SUA, România şi alegerile – trecut şi prezent (3). George H. Bush şi globalismul – 1990-2016
6 iulie 2020 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner
« 2. Preşedinţii americani tradiţionali şi România – 1945-1989
Preşedintele George Herbert Bush
Am ajuns la un alt episod care a lăsat să treacă o ocazie de a se repara din dauna cauzată de comunism. Mă refer la Preşedintele republican George Herbert Bush (20 ianuarie 1989 – 20 ianuarie 1993), care a moştenit puterea economică şi militară lăsată de Ronald Reagan şi, în loc să continue lupta predecesorului său cu o noua strategie contra neocomuniştilor, după 9 noiembrie 1989, a crezut că „Imperiul răului“ fusese desfiinţat.
Şi astfel, Bush a continuat cu o relaţie cordială cu Mihail Gorbaciov, un comunist şcolit de Andropov dar privit ca un comunist cu bune intenţii care va schimba politica sovietică. Drept urmare, el i-a acordat Clauza naţiunii celei mai favorizate şi alte ajutoare financiare sau credite de la Ex-Im Bank, European Bank, World Bank, etc., Bush ajutându-i în mod greşit pe comunişti, în loc de a-i ajuta pe cei ce doreau reforme.[1]
Tot atunci, G.H. Bush a fost de acord, la summit-ul din 1989 de la Malta, cu M. Gorbaciov şi M. Thatcher în vederea reunificării Germaniei, toţi trei fiind chiar pentru rămânerea Germaniei după unire în NATO.[2]
Iar la 31 iulie 1991, Bush a semnat cu Gorbaciov Strategic Arms Reduction Treaty (START I). Când reformele lui Gorbaciov nu au mai funcţionat, acesta a fost forţat, la 24 august 1991, să-şi dea demisia din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), cu puţin timp înainte de 8 decembrie 1991, când URSS a încetat să mai existe.
Politica lui Bush nu poate fi privită decât ca un eşec faţă de poporul rus şi cele ale Europei de Est, care sperau după 1991 ca America să le ajute către o tranziţie onorabilă, nu una neocomunistă. De fapt, atunci putea să impună o schimbare internă a politicii în Rusia şi statele satelite, dacă în vara anului 1991 îl ajuta pe Boris Elţîn, Preşedintele Federaţiei Ruse (1991-1999).
După anii de sărăcie comunistă, aceste ţări aveau nevoie de ajutor, aşa cum Truman în 1947, prin Planul Marshall, a oferit imediat ajutor statelor afectate economic de război, dar la care funcţiona deja sistemul economiei de piaţă.
G.H. Bush ar fi trebuit să-i ofere lui Elţîn tot ce-i oferise lui Gorbaciov, ceea ce nu a făcut în niciun fel.
Când a venit Vladimir Putin la putere, a dus o politică de „impăciuire” şi a promovat cooperarea globală, susţinând mişcarea ONU „The New World Order” („Noua Ordine Mondială”). Sunt convinsă că, dacă Reagan ar mai fi avut după 1990 încă un mandat de Preşedinte, ar fi ştiut pe cine să ajute în Rusia şi să îndemne la reforme adevărate şi necesare în ţările satelite Moscovei.
Aceasta a fost a patra greşeală ireparabilă, a patra oportunitate ratată de către al 41-lea Preşedinte, G.H. Bush, când neocomuniştii din Rusia şi fostele satelite nu au putut face o adevărată tranziţie către democraţie şi economie de piaţă.
Referitor la China, Preşedintele Bush a continuat prietenia cu Deng Xiaoping, vizitând Beijing-ul în februarie 1989, înainte de demonstraţiile studenţilor şi ale altor protestatari încurajaţi de politica economică mixtă din timpul lui Deng. Acesta a fost forţat să trimită în luna mai a acelui an trupe în capitală, dar demonstranţii au refuzat să plece.
