Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




 1 comentariu

Expertiza judiciară în procesul penal. Reglementări și uzanțe care încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil
27.05.2020 | Manuela GORNOVICEANU, Constantin MATEI

JURIDICE - In Law We Trust
Manuela Gornoviceanu

Manuela Gornoviceanu

Constantin Matei

Constantin Matei

Foarte multe probleme ridică, în ultimii ani, procedura expertizei judiciare în procesul penal și, în mod particular, expertiza contabilă sau fiscală. În încercarea de a desluși legea și obiceiurile legate de administrarea acestei probe, de a verifica vocația acestora de a respecta dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și eventualele remedii în cazul unui răspuns negativ, vom trece în revistă câteva dintre problemele recurente constatate în practica judiciară.

Cu titlu preliminar, se impune observația că standardele naționale privind expertiza judiciară par să fie mult coborâte în materie penală, comparativ cu procedura similară în materie civilă, ceea ce constituie în sine o problemă majoră, deoarece procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere penală și aplicarea celor mai aspre sancțiuni reglementate într-un sistem de drept.

O altă constatare, simplă, dar relevantă, este aceea că în Codul de procedură penală există un singur set de norme privind expertiza, fără deosebiri după cum procesul penal s-ar afla în faza de urmărire penală sau de judecată.

Toate dispozițiile din Codul de procedură penală referitoare la expertiză vizează, în egală măsură, organul de urmărire penală sau instanța de judecată ca autorități care, prin acte procesuale motivate (ordonanță sau, după caz, încheiere), dispun cu privire la efectuarea expertizei, desemnarea experților, stabilirea faptelor sau împrejurărilor pe care experții trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care aceștia trebuie să răspundă, termenul în care trebuie întocmit raportul de expertiză ș.a.m.d.

Totuși, procedura expertizei este diferită atunci când administrarea probei este dispusă de procuror, față de situația în care o asemenea decizie aparține judecătorului.

I. Numirea sau desemnarea expertului?

Cei doi termeni au același înțeles, fără diferențe notabile. De altfel, nici legiuitorul nu folosește exclusiv unul sau altul dintre aceștia, ci îi utilizează alternativ. „Desemnarea” este folosită în cuprinsul art. 172 alin. (6), art. 173 alin. (2) și (3), art. 174 alin. (2) și (21), art. 177 alin. (1), art. 180 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar termenul „numit” apare în titulatura și conținutul art. 173 din același cod.

Sinonimia fiind incontestabilă, nu există nicio rațiune pentru care să se poată deosebi, conceptual, desemnarea de numire, cu consecința sensului de alegere aleatorie pentru desemnare și nominalizarea arbitrară a unei persoane, pentru numire.

Oricum, de fiecare dată când unul sau altul dintre aceste cuvinte este folosit în cadrul reglementării, textele respective ar trebui să aibă același înțeles pentru instanță și pentru organele de urmărire penală.

Acestea fiind spuse, pentru care motiv desemnarea/numirea unui expert se realizează prin tragere la sorți de către instanțele de judecată, dar prin alegerea unei anumite persoane, direct și în lipsa oricăror criterii transparente, de către organele de urmărire penală?

Legea procesual penală nu descrie modalitatea desemnării/numirii expertului. Aceasta nu înseamnă că există un vid legislativ, de natură a justifica posibilitatea alegerii arbitrare a unei persoane pentru a-i fi încredințată sarcina efectuării expertizei judiciare, întrucât procedura numirii expertului este reglementată în Codul de procedură civilă.

Conform art. 2 din Codul de procedură civilă: „Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”.

Art. 331 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că, în lipsa unei înțelegeri a părților privind numirea experților, „ei se vor numi de către instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare”.

Cum dispozițiile art. 173 din Codul de procedură penală privind numirea expertului nu sunt contrare prevederilor art. 331 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acestea se completează, în mod necesar, cu prevederile ce constituie drept comun în materie.

În acest sens, al aplicabilității dispozițiilor de procedură civilă în procesul penal, s-a pronunțat în mai multe rânduri Curtea Constituțională a României cu referire la diverse instituții de drept procesual penal, raționamentul fiind aplicabil mutatis mutandisși în legătură cu procedura expertizei[1].

De altfel, în temeiul acelorași norme de procedură penală – în sensul că nu există alte dispoziții, diferite, pentru faza de judecată – practica instanțelor judecătorești este aceea de a desemna experții în urma tragerii la sorți de pe listele comunicate de birourile locale de expertize.

Independența și imparțialitatea expertului constituie garanții fundamentale pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, procedura de desemnare aleatorie a unui expert judiciar reprezentând unul dintre mijloacele apte să asigure acest deziderat.

În considerarea importanței și naturii mijlocului de probă a raportului de expertiză, respectarea egalității de arme între apărare și acuzare impune o procedură explicită și transparentă de desemnare a expertului, cu participarea tuturor părților și subiecților procesuali principali la alegerea acestuia.

S-ar înlătura, astfel, și suspiciunea desemnării unor „experți de casă”, la dispoziția organelor de urmărire penală, gata să-și nuanțeze opiniile conform interesului acuzării.

II. Ce sunt, de fapt, opiniile experților recomandați și care este valoarea probatorie a acestora?

Trebuie să admitem că opinia majoritară la nivelul instanțelor și parchetelor este aceea că experții recomandați de părți (numiți și „asistenți” sau „consilieri”) sunt esențialmente subiectivi, că opiniile acestora au o valoare probatorie redusă și că, până la urmă, nu sunt altceva decât un fel de prelungire a părții în faza de administrare a probei cu expertiza.

