Covid-19 Legal React
AbonamentePlatinum members

Cum am ajuns o societate de consum și de ce este dificil de schimbat rapid ceva?
27.05.2020 | Lucian BONDOC

Secţiuni: Covid 19 Legal React, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Lucian Bondoc

Lucian Bondoc

1. Conceptul

Societatea de consum este, în esență[1], tipul de societate în care sistemul economic stimulează intenționat consumul și creează nevoi în sectoarele care îi sunt profitabile, implicând un volum mare de bunuri și servicii comercializate.

Cam toate țările dezvoltate, precum și numeroase țări emergente (precum România) sunt considerate a întruni caracteristicile respective în diverse grade.

Modelul este văzut, în general, negativ. Criticile cele mai frecvente susțin legături între acesta și excese, superficialitate, egoism, afectarea mediului, risipă la modul mai general, etc.

Se discută, însă, mult mai puțin și doar parțial despre cum s-a ajuns aici și care ar fi opțiunile pe termen scurt.

Cele de mai jos încearcă să sumarizeze ce cred că s-a întâmplat în această privință și de ce este complicat să se schimbe mare lucru rapid (deși problemele s-au acumulat și necesită atenție).

2. „Ingredientele”

Premise pentru o societate de consum au existat dintotdeauna – marea majoritate a oamenilor vor nu numai să nu trăiască în lipsuri, ci să și poată avea cam tot ce doresc.

Pentru a putea vorbi, totuși, de un stadiu în care să fie achiziționate volume mari de bunuri și servicii și un astfel de consum să fie stimulat sistemic sunt necesare patru ingrediente.

Este, practic, nevoie ca un procent important dintr-o populație să aibă (a) ce să consume, (b) cu ce să plătească, (c) dorința de a cumpăra diverse, cu timpul liber necesar și (d) contextul/politicile care să încurajeze o astfel de abordare.

Dacă doar câteva mii de persoane ar putea participa efectiv la consum, nu s-ar putea vorbi de o societate de consum. Nimeni nu consideră Franța secolului 17 o astfel de societate, în pofida numeroșilor prinți, duci și conți din perioada respectivă și a cheltuielilor extravagante ale unora dintre ei.

3. Momentul de pornire

Elementele de mai sus par să fi fost întrunite într-un grad suficient și să fi fost integrate în însuși modelul socio-economic statal acum aproximativ 100 de ani când majoritatea țărilor occidentale au reușit depășirea problemelor de sub-producție.

Un aspect important este acela că, nu numai că s-a atins un nivel de producție care permitea teoretic subzistența cam a întregii populații, dar, cu ajutorul tehnologiei (și inovației) și a specializării muncii, s-a intrat în era în care din ce în ce mai multe țări deveneau mai performante economic în fiecare an.

Se lansa un nou capitol în istoria omenirii care începea chiar ca în povești – „a fost odată ca niciodată”.

4. Implicația principală a tendinței de supraproducție de bunuri[2]

O creștere constantă de productivitate înseamnă, însă, simplificând, că se produce mai mult în fiecare an cu același număr de salariați sau chiar cu un număr mai mic. Desigur, sunt și companii care își reduc activitatea sau falimentează, dar, pe ansamblu, producția unei țări tinde să crească.

La nivelul unei societăți comerciale, dacă s-ar produce într-un an 10 000 de televizoare, iar anul următor, 10 100, ar trebui, în acel an următor, să se găsească mulți clienți noi și o parte din cei vechi să fie convinși să mai cumpere un al doilea televizor. Dacă prețul unui televizor scade (de exemplu, din cauza concurenței altor fabrici de televizoare), numărul de clienți necesar pentru a menține cifra de afaceri sau profitul devine și mai mare.

Dacă inovația care permite creșterea producției anul următor există, a te autolimita la 10.000 de televizoare sau a reduce la 9000, deși ai putea produce 10.100, ar duce, de regulă, la un declin economic rapid pentru că s-ar găsi concurenți care ar folosi invovația respectivă și ar deveni, astfel, mai competitivi.

Desigur, încercarea oricărei unități de producție de a încerca să fie mai eficientă cu fiecare an duce regulat – extrapolând la nivelul unei țări – la reașezări prin falimente, cumpărarea unor concurenți sau reprofilarea altora. Pe ansamblu, însă, tot se manifestă o tendință spre supraproducție.

La nivel macro, o economie care să producă doar strict ce este cu adevărat necesar sau util ar consuma mult mai puține resurse și timp, dar nu ar putea să fie decât mai săracă și profund dirijistă și planificată. Această ultimă abordare a fost încercată până la un punct de regimurile comuniste, cu semnificativ mai puțin succes economic comparativ cu modelul capitalist și cu blocaje din ce în ce mai mari, fiind imposibil practic de gestionat centralizat o astfel de complexitate (care este și în creștere) și de adaptat mai rapid decât o face piața. Cum decizi centralizat (a) câte aparate de aer condiționat să se producă în 2021, (b) cine să le facă (c) la ce preț si (d) de la ce moment ar trebui încercat să se producă altceva pentru că piața a fost saturată?

Dezvoltarea inteligenței artificiale va oferi relativ curând posibilități sofisticate și rapide de predicție și corelare la scară mare, dar și dacă se va atinge nivelul necesar, modelele politice nu vor transfera, probabil, în acest secol o astfel de putere către calculatoare, dincolo de alte riscuri și implicații.