Atunci, la 4 iunie 1989, Deng a trimis mai multă armată şi tancuri în Piaţa Tiananmen, câteva mii de studenţi protestatari murind. Se pare că protestatarii erau bine organizaţi, fiind sprijiniţi şi de chinezii din exil de la Paris, iar dacă ar fi primit atunci ajutor american din partea lui G.H. Bush, ei ar fi putut demite guvernul comunist.[3]
Imediat după Deng şi masacrul din 1989, a urmat Președintele Jiang Zemin (1989-2003). Acesta studiase în România şi, când a preluat puterea, a schimbat politica, realizând că prea multă libertate, cum dăduse Deng, dăunează sistemului politic totalitar.
Jiang a căutat stabilitate cu reforme controlate de stat, sprijinind relaţiile economice cu străinii, mai ales cu SUA. Ca urmare, G.H. Bush a rămas cu ideea potrivit căreia China face paşi în continuare spre democraţie şi deci trebuie ajutată, astfel aprobând Clauza naţiunii celei mai favorizate şi ajutoare financiare pentru întărirea comerţului chinez, fără a ţine seama de încălcarea drepturilor omului.[4]
Totodată, Bush a mai trimis armament şi a aprobat afaceri comerciale între comuniştii chinezi şi companiile americane care lucrau acolo.
Pe scurt, G.H. Bush a ajutat comuniştii, crezând că dezvoltarea economică a Chinei va duce şi la schimbarea politicii comuniste. Naivitatea faţă de ţinta comunistă a fost un pericol şi va fi în continuare.
Preşedintele Bill Clinton
Preşedintele democrat William J. Clinton (1993-2001) a fost un progresist care a profitat economic de pe urma beneficiilor epocii Reagan şi care a susţinut o aşa numită „Cale a Treia”, care să se deosebească de comunismul sovietic şi de capitalismul american, dar s-a dovedit a fi o cale care nu există.
Astfel, Clinton a înclinat către progresism, care de fapt este un socialism radical. Administraţia sa a susţinut organizaţia de stânga Association for Community Organization Right Now (ACORN), care a contribuit substanţial la criza financiară din 2008.
În legătură cu Rusia, Bill Clinton l-a susţinut pe Boris Elţîn, în care avea mai mare încredere, ca şi Margaret Thatcher, că va realiza adevărate reforme către o economie de piaţă.
Clinton a susţinut Rusia ca să fie parte din Summit-ul G8, a dat asistenţă economică şi a intervenit pe lângă organizaţiile internaţionale să acorde Rusiei asistenţă financiară şi i-a aprobat acesteia acordarea Clauzei naţiunii celei mai favorizate, în vederea asigurării stabilităţii ţării.
În 1999, după ce Elţîn a demisionat, i-a urmat Vladimir Putin. Acesta s-a văzut cu Clinton în noiembrie 1999, la Oslo, la 22 iulie 2000, în Japonia, la summit-ul G8, unde au discutat despre reduceri militare, cât şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.
Clinton a promovat un „parteneriat strategic” al fostelor ţări satelite URSS cu SUA – dar fără apărarea oferită de Art. 5 din Tratatul NATO, ştiind că ele nu aplicaseră reformele cerute de NATO şi UE pentru admitere (alăturat, o imagine American Government înfăţişându-i pe Preşedinţii Bill Clinton şi Emil Constantinescu la Bucureşti, în 11 iulie 1997, la mitingul desfăşurat în Piaţa Revoluţiei şi marcând împlinirea a 20 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic dintre România şi SUA).
Faţă de China, după masacrul de la Tiananmen, Preşedintele Clinton a adoptat o politică dură contra acesteia, ca Eisenhower sau Kennedy, chiar invitând la Casa Albă 40 de disidenţi chinezi, inclusiv pe Dalai Lama.
Dar acest gest a speriat şi a determinat conducerea chineză să intervină, influenţând chiar pe unii din Administraţia Clinton să renunţe la acest fel de politică şi, în plus, să contribuie cu donaţii.
