Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Despre (im)posibilitatea reţinerii infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor în cazul persoanelor infectate cu SARS-CoV-2 care au refuzat internarea în perioada stării de urgență
27.05.2020 | Silviu-Dorin ȘCHIOPU

JURIDICE - In Law We Trust
Silviu-Dorin Şchiopu

Silviu-Dorin Şchiopu

Consideraţii prealabile

Mai există şi cercetări pe care, din varii motive, nu ne dorim a le aşterne pe hârtie. În cazul de faţă reţinerea provine din aceea că, în principiu, dreptul public nu a constituit obiectul curiozităţii noastre ştiinţifice şi am considerat că cercetările de drept penal ar trebui lăsate în grija celor care s-au aplecat mai cu predilecţie asupra acestei materii.

Demersul nostru a fost însă determinat de constatarea că atât unele articole de presă[1], cât şi comunicatele oficiale ale parchetelor menționează cercetarea penală[2] în cazul persoanelor care – în perioada stării de urgență – confirmate fiind ca infectate cu SARS-CoV-2, au refuzat internarea în spital.

Cele trei cazuri pe care le-am putut identifica, şi care probabil nu sunt singulare (intuim că în practică nu puține trebuie să fi fost situațiile în care s-a obținut internarea „voluntară” prin menționarea spectrului zădărnicirii), privesc o octogenară asimptomatică, izolată la domiciliu împreună cu o parte din familie, care a refuzat să fie transportată la spital în vederea internării[3], o salariată a unui spital despre care nu avem alte detalii şi o persoană care s-a deplasat la spital în vederea solicitării unei scrisori medicale, necesară la medicul de familie pentru a-i fi eliberat certificatul de concediu medical, unde, pe proprie răspundere şi contrar recomandării medicului, a refuzat internarea autoizolându-se la domiciliul său.

Din datele de mai sus rezultă că unele persoane au ales să aştepte vindecarea izolaţi în confortul propriei case, probabil pentru a nu beneficia de condiţiile hoteliere şi alimentaţia oferite de spital[4], degrevând astfel unitățile sanitare cu paturi de povara îngrijirii lor pentru ca personalul medical și resursele financiare să poată fi direcționate către persoanele care într-adevăr au nevoie de acestea.

Studiul de faţă nu-şi propune a oferi o analiză clasică a infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor, ci se limitează la a încerca să găsească un răspuns la întrebarea dacă este posibil a se reţine infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor prevăzută de art. 352 alin. (1) Cod penal[5] în cazul persoanelor infectate cu SARS-CoV-2 care refuză internarea. Cum textul de lege incriminează „[n]erespectarea măsurilor de carantină[6] sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”, pentru nevoile analizei noastre vom încerca a desluşi tocmai ce se înţelege (sau ar trebui să se înţeleagă) prin acele măsuri de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea COVID-19, situaţia premisă necesitând preexistența acestora[7].

Actuala formă a textului a fost introdusă prin pct. 2 al articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2020 iar justificarea modificării s-a întemeiat pe constatarea că „de la începutul lunii martie 2020 și până în prezent un număr tot mai mare de persoane, față de care s-au dispus măsura de carantină instituționalizată sau, după caz, măsura de izolare la domiciliu, nu respectă aceste măsuri”[8].

Nota de fundamentare a acestui act normativ nu conţine nici o precizare cu privire la măsurile de spitalizare, amintind numai măsurile de carantină instituționalizată şi cele de izolare la domiciliu prevăzute de art. 1 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 414/2020 privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu COVID-19 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei[9], aspect asupra căruia vom reveni ulterior în cursul analizei noastre.