Dacă o țară produce pe ansamblu mai mult, dar rămâne cu bunuri nevândute, producția „pe stoc” nu generează niciun beneficiu, ci costuri (cu depozitarea, materia primă irosită, etc).

Practic, așa ceva duce la un cerc vicios – e nevoie de reducerea producției, ceea ce implică de obicei concedieri, iar acestea reduc și mai mult consumul – oamenii concediați neavând bani, etc.

Tendința de supraproducție, împreună cu problematica ciclului îndatorării, despre care vorbește Ray Dalio, sunt principalii factori care duc la crizele regulate ale capitalismului.

Acesta este și motivul pentru care modelul este comparat uneori cu mersul pe bicicletă – trebuie să atingi o viteză minimă ca să nu cazi și este și imposibil să nu cazi din când în când.

Dacă nu te surprinde cu datorii, căderea de pe bicicleta capitalismului nu mai prea este dezastruoasă în numeroase țări la nivel de individ, cel puțin dacă am vedea-o prin ochii străbunicilor, dar după ce te-ai obișnuit să mergi pe bicicletă și toți cei din jur merg pe biciclete, revenirea la mersul pe jos nu mai este o opțiune la îndemână psihologic și nici una vandabilă politic.

Criza economică din 1929-1933 e văzută de unii autori ca o primă manifestare a problemei supraproducției, determinând economiștii de atunci, în frunte cu Keynes, să se concentreze mult mai mult decât anterior pe nevoia de generare de cerere (consum) și pe rolul guvernelor în această privință, în special în situații de criză economică. Atât timp cât nu se “sare calul”, sprijinirea cererii permite o îmbogățire a societății mai rapidă decât o acțiune doar asupra ofertei.

5. Legătura destul de slabă dintre societatea de consum și modelul politic

Cele de mai sus nu țin de un model socio-politic anume, ci de nivelul de dezvoltare.

Trebuie, astfel, înțeles faptul că un model economic și tehnologic care e mai performant cu fiecare an are nevoie obiectiv „să facă rost” în fiecare an de consumatori suplimentari sau să-i convingă pe cei existenți să consume mai mult. Pur și simplu, supraproducția are nevoie inerent de supraconsum, adică un consum mai mare decât cel pe care oamenii l-ar face normal, fără să fie influențați de marketing sau politici publice.

Nu este, deci, ceva care la nivel profund să țină de capitalism în sine (dincolo de rolul foarte diferit al concurenței și de diferențele notabile de abordări chiar și în cadrul capitalismului între țările scandinave, de pildă, și SUA). Și comunismul ajunsese în unele țări la supraproducție, doar că a gestionat acest aspect semnificativ mai slab decât capitalismul. Conducerea prea centralizată, teama excesivă de creditare și ideologia/politicile publice nefavorabile supraconsumului și stimulării inovației au fost handicapuri competitive majore.

Producția „pe stoc” a fost unul din motivele pentru care România a trecut entuziast în martie 1990 la săptămâna de lucru (și de școală) de 5 zile, reducându-și dintr-un foc cu 17% capacitatea de producție efectivă deși tocmai intra într-un nou joc global și nu fusese prea competitivă nici cu 100% din capacitate. Nu ar fi de dorit revenirea la 6 zile, dar trebuie înțeles și că multe decizii de la noi au fost gândite deficitar.

Revenind la evoluția istorică, s-a încercat influențarea ambelor capete ale balanței (în continuă creștere de volum în ultimul secol) – adică atât a ofertei de bunuri și servicii, cât și a cererii.

6. Limitarea producției

Articolul nu se concentrează pe acest aspect, dar aș menționa, totuși, că s-a încurajat/permis și reducerea masivă a ponderii capacităților de producție în economie, acestea fiind și redistribuite global.

În unele domenii, o serie de politici publice au limitat direct ce se poate produce prin interdicții sau prin plafonarea ajutorului statului (cum e cazul unor măsuri din cadrul politicii agricole comune europene). În celelalte domenii, au apărut limitări indirecte, cum ar fi reducerea numărului de zile lucrătoare.

Treptat, s-a ajuns – după cum menționam și într-un articol anterior[3] – ca doar 17-18% din oameni să lucreze în producție în Occident și cei rămași în prezent în activitate să muncească, în medie, semnificativ mai puțin decât părinții lor (cam 50% din viață, iar din anii respectivi, peste 37% fiind zile libere, programul de lucru scăzând și el de la aproximativ 60 de ore pe săptămână la aproximativ 40).

Lucrând mult mai puțin (în medie) și în ponderi mici în producție, oamenii nu doar că au evitat o supraproducție semnificativ mai mare, dar au dobândit și timp liber suplimentar pentru a consuma.

Numai că migrarea dinspre producție înspre servicii (care au o creștere de productivitate scăzută) are loc doar în limita îmbogățirii medii a întregii societăți. De exemplu, nu se pot dezvolta turismul, meditațiile private sau restaurantele dacă nu sunt suficienți oameni care să-și permită să stea la un hotel, să plăteasca un meditator sau să ia masa în oraș.

7. Stimularea consumului

Pe partea de stimulare a consumului, ca mod de „gestionare” a tendinței de supraproducție, opțiunile sunt, de asemenea, limitate.

Ca să crești consumul, trebuie (a) să crești puterea de cumpărare a cât mai multor oameni/companii și (b) să și convingi beneficiarii să o „cheltuiască”.

