu adevărat, viața un fenomen care se impune prin ea însăși în conștiința colectivă, fără a fi necesară nicio obiectivare în realitatea exterioară, simplele sentimente dezvoltate de mamă, precum și considerarea viitorului copil drept un fapt social actual fiind suficiente pentru a-i oferi o protecție penală viitorului copil privit ca viață în curs de devenire?
Contrar opiniei lui Jean Carbonnier, printr-o decizie din 29 iunie 2001, Curtea de Casație[35] a considerat că principiul legalității delictelor și pedepselor se opune ca incriminarea prevăzută la articolul 221-6 ce reprimă infracțiunea de omucidere neintenționată a altuia să fie extinsă la situația copilului care urmează să se nască și al cărui regim juridic relevă din textele particulare relative la fetus și embrion[36]. Însă, este de remarcat că interpretarea strictă a legii penale nu se opune totuși la realizarea unei interpretări teleologice, ceea ce s-ar putea înscrie în cadrul liniei doctrinare trasate de Jean Carbonnier, și anume evoluția și realitatea socială care tinde să-i acorde ființei în curs de devenire un loc în cadrul familiei. Având în vedere că, în decizia sus-menționată, Curtea de Casație consideră că viitorul copil (l’enfant à naitre) nu se identifică noțiunii de cineva (autrui), în sensul de ființă umană, acest aspect conduce la concluzia că produsul de concepție trebuie considerat un obiect, dat fiind sistemul binar al calificării, ceea ce contravine percepției pe care familia o are asupra ființei aflate în devenire.
Concluzii
Chiar dacă nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au definit în mod clar noțiunea de viață și persoană și nici nu există o poziționare definitivă față de statutul copilului nenăscut, se poate observa o evoluție în sensul protejării acestuia. Problematica unei protecții acordate vieții antepartum devine din ce în ce mai controversată odată cu evoluția dezvoltării științelor geneticii și a necesității acordării unei protecții nu doar din perspectiva vieții și a integrității corporale, ci și împotriva abuzurilor genetice.
În acest domeniu, Consiliul Europei a avut o activitate constantă, Adunarea Parlamentară emițând mai multe recomandări în scopul unei protecții eficiente a fetusului și a prevenirii abuzurilor în domeniul manipulărilor genetice. După mai mulți ani de pregătiri și controverse a fost elaborată Convenția asupra Drepturilor Omului și Biomedicinei, care a fost adoptată la Oviedo, Spania, la 7 aprilie 1997. Acesta este primul document legal menit să protejeze demnitatea, drepturile și libertățile omului, prin intermediul unei serii de principii și interdicții împotriva folosirii greșite a descoperirilor medicale și biologice. Deși nici această Convenție nu definește termenul de viață sau de persoană, aceasta folosește termenul de ființă umană, fiind acceptat de către autorii acestui document că protecția demnității și identității ființei umane trebuie asigurată din momentul concepției.
Problema momentului de la care fătului i se poate atribui un statut juridic pe deplin protejat rămâne o problemă deschisă, ce ar putea fi rezolvată prin introducerea unor texte exprese care să reglementeze fiecare etapă a procesului de evoluție a viitorului copil, în lipsa unor astfel de texte exprese, jurisprudenței naționale și internaționale revenindu-i rolul de a acoperi un eventual vid legislativ.
[1] L’EMBRYON, Fiche d’orientation, DALLOZ ÉTUDIANTS, 2023
[2] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Ed. Humanitas, pag. 31. paragraf 14
[3] Sf. Vasile cel Mare, Epistola 118 către Amfilohie, în Scrieri. Partea a treia. Despre Sfântul Duh. Corespondența, PSB 12, EIBMBOR, București, 1988.