Sunt numeroase situațiile în care constatările și concluziile acestor experți sunt fundamental diferite de opiniile experților numiți oficial, însă aceasta nu pare să constituie o problemă, nici măcar de natură a pune serios la îndoială opinia „principală”. Mai mult, în ciuda existenței unor reglementări care impun efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului inițial sunt neclare sau contradictorii, antagonismul între opiniile experților oficiali și cele aparținând experților numiți de părți nu pare să intre în categoria contradicțiilor care pot atrage incidența obligativității efectuării unei noi expertize.

În acest context, nu este deplasat să afirmăm că expertizele sau opiniile specialiștilor recomandați de părți nu au, în realitate, o valoare probatorie, ci sunt asimilate unor apărări. În aceeași logică, de cele mai multe ori și în special în faza de urmărire penală, expertul „oficial” se substituie cumva, la nivel subiectiv, autorității care l-a numit, ajungând să considere că nu trebuie să-și concilieze opiniile cu cele ale rudelor sărace (în autoritate, desigur), așa încât lucrările de specialitate sunt marcate obsesiv de prezența unor opinii separate.

Pagini întregi s-ar putea scrie și despre acest concept – opinie separată. În fond, nu există nicio dispoziție în legislația primară care să precizeze care dintre opinii este cea față de care altele sunt separate. De regulă, opinia ce aparține unor membri minoritari ai organelor colegiale decizionale este cea separată, însă, în cazul expertizelor, rămân opinii separate și cele împărtășite de 10 experți, dacă aceștia sunt desemnați de părți și sunt diferite de opinia singurului expert numit.

Standardul profesional nr. 35 privind expertiza contabilă, Norma 3531.4., este confuz în privința subiectului analizat, de vreme ce doar la nivel de principiu descrie opinia separată ca fiind cea formulată de expertul recomandat:

De regulă, în expertizele judiciare, opinia expertului contabil consilier al părții / recomandat de parte se formulează în raport cu opinia expertului contabil numit/desemnat la cerere (a părților) sau din oficiu. În expertiza contabilă judiciară, opinia separată a expertului contabil consilier al părții / recomandat de parte trebuie motivată.” (subl. n.)

În sfârșit, revenind la problema independenței și imparțialității experților, care, aparent, ar justifica diferența de tratament între experți și lucrările lor, trebuie menționat că obligația de a răspunde acestor standarde revine deopotrivă experților numiți de autoritatea judiciară din oficiu și celor recomandați de părți.

Conform art. 18 din O.G. nr. 2/2000: (1) Partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă expertul tehnic judiciar numit să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala acesteia, și un expert tehnic judiciar sau un specialist, nominalizat de aceasta și încuviințat de organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, în calitate de consilier al părții, din categoria persoanelor prevăzute la art. 11-14”.

Regulamentul privind auditul de calitate în domeniul serviciilor contabile menționează că experții contabili au obligația să aplice Standardul profesional nr. 35 „Expertizele contabile” și să prezinte rapoartele de expertiză, care cuprind și opiniile separate ale experților-parte, după caz, pentru a fi supuse auditului de calitate.

Pentru garantarea independenței expertului contabil, Standardul profesional prevede necesitatea îndeplinirii următoarelor obligații:
– efectuarea expertizelor numai de către experții contabili care sunt înscriși ca membri ai Corpului, în caz contrar fiind incidente sancțiunile privind exercitarea unei profesii fără autorizație (3511.1.);
– experții contabili au obligația să fie independenți față de beneficiarii expertizelor sau de părțile interesate în expertiză (3511.2.);
– independența expertului numit/desemnat de organele judiciare ține seama de toate cazurile de incompatibilitate, abținere și recuzare prevăzute de reglementările procedurale aplicabile (3511.3.);
– independența expertului este afectată în cazul încălcării prevederilor privind incompatibilitatea și conflictul de interese din Codul etic național al profesioniștilor contabili, secțiunea 100.25, pct. 5 și 6. Raportat la cauzele penale, conform lit. (b) de la pct. 5, există conflict de interese atunci când expertul a acceptat numirea sau desemnarea în calitate de expert în mai multe faze succesive ale aceleiași cauze, cum ar fi în etapa cercetării (implicit, a urmăririi penale), cât și în cea de judecată;

Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală se aplică fără distincție tuturor experților, așa încât nu se justifică deloc, obiectiv, valoarea redusă a opiniilor experților recomandați de părți.

Din păcate, instanța de contencios constituțional a admis punctul de vedere contrar argumentelor exprimate mai sus printr-o decizie din anul 2016[2]. Aceasta nu înseamnă că este exclus un reviriment jurisprudențial, dacă există motive întemeiate, suficiente și actuale, pentru schimbarea acestei practici.

III. Ce s-a întâmplat cu dreptul părții și avocatului său de a participa la expertiză?

Potrivit doctrinei naționale, posibilitatea, iar nu dreptul, părților de a participa la efectuarea expertizei este reglementată de art. 177 alin. (5) teza ultimă din Codul de procedură penală, deși partea finală a acestui text – „încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali” – cu referire la încunoștințarea expertului, poate fi interpretată și în sensul că procurorul aduce la cunoștința expertului opțiunea părții de a participa sau nu la efectuarea expertizei.

Conform art. 175 alin. (4) din Codul de procedură penală: „Expertul poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare”.

