Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (II)
25.05.2020 | Freddy GÂRBACI

JURIDICE - In Law We Trust

« Individualismul – note din marginea unui drum înfundat (I)

Rute complicate

În cartea sa Selfie, Will Storr arată că sinele occidental a prins contur în Grecia antică, dat fiind că, odată cu Aristotel, am început “să ne vedem mai degrabă ca indivizi, şi nu ca parte a unui întreg omogen”:

“În viaţa grecilor, talentele oamenilor remarcabili erau fetişizate. Statui sublime reprezentau forme ideale masculine şi feminine. Bărbaţii se întreceau la aruncarea suliţei, la curse de care şi în salturi acrobatice peste tauri. (…) Spiritul competitiv le ieşea cetăţenilor prin pori, fiecare privind cu invidie la succesul celuilalt. «Olarul îl pizmuieşte pe olar şi tâmplarul, pe tâmplar, iar cerşetorul îl invidiază pe cerşetor şi poetul, pe poet», scria Hesiod. Fiecare îşi dorea gloria de a fi cel mai bun pentru premiile constând în carne şi bani, desigur, dar chiar mai mult de-atât, pentru faimă şi glorie în sine. Ca un învingător să nu fie onorat de toţi era considerat scandalos” şi, fiindcă toată această concentrare asupra realizărilor individuale trebuia să poarte un nume, “ceea ce fusese creat în Grecia antică s-a numit individualism. Aşa cum ar fi de aşteptat într-un loc atât de dinamic din punct de vedere intelectual, acesta a fost un concept care a avut mulţi critici. Dar este unul care ne domină încă vieţile şi azi.”[1]

Este şi impresia mea: filosofia greacă a jucat un rol crucial în organizarea socială din spaţiul occidental, iar viziunea lui Aristotel cuprindea elemente de bază ale curentului individualist; Aristotel este cel care a scris, în Etica nicomahică: “… considerăm deci ceea ce numai pentru sine face viaţa vrednică de râvnit, aşa că nu e nevoie de nimic altceva. Aşa ceva este credem fericirea, ba o credem chiar ca cel mai de dorit lucru, fără ca să fie de acelaşi fel cu altceva ce am dori de asemenea”.[2]

Frumosul şi binele nu sunt accesibile oricui, ci unor aleşi pe care Aristotel îi numeşte “cei drepţi”, indiferent ce va fi însemnând asta: “Cum însă în Olimpia nu dobândesc coroana cei mai frumoşi şi cei mai puternici, ci cei ce luptă (căci numai între dânşii se află biruitorii), aşa şi numai cei ce în faptele lor sunt drepţi, vor avea parte de ceea ce în viaţă e frumos şi bun”.[3] Observăm o ciudată echivalenţă între “a lupta” şi “a fi drept”, noţiuni care nu pot fi puse în legătură decât în cazuri particulare. Termenii fiind atât de neclari, “demonstraţia” devine toxică, fiindcă deschide numeroase posibilităţi de interpretare.

Mai mult, în Politica, Aristotel justifică sclavia printr-un fel de predestinare: depinde, practic, de mediul în care te naşti! Filosoful ne-a învăţat că, asemenea găinilor din combinatele avicole, crescute pentru a satisface nevoi ale populaţiei umane, există şi oameni a căror dotare naturală cu membre, creier şi muşchi e sortită să asigure confortul altor indivizi din specie. Este ceea ce Aristotel numeşte “sclav natural”, individul uman născut şi crescut pentru rolul de unealtă a stăpânului natural. Iată o explicaţie paralizantă: “Este în mod natural sclav cel ce poate fi al altcuiva (de aceea şi este al altcuiva) şi care ia parte la raţiune numai într-atât cât îi trebuie să o perceapă, dar să nu o aibă.”[4] Sinceritatea filosofului este dezarmantă, iar logica fără cusur: sclavul natural este puiul de om crescut în ignoranţă, cel care asigură forţa de muncă şi menţine consumul la cotele stabilite.