7.1. Creșterea puterii de cumpărare

7.7.1. Creșterea puterii de cumpărare prin mărirea salariilor

Creșterea puterii de cumpărare pare să se fi făcut până la sfârșitul anilor ’70, în principal, prin măriri de salarii. O parte din circuit (dar doar o parte) se auto-susține, în sensul că o creștere a salariilor aduce mai mulți bani de cheltuit care, odată cheltuiți pe bunuri și servicii, aduc mai mult profit companiilor producătoare care pot crește salariile.

Mărirea enormă a populației din secolul 20 (de la aproximativ 1 la 7 miliarde) a ajutat și ea în primă fază.[4]

De asemenea, inventarea obiectelor de uz casnic (mașina de spălat, aragazul, frigiderul, fierul de călcat, etc.) a avut un rol major în intrarea pe piața muncii și a femeilor, ceea ce a mărit puterea de cumpărare a familiilor, mărind însă și numărul de persoane din societate care produceau.

O nuanță importantă ține, totuși, de faptul că intrarea femeilor pe piața muncii a mărit puterea de cumpărare a familiilor cu un impact mai redus asupra creșterii producției în sine pentru că multe femei s-au implicat în activități economice din zona în plină dezvoltare a serviciilor (sănătate, educație, justiție, asistență socială, administrație în sens larg, publicitate, turism, etc.).

Limitele stimulării consumului prin creșterea salariilor s-au arătat la sfârșitul anilor ’70, odată cu creșterea simultană a inflației și șomajului, urmate de prăbușirea etalonului aur. La acel moment s-a considerat (aspect asupra căruia se poate discuta în unele privințe) că nu se poate mări salariul la fel de repede ca mărirea producției, inflația și pierderile de competitivitate devenind excesive.

Pentru că o parte din evoluții nu mai erau explicabile de modelul keynesian, sub influența lui Friedrich Hayek și Milton Friedman, s-a trecut la politicile neoliberale.

Contextul Războiului Rece nu a ajutat, mărind presiunea spre soluții care să permită un nivel de trai în ascensiune care să arate superioritatea unui model social față de altul, chiar dacă parțial artificial.

7.1.2. Creșterea puterii de cumpărare prin îndatorare

S-a intrat atunci în Occident în ciclul îndatorării. Adică, dacă veniturile medii din muncă nu au mai fost mărite relevant, pentru a completa sumele necesare cumpărării unei mase de bunuri tot timpul în creștere, au venit în ajutor bani pe datorie.

De exemplu, salariul mediu real (ca putere de cumpărare) nu a mai crescut decât marginal în SUA în ultimii 40 de ani, această situație fiind unul dintre motivele frustrării sociale actuale americane care a și contribuit la alegerea ca președinte a lui Donald Trump.

Un rol negativ în această privință l-au avut și unele politici neoliberale excesive care au influențat modul de distribuire a creșterii economice, favorizând excesiv segmente populaționale foarte reduse ca număr.

După cum menționam și într-un articol anterior, această evoluție a fost stimulată și de un puternic factor obiectiv, respectiv acela că majoritatea creșterii de productivitate în această perioadă a provenit din tehnologizare. Beneficiile au tins astfel și natural, nu doar ca urmare a unor politici, să „meargă” mai mult către deținătorii tehnologiilor respective și mai puțin către persoanele care contribuiau doar munca proprie.

Unii cititori pot considera profund nedreaptă stimularea puterii de cumpărare medii suplimentare prin îndatorare. Este, într-adevăr, foarte probabil că s-ar fi putut face relevant mai mult în privința salariilor, dar este important de înțeles și faptul că o creștere continuă de salarii și de protecție socială într-o lume globalizată este foarte dificilă dacă unele țări nu fac același lucru.

Țările care ar încerca să asigure o astfel de creștere continuă de salarii și alte drepturi pot performa bine inițial, dar riscă să intre în declin rapid în pasul doi (o forță de muncă mai costisitoare duce, de regulă, la produse mai scumpe față de cele din alte țări, deci mai dificil de vândut).

Este unul dintre motivele tensiunilor dintre Occident și China. Chiar dacă nivelul salariului mediu real nu a mai prea crescut în Vest, costurile încă sunt și așa semnificativ mai mari acolo, iar o parte sunt cauzate de standarde care nu se aplică în Est. Nimeni nu are, însă, dreptate 100% pe această temă, discuția fiind mai complexă. Ca în numeroase alte situații, este vorba de găsirea punctului optim de echilibru.

În orice caz, ciclul îndatorării a implicat că a devenit mult mai ușor în majoritatea țărilor dezvoltate să împrumuți bani. Acest lucru a fost posibil cu sprijinul evident al politicilor de stat, prin relaxarea condițiilor creării de bani, reducerea dobânzilor de referință și evaluării mai laxe a riscurilor împrumuturilor. „Creditul doar cu buletinul” nu a fost o invenție românească.

A încuraja creditul înseamnă până la un punct, la nivelul unei țări, doar eficientizare. Pentru că mulți oameni nu-și folosesc o parte din proprii bani, îi depun la bănci care îi „pun la lucru”, împrumutându-i altor oameni sau unor companii care vor să investească în diverse activități și bunuri care pot genera bogăție.