De asemenea, este interesant de menţionat că, deşi definiția carantinei dată de art. 352 alin. (9) Cod penal în principiu reia definiția din art. 1 al Ordinului nr. 414/2020[10], între cele două există o diferenţă esenţială în sensul că izolarea la domiciliu, care este expres menționată în ordinul ministrului sănătăţii, nu poate fi acoperită de formularea art. 352 alin. (9) Cod penal. Cu alte cuvinte, mențiunea expresă cu privire la locurile special amenajate pentru carantină restrânge sfera de aplicare a art. 352 alin. (1) Cod penal la carantina stricto sensu, adică cea instituțională, astfel că nu include și măsura izolării la domiciliu a persoanelor.[11] Practic legiuitorul, adică Guvernul, după ce s-a folosit de argumentul încălcării măsurii izolării pentru a justifica modificarea unei legi organice, l-a abandonat, ceea ce vădeşte inconsistenţă şi o tehnică legislativă deficitară.

Revenind însă la obiectul cercetării noastre, în continuare vom aminti două opinii exprimare în doctrină recentă cu privire la măsurile de spitalizare. Pe de o parte, s-a susţinut că „(d)eși Ordinul nr. 414/2020 nu prevede o definiție a măsurilor de spitalizare, înțelesul acestei noțiuni este previzibil și se referă în principal la respectarea perioadei de internare și a indicațiilor medicului curant în legătură cu diagnosticarea, tratamentul medical, îngrijirea și recuperarea persoanelor infectate sau suspecte de infectare”[12]. Alţi autori, după ce menţionează că posibilitatea tragerii la răspundere penală este totuşi legată de existenţa unor dispoziţii obligatorii în materie de prevenţie iar existenţa unor recomandări din partea autorităţilor nu este aşadar suficientă pentru tragerea la răspundere penală, precizează că, odată cu Ordinului nr. 414/2020, este cert faptul că discutăm despre o nerespectare a măsurilor relevante din perspectiva reţinerii infracţiunii prevăzute la art. 352 Cod penal atunci când persoana refuză internarea. În argumentare aceşti autori aduc art. 25 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății[13]potrivit căruia bolile transmisibile pentru care internarea este obligatorie se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii, concluzionând că „internarea obligatorie este posibilă atât timp cât există un ordin al ministrului sănătăţii. Or, un asemenea act normativ există de la data de 12.03.2020”[14].

Ambele păreri sunt eronate. Prima pentru că nu ţine seamă de Legea privind reforma în domeniul sănătății iar a doua pentru că ignoră conţinutul Ordinului nr. 414/2020 care în forma sa de bază nu priveşte decât persoanele simptomatice care din proprie voinţă s-au prezentat într-o unitate sanitară. De altfel, în ceea ce ne priveşte considerăm că, atunci când un act normativ stabileşte în mod expres obligativitatea internării, precum rezultă din textul Legii nr. 95/2006, nu se mai poate vorbi de un drept al pacientului de a refuza internarea, motiv pentru care Codul penal face vorbire de „nerespectarea măsurilor de spitalizare”, deşi poate fi fost mai clară o redactare care să accentueze caracterul nevoluntar al internării.

Principala dificultate constă în aceea că ne aflăm în prezenţa unei norme penale-cadru (în alb) iar comportamentul prohibit de către textul incriminator se poate concretiza doar prin prevederile unui alt act normativ, respectiv măsurile de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, la care face trimitere art. 352 alin. (2) Cod penal şi care sunt detaliate în cuprinsul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[15].

Spinoasa chestiune a obligării la internare

Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, „[m]ăsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea (într-un spital – n.n.) sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii”. Practic legiuitorul a prevăzut posibilitatea unei pandemii precum COVID-19 şi eventuala necesitate de a impune ope legis o internare (spitalizare) nevoluntară din rațiuni de sănătate publică. Subliniem că obligarea la internare, adică măsura spitalizării, constituie o restrângere a dreptului la libertate iar „afectarea/restrângerea drepturilor sau libertăților fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului[16]”.

Ținând cont de prevederile acestui text de lege, ministrul sănătății a emis două ordine. Primul edictat a fost Ordinul nr. 414/2020 privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu COVID-19 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei.

Acest ordin, în forma sa de bază, prin art. 1 alin. (2) și (3), pe de o parte, a instituit măsura de carantină instituționalizată pentru persoanele asimptomatice care intră pe teritoriul României venind din zonele cu transmitere comunitară extinsă afectate de COVID-19 (zona roșie), pentru o perioadă de 14 zile, în spații special amenajate puse la dispoziție de către autoritățile locale, iar pe de altă parte, a instituit măsura de izolare la domiciliu timp de 14 zile în cazul anumitor categorii de persoane[17], precum cele care au intrat în contact direct cu persoanele care au fost confirmate cu noul coronavirus, acestea urmând a fi monitorizate de către direcțiile de sănătate publică[18] și/sau prin intermediul medicului de familie. În plus s-a prevăzut ca persoanelor aflate în izolare la domiciliu să li se pună la dispoziție informații detaliate referitoare la măsurile de igienă individuală ce trebuie respectate[19].

Este evident că atât carantina instituționalizată, cât și izolarea la domiciliu, constituie măsuri privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii în sensul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 care, pe de altă parte, prevede şi posibilitatea ca – independent de orice alte măsuri – pentru anumite boli transmisibile, declararea, tratamentul sau internarea să fie obligatorie. Practic, în lumina Legii privind reforma în domeniul sănătății, trebuie să distingem între bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii, pe de o parte, şi celelalte măsuri privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, pe de altă parte.

În ipoteza noastră privind persoanele care refuză internarea în spital, numai nerespectarea măsurilor de spitalizare, adică încălcarea unei norme juridice ce impune obligativitatea internării ca sarcină ce incumbă persoanei infectate cu SARS-CoV-2, poate atrage răspunderea penală în temeiul art. 352 alin. (1) Cod penal. De aceea, urmează să stabilim dacă ministrul sănătăţii a impus sau nu o atare obligaţie în sarcina persoanelor testate pozitiv.

Ordinul nr. 414/2020, în forma sa de bază, prevede la art. 7 alin. (1) că persoanele simptomatice care întrunesc criteriile definiției de caz[20] vor fi izolate în secțiile/spitalele de boli infecțioase şi vor fi testatepentru COVID-19. La fel, în cazul persoanelor simptomatice care întrunesc criteriile definiției de caz însă care se prezintă într-o altă unitate sanitară. Potrivit art. 7 alin. (2), dacă testul este pozitiv, persoana va fi transportată la cel mai apropiat spital de boli infecțioase. Fiind vorba de persoanele simptomatice, în mod evident, sfera de aplicare a textului priveşte ipoteza în care persoana se prezintă de bunăvoie la spital pentru a beneficia de îngrijiri medicale.

Ulterior, ministrul sănătăţii a aprobat Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2[21]care, preluând recomandările Centrului European de Control şi Prevenire a Bolilor (European Centre for Disease Prevention and Control – ECDC)[22], precizează că „cazurile ușoare se pot externa rapid sau chiar îngriji la domiciliu (s.n.), cu următoarele recomandări (ECDC, 10 martie 2020): minimum 14 zile de izolare cu monitorizarea stării de sănătate (direct sau telefonic) și cu precauții luate: cameră individuală, purtarea măștii, mănâncă singur, igiena mâinilor, nu iese din casă, pentru a proteja membrii familiei și comunitatea”. Precum se poate observa, nici acest ordin nu prevede internarea nevoluntară din rațiuni de sănătate publică, ci precizează regulile de urmat pentru monitorizarea stării de sănătate, precum şi măsurile de igienă individuală ce trebuie respectate pentru a proteja membrii familiei și comunitatea, adică pentru a preveni propagarea noului coronavirus.

În lumina art. 1 alin. (4) din Ordinul nr. 414/2020, considerăm că monitorizarea ar trebui realizată, la fel precum în cazul persoanelor aflate în izolare, de către direcțiile de sănătate publică și/sau prin intermediul medicului de familie. Este interesant de menţionat că, la o zi după publicarea protocolului, a văzut lumina tiparului şi Ordinul nr. 497/2020[23] care a modificat acest alineat în sensul în care persoanele în privinţa cărora s-a instituit măsura de izolare la domiciliu „își monitorizează (singure – n.n.) starea de sănătate” urmând a anunţa medicul de familie sau sistemul «112» în situaţia în care prezintă simptome de boală. Acest ordin a modificat şi art. 6 alin. (1) în sensul în care persoanele simptomatice aflate în carantină instituționalizată testate pozitiv „vor fi transportate și izolate în spital”.

Prin Ordinul nr. 503/2020 ministrul sănătăţii a actualizat Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2[24] iar acest ordin, pe lângă faptul că reia aspectele detaliate mai sus, cu titlu de recomandarenu propune nici un tratament pentru persoanele asimptomatice iar pentru cele cu forme uşoare (îngrijire în ambulatoriu) menţionează întrebuinţarea paracetamolului şi a altor simptomatice, de unde cu uşurinţă putem deduce că nici acest act normativ nu impune obligativitatea internării înţeleasă ca sarcină ce incumbă persoanei infectate cu SARS-CoV-2, cu atât mai mult cu cât prevede că monitorizarea stării de sănătate se poate face şi telefonic. Practic acest protocol lasă să se înţeleagă că persoanele cu forme medii, severe sau critice ale COVID-19 vor apela de bunăvoie la serviciile medicale oferite de spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv.

De asemenea, nu este lipsit de interes să amintim şi prevederile Hotărârii Guvernului nr. 269/2020[25], act normativ contrasemnat de însuşi ministrul sănătății, care în cadrul art. 1 pct. 1 face referire la „persoane confirmate COVID-19 asimptomatice sau cu forme ușoare pentru care nu este necesară internarea (s.n.) în unități sanitare pentru tratare”, aspect ce vine de asemenea să infirme existenţa vreunei obligativităţi a spitalizării din rațiuni de sănătate publică ca sarcină ce incumbă persoanei infectate cu SARS-CoV-2.

În lumina prevederilor noului Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2, transportarea și izolarea în spital prevăzute de noua formă a art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 414/2020, precum şi transferul la cel mai apropiat spital de boli infecțioase menţionat în cadrul art. 7 alin. (2) din acelaşi ordin pot fi înţelese numai în sensul în care – volens nolens – persoana simptomatică trebuie evaluată clinic[26], nu că legiuitorul ar fi instituit obligativitatea spitalizării. De aceea considerăm că persoana simptomatică nu se va putea sustrage examenului clinic şi diagnosticării, însă va putea refuza internarea[27].

În acest context, în urma examenului clinic, medicul poate propune pacientului internarea dacă consideră acest lucru necesar[28]. În absenţa unei prevederi care să stabilească că pentru COVID-19 internarea constituie o obligaţie ope legis ce incumbă pacientului, persoana pozitivă sau suspectată de o atare infecţie se poate prevala de art. 13 din Legea nr. 46/2003, adică are dreptul de a refuza sau de a opri orice intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa, cu excepţia examenului clinic şi diagnosticării, precum am precizat anterior. Cu alte cuvinte, va putea refuza internarea, medicul având însă obligaţia de a explica pacientului consecințele acestui refuz.

Pe axa timpului urmează ale două modificări ale Ordinului nr. 414/2020 care prezintă interes, respectiv Ordinul nr. 622/2020 şi Ordinul nr. 629/2020[29]. Primul a introdus alin. (21) în cadrul art. 1, prevedere ce instituia, în anumite condiţii[30], măsura carantinei la domiciliu pentru persoanele (sau membrii aceleiaşi familii) asimptomatice confirmate cu noul coronavirus care se carantinează la același domiciliu. Nu putem decât specula cu privire la intenţia ministrului sănătăţii, mai ales că prin cel de-al doilea ordin a fost îndepărtată această modificare. În ceea ce ne priveşte considerăm că ministrul sănătăţii trebuie să fi realizat că reglementarea ar constitui un paralelism legislativ prin raportare la prevederile Protocolului de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2 cu privire la persoanele asimptomatice.

Precum precizează art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[31], în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, în cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. De vreme ce ministrul sănătăţii nu a modificat protocolul, însă a înlăturat paralelismul prin abrogare implicită, presupunem că, dându-şi seama de propria eroare, a decis să îmbrăţişeze recomandările Centrului European de Control şi Prevenire a Bolilor în sensul că nu numai pentru persoanele asimptomatice, ci şi pentru cele cu forme ușoare, nu se impune, de plano, internarea în unități sanitare pentru tratare.

Al doilea ordin emis de ministrul sănătăţii având în vedere prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Ordinul nr. 555/2020[32], are ca obiect exclusiv măsurile privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, mai precis aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19 și a Listei spitalelor de suport pentru pacienții testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2. Planul de măsuri menționează la pct. II „eliberarea paturilor din spitalul de boli infecțioase, pentru a fi disponibile pentru îngrijirea pacienților cu suspiciune/infecție COVID-19”, însă fără a impune obligarea la spitalizare nici măcar în cadrul pct. VII privind „Măsuri de prevenire în contextul COVID-19”.

La fel, Ordinul nr. 555/2020[33], care a abrogat Ordinul nr. 533/2020, în Anexa I (Planul de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19) la pct. II privind asigurarea asistenței medicale pentru pacienții testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 aminteşte „izolarea în spațiu a pacienților confirmați COVID-19 sau suspecți de restul pacienților non-COVID-19, pentru a scădea la minimum riscul de contaminare”, de asemenea fără a impune obligativitatea internării înţeleasă ca sarcină ce incumbă persoanei infectate.

Ulterior, Ordinul nr. 555/2020 a fost modificat și completat[34] în sensul înlocuirii Anexei nr. 1 care în noua redactare, printre altele, menţionează că „(l)a nivelul fiecărui județ vor fi desemnate unități de izolare și tratament (s.n.) destinate persoanelor cu infecție SARS-CoV-2, forme asimptomatice, devenite asimptomatice sau cu forme ușoare și fără factori de risc”. Cum Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2[35] nu propune nici un tratament pentru persoanele asimptomatice iar pentru cele cu forme uşoare (îngrijire în ambulatoriu) menţionează întrebuinţarea paracetamolului şi a altor simptomatice, aceste unităţi de izolare şi tratament nu se justifică sub aspect curativ.[36]

În plus, subliniem că Planul de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus conține prevederi ce se adresează unităților medicale, nu persoanelor confirmate COVID-19 sau suspecte de infectare, aspect ce decurge din însăși titlul acestui plan. Cum redactarea actelor normative este subordonată dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului de către destinatarii acestuia[37], devine clar faptul că acest text legislativ creează obligații exclusiv în sarcina spitalelor, nu a persoanelor infectate cu SARS-CoV-2. O altă interpretare considerăm că ar veni în contradicţie cu cerinţa clarităţii, previzibilităţii şi accesibilităţii normelor de drept penal[38].

Obligaţia de a respecta recomandările medicale ca măsură de prevenire a răspândirii SARS-CoV-2

Potrivit art. 6 din Legea drepturilor pacientului, odată stabilit diagnosticul de infecţie cu SARS-CoV-2, medicul ar trebui să informeze persoana pozitivă asupra diagnosticului, a stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, şi, nu în ultimul rând, asupra prognosticului[39].

Medicul poate recomanda pacientului internarea dacă consideră acest lucru necesar, însă, în lipsa unei norme juridice care să stabilească că internarea constituie o obligaţie ope legis ce incumbă pacientului, persoana pozitivă sau suspectată de infecţie se poate prevala de art. 13 din Legea nr. 46/2003, adică o va putea refuza, medicul având însă obligaţia de a explica pacientului consecințele medicale ale acestui refuz şi de a-i pune la dispoziție informații detaliate referitoare la măsurile de igienă individuală ce trebuie respectate.

Astfel, pacientul, deşi beneficiază de dreptul de refuza internarea, nu este dispensat de respectarea recomandărilor medicale menite a împiedica răspândirea COVID-19[40]. De aceea, zădărnicirea combaterii bolilor este încă posibilă ca urmare a încălcării recomandărilor medicale cu privire la măsurile de igienă menite a proteja membrii familiei și comunitatea, adică pentru a preveni propagarea noului coronavirus. O asemenea situaţie se poate înscrie, de pildă, în sfera de aplicare a art. 352 alin. (3) Cod penal care incriminează „(t)ransmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală”. Doctrina oferă şi un exemplu în acest sens, respectiv situaţia în care un sportiv infectat cu coronavirus, aflat în izolare la domiciliu, contractează o ședință de masaj sportiv la domiciliu, fiindu-i indiferent că cel care efectuează masajul va fi infectat[41].

Concluzii

Având în vedere atât prevederile Protocolului de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2, cât şi interpretarea sistematică a cadrului legislativ aplicabil în perioada stării de urgență, concluzionăm că ministrul sănătăţii, în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, nu a edictat nici o normă juridică ce ar fi impus obligativitatea internării ca sarcină ce incumbă persoanei infectate cu SARS-Cov-2, ci a dispus numai măsuri privind prevenirea și gestionarea situației de urgență generată de pandemie, precum şi obligativitatea diagnosticării în cazul persoanelor simptomatice. Pe cale de consecinţă nu se poate reţine nerespectarea măsurii de spitalizare în cazul refuzului internării.

O interpretare contrară ar nesocoti şi prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, care dispun că în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni. În lumina Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ar fi trebuit să regăsim în ordinele ministrului sănătăţii, acte de nivel inferior în raport cu Legea privind reforma în domeniul sănătății, terminologia întrebuinţată de aceasta din urmă, cu atât mai mult cu cât, precum a subliniat şi Curtea constituţională, afectarea/restrângerea drepturilor sau libertăților fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului, iar măsura spitalizării nevoluntare constituie o restrângerea a unui drept fundamental, cel la libertate.

În încheiere ţinem să subliniem că, în timp ce internarea voluntară este rezultatul unui mutuus consensus între medic şi pacient, în cazul zădărnicirii combaterii bolilor măsura spitalizării nu poate rezulta exclusiv din voinţa unilaterală a medicului[42], în realitate voinţa acestuia din urmă nejucând nici un rol, ci trebuie să decurgă din lege, impunându-se deopotrivă atât pacientului, cât şi medicului.