Norma citată se completează cu Standardului Profesional CECCAR nr. 35: „3524.5. Pentru o mai temeinică înţelegere a evenimentelor şi a tranzacţiilor supuse expertizării, expertul contabil este îndreptăţit să ceară, iar părţile interesate în expertiză sunt obligate (în dosarele civile) sau pot (în dosarele penale) să dea explicaţii suplimentare. Aceste explicaţii nu trebuie date în scris şi nu constituie material. Particularizat, în cazul expertizelor contabile dispuse în dosarele penale, părţile implicate pot da explicaţiile necesare expertului contabil numai cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată”.

Corelativ „dreptului” expertului de a solicita lămuriri părților și subiecților procesuali principali, în virtutea principiului aflării adevărului (art. 5 Cod procedură penală), organele judiciare ar trebui să acorde posibilitatea părților și subiecților procesuali principali de a oferi explicații și lămuriri expertului.

Normele cuprinse în art. 175 din Codul de procedură penală conferă, la prima vedere, mai multe drepturi expertului decât părților, cu toate că în sarcina expertului, în realitate, ar trebui impusă obligația de a asculta și analiza punctele de vedere formulate de părți pe tot parcursul desfășurării expertizei judiciare, independent de faptul participării la expertiză a unui expert recomandat de parte.

Însă, astfel de lămuriri și explicații pot fi date numai cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare, reprezentând, în logica reglementării, tot o formă de participare la expertiză, așa cum se deduce din cuprinsul art. 178 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală care impune obligația atașării dovezii încunoștințării părților atunci când au participat la expertiză sau au dat explicații în cursul expertizei.

Mai mult, în raport de dispozițiile art. 93 alin. (1) raportat la art. 92 din Codul de procedură penală, avocatul părții are dreptul de a participa la orice act de urmărire penală, cu doar două excepții: (i) situația în care se utilizează metode speciale de supraveghere ori cercetare și (ii) procedura percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.

Pe de altă parte, expertiza nu are un caracter secret, ocult, ci reprezintă o probă la a cărei administrare părțile pot, ca regulă, să participe. În caz contrar, dreptul la apărare s-ar limita la a lua cunoștință de conținutul final al raportului și la posibilitatea de a-l contesta, fără o justificare legală a restrângerii acestui drept.

În plus, în practică, regula este aceea că restrângerea nu este dispusă printr-un act motivat, ordonanțele întocmite în faza de urmărire penală fiind unele care nu cuprind mențiuni privind considerentele pentru care părțile nu pot participa la expertiză sau, uneori, nici chiar soluția adoptată în această privință. Ar fi absurdă interpretarea că legea garantează doar vocația la un drept și că oricând și oricum organul judiciar poate să refuze exercitarea sa, arbitrar.

Drepturile părților de a consulta dosarul, de a cunoaște obiectivele expertizei, de a propune obiective, de a formula obiecțiuni ori de a propune un expert recomandat sunt drepturi procesuale prevăzute de lege care garantează dreptul la apărare și care nu pot fi îngrădite de organul judiciar.

Autoritățile judiciare nu au posibilitatea de a aprecia dacă exercitarea unuia sau mai multora dintre drepturile legale ale părților sunt suficiente sau insuficiente pentru a garanta dreptul la apărare, ci trebuie să asigure părților exercitarea deplină și efectivă a oricăruia dintre acestea, fiind opțiunea exclusivă a părții de a uza sau nu unele sau altele dintre drepturile ce îi sunt conferite de lege.

A admite raționamentul contrar ar însemna că, pentru ca o parte să poată participa la efectuarea expertizei, ar trebui să renunțe, în contrapartidă, la alte drepturi în legătură cu această probă, cum ar fi cel de a recomanda un expert – ceea ce, în mod evident, este de neconceput.

Argumentul potrivit căruia explicațiile și lămuririle ar putea fi date expertului-parte este, totodată, și argumentul care infirmă teza privind imposibilitatea participării părții sau avocatului acesteia la expertiză din motive ce țin de afectarea imparțialității și independenței expertului numit, de vreme ce atât expertul desemnat, cât și expertul-parte au aceleași drepturi și aceleași obligații privind exercitarea profesiei în mod integru, independent și imparțial.

IV. Obiectivele expertizei și dreptul la apărare

Exercitarea dreptului la apărare cu prilejul stabilirii obiectivelor expertizei înseamnă, mai presus de orice, propunerea unora care să aibă vocația de a susține punctul de vedere al persoanei acuzate.

De multe ori și mai ales în faza de urmărire penală, doar formal părțile au dreptul de a propune obiective, întrebări la care expertiza este chemată să răspundă. De facto, cele mai multe sunt respinse prin ordonanțele organului judiciar.

Departe de noi gândul că ar trebui admise toate întrebările părților, însă respingerea în bloc, cu motivarea invariabilă a lipsei pertinenței sau utilității, ridică serioase semne de întrebare privind respectarea dreptului la apărare. Aceasta mai întâi pentru că partea este liberă să se apere așa cum dorește, câtă vreme respectă exigențele impuse de legalitatea procesului penal, iar, mai apoi, pentru că organul de urmărire penală este obligat să strângă și să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, conform art. 5 alin. (2) și art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Analiza logică a situației descrise mai sus conduce la concluzia că organul de urmărire penală, dator să administreze probe în favoarea persoanei acuzate, respinge obiectivele propuse de parte pentru expertiză, cu motivarea că nu servesc apărării, pentru că numai așa s-ar putea înțelege inutilitatea probei, în contextul dat. Aceasta echivalează cu cenzurarea apărării și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane aflate într-un raport de conflict de drept penal.