Dacă băncile ar putea acorda credite doar din sumele atrase ca depozite, aici s-ar cam opri totul – eficientizarea folosirii banilor din economie. Pentru că băncile au putut, însă, crea bani în proporție de multe ori mai mare față de rezerve (printre motivele pentru care acest lucru a fost permis fiind, probabil, chiar tendința de supraproducție și necesitatea generării unei puteri de cumpărare mai mari), majoritatea puterii de cumpărare astfel create a afectat indirect viitorul.

Chiar și așa, dacă folosești în bună parte banii împrumutați în investiții care vor genera mai mulți bani în viitor, este frecvent un lucru acceptabil și chiar foarte util să te împrumuți pentru că și în viitor vor fi bani suficienți. Fondurile de investiții, de exemplu, aproape că nu fac achiziții de societăți comerciale fără a recurge la finanțări bancare semnificative.

Și a te îndatora la nivel individual pentru a face meditații la economie sau a învăța o limbă străină poate fi un mod de a-ți crește șansele la mai multă bogăție în viitor. Dacă dobânda este rezonabilă, chiar și câștigul de confort mai rapid merită, uneori, o îndatorare.

Dacă nu folosești însă într-o proporție rezonabilă banii împrumutați într-un mod care să genereze bogăție în viitor, ci doar pentru consum în prezent, peste posibilitățile obișnuite, vei avea probleme în viitor și să plătești datoriile și să trăiești bine în acel viitor. De aceea politicile guvernamentale de stimulare excesivă a consumului neproductiv și cu investiții comparativ foarte mici sunt iresponsabile.

7.1.3. Modalități auxiliare de sprijinire a consumului

În plus de creșterea salariului mediu real până la sfârșitul anilor 70” și de cea a îndatorării de atunci încoace, puterea de cumpărare a mai fost stimulată prin alte (cel puțin) patru modalități importante.

Acestea sunt oarecum auxiliare față de cele de mai sus, fiind practic modalități de creștere a numărului de consumatori și de redistribuire a bogăției, facilitând mai multor indivizi participarea la consum.

Prima modalitate a vizat stimularea creării de locuri de muncă prin multiple politici publice, astfel crescând numărul de oameni cu un venit decent și care pot contribui prin el la consum.

Politica săptămânii de lucru de 35 de ore din Franța este un exemplu de încercare de generare indirectă de locuri de muncă. Un alt exemplu îl constituie schemele de ajutor de stat care, în marea lor majoritate, favorizează proiectele depuse spre finanțare care prevăd numeroase locuri de muncă.

O serie de reglementări au forțat și crearea directă a unor locuri de muncă. Printre cele mai recente exemple se numără Regulamentul european privind protecția datelor personale care, pe lângă alte obiective, impune multor societăți comerciale crearea unui post de responsabil pentru protecția datelor. Nu toate persoanele respective au fost angajați noi, dar, astfel de cerințe măresc, pe ansamblu, numărul locurilor de muncă.

Aproape toate politicile la nivelul UE au vizat și vizează direct sau indirect stimularea forței de muncă și crearea de locuri de muncă. Și ponderea funcționarilor publici a crescut notabil în lume în ultimii 50 de ani.

De asemenea, nevoile societăților comerciale de diverse servicii de consultanță (de contabilitate, fiscală, juridică, financiară, de mediu, de cadastru, de protecția muncii, de protecție la incendii, protecția datelor personale, securitate, etc.) sunt, și ele, semnificativ mai mari decât în trecut. Chiar și zona masivă de consultanță necesară pentru accesarea de fonduri europene a generat numeroase locuri de muncă. Rămâne de discutat dacă o parte din fonduri au fost folosite eficient.

O a doua modalitate a constat în instituirea și creșterea progresivă a salariului minim în multe țări. Astfel de măsuri forțează angajatorii să distribuie o cotă mai mare din beneficiile activității către angajați, crescând șansele pentru un consum mai mare din partea acestora.

Desigur, fără o calibrare atentă, efectul poate să fie inversat (aspect detaliat mai jos).

A treia modalitate a fost reprezentată de politicile guvernamentale de investiții, statul contribuind practic direct la consum(prin plăți către companii care construiesc drumuri, poduri sau școli, de exemplu, companiile respective susținând, la rândul lor, salarii în industria materialelor, sectorul transporturilor, etc.). Beneficiile investițiilor depind de câți bani are statul respectiv și de cât de inteligent îi folosește.

În fine, globalizarea a permis o piramidă economică cu bază planetară, nu doar la nivelul unei țări. Intrarea pe noi piețe de desfacere în străinătate permite practic ca alte țări să plătească pentru producția proprie, puterea de cumpărare din străinătate susținând, astfel, producția și economia din țara care exportă, dincolo de eficiențele și sinergiile economice facilitate de schimburi la nivel global.

La acest punct, este posibil ca unii cititori să gândească – “aha, știam noi că străinii au plănuit să ne transforme într-o piață de desfacere!”.

Sunt unele nuanțe și aspecte care necesită o politică mai abilă la noi, dar trebuie conștientizat că (a) nu este o problemă specifică României, ci tuturor țărilor, inclusiv consumatorilor din țările occidentale, (b) nu poți fi o piață cu vreun consum notabil dacă nu ai cu ce să consumi, (c) nu te obligă nimeni, ca atare, să consumi volume mari, (d) chiar între țările din Occident sunt diferențe notabile pe acest subiect și (e) nu a fost ceva gândit dezinteresat, dar Occidentul nu a abordat lucrurile nici „atât de partizan” cum se crede îndeobște pentru că delocalizările de capacități de producție din Vest către Est au fost uriașe.