[4] Textul Septuagintei este cel care se referă la prunc: „Dacă doi bărbați se încaieră și lovesc o femeie însărcinată, iar aceasta va pierde pruncul încă nealcătuit, să plătească atât cât cere bărbatul femeii, prin hotărâre judecătorească. Dacă însă pruncul este alcătuit, să se dea suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, mână pentru mână, picior pentru picior” (Ieșire 21, 22-24) – (http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=32&cap=21)
[5] Gregor Puppnick, Abortion and the European Convention of Human Rights, Irish Journal of Legal Studies, vol. 3(2), 2013, p. 142
[6] Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din data de 13 mai 1980 în Cauza X împotriva Marii Britanii no. 8416/79, DR 19, p. 244
[7] Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din data de 19 mai 1992 în cauza H împotriva Norvegiei no. 17004/90, Decizia Comisiei din 19 mai 1992, DR 73, p. 155
[8] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 8 iulie 2004 în cauza Vo împotriva Franței
[9] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 8 iulie 2004 în cauza Vo împotriva Franței, paragraful 84
[10] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2016 în cauza Sayan c. Turciei
[11] Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 28 august 2012, în cauza C. și P. C/Italiei, n° 54270/10.
[12] Hotărârea Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii din data de 22 ianuarie 1973, Cauza Roe împotriva lui Wade, pct. 159
[13] Hotărârea Curții Supreme a Canadei din data de 31 octombrie 1997 în Cauza Winnipeg Child and Family Services (Nortwest Area) împotriva lui G (D.F.)
[14] Hotărârea Înaltei Curți a Africii de Sud, 10 iulie 1998, în cauza Christian Lawyers Association of South Africa and Others versus Minister of Health and Others
[15] Rezoluția Parlamentului European din 21 octombrie 2021, referitoare la criza statului de drept din Polonia și la supremația dreptului Uniunii Europene, Rezoluția Parlamentului European din 11 noiembrie 2021, referitoare la împlinirea de un an de la interzicerea de facto a avortului în Polonia
[16] Hotărârea Tribunalului Constituțional din Polonia, din data de 22 octombrie 2020
[17] Expunerea de motive a noului Cod penal (http://www.scritub.com/stiita/drept/EXPUNERE-DE-MOTIVE942011419)
[18] Valerian Cioclei. Drept penal. Partea specială I. Editura C.H.Beck. Ed. 7, pag. 123
[19] Curtea de Casație, Camera Civilă, 10 decembrie 1985, no 84-14.328
[20] Articolele 318, 725, 906 din Codul civil francez
[21] Singer Peter, Sanctity of Life or Quality of Life, Pediatrics, iulie 1983
[22] Legea nr. 75 din 7 ianuarie 1975
[23] Boris Starck, Introduction au droit, Ediția a 4-a, Litec, 1996, p. 388
[24] Curtea de apel din Douai, 1 aprilie 1987, no 85-17.421
[25] Tribunalul de Mare Instanță din Lille, 3 februarie 1987
[26] Gilles Goubeaux, Drept civil. Persoane. Familie. Incapacitate. Bunuri. Obligații. L.G.D.J. Ediția 26, 1997
[27] Gérard Mémeteau, Situația juridică a copilului conceput. De la rigoare clasică la exaltare barocă. Revista trimestrială a dreptului civil 611-624, anul 1990
[28] Peter B. Edelman. Consiliul Constituțional și embrionul, 1997
[29] 9 noiembrie 1951, p. 236
[30] Douai, 2 iunie 1987, Revista criminală 1989 p.319, Bordeaux, 20 martie 1996
[31] Curtea de Casație, Camera Criminală, 30 iunie 1999, no 97-82.351
[32] Jean Carbonnier, Les données acquises de la science et l’expérience générale des mères au soutien de la vie distincte de l’enfant in utero matris dès avant la naissance. Un avis sur le statut pénal de l’enfant à naitre. Anul sociologic, volumul 57, p. 473
[33] Peter B. Edelman, loc. cit., nota 28, n° 4
[34] Il paraît plus sage de s’en tenir à des règles effectives et de ne pas rechercher une définition sur laquelle nul ne s’est jamais accordé
[35] Curtea de Casație, Adunarea Plenară, 29 iunie 2001, no 99-85-973
[36] Le principe de la légalité des délits et des peines, qui impose une interprétation stricte de la loi pénale, s’oppose à ce que l’incrimination prévue par l’article 221-6 du Code pénal, réprimant l’homicide involontaire d’autrui, soit étendue au cas de l’enfant à naitre dont le régime juridique relève de textes particuliers sur l’embryon et le fœtus.
Bianca-Elena Bănățeanu
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București
Anda-Andreea Zamfir
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București
Coordonator: Lector dr. Raluca-Ioana Mocanu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