Sigur că se pot imagina motive diverse pentru care ar putea fi respinse propunerile părților, cum ar fi solicitările de pronunțare ultra vires de către experți, dar nu acestea sunt criticabile, ci considerentele reprezentând veritabile încălcări ale dreptului la apărare.

V. Care este temeiul juridic al obiecțiunilor la raportul de expertiză?

Poate părea șocant, dar conceptul de „obiecțiuni” la raportul de expertiză nu există în Codul de procedură penală.

De altfel, și dincolo de faptul că, în principiu, părțile pot formula cereri și depune memorii inclusiv cu privire la expertiza efectuată, nici nu este firesc ca procedeul probatoriu al expertizei să continue, în scris, până la momentul când apare un răspuns la obiecțiunile pe care cel interesat le formulează.

Aceasta pentru că orice nelămurire sau obiecție privind constatările sau concluziile expertizei conduce, potrivit art. 179 din Codul de procedură penală, la audierea expertului de către autoritatea judiciară care a dispus expertiza.

Vom reveni asupra acestei instituții, însă rămâne de subliniat că obiecțiunile ar putea fi un impediment pentru audierea expertului, cât timp reprezintă o procedură scrisă de interogare a acestuia admisă de procuror sau instanță care poate fi interpretată ca o opțiune a părții pentru înlocuirea audierii nemijlocite cu interogarea scrisă.

VI. Interogarea expertului, un drept aparținând părții sau o facultate a autorității judiciare?

Conform art. 179 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, expertul poate fi audiat potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor acestuia.

Articolul următor prevede că atunci când organul judiciar constată că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, se dispune efectuarea unui supliment la expertiză de către același expert.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 181 Cod procedură penală, atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar acestea deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, organul judiciar dispune efectuarea unei noi expertize.

Din interpretarea coroborată a normelor indicate mai sus, rezultă că audierea expertului reprezintă un procedeu probatoriu ce trebuie efectuat, de principiu, anterior dispunerii efectuării unui supliment la expertiză sau a unei noi expertize, ca remediu pentru lămurirea considerentelor și/sau concluziilor raportului de expertiză.

Partea trebuie să aibă posibilitatea reală de a supune atenției expertului determinarea unor elemente de fapt care ar fi putut conduce la probarea neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii ce face obiectul acuzației, de a contesta concluziile raportului de expertiză și de a obține un răspuns clar din partea expertului, de a formula și/sau reformula întrebările adresate expertului în funcție de răspunsurile acestuia, astfel încât să fie eliminat orice dubiu privind constatările și concluziile expertizei, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil și al principiului aflării adevărului în cauza penală.

În doctrină[3], s-a reținut că orice nelămurire, neconcordanță, carență ori obiecție va fi supusă atenției expertului pe parcursul audierii, pentru ca acesta să își exprime punctul de vedere față de calitatea sa de „martor” care posedă cunoștințe de specialitate.

VII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie

Am demonstrat, credem, mai sus, că procedura expertizei în procesul penal în România este departe de a fi perfectă. Este greu de spus în ce măsură această realitate se datorează unei legi neclare și lacunare, uzanțelor sau inerției în conduita participanților la actul de justiție.

Există, însă, suficiente repere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru a plasa procedeul probatoriu al expertizei la un nivel adecvat standardelor unui proces echitabil, care să garanteze exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare.

CEDO a analizat administrarea probei cu expertiza în cauze civile și penale în contextul invocării nerespectării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 și alin. 3 lit. d) din Convenție[4], prevederi care conform judecătorilor de la Strasbourg nu pot fi interpretate restrictiv[5].

Sintagma „martori” din art. 6 alin. 3 lit. d) are un înțeles autonom care, conform jurisprudenței Curții, include și experții[6]. Rolul acestora diferă de cel al unui martor ocular care trebuie să relateze instanței naționale ce știe despre un anumit eveniment[7], CEDO aplicând aceleași considerente ca în cazul analizei administrării probei testimoniale pentru a determina dacă procedurile desfășurate au fost echitabile și au respectat principiile contradictorialității și egalității de arme.

În primul rând, conform CEDO, instanțele naționale dispun de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește admisibilitatea probelor și necesitatea administrării acestora. Ca regulă generală, art. 6 alin. 3 lit. d) lasă la aprecierea judecătorului național prerogativa de a decide dacă să dispună efectuarea unei expertize și de a evalua pertinența și concludența acesteia[8].

Însă, atunci când într-o cauză penală a fost administrat un asemenea mijloc de probă, fie în etapa investigativă, fie în cea de judecată, trebuie respectat principiul egalității armelor care implică existența unui „echilibru echitabil” între părți, cărora trebuie să li se ofere o ocazie rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care nu le plasează în dezavantaj față de adversarul sau adversarii lor[9].

În aplicarea prevederilor privind admisibilitatea și administrarea probei cu expertiza, instanțele nu trebuie să priveze partea în cauză de posibilitatea de a contesta această probă în mod eficient. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite o examinare suplimentară a concluziilor raportului sau de a numi un alt expert poate fi considerat ca o încălcare a articolului 6 alin. 1 din Convenție[10]. În special, în cazul în care un expert a fost numit de o instanță, părțile trebuie să poată participa în toate cazurile la audierile acestuia sau să li se arate documentele care au fost avute în vedere în redactarea raportului de expertiză[11].