Așa a ajuns SUA să fie importator net, transferând de decenii, în fiecare an, câteva sute de miliarde de dolari către Asia. Cei care doresc o deglobalizare, și încă una rapidă, ar trebui să fie foarte atenți la locul geografic în care trăiesc.

Pentru a avea doar partea bună a globalizării, cea de eficiențe, o țară ar trebui să exporte măcar cât importă (sau să importe echipamente care să-i permită să exporte mai mult în pasul doi). Numeroase țări nereușind aceasta, pe termen lung, pot să fie perdanți și câștigători constanți, aspect ce generează tensiuni, cum, de altfel, vedem în plină desfășurare la nivelul întregii planete în prezent.

7.2. Stimularea consumului efectiv al populației

Multor români poate să li se pară ceva amuzant, dar și în cazul în care s-a asigurat putere de cumpărare prin acumulare în timp, creștere de salarii sau prin facilitarea îndatorării, nu este simplu la nivel global nici să convingi populația să o folosească masiv pentru consum (ca debușeu pentru o producție cât mai mare).

Un motiv foarte important este acela că majoritatea cetățenilor țărilor dezvoltate au necesitățile de bază acoperite. Alte nevoi fiind, de regulă, mai puțin presante, sunt mai dificil de „stimulat” pentru consum.

Relevant este și faptul că puterea de cumpărare nu este distribuită uniform, unele excese ale politicilor neoliberale din ultimele decenii mărind mult diferențele de venit. Numeroși oameni ar consuma suplimentar, dar nu au cu ce, în timp ce există și miliardari cu o putere de cumpărare enormă, dar câte bunuri și servicii poți să-ți și cumperi până la urmă.

Acest al doilea motiv este și cel pentru care, după cum menționam mai sus, majorarea salariului minim într-o țară are un efect în consum mai mare decât o majorare a altor categorii de venituri. Astfel, beneficiarii unei majorări de salariu minim sunt dintre cei mai lipsiți de bunuri diverse și cei mai înclinați să folosească majorarea respectivă pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu le aveau până atunci, în loc să economisească.

Rămâne, însă, problema de calibrare menționată – dacă se mărește salariul minim prea mult și repede, se riscă orientarea unor investiții către alte țări sau accelerarea eficientizării și automatizării care să ducă la concedieri, cu reducerea consumului intern, creșterea nevoii de ajutor de șomaj și mărirea deficitului comercial pentru că produse care se făceau până la acel moment în țară se vor cumpăra din străinătate unde vor fi mai ieftine.

În România, de exemplu, o parte importantă a forței de muncă nu este încă formată suficient ca să-și crească productivitatea sau să poată migra ușor către slujbe care necesită competențe tehnice mai complexe, precum cele informatice. Din acest motiv, deși salariul minim trebuie mărit regulat, a-l mări prea rapid, fără o analiză atentă și fără diferențieri între industrii, poate condamna, de fapt, o parte din forța de muncă respectivă la șomaj într-un orizont de timp destul de scurt, în loc să o ajute. Munca „la negru” are și ea o tendință să crească în astfel de situații, cu afectarea potențială a veniturilor bugetului de stat.

Pentru a convinge oamenii să cheltuiască cât mai mult din ce au pentru a susține consumul, s-a stimulat, mai ales în ultimii 50 de ani, și se stimulează permanent (a) creșterea numărului de bunuri de același tip cumpărate, (b) înlocuirea rapidă a bunurilor achiziționate cu altele de generație mai nouă, precum și (c) satisfacerea unor dorințe/nevoi noi.

De asemenea, pentru unele bunuri esențiale, precum locuințele, prețurile cresc destul de natural (fără cine știe ce stimulare) cam odată cu economia și populația (românii știind bine cât a evoluat prețul unui apartament între 1997 și 2007, de exemplu).

Uneori au loc și schimbări de paradigmă tehnologică (naturale sau parțial stimulate artificial) care duc la modificări majore ale structurii consumului și reașezări ale unor sectoare întregi.

Cu privire la creșterea numărului de bunuri de același fel, majoritatea oamenilor au, de exemplu, în prezent mult mai multe cămăși, costume, perechi de pantofi, obiecte casnice, mobilă, etc. decât părinții lor. Destui au mai multe telefoane, ceasuri, frigidere, televizoare iar un procent în creștere au două mașini pe familie sau chiar o a doua sau a treia reședință.

Pe lângă evoluția tehnică în sine, înlocuirea rapidă a fost încurajată atât prin reglementări (de exemplu, cerințele Euro 1, 2, 3, 4 si 5 pentru mașini), cât mai ales prin marketing pur comercial sau chiar calitatea bunurilor, o serie întreagă de produse fiind menite să nu dureze mai mult de câțiva ani și să nici nu funcționeze bine în combinație cu altele mai noi.

Politicile de promovare comercială vizând „nevoi” noi asigură și informarea consumatorilor, dar merg, parțial, inerent spre stimularea de confort, poziționare statutară, dorințe și frici.

Numeroase reclame (dar și filme, video-clipuri, emisiuni și articole), involuntar sau nu, încurajează creșterea continuă a confortului, precum și compararea “în sus” cu alții, epatarea, defularea în consum a complexelor și frustrărilor sau alimentarea fricilor (de a te îngrășa, de prea mulți microbi, de protejare insuficientă a copiilor, de insecte, de prea mult soare, de hoți, de accidente, de rămânere în urmă dacă nu faci ceva, etc.) care conduc, de fapt, la achiziționarea de produse și servicii care să reducă riscurile.