* Toate link-urile din acest studiu au fost verificate/accesate ultima dată în data de 15 mai 2020. Practic avem în vedere numai legislația aplicabilă în perioada stării de urgență. A se vedea şi Infra n. 7.
[1] Amintim, cu titlu de exemplu, ştirea: O femeie de 83 de ani din Bistrița, testată pozitiv cu coronavirus, refuză internarea / Șefa DSP: Nu putem să o obligăm, s-a apelat la Poliţie, disponibilă online la https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-23989344-femeie-bistrita-refuza-internare-spital-coronavirus.htm. A se vedea şi L. Gheorghe, Dosare penale pentru 4 cadre medicale din Câmpulung Moldovenesc, pentru refuzul detașării la Suceava, disponibil online la https://revista22.ro/actualitate-interna/dosare-penale-pentru-4-cadre-medicale-din-campulung-moldovenesc-pentru-refuzul-detasarii-la-suceava.
[2] A se vedea Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud, Comunicatul de presă nr. 215/VIII/3/2020 din 11 mai 2020, disponibil online la http://ptbistritanasaud.mpublic.ro/presa/2020/comunicat%20nasaud%2011.05.20.pdf; Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, Comunicatul de presă nr. 1310/VIII/3/2020 din 7 mai 2020, disponibil online la http://pcasuceava.mpublic.ro/ptsuceava/presa/2020/PJSV-comunicat2_07052020.doc, şi Comunicatul de presă nr. 1312/VIII/3/2020 din 7 mai 2020, disponibil online la http://pcasuceava.mpublic.ro/ptsuceava/presa/2020/PJSV-comunicat3_07052020.doc.
[3] Nu putem a nu remarca că, spre deosebire de presă şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, Parchetul de pe lângă Judecătoria Năsăud, prin menţionarea numelui doamnei în comunicatul de presă, a încălcat în mod vădit principiul reducerii la minimum a datelor cu caracter personal prevăzut de art. 20 alin. (1) din Directiva (UE) 2016/680 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 119 din 4 mai 2016) – transpusă prin Legea nr. 363/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 7 ianuarie 2019) – principiu potrivit căruia datele cu caracter personal trebuie să fie adecvate, relevante şi limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate. Protecţia datelor cu caracter personal a rămas o valoare fundamentală protejată chiar şi în perioada declarată ca fiind stare de urgenţă, indiferent de documentele pe care le analizăm şi având în vedere reacţiile autorităţilor naţionale şi internaţionale. Pentru dezvoltări, a se vedea D.-M. Şandru, La vremuri noi, principii vechi. Observaţii critice privind două expresii nou introduse în art. 5 al Regulamentului General privind Protecţia Datelor, în „Revista română de drept al afacerilor” nr. 1/2018, p. 82-83, precum şi Tipologia protecției datelor cu caracter personal în situații de criză medicală: coronavirus COVID-19, în „Pandectele române” nr. 1/2020, p. 28-43.
[4] Cu privire la reglementarea acestor aspecte, de lege lata, a se vedea anexele la Ordinul ministrului sănătății nr. 446/2017 privind aprobarea Standardelor, Procedurii şi metodologiei de evaluare şi acreditare a spitalelor, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 27 aprilie 2017. Pentru situaţia de fapt a se vedea, de exemplu, https://www.libertatea.ro/stiri/conditii-insalubre-pentru-cadrele-medicale-cu-covid-19-internate-la-spitalul-de-pneumoftiziologie-brasov-2991487 (10 mai 2020), https://www.libertatea.ro/stiri/spital-brasov-conditii-pacienti-coronavirus-2992747 (11 mai 2020) şi https://www.stiridiaspora.ro/povestea-cristinei-o-tanara-infectata-cu-covid-19-dupa-34-de-zile-in-spital-am-imbatranit-zece-ani_441391.html (17 aprilie 2020).
[5] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 20 martie 2020.
[6] Potrivit art. 352 alin. (9) Cod penal, „prin carantină se înțelege restricția activităților și separarea de alte persoane, în spații special amenajate (s.n.), a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte de a fi bolnave, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecției sau contaminării”.
[7] Nu vom avea în vedere unele actele cu caracter normativ, precum cele două decrete privind instituirea, respectiv prelungirea stării de urgență, nici ordonanțele militare și ordinele secretarului de stat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, întrucât nelegalitatea dispozițiilor din cele două decrete privind măsurile derogatorii privitoare la dreptul la libertate (izolarea și carantina persoanelor provenite din zonele de risc) atrage, prin contaminare, nelegalitatea actelor administrative inferioare subsecvente în privința dispozițiilor cuprinse în acestea din urmă care decid măsuri derogatorii vizând acest drept al omului. A se vedea C.-L. Popescu, Drepturile omului vizate de măsurile derogatorii stabilite prin decretele de instituire/prelungire a stării de urgență, material publicat la 28 aprilie 2020 în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic, disponibil online la adresa https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic-s938-ro.htm. În acelaşi sens, a se vedea şi Curtea Constituţională, Dec. nr. 157/2020, parag. 89 in fine, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020, care subliniază faptul că „din coroborarea normelor constituționale cuprinse în art. 53 alin. (1) și în art. 115 alin. (6) rezultă că afectarea/restrângerea drepturilor sau libertăților fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului (s.n.)”.
[8] A se vedea Guvernul României, Notă de fundamentare la Ordonanță de urgență pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, disponibilă online la http://www.just.ro/wp-content/uploads/2020/03/Nota-Fundamentare-Proiect-OUG-CP-agravare-infractiuni-COVID19_18.03.2020_dupa-sedinta-Guv-clean.pdf.
[9] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 12 martie 2020.
[10] Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 414/2020: „În înțelesul prezentului ordin, prin carantină se înțelege atât instituirea măsurii de carantină instituționalizată (în spații special amenajate), cât și instituirea măsurii de izolare la domiciliu”.
[11] G.-A. Lazăr, O necesară precizare în raport de forma de vinovăție cu care sunt săvârșite formele agravate ale infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor, p