Chestiunea experților propuși de către reprezentantul Ministerului Public a fost analizată și în cauza J. M. și Alții c. Austriei, Hotărârea din 01.06.2017, § 121, unde Curtea de la Strasbourg a reținut că dacă un rechizitoriu se bazează pe raportul unui expert care a fost numit în cursul urmăririi penale de către procuror, numirea aceleiași persoane ca expert în cursul judecății prezintă riscul de încălcare a principiului egalității armelor, care, de altfel, poate fi contrabalansat de protecții procedurale specifice.

Raportat la persoana expertului, ca participant în cadrul procedurilor, CEDO a analizat cerințele imparțialității și credibilității.

Articolul 6 alin. 1 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil și la o instanță independentă și imparțială și nu prevede în mod expres faptul că expertul audiat în cadrul acelor proceduri să se supună la aceleași cerințe[12]. Cu toate acestea, este foarte probabil ca opinia unui expert care a fost numit de către judecătorii naționali să aibă o influență hotărâtoare asupra părerii pe care aceștia și-o formează cu privire la aspectele analizate[13], mai ales atunci când efectuarea raportului necesită cunoștințe de specialitate.

În cauza Cottin c. Belgiei, Hotărârea din 02.06.2005, § 32, CEDO a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, raportat la faptul că reclamantul a fost împiedicat să participe la examenul de expertiză din data de 4 aprilie 1997, deși nu au existat dificultăți tehnice care să nu permită reclamantului să fie implicat în procedură, expertiza menționată constând în audierea și examinarea părții civile și examinarea documentelor (de altfel, unei alte părți din proces îi fusese asigurată posibilitatea de a participa la efectuare expertizei).

Curtea a reținut că reclamantul nu a putut examina, personal sau prin avocatul sau consilierul său medical, persoanele audiate de expert, nu a putut transmite expertului observații cu privire la documentele examinate și informațiile colectate și nu i-a putut solicita expertului să conducă investigații suplimentare. În acest circumstanțe, s-a reținut că reclamantul nu a putut să își facă vocea auzită în mod eficient, înainte de depunerea raportului de expertiză în cauză, iar posibilitatea indirectă de a discuta raportul de expertiză în memorii scrise sau în ședințele instanței de apel nu poate fi considerată, în speță, ca un echivalent valabil al dreptului de a participa la ședința de expertiză.

În final, Curtea a subliniat faptul că reclamantului nu i s-a oferit posibilitatea de a comenta în mod eficient probele esențiale, iar o cerere de expertiză suplimentară nu ar fi schimbat nimic.

Deși hotărârea citată pleacă de la premisa că din principiul contradictorialității nu s-ar desprinde un principiu general din care să rezulte că părțile trebuie să aibă, în toate cazurile, posibilitatea de participa la discuțiile conduse de expertul numit, aceasta concluzionează, raportat la cauza analizată, că a fost încălcat art. 6 din Convenție ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut participa la efectuarea expertizei.

În cauza Stoymenov c. Macedoniei, Hotărârea din 05.04.2007, § 42-43, CEDO a reținut că principiul egalității de arme nu a fost respectat întrucât cererile repetate ale reclamantei pentru dispunerea efectuării unei noi expertize de către un alt specialist au fost respinse. Mai mult, partea nu a putut contesta raportul de expertiză prezentat de procuror și a fost lipsită de posibilitatea de a-și prezenta argumentele în aceleași condiții ca organele de urmărire penală.

În Mantovanelli c. Franței, Hotărârea din 18.03.1997, § 36-37, CEDO a reținut că întrebarea la care trebuia să răspundă expertul aparținea unui domeniu tehnic, care exceda pregătirii judecătorilor. Astfel, deși instanța administrativă nu era de drept legată de constatările din raport, concluziile acestuia ar fi avut un efect determinant asupra evaluării faptelor de către magistrați.

Așa cum a reținut instanța europeană în mai multe rânduri, una dintre cerințele unui proces echitabil este acordarea posibilității acuzatului de a se confrunta cu martorii în prezența judecătorului care va lua hotărârea în respectiva cauză, deoarece observațiile judecătorului cu privire la comportamentul și credibilitatea un anumit martor pot avea consecințe asupra acuzatului[14]. Aceste considerente se aplică și în cazul martorilor experți[15].

Totodată, apărarea trebuie să aibă dreptul de a studia și de a contesta nu numai un raport de expertiză ca atare, dar și credibilitatea celor care l-au redactat, prin interogare directă[16].

Considerațiile precedente nu constituie o prezentare exhaustivă a jurisprudenței CEDO în materie.

Am ales, în plus, să redăm, mai jos, în parte, Hotărârea din 27.03.2014 pronunțată în cauza Matytsina c. Rusiei, apreciind ca extrem de relevante și cuprinzătoare, în contextul dat, următoarele considerente:

151. Curtea reiterează faptul că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este ca procedura penală să fie contradictorie și că ar trebui să existe egalitate de arme între acuzare și apărare, ceea ce înseamnă că atât acuzării cât și apărării trebuie să le fie dată oportunitatea de a cunoaște și de a comenta asupra observațiilor și probelor aduse de partea adversă” [17].

152. Articolul 6 alineatul (3) litera (d) consacră principiul potrivit căruia, înainte ca un inculpat să poată fi condamnat, toate probele împotriva acestuia trebuie în mod normal administrate în prezența sa în cadrul unei audieri publice, în asigurarea unei proceduri contradictorii. Excepțiile de la acest principiu sunt posibile, dar nu trebuie să aducă atingere dreptului la apărare, care, de regulă, impune ca inculpatul să aibă o posibilitate propriu-zisă și adecvată de a confrunta și de a chestiona un martor împotriva sa, fie când martorul face declarația fie la un moment ulterior al procedurilor” [18]. (…)

153. Curtea reiterează, de asemenea, că dreptul apărării de chestiona martorii și de a testa alte probe introduse de acuzare ar trebui interpretat în lumina garanției mai generale a procedurilor contradictorii consacrate în noțiunea de proces echitabil în conformitate cu articolul 6 § 1 (a se vedea, printre multe alte autorități, FCB contra Italiei, 28 august 1991, § 29, seria A nr.208 B și Poitrimol împotriva Franței, hotărârea din 23 noiembrie 1993, § 29, seria A nr.277 A; -Khawaja și Tahery, citată mai sus, § 118).Chiar și în cazul în care apărarea a reușit să supună unui interogatoriu un martor sau un expert în cursul fazei investigative, aceasta nu poate înlocui interogarea acelui martor sau expert în procedura în fața instanței de judecată. Un element important al unei proceduri penale corecte este ca acuzatul să fie confruntat cu martorul „în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cazul”, pentru ca acesta să asculte direct martorul, să îi observe comportamentul și să-și formeze o opinie privind credibilitatea acestuia (a se vedea PK v. Finlanda (dec.), 37442/97, 9 iulie 2002; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Milan împotriva Italiei (dec.), 32219/02, 4 decembrie 2003 și Pitkänen v. Finlanda, nr.30508 / 96, §§ 62-65, 9 martie 2004; a se vedea, de asemenea, Pichugin contra Rusiei, nr 38623/03, § 199, 23 octombrie 2012 și, mutatis mutandis, Valeriy Lopata împotriva Rusiei , nr. 19936/04, § 128, 30 octombrie 2012). (...)

169. Este în sarcina instanțelor naționale să decidă dacă o anumită probă este formal admisibilă (a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC] nr. 30544/96, CEDO 1999-I, § 28). În mod similar, în conformitate cu articolul 6, în mod normal, nu este de competența Curții de a determina dacă un raport de expertiză disponibil judecătorului național este fiabil sau nu (a se vedea Hotărârea Khodorkovskiy și Lebedev, citată anterior, punctul 700). Cu anumite excepții, regula generală este că judecătorul intern are o largă putere de apreciere în alegerea opiniilor contradictorii ale experților și alegerea unei opinii consistente și credibile. Cu toate acestea, regulile privind admisibilitatea probelor pot fi, uneori, contrare principiilor egalității de arme și contradictorialității sau pot afecta echitabilitatea procedurii (a se vedea, de exemplu, Tamminen împotriva Finlandei, nr. 40847/98, §§ 40-41, 15 iunie 2004). În contextul dovezilor constând în opiniile experților, normele privind admisibilitatea acestora nu trebuie să priveze apărarea de posibilitatea de a o contesta în mod eficient, în special prin introducerea sau obținerea de opinii și rapoarte alternative. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite efectuarea unei expertize alternative a probelor materiale poate fi considerat ca o încălcare a articolului 6 § 1 (a se vedea Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 17995/02, §§ 38 și următoarele, 5 aprilie 2007). (…)

174. Curtea observă că apărarea a încercat să obțină o expertiză suplimentară a victimei (a se vedea punctul 48 de mai sus). Totuși, cu această ocazie, anchetatorul a răspuns, într-o manieră sumară, că nu mai erau necesare examinări ulterioare. (…)

177. Curtea admite că apărarea a avut cunoștințe suficiente cu privire la conținutul raportului și, prin urmare, a putut să-i critice concluziile la proces. Cu toate acestea, dreptul la apărare nu se oprește aici. Jurisprudența Curții este bine stabilită în sensul că apărarea trebuie să aibă dreptul de a studia și contesta nu numai un raport de expertiză ca atare, ci și credibilitatea celor care l-au pregătit prin interogare directă (a se vedea, printre alte autorități, Brandstetter c. Austria, 28 august 1991, § 42, Seria A nr 211, Doorson v. Țările de Jos, 26 martie 1996, §§ 81-82, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996-II și Mirilashvili c. Rusiei, nr. , 158, 11 decembrie 2008). (…)

184. Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, în cazul în care apărarea nu a participat la pregătirea raportului expertului original, în cazul în care expertul-cheie al procuraturii nu a fost niciodată interogat de apărare (în fața instanței sau în alt mod ) și în cazul în care doi alți experți în domeniu care au depus mărturie oral au recomandat o examinare psihiatrică suplimentară a doamnei SD, refuzul instanței naționale de a dispune o astfel de examinare este discutabil. (…)

187. În această privință, Curtea este de acord cu guvernul că principiul „egalității armelor” consacrat la articolul 6 § 1 nu impune ca apărarea să aibă exact aceleași competențe ca și procuratura în ceea ce privește colectarea probelor. Modalitățile în care apărarea și organele de urmărire penală pot participa la colectarea probelor sunt adesea diferite (vezi Mirilashvili contra Rusiei, citată mai sus, § 225). Cu toate acestea, este important ca aceste diferențe să nu plaseze apărarea într-un dezavantaj net față de organele de urmărire penală. Normele privind obținerea probelor și prezentarea acestora la proces nu ar trebui să facă imposibilă apărării exercitarea drepturilor garantate de articolul 6 al Convenției. În Hotărârea Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei (nr.2), citată mai sus, § 731, Curtea a subliniat următoarele:

„Poate fi dificilă contestarea unui raport al unui expert fără ajutorul unui alt expert din domeniul respectiv. Astfel, simplul drept al apărării de a cere instanței de judecată să efectueze o altă expertiză de către experți nu este suficient. Pentru a realiza acest drept, apărarea trebuie să aibă aceeași ocazie de a-și prezenta propriile „dovezi expertizale”.

(…)

192. (…) Astfel, apărarea nu a reușit să obțină și să emită avize scrise de „specialiști” pentru a contesta opiniile scrise ale „experților” colectați și prezentați de către acuzare.

194. Cu toate acestea, în prezenta cauză, această distincție, în combinație cu alte handicapuri pe care apărarea le-a avut în întreaga procedură în legătură cu dovezile experților, a pus-o într-un dezavantaj net față de organele de urmărire penală. Curtea reiterează faptul că dovezile constând în opiniile experților, în special raportul nr. 1170, a jucat un rol central în cazul acuzării. Expertul-cheie al acuzării, dr. Ig., nu a fost niciodată interogat de apărare. Apărarea nu a participat la procesul de obținere a rapoartelor experților în etapa de investigație. Procurorul și instanța au refuzat, într-o manieră sumară, să efectueze examinări suplimentare, contrar opiniei a doi profesioniști examinați la proces și a poziției instanței în prima rundă a procedurii. Și, în cele din urmă, apărarea nu a avut practic nici o posibilitate de a contesta aceste rapoarte cu contra-dovezi proprii. Apărarea nu putea decât să solicite asistența „specialiștilor”, al căror statut era mai mic decât cel al „experților”, și, în plus, apărării nu i-a fost permis să introducă opinii scrise ale „specialiștilor” la proces, în timp ce procuratura și instanța s-au bazat pe opiniile scrise ale „experților” adunate de către anchetator în faza de urmărire penală.

207. Curtea are în vedere faptul că judecătorul M. a audiat o serie de martori ai apărării, a examinat mai multe opinii ale experților și a studiat diverse documente. Cu toate acestea, întrebarea dacă apărarea s-a bucurat sau nu de „egalitate de arme” cu acuzarea și dacă procesul a fost „contradictoriu” nu poate fi abordat doar în termeni cantitativi. În cazul de față, a fost foarte dificil pentru apărare să atace efectiv dovezile experților depuse la tribunal de către acuzare. Curtea subliniază că cazul împotriva reclamantului a fost construit pe baza acelor opinii ale experților. În aceste condiții, modul în care s-au administrat probele cu expertiză a făcut ca procesul reclamantului să fie inechitabil. (…)

VIII. Concluzii

Poate că doar hotărârea CEDO citată mai sus ar fi suficientă, în loc de concluzii.

Realitatea este că reglementările sau, mai degrabă lipsa lor, și uzanțele privind expertiza în procesul penal încalcă dreptul la un proces echitabil și constituie un impediment pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

În faza de urmărire penală, organul de urmărire penală numește expertul într-o procedură care nu asigură garantarea independenței și imparțialității acestuia, fără participarea părților.

Obiectivele sunt prestabilite la termenul când ar trebui să aibă loc prima întâlnire între părți, subiecții procesuali principali și expert, iar obiectivele propuse de părți sunt, de multe ori, respinse, în ciuda obligației legale de a se strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Părțile nu pot participa personal la expertiză atunci când au desemnat un expert, fiind obligate să aleagă între drepturile procesuale, deși nu există vreo garanție că le-ar fi admisă o cerere de participare în lipsa recomandării unui expert.

Opiniile experților recomandați nu au o valoare probatorie egală cu cea a celor oficiali. Atunci când sunt contradicții, niciun remediu, cu excepția unuia teoretic – audierea -, nu asigură verificarea credibilității opiniei principale, care, aproape prin ipoteză, este considerată corectă.

Contestarea probei este redusă la obiecțiuni, o procedură formală, neprevăzută de lege și necontradictorie, în cadrul căreia expertul răspunde, în scris, unor critici formulate tot în scris, fără ca răspunsurile să poată fi cenzurate ex ante sub aspectul rigurozității și pertinenței. Mai apoi, devine imposibil să se admită obiecțiuni la obiecțiuni, iar o solicitare de audiere a expertului ar putea fi respinsă cu motivarea că întrebările au fost deja epuizate prin obiecțiuni.

Finalmente, se pare că, în stadiul actual al legislației naționale, rezultatul probei depinde doar de standardele deontologice ale expertului oficial. Sau de noroc.