Dacă ne gândim puțin la vremea străbunicilor și la ce se cumpăra pe atunci și cum nu se arunca aproape nimic, iese în evidență mai clar cu câtă lejeritate și cu ce frecvență multiplicăm și înlocuim în prezent hainele, încălțămintea, ceasurile, televizoarele, telefoanele, echipamentele de uz casnic, și chiar mașinile.

Orice țară reacționează similar, diferențele între țări fiind date în principal de calitatea instituțiilor, echilibrul promovat de politicile publice și unele înclinații culturale.

Lucrurile nu trebuie privite conspiraționist. La nivel planetar, căutarea de clienți de fiecare furnizor de bunuri și prestator de servicii duce inerent la o presiune spre căutarea și folosirea întregului spectru de nevoi și dorințe umane care pot duce la o decizie de cumpărare, de la cele mai benefice, până la cele mai vicioase (unele și ilegale, precum drogurile).

Problema ține în principal de faptul că – după cum s-a observat în Fabula albinelor[5] cu 300 de ani în urmă – numeroase vicii pot genera semnificativ mai mult consum în economie decât abordările virtuoase.

Deși se poate discuta pe marginea fabulei respective, este clar că nevoile modelului economic sunt decuplate de cele ale modelului spiritual în privințe importante – un individ cât de cât cu bani care ar fi simultan alcoolic, cartofor și narcisist „valorează” economic mult mai mult decât un ascet iubitor al cărților filozofice și meditației.

De aceea și sunt foarte puțini patroni de crâșme din satele românești care să-și dorească sincer ascensiunea spirituală a celor mai fideli clienți.

Tot din cauza acestui conflict esențial între logica economică și aspirațiile spirituale, lumea din jur va rămâne nesatisfăcătoare timp de mulți ani de acum încolo pentru foarte mulți oameni.

8. Acumularea problemelor și nedescoperirea încă a unui nou model

Dincolo de conflictul menționat mai sus, o primă problemă importantă acumulată este aceea că s-a cam ajuns la limitele îndatorării ca modalitate a ultimelor decenii de stimulare a puterii de cumpărare și consumului și nu s-a descoperit vreun alt model.

Dacă analizăm procentul cu care au crescut datoriile majorității țărilor în ultimii 10 ani, precum și datoriile private, ne dăm seama că funcționăm în continuare, într-o măsură importantă, tot pe „modul” datorie.

Datoriile publice ale statelor OECD au crescut cu aproape 50% între 2007 și 2017, de la aproximativ 49,8% din PIB la aproximativ 73% din PIB, in medie. Cea a Chinei a crescut cu același procent, de la 33% la 50%.

Datoriile externe totale (incluzând și datoriile private) sunt mult mai mari (peste 350% din PIB în Vest și peste 300% în China).

Acest nivel de îndatorare reflectă, în esență, că numeroase popoare cheltuiesc an de an mai mult decât le-ar permite venitul.

Unele state decalate, precum România au încercat și politici de creștere accelerată a veniturilor populației (wage-led-growth) – specifice mai mult ciclului de până în anii 70”. Orice politică publică trebuie să tindă spre o mai mare bunăstare a populației, dar am văzut mai sus că fără o corelare suficientă cu creșterea de productivitate, se riscă pierderi serioase de competitivitate și probleme și mai mari în pasul doi.

A „cumpăra” creștere economică excesiv cu îndatorare folosită în consum nu are nimic genial, dimpotrivă, mai ales într-o țară cu deficit comercial structural. Oricine poate să dea când nu dă din banii proprii.

Noua criză care tocmai a început pare să fie abordată exact la fel, pandemia neajutând. Aceasta va ridica nivelul de complexitate și îndatorare.

Desigur, se vorbește extensiv de datornici, dar puțin de creditori în prezent. Or, este o încrengătură complexă de datorii și creanțe reciproce la nivel global. Pe ansamblu, alături de segmente mari de populație, Orientul Mijlociu și Asia au ajuns însă să crediteze net o serie de țări din Vest cu sume importante. Este un aspect, totuși, relativ în contextul în care, fără consumul ridicat din Vest, economiile din regiunile respective ar fi relevant mai mici, având posibilități mai reduse de export.[6]

O a doua problemă acumulată este aceea că un procent important din populație are deja un nivel de consum dificil (și chiar periculos) de crescut iar populația crește în Occident și China foarte lent sau scade.[7] Este motivul principal pentru care cred că decalajele de venit la nivel global vor tinde să scadă pe termen mediu (ca ponderi), modelul având nevoie de o mai mare redistribuire de venituri pentru a sprijini consumul (și aici, orice exagerare putând fi foarte periculoasă și să aibă efectul contrar).

A treia problemă, legată de cea de mai sus este aceea că societatea de consum a pus o presiune semnificativă și în creștere asupra resurselor planetei.

Or, continuarea dezvoltării piramidei economice la nivel global implică intrarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni în era supraconsumului, cu riscurile aferente pentru mediul înconjurător.

O intrare a încă 2-3 miliarde de persoane în rândul consumatorilor de calibrul celor occidentali ar putea fi dezastruoasă pentru planetă dacă nu se modifică suficient obiectul consumului (de exemplu, mai puțină apă irosită și mai puțin plastic și mai mult echipament de sport).