Cu toate că aceste donaţii erau ilegale faţă de legislaţia electorală americană, pe lângă faptul că Bill Clinton le-a acceptat, acesta a şi ridicat sancţiunile existente contra Chinei[5], iar, înainte de alegerile prezidenţiale din 1996, l-a primit în vizită pe Președintele Jiang Zemin.
Acesta, a schimbat politica Chinei într-una a reformelor controlate de stat şi a sprijinit relaţiile economice cu statele străine, mai ales cu SUA.
În timpul vizitei susevocate, Preşedintele american a ignorat orice discuţii despre problema taiwaneză şi Tiananmen.
Iar, în urma acestei primiri, Guvernul chinez a oferit sume substanţiale lui Clinton în vederea realegerii sale în 1996, când acesta, în schimb, a aprobat Chinei intrarea în afacerile industriei sateliţilor.[6]
Apoi, în 1998, Bill Clinton a vizitat China, iar în octombrie 2000 i-a aprobat acesteia Clauza naţiunii celei mai favorizate, astfel China putând exercita comerţ permanent cu SUA.
În 2001, în vederea avansării interesului economic chinez, Clinton a propus Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) primirea Chinei ca membră permanentă.
Pe scurt, Bill Clinton a favorizat ideea comerţului global, ajutând Rusia economic şi China tehnic şi comercial. El a trecut cu vederea comunismul, fapt ce se va dovedi mai târziu periculos Americii.
Preşedintele George Walker Bush
Preşedintele republican George Walker Bush (2001-2009), fiind lovit de terorism, a impus doctrina „Preemtive intervention” („Intervenţia preventivă”), începând, în 2003, Războiul din Irak, împotriva lui Saddam Hussein.
G.W. Bush a avut relaţii mai mult decât cordiale cu Vladimir Putin – care avea probleme cu mişcările din Cecenia. S-au văzut prima dată în iunie 2001, în Slovenia, în vederea întăririi relaţiilor, iar după atacul din 11 septembrie 2001 s-au văzut din nou la 21 octombrie 2001, la Shanghai, pentru cooperare contra terorismului – lui Bush jr. fiindu-i greu de imaginat că atacul nu a fost susţinut și de alţii, nu numai de talibani.
În noiembrie 2001, Preşedintele Bush l-a invitat pe V. Putin la ranch-ul Crawfort din Texas, ca să discute reducerea armelor nucleare, iar la 24 mai 2002, au semnat Strategic Offensive Reduction Treaty (SORT).
Apoi, G.W. Bush a fost invitat în 2005 de Putin la Moscova pentru comemorarea a 60 de ani de la Al Doilea Război Mondial.
Din cauza începerii Războiului din Irak, în 2003, Bush a anulat Tratatul SALT I din 1972, pentru a putea produce şi amplasa rachete defensive în Polonia şi Republica Cehă, în vederea apărării contra terorismului.
Fiind în Europa, Preşedintele G.W. Bush a venit în vizită şi la Bucureşti, sugerând ca ţara noastră să lupte contra terorismului. Atunci, România a început să colaboreze cu CIA, trimiţând armată în Afganistan şi, ca urmare, în 2004, a fost admisă membră în NATO şi apoi, în 2007, membră în Uniunea Europeană.
Bush jr. l-a invitat, la 7 iulie 2007, pe Președintele V. Putin la Kennebunkport, în statul Maine, fiind o întâlnire de prietenie. Dar când Rusia a atacat Georgia, în 2008, acesta a preferat să nu intervină.
În relaţia cu China, Bush l-a favorizat iniţial pe Dalai Lama, dar apoi, din interese politice, a avut relaţii cordiale cu aceasta, intervenind şi el, asemenea lui Clinton, pentru acceptarea Chinei în Organizaţia Mondiala a Sănătătăţii (OMS), iar în 2006 l-a invitat pe Preşedintele Hu Jintao (2003-2013) la Washington.
Acesta fusese Vicepreşedintele lui J. Zemin, conducând cu un guvern tehnocrat şi o conducere colectivă. A avut parte de virusul SARS din 6 noiembrie 2002, când, conform sistemului comunist, a acoperit existenţa sindromului şi a anunţat OMS abia la 10 februarie 2003 (în China au fost 806 cazuri, cu 34 de morţi).
În America, virusul SARS a izbucnit la 6 noiembrie 2002 până în iulie 2003, cu cazuri la hotarul nordic cu Canada (251 de cazuri, cu 43 de morţi).
Hu Jintao a extins influenţa comunistă economică în Africa şi America Latină cu afaceri de tip capitalist, dar a neglijat relaţiile cu Rusia din cauza unor înţelegeri neîmplinite.
Cu toate că Preşedintele Bush aflase de ajutorul Chinei dat Irakului, plângându-se autorităţilor chineze, acestea au negat, dar adevărul a ieşit mai târziu la suprafaţă într-un raport al ONU. Totuşi, G.W. Bush l-a invitat pe Hu Jintao, la 21 aprilie 2006, la Washington, când au discutat despre lupta contra proliferării armelor nucleare şi mărirea comerţului între China si SUA.
George W. Bush a fost o victimă a terorismului şi a crizei financiare din 2008, urmând o politică de prietenie cu Putin, ca şi tatăl său cu Gorbaciov, şi a promovat comerţul chinez cu Hu Jintao, ca şi tatăl său cu Deng Xiaoping.
Referitor la terorism, situaţia s-a datorat faptului că, nici G.W. Bush, nici Bill Clinton, nu au fost preocupaţi de supremaţia economică şi militară a Americii, atunci când au fost atacate SUA pe propriul lor teritoriu.
Preşedintele Barack H. Obama
Preşedintele democrat Barack Hussein Obama (2009-2017) a fost un marxist-globalist, cu ambiţia să schimbe America de la capitalism spre socializare după 250 de ani, cu manevre politice interne în agenţii guvernamentale, cu precădere FBI, timp de 8 ani.
B.H. Obama, urmând sfaturile lui Saul Alinsky, a contribuit negativ şi intens la dezbinarea rasială din America prin politica sa de identitate socială şi de redistribuire a averilor şi cu imigraţie masivă.
În politica externă el de fapt scuza măreţia americană şi sprijinea islamiştii
În timpul său, în 2008, a izbucnit un virus, Swine Flu (gripa porcină), venită din Mexic (cu 115.318 cazuri şi 3.433 de morţi până în 2010). Obama nu s-a preocupat să asigure în urmă aprovizionarea cu măşti, ventilatoare, combinezoane etc., pentru cazul apariţiei unui viitor virus precum cel prezent, din anul 2020.
Cu privire la politica faţă de Rusia, la 7 iulie 2009, a fost invitat de Premierul V. Putin la dacha acestuia de lângă Moscova spre a stabili relaţii.
La 8 aprilie 2010, la Praga, B.H. Obama a semnat cu V. Putin Strategic Arms Reduction Treaty – New START.
Ulterior, la 26 martie 2012, după câştigarea celui de-al doilea mandat, a vizitat Moscova şi atunci l-a asigurat pe Președintele Dmitri Medvedev că politica SUA va fi una flexibilă faţă de Rusia.
În iulie 2013, Preşedintele Obama s-a văzut cu Preşedintele V. Putin la summit-ul G8 în Irlanda, iar în iulie 2014, la următorul summit G8, a discutat cu acesta situaţia din Crimeea şi Ucraina, dar nu a intervenit.
La 28 septembrie 2015, cei doi s-au reîntâlnit la sediul ONU din New York, însă nu s-au înţeles asupra situaţiei din Siria şi Ucraina.
Referitor la relaţia cu China, B.H. Obama s-a văzut cu Președintele Hu Jintao, în 2009, la Beijing şi, la 12-13 noiembrie 2011, la Honolulu, în Hawaii, unde au discutat despre îmbunătăţirea comerţului între ţări.
Ca şi predecesorii săi, el nu a ţinut seama de încălcarea drepturilor omului în China, favorizând relaţiile comerciale.
În 2012, după Hu Jintao a preluat puterea Vicepreşedintele acestuia, Xi Jinping, un Președinte diferit de ceilalţi trei precedesori, mentorul său fiind Mao Zedong. El a studiat marxismul pe lângă inginerie, astfel impunând disciplina de partid ca unitate internă. De asemenea, în baza unei acţiuni anticorupţie a eliminat pe mulţi din partid, consolidându-şi puterea, iar asupra populaţiei civile a impus cenzură şi supraveghere electronică. Referitor la economie, pentru o expansiune economică intensă, liderul chinez a optat pentru o reformă de piaţă socialistă cu totalitarism intern.
Obama s-a întâlnit cu Xi Jinping la 13 noiembrie 2014, în California, în cadrul Asia Pacific Economic Cooperation (APEC), aceştia manifestând viziuni diferite, Xi Jinping fiind interesat în promovarea economiei Chinei pe toate căile, iar Obama dorind să îndrepte China spre globalizare. În cele din urmă au căzut de acord referitor la eliminarea de către China a tarifelor a 200 de articole tehnologice, un câştig pentru SUA, în schimb China profita de expansiunea comerţului şi securităţii oferită de SUA.
În septembrie 2015, liderul chinez a venit la Washington, lăudând business-ul american şi amintind pe neaşteptate, în timpul dineului, intenţia politicii Chinei asupra Mării de Sud, fără obiecţiuni din partea lui Obama. Ulterior, în 2016, cei doi s-au revăzut de două ori, la summit-ul APEC din Peru şi la cel G20 de la Beijing.
În general, Barack Obama a favorizat ideea globalizării, preferând pasivitatea, ignorând pericolele cu lipsă de intervenţie, şi, mai ales, a favorizat limitarea măreţiei şi influenţei SUA în lume.
El a neglijat întărirea forţei militare, având relaţii bune cu Putin, în timp ce China îşi vedea de intersele ei, mărindu-şi puterea economică şi militară.
Prezenţa progresistă ajunsă în Casa Albă prin Obama a dăunat imens Americii.
Concluzii asupra perioadei istorice 1945-2016 şi perspective
Aici am încheiat cele trei episoade ale acestui succint istoric al unei perioade în care comunismul a rămas neînvins faţă de atotputernica supremaţie americană, istoric în cadrul căruia am evocat, în principal, aspectele esenţiale ale politicii externe a preşedinţilor americani faţă de Soviete, Rusia şi China.
Într-o scurtă retrospectivă, mă voi referi la cei 13 preşedinţi şi la evoluţia relaţiilor avute de ei cu diverşii lideri ruşi şi chinezi, înainte de a ajunge la perioada 2016-2020.
Astfel, Preşedintele Roosevelt s-a aliat în război cu Sovietele, nu a negociat cu Stalin şi le-a dat acestora puterea de veto la ONU.
Truman, singurul deţinând bomba atomică în 1945, din ignoranţă faţă de puterea ideologiei comuniste nu a acţionat la timp, doar a lansat o doctrină contra expansiunii comuniste, oriunde şi oricând s-ar afla, dar, culmea, nu a aplicat-o în 1950 în Coreea contra expensiunii comuniste chineze.
Eisenhower a tratat Sovietele cu prietenie, ei având armă nucleară, şi a susţinut Taiwanul, China neavând încă bomba atomică.
Kennedy a fost cel mai curajos anticomunist faţă de ruşi şi chinezi. Cred că a plătit cu viaţa, deoarece ruşilor le era teamă de curajul său.
Johnson a sacrificat viaţa a mii de militari, omiţând sfatul generalilor săi de a acţiona rapid şi în forţă în Vietnam înainte de a se transforma în război, situaţia reamintind-o pe cea dintre Truman şi generalii Patton (1945) şi MacArthur (1950), care propuseseră distrugerea comunismului rus şi chinez. Johnson s-a retras după primul mandat, lăsând chinezii împreună cu ruşii la putere în Vietnam.
Nixon a urmat o politică pragmatică spre a evita o înfrângere a SUA în Vietnam ca cea din Coreea, reuşind pe cale diplomatică un tratat militar cu Sovietele şi deschizând o cale comercială cu China comunistă a lui Mao, ignorând milioanele de victime ale acestuia.
Politica sa a fost urmată de Ford şi de ceilalţi şase preşedinţi ce au urmat, cu tratate militare cu Rusia şi comerţ cu China.
Carter, prin hotărârile sale, a dezlănţuit jihad-ul islamic şi a ajutat China.
Reagan a refăcut supremaţia militară americană, învingând comunismul sovietic, dar a ajutat comunismul economic al Chinei la sfaturile lui G.H. Bush.
Acest din urmă Preşedinte, un globalist, irosind puterea şi supremaţia economică şi militară după Reagan, a avut o politică greşită, ajutând comuniştii din Rusia, în loc de adevăraţii reformatori, şi ajutând China.
Clinton, un progresist-globalist, a promovat economic Rusia şi China.
G.W. Bush, o victimă a politicii lui Carter, în Iran, şi a lui Clinton, care nu l-a prevenit de terorism, a fost prietenos cu V. Putin şi a sprijinit comerţul cu China.
Obama, un marxist-globalist, a avut relaţii flexibile cu Rusia şi a lăsat China în voia ei. Pe plan intern a căutat să schimbe America democrat-capitalistă într-o societate multi-culturală, socialist-progresistă.
Am ajuns la Preşedintele Donald Trump. După 70 de ani de politică externă americană în luptă cu comunismul sovietic, urmat de dictatura rusească, dar şi cu relaţii economice cu comunismul chinez, a urmat o perioadă neaşteptat de deosebită.
Evident că D. Trump va avea o sarcina uriaşă atât în politica externă cât şi în cea internă.
În politica externă, va avea de colaborat cu o parte dintre foştii omologi care erau învăţaţi cu felul foştilor preşedinţi.
În politica internă, acesta va avea de înfruntat vicisitudinile create de stânga radicală, care a evoluat substanţial din 1919, de când a fost înfiinţat Partidul Comunist în SUA, pâna la Obama, cu excepţia lui Kennedy şi a preşedinţilor republicani.
Moderat spus, Preşedintele Trump va avea o situaţie neobişnuit de dificilă, când îl vom urmări cum va face faţă problemelor inerente, la care se vor adăuga şi altele neaşteptate cauzate de impactul COVID-19 al comunismului chinezesc, acesta chiar înainte de alegerile din 2020.
Nici că se poate un mandat mai complicat comparat cu predecesorii săi, care când aveau probleme externe erau susţinuţi intern, pe când Donald Trump va avea probleme externe rămase nerezolvate în favoarea Americii şi nu va avea suportul necesar pe plan intern din cauza opoziţiei stângii radicale.
[1] David Funderburk – „Betrayal of America, Bush’s Appeasement of Communist Dictators Betrayed American Principles” – McDonald Foundation, 1991 – pp. 50-52.
[2] Stephen Sestanovich – „Maximalis. America in the World from Truman to Obama” – A. Knopf, New York, 2014 – p. 249.
[3] Michael Pillsbury – „The Hundred-Year Marathon, China’s secret strategy replace America as the global superpower” – N.Y. St. Martins Griffin, 2014 – pp. 168, 228.
[4] D. Funderburk – op. cit. – pp. 30-35.
[5] M. Pillsbury – op. cit. – pp. 91-92.
[6] Dick Morris, Eileen McGann – „Because he could” – N.Y. Regn Bks, 2004 – p. 303.
» 4. Donald Trump – 2017-2019, România – 1990-2019
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