[1] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017:
18. Cu privire la aceste din urmă critici de neconstituționalitate, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, paragraful 32 și următoarele, și Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 1 martie 2016, paragraful 18 și următoarele, în deciziile precitate, Curtea a reținut că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale — cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii — se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare”.
[2] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016:
15. În acest context legislativ, reglementarea criticată în cauză apare ca fiind raţională şi justificată, întrucât expertul-parte are rolul de a supraveghea expertul desemnat de instanţă, scopul desemnării sale fiind acela de a conferi părţii încrederea că expertiza a fost realizată în condiţii de profesionalism şi imparţialitate, urmărind activitatea expertului, fără a executa efectiv expertiza, ci doar asigurându-se că modul de efectuare a operaţiunilor specifice expertizei este conform standardelor şi protocoalelor în materie, iar concluziile raportului de expertiză sunt rezultatul unei succesiuni de operaţiuni şi raţionamente realiste şi corect fundamentate ştiinţific.
16. Expertul-parte va putea face observaţii cu privire la chiar obiectul expertizei, apreciind cu privire la necesitatea modificării sau completării acestuia, deci observaţiile acestuia vor putea determina o redirecţionare a cercetării tehnico-ştiinţifice, o reconfigurare a cadrului iniţial în care aceasta urmează să se desfăşoare. De asemenea, pentru obţinerea unui rezultat corect, expertul-parte poate să verifice materialul necesar pentru efectuarea expertizei şi are dreptul să facă observaţii cu privire la nevoia ca acesta să fie completat. În fine, poate formula obiecţii cu privire la raportul de expertiză elaborat în cauză de expertul oficial, având posibilitatea de a întocmi un raport distinct.
17. Curtea reţine că, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă, observaţiile sau raportul expertului-parte având doar rol de orientare a instanţei, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificaţiei rezultatelor raportului de expertiză şi facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanţa concluziilor expertului desemnat. Astfel, deşi opinia expertului parte nu are valoare probatorie pentru instanţă, aceasta poate constitui un reper important în sensul necesităţii lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia.
18. Ca orice mijloc de probă, expertiza nu are valoare probantă absolută, ci va fi analizată în ansamblul tuturor celorlalte probe administrate (a se vedea, în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 171 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 12 mai 2016, paragraful 26, prin care Curtea a constatat, referitor la aprecierea probelor în materie penală, că acestea nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză).
19. În plus, raportul de expertiză întocmit de un expertul oficial poate fi discutat în contradictoriu de către părţi şi poate fi supus controlului prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege”.
[3] M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pag. 897.
[4] Articolul 6 din Convenție (Dreptul la un proces echitabil):
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
(…) d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.
[5] A se vedea cauzele Moreira de Azevedo c. Portugaliei, Hotărârea din 23.10.1990, § 66, și Gregačević c. Croației, Hotărârea din 10.07.2012, § 49.
[6] A se vedea cauza Doorson c. Țărilor de Jos, Hotărârea din 26.03.1996, §§ 81-82.
[7] A se vedea cauza Khodorkovskiy și Lebedev c. Rusiei, Hotărârea din 25.07.2013, § 711.
[8] A se vedea cauza Vidal c. Belgiei, Hotărârea din 22.04.1992, § 33.
[9] A se vedea cauza Gorraiz Lizarraga și alții c. Spaniei, Hotărârea din 27.04.2004, § 56.
[10] A se vedea cauza Van Kück c. Germaniei, Hotărârea din 12.06.2003, § 55; și, mutatis mutandis, Matytsina c. Rusiei, Hotărârea din 27.03.2014, § 169.
[11] A se vedea cauza Mantovanelli c. Franței, Hotărârea din 18.03.1997, § 33.
[12] A se vedea cauza Sara Lind Eggertsdóttir c. Islandei, Hotărârea din 05.07.2007, § 47.
[13] A se vedea cauza Bönisch c. Austriei, Hotărârea din 06.05.1985, §§ 30-35.
[14] A se vedea cauzele Khodorkovskiy și Lebedev c. Rusiei Nr. 2, Hotărârea din 14.01.2020, § 482 și Hanu c. României, Hotărârea din 04.06.2013, § 40.
[15] A se vedea cauza Gregačević c. Croației, Hotărârea din 10.07.2012, § 67.
[16] A se vedea cauzele Brandstetter c. Austriei, Hotărârea din 28.09.1991, § 42, Doorson c. Țărilor de Jos, Hotărârea din 26.03.1996 § 81-82.
[17] A se vedea în același sens și hotărârile pronunțate în cauzele Dowsett c. Regatului Unit al Marii Britanii (§ 41) și Belziuk c. Poloniei (§ 37).
[18] A se vedea în același sens și hotărârile pronunțate în cauzele Luca c. Italiei (§ 39) și Solakov c. Fostei Republici Yugoslave a Macedoniei (§57).


Manuela Gornoviceanu, Managing Associate al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII
Constantin Matei, Avocat al ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Expertiza judiciară în procesul penal. Reglementări și uzanțe care încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil”

  1. Procedura penala are doua laturi, penala si civila, judecate impreuna dar si separat. Expertiza contabila nu poate fi penala pentru ca se refera, de regula, la conformitatea cu legile civile. Deci, fiind civila, i se aplica regulile din dreptul civil.

    Expertiza nu stabileste un prejudiciu. In fiscal numai organul fiscal poate stabili creante fiscale.

    Expertiza este o proba. Ea este o proba a partilor, nu a judecatorului. Expertul are acelasi regim cu al martorului specialist. Este inteles gresit termenul de desemnare a unui expert. Judecatorul nu ar trebui sa desemneze, ci sa solicite partilor sa-si precizeze probele, fiind in sarcina partii sa-si utilizeze dreptul de a apela la un expert, la fel cum apeleaza la un avocat, folosind dreptul la o expertiza, ca proba, fie a Acuzarii, fie a Apararii.

    Expertiza solicitata de procuror nu este independenta, ci este a Acuzarii. Eronat se accepta experti parte, in loc de o expertiza cu aceiasi forta de proba, a Apararii, cu propriile obiective.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.