În fine, o a patra problemă este aceea că efectele negative non-economice ale societății de consum au devenit foarte serioase, după cum vom discuta mai pe larg cu o altă ocazie.

Pe termen mediu trebuie, deci, pregătită trecerea la un model economic compatibil atât cu sustenabilitatea planetei, cât și cu confortul populației, nu doar cu unul dintre cele două aspecte.

9. De ce nu se poate schimba situația rapid?

După cum explică Ray Dalio (unul din primii 25 de americani ca avere), „cheltuiala cuiva reprezintă venitul altei persoane”. Dacă o persoană cheltuie mai puțin, cei de la care ar fi cumpărat vor consuma la rândul lor mai puțin de la alte persoane/societăți și așa mai departe. Persoane cu venit mai mic se vor putea și împrumuta mai puțin, puterea de cumpărare generală scăzând din ambele direcții.

O reducere a consumului duce la restructurări în cadrul societăților comerciale care furnizează bunurile și prestează serviciile afectate. Acestea, precum și cei disponibilizați își reduc consumul propriu de bunuri și servicii, etc, scăzând practic numărul de oameni cu bani, cu efecte negative în lanț.

Având în vedere situația demografică din UE și SUA și (cvasi)plafonarea speranței de viață, o reducere notabilă a numărului de diverse bunuri consumate ar risca un efect de spirală „în jos” periculos.

Este oarecum ironic, dar chiar și a cheltui pe tot felul de mofturi și vicii susține locuri de muncă. Dacă populația oricărei țări dezvoltate ar consuma doar strictul necesar timp de 1 an, este posibil să nu mai poată ajunge la nivelul de confort anterior timp de decenii, iar foarte mulți oameni să rămână fără locuri de muncă. Bugetele statelor ar risca și ele o contracție de zeci de procente, cu consecințele de rigoare asupra serviciilor publice și salarizării funcționarilor publici.

Pandemia coronavirus oferă o mostră destul de clară cu privire la impactul a doar 2 luni de restrângere parțială a consumuluipeste 1 150 000 de români au avut nevoie de sprijin de la stat, deficit, etc..

Astfel de cifre arată că trăim într-o lume foarte bogată, dar de o bogăție foarte fragilă, dependentă de funcționarea permanentă la viteză similară. Este cumva ca la călătoriile în spațiu – dacă vehiculul oprește sau încetinește relevant, va avea nevoie de foarte mult timp pentru a ajunge din nou la viteza maximă.

Practic, în stadiul actual, a reduce un consum fără a pune altul în loc rapid ar duce la consecințe de tipul de mai sus pentru ani buni.

Cu alte cuvinte, prioritatea până la următorul salt tehnologic ar fi nu atât o reducere a consumului global, cât mai degrabă evitarea (supra)stimulării celui nou și reorientarea parțială a celui existent către zone (a) care erodează mult mai puțin planeta, (b) cu o pondere mai mare de utilitate și (c) cu risc mai mic. În aceste privințe sunt necesare politici publice abile pentru evitarea unor reașezări economice dure.

Este posibil ca toată discuția la nivel european despre Pactul Ecologic (European Green Deal) – deși destul de netransparentă și cu elemente discutabile și foarte riscante pentru interesele României – să aibă în vedere tocmai nevoia de a se merge în direcțiile de mai sus.

Green Deal necesită modificări serioase, dar direcția generală se va păstra în linii mari și are legătură cu problemele obiective menționate. Să sperăm că nu se va paria pe cai perdanți tehnologic sau economic.

Reorientarea consumului este foarte importantă și din motive non-economice.

10. Ce schimbă pandemia coronavirus?

COVID-19 nu modifică nimic esențial cu privire la modul în care funcționează modelul economic.

Arată însă care ar putea fi consecințele unei schimbări dacă nu se gândește foarte bine ce se pune în loc, precum și cât de departe suntem de a putea asigura sustenabil un venit minim universal cât de cât suficient.

Va influența și obiceiurile de consum pe termen scurt, până la găsirea unui tratament care să țină boala sub control rezonabil.

De asemenea, va mări în doar câțiva ani îndatorarea multor țări cu aproximativ 20% din PIB și va duce la o revenire relevant mai lentă decât un „V”, consumul urmând să rămână înfrânat o vreme din motive medicale/psihologice, chiar dacă România va reveni ceva mai repede decât UE din cauza punctului de plecare și pentru că nivelul nostru de dezvoltare împinge mulți români spre pragmatism economic.

Unele circuite geografice vor fi modificate, dar nu așa dramatic cum se crede. E greu pentru mulți cetățeni europeni sau americani să redevină muncitori în fabrici. Fluxurile de producție repatriate vor și genera produse mai scumpe, forța de muncă fiind mai costisitoare. În afara unor fluxuri esențiale, mai degrabă vor profita India și alte state din sudul Asiei, precum și nordul Africii și unele țări din sudul SUA.

11. Situația României

Cu o populație cu puțină informație înainte de 1989 și cu restricții severe asupra consumului, intrarea în epoca economiei capitaliste de stimulare a supraconsumului a avut efecte psihologice și culturale negative mai serioase decât asupra altor popoare. Pe lângă alte consecințe, România nu a avut excedent comercial în niciun an din ultimii 30 de ani, contribuind prin deficitele respective la consumul altor țări.[8] După cum am văzut, suntem într-o companie selectă, dar SUA are un număr foarte mare de atuuuri pe care noi nu le avem.