Să nu-şi imagineze cineva că lipsa frumuseţii fizice, sărăcia sau naşterea din omul comun au ceva în comun cu fericirea: “Nu poate fi considerat prea fericit cel ce are un exterior cu totul urât sau e de obârşie cu totul comună, (…) fericirea are nevoie, cum am spus, şi de prosperitate”.[5] Să ne gândim câte avantaje aduce frumuseţea fizică în zilele noastre; să ne gândim cât de râvnită e bogăţia, cât de invidiaţi sunt cei de viţă nobilă şi bogaţii… Să admitem, deci, că nu ne-am abătut semnificativ de la ideea de fericire pe care o construise Aristotel, deşi am parcurs aproape două milenii şi jumătate…

Meritele individuale sunt, indiscutabil, ţinute la preţ ridicat de filosoful Aristotel: “Lăudăm pe un om drept, pe un om viteaz şi în general pe un om virtuos, iar virtutea o lăudăm, pentru faptele şi operele săvârşite; tot aşa pe cel puternic, pe cel iute de picior etc., deoarece posedă o calitate determinată şi se poartă într-un mod determinat faţă de ceva bun şi nimerit.”[6] Desigur că, atunci când vom încerca să aplicăm unor inşi în carne şi oase termeni precum “drept”, “viteaz”, “virtuos”, “puternic”, “calitate”, “bun”, “nimerit” va fi imposibil de obţinut acordul general, iar acordarea de distincţii după astfel de criterii fluide tinde să zugrăvească un cadru social în care individul este mai important decât comunitatea.

În fine, să mai spunem despre Aristotel că trecea democraţia între “constituţiile deviante”, pe motiv că ar fi un regim politic “în avantajul celor săraci”. În Politica, el simte nevoia să explice ceva important în privinţa actului legiuirii: “Este clar că legile trebuie alcătuite în vederea constituţiei. Dacă acest lucru este <adevărat>, este evident că <legile> vor fi drepte în mod necesar prin raportarea la constituţiile drepte, şi vor fi nedrepte prin raportare la constituţiile deviante”. Democraţia fiind una dintre constituţiile deviante, nu rămâne decât să tragem concluzia că legile sale sunt nedrepte (soluţia ideală avea să fie găsită la multe veacuri după Aristotel: să se creeze o aparenţă democratică prin constituţii, “corectată” prin industria litigiilor şi/sau prin numeroase legi ocolitoare, specifice “constituţiilor drepte”).

Antropologul Louis Dumont e de altă părere: consideră că rădăcinile individualismului occidental trebuie căutate la “noile şcoli din perioada elenistică” (în posteritatea lui Aristotel) şi, mai ales, la primii creştini, în debutul erei noastre. Pe Aristotel şi Platon îi tratează la pachet, ca adepţi ai concepţiei potrivit căreia “polis-ul era considerat autosuficient”, ceea ce este doar parţial exact şi mai ales în ceea ce îl priveşte pe Platon (cum am văzut, scrierile lui Aristotel trădează o predilecţie pentru supremaţia meritelor individuale). Potrivit lui Dumont, abia şcolile elenistice de după Aristotel şi Platon aveau să “lase în urmă lumea socială”:

“Aceste şcoli învaţă înţelepciunea; dar, pentru a deveni un înţelept, trebuie mai întâi să renunţi la lume. Un filon critic traversează toată perioada sub diverse forme, el impunând o dihotomie radicală între înţelepciune şi lume, între înţelept şi oamenii ignoranţi care rămân pradă vieţii mundane. (…) Aşa cum în India adevărul nu poate fi atins decât de către cel-ce-renunţă, tot aşa, după Zenon, doar înţeleptul ştie ceea ce este bun”.[7]

Individul care se izolează, care iese din lume îşi devine autosuficient. El nu mai vrea să se confunde cu societatea, ci i se opune acesteia. Poate sta o astfel de atitudine la baza unei religii? S-a dovedit că da, fiindcă au avut-o atât Buddha, cât şi Hristos. Dumont observă că “cei doi au totuşi ceva în comun: preocuparea exclusivă faţă de individ, unită sau mai degrabă fondată pe o devalorizare a lumii”. Acelaşi Dumont scoate în evidenţă o conexiune foarte intresantă:

“oricare ar fi diferenţele de conţinut ale reprezentărilor, acelaşi tip sociologic pe care l-am întâlnit în India – individul-în-afara-lumii – este, fără nici un dubiu, prezent în creştinism şi în legătură cu acesta, la începutul erei noastre.

Concepţia fundamentală despre om născută din învăţătura lui Hristos este limpede: aşa cum spunea Troeltsch, omul este un individ-în-relaţie-cu-Dumnezeu, ceea ce înseamnă, în termenii noştri, un individ în mod esenţial în-afara-lumii.”[8]

Transformarea este subtilă, complexă şi se întinde pe o lungă perioadă, ea debutând cu individul care se separă de lume, preferând să se dedice lui Dumnezeu. Aceasta va conduce la “reunirea indivizilor-în-afara-lumii într-o comunitate care umblă pe pământ, dar îşi are inima în cer” (Dumont, p. 43).

Modul în care Sfântul Pavel, spre exemplu, se oferă ca model de urmat poate fi grăitor pentru individualismul propagat prin creştinism. În principiu, le transmite el Corintenilor prin Epistola întâia, bărbatul este bine să-şi fie autosuficient, “să nu se atingă de femeie”; el admite căsătoria doar ca alternativă la “desfrânare”. O acceptă doar ca pe răul mai mic, pentru că imediat spune:

7. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. (…)
8. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun:
Bine este pentru ei să rămână ca şi mine.”

Ca orice individ convins că deţine Adevărul, Pavel se ia pe sine drept etalon. Tot el cere distanţarea faţă de lume, în mod explicit:

31. Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, [să fie] ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece.”

Accentul pus de primii creştini pe raportarea directă a individului la divinitate (devalorizând astfel comunitatea şi viaţa socială), este evidenţiat de Louis Dumont cu referire la lucrarea Les Doctrines sociales des Églises et groupes chrétiens a lui Ernst Troeltsch:

“Sufletul individual primeşte valoarea eternă din relaţia sa filială cu Dumnezeu, aici avându-şi fundamentul şi fraternitatea umană: creştinii se strâng laolaltă în Hristos, căruia îi sunt părţi constitutive. Această extraordinară afirmaţie se situează pe un plan care transcende lumea omului şi a instituţiilor sociale, deşi şi acestea îşi au originea în Dumnezeu. Valoarea infinită a individului este, în acelaşi timp, o coborâre, o devalorizare a lumii aşa cum este aceasta: se postulează astfel un dualism şi se instaurează o tensiune care este constitutivă creştinismului şi care va traversa toată istoria.”[9]

Din punctul meu de vedere, concepţia despre individul-în-relaţie-cu-Dumnezeu nu apare odată cu Hristos, ea este prezentă şi în Vechiul Testament, acolo unde monoteismul este fixat în conştiinţa comunităţii prin limbajul violenţei. Să ne gândim la Moise şi la relaţia sa personală cu Dumnezeu; să ne gândim la pedeapsa comunicată de Moise în scena viţelului de aur. În timp ce Moise “întârzie să coboare din munte”, acolo unde primeşte nemijlocit de la Dumnezeu “cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”, poporul scos din Egipt îi cere lui Aaron “zei care să meargă înaintea noastră”; din “inelele de aur din urechile femeilor şi fiicelor lor”, Aaron făureşte “viţelul turnat”, căruia poporul i se închină. Cei ce s-au declarat a fi “pentru Domnul”, fiii lui Levi, vor avea de pus în executare pedeapsa rostită de Moise în aceşti termeni: “Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său” (sau, în traducerea din Septuaginta, vol. 1, Ed. Polirom, 2004: “Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Să-şi încingă fiecare sabia lui şi să meargă încolo şi încoace, din poartă în poartă, prin tabără şi să-l ucidă pe fratele lui, fiecare [să-l ucidă] pe aproapele lui, fiecare pe vecinul lui.»” – Exodul 32, 27).

Aşa cum observă Jan Assmann, “violenţa nu este îndreptată în exterior, împotriva străinilor, respectiv a «neamurilor», ci în interior, căsăpind relaţiile umane cele mai intime. Decizia pe care o cere Dumnezeul monoteist, alianţa pe care o oferă el, depăşeşte şi rupe toate legăturile şi obligaţiile omeneşti.”[10] Şi, continuă Assmann, “putem depista de unde vine acest limbaj al violenţei: din prerogativele regale asiriene, care pretind de la vasali loialitatea absolută. Cercetătorul catolic al Vechiului Testament, Othmar Keel, a descris foarte pertinent această legătură. El întreabă exact în sensul nostru: «Cum ajunge Dumnezeu într-un astfel de limbaj? Cum ajung oamenii să şi-l imagineze pe Dumnezeu astfel, să-şi închipuie că Dumnezeu vrea ca ei să-şi trădeze aproapele şi să-l ucidă? Cum pot să ajungă la aceste idei scandaloase?»; şi explică:

«Cercetarea a arătat tot mai clar în ultima vreme că acest text neliniştitor copiază în parte literal texte asiriene – nu religioase, ci politice. Imperiul asirian expansionist, al cărui teritoriu se afla în nordul Irakului, i-a obligat prin jurământ pe regii supuşi lui să nu îl slujească decât pe marele rege asirian şi să denunţe fără ezitare pe oricine care ar vrea să-i convingă să-l trădeze pe marele rege din Asiria. Astfel de obligaţii de vasali trebuie să fi fost preluate, pentru o vreme, şi de regii iudei din Ierusalim.»[11]

Este citat, într-o notă de subsol, şi Eckart Otto, care scria că “diferite formulări din Deuteronom reprezintă aproape traducerile unui document asirian, luarea jurământului de credinţă al urmaşului la tron al lui Assurbanipal, pe care Assarhaddon îl impunea tuturor supuşilor.”

În finalul eseului său, Jan Assmann observă că singularitatea Dumnezeului monoteist influenţează şi fiinţa umană, individul care tinde să-şi crească semnificaţia prin raportul său personal cu divinitatea:

“Mi se pare că se manifestă aici un nou sentiment al vieţii, legat de noul concept monoteist de Dumnezeu. Un Dumnezeu monoteist, un monos theos, nu are niciun partener pe tărâmul divin, partenerul său este omul, atât în forma poporului lui Dumnezeu, Israel, cât şi în forma omului singular care, în această religie, se simte necesar într-un mod cu totul nou, luat în serios, pus în faţa lui Dumnezeu, obiect al grijii şi atenţiei divine, la discreţia privirii Lui omnisciente. (…) Eul este principala arenă a relaţiei Dumnezeu-lume, a iubirii lui Dumnezeu pentru lume, a acţiunii sale intramundane: pedeapsă, vindecare şi, în cele din urmă, izbăvire.”[12]

Căutând, la rându-i, să explice evoluţia individualismului, John Higgs arată că acesta s-a conturat treptat, “de-a lungul a câteva secole” (au fost milenii, de fapt!) şi alege un reper mai apropiat de zilele noastre: “Iluminismul l-a propulsat în prim-plan, viziunea individualistă fiind întâlnită în opera unor scriitori precum François Rabelais sau Marchizul de Sade”[13]. Din fraza lui Higgs se înţelege că şi Rabelais ar fi fost un reprezentant al Iluminismului, însă el aparţine, de fapt, Renaşterii.

La prima vedere e de mirare să-i găsim aşezaţi umăr la umăr pe Rabelais şi pe Marchizul de Sade: pe când primul a fost preot, scriitor şi medic, un tip cu umor şi cu exerciţiul ironiei, cel de-al doilea a fost un prădător psihopat (culpabil de infracţiuni cu violenţă reale), convins că rostul celor de condiţie socială inferioară este acela de a se supune fanteziilor celor din clasa de sus. Îi despart două secole. Punct comun le-a fost talentul literar, e adevărat.


[1] W. Storr, Selfie. Cum am devenit atât de obsedaţi de sine şi ce efect are acest lucru asupra noastră?, Ed. Litera, 2019, trad. V. Georgescu, p. 76.
[2] Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Antet, trad. T. Brăileanu, p. 25, 1097 b.
[3] Ibid., p. 28, 1099 a.
[4] Aristotel, Politica, Ed. IRI, 2001, trad. Al. Baumgarten, p. 45, 1254 b.
[5] Aristotel, Etica…, op.cit., p. 29, 1099 b.
[6] Aristotel, Etica…, op.cit., p. 33.
[7] L. Dumont, Eseuri despre individualism, Ed. Anastasia, 1997, trad. Luiza şi Laurenţiu Ştefan-Scalat, pp. 39-40.
[8] Ibid., p. 39.
[9] Ibid., p. 42.
[10] J. Assmann, Monoteismul şi limbajul violenţei, Ed. Tact, 2012, trad. M.-M. Anghelescu, p. 25.
[11] Ibid., pp. 26-27.
[12] Ibid., p. 50.
[13] J. Higgs, Mai ciudat decât ne putem imagina, op.cit., p. 76.


Freddy Gârbaci

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.