România a pierdut startul luptei de după 1989 pentru piețe externe noi unde putea să-și plaseze supraproducția. A pierdut destul de ușor și poziții deja câștigate în străinătate la momentul 1989. Aproape că nu are companii care să fie active regional, și cu atât mai puțin global. Polonia, de exemplu, stă semnificativ mai bine proporțional.

Intrând în capitalism fără capitaliști și cu un cerc conducător fără expertiză adaptată noului context, sectorul românesc de producție a înregistrat o pierdere rapidă de poziții și pe „propria” piață.

Plecând de la o situație rară, de creditor cu aproximativ 1,5 miliarde de dolari în 1989, datoria externă totală României a ajuns la aproximativ 38% din PIB în 2019 corespunzând unei sume de peste 100 de miliarde de euro.

Problema nu ține doar de suma în sine, ci și de faptul că prea puțin din capitalul respectiv a fost folosit cu vreun folos stabil în timp. Nu se poate spune că România e plină de autostrăzi, noduri logistice, sisteme de irigații, conducte, poduri, cai ferate performante sau porturi moderne. Dacă s-au strâns datorii de 100 de miliarde de euro cu puține urme solide vizibile ce se va întâmpla atunci când România chiar va începe să-și modernizeze infrastructura?

Este, astfel, destul de evident că în România (și în numeroase alte țări) trăim, în medie, peste ce permite venitul din prezent, diferența fiind acoperită prin îndatorarea viitorului. De asemenea, se fac prea puține pentru folosirea mai productivă a banilor, deși soluții există. Reașezarea unor fluxuri la nivel global post-pandemie oferă șanse reale și României, dar vor fi necesare o gândire holistică și strategii bine adaptate. Câteva „flori” nu vor aduce primăvara.

12. Unele concluzii

Puține din deciziile majore din lume nu derivă direct sau indirect din evoluțiile menționate.

Sunt și probleme în creștere, precum și speculatori și note de plată incorecte, dar a ignora componenta structurală a celor de mai sus și constrângerile aferente poate afecta și modul în care România se poziționează pentru a reduce efectele negative și fructifica oportunitățile.

Presupunând că pandemia coronavirus va fi lăsată în urmă cândva anul viitor, sunt premise să fie timp suficient pentru echilibrarea modelului. Pentru că zone întinse ale globului încă se situează pe un nivel de dezvoltare redus, modelul actual are potențialul de a rezista în linii similare încă 2-3 decenii și să genereze în continuare multă bogăție. Ar fi, însă, nevoie de schimbarea calității consumului într-un grad suficient.

Consumul este, astfel, foarte necesar, dar utilitatea sa generală ar trebui urmărită cu mult mai mare grijă, iar „doparea” evitată pe cât posibil (și folosită doar la investiții). Zonele României de deficit comercial ar merita o strategie specială, inclusiv educațională. Consecințele non-economice (comportamentale mai largi) ale modelului economic ar trebui avute în vedere foarte atent.

Cu caracter mai general, sunt necesare politici publice care să aibă în vedere cam toate cele de mai sus, inclusiv opțiunile legate de puterea de cumpărare și tipurile de consum de încurajat. Green Deal trebuie modificat măcar pentru faptul că forma actuală reduce semnificativ fondurile planificate anterior pentru convergență regională și implică modificări dezechilibrate.

Societatea de consum a început acum 100 de ani ca o poveste – „a fost odată ca niciodată”. Sunt șanse să se poată sfârși în același stil – „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar diferența între acest final și unul mult mai puțin avantajos va depinde de inteligența politicilor publice din următorii 10 ani.


* O parte din aspecte au în vedere considerații sau informații din lucrări ale lui Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes, Karl Polanyi (the Great Transformation), Friedrich Hayek (The Road to Serfdom), Joseph Stiglitz (în special, The Great Divide: Unequal Societies and What We Can Do About Them), Tom Malleson (Fired Up about Capitalism), Milton Friedman, Mervyn King (Sfârșitul Alchimiei), Youval Harari (Homo Sapiens, Homo Deus), Ray Dalio, precum și diverse date statistice pe blocuri economice.
[1] A se vedea, de exemplu, Dicționarul de cuvinte recente, ediția a II-a, Florica Dimitrescu, Editura Logos, 1997.
[2] Cred că tendința de supraproducție este mult mai importantă macro în practică pentru problematica societății de consum decât chestiunea scăderii ratei profitului.
[3] Disponibil aici.
[4] Creșterea populației nu are, în general, o relevanță majoră pentru problematica supraproducției, mai ales după ce creșterea populației încetinește, pentru că, deși duce la un consum mai mare și numărul persoanelor angrenate în procesul de producție crește. Dar ajută în perioada când populația crește rapid (cum a fost mai tot secolul trecut).
[5] Bernard Mandeville, Fabula albinelor sau Viciile private, beneficii publice (1714).
[6] De altfel, UE este datoare net la nivel global relativ puțin, aprox. 10% din PIB-ul colectiv, cifra mascând însă diferențe mari între Germania care e unul din cei mai mari creditori neți la nivel global și multe alte țări.
[7] A se vedea, de exemplu, Sfârșitul Alchimiei (de Mervyn King, guvernator al Băncii Angliei timp de 13 ani).
[8] Disponibil aici.


Av. Lucian Bondoc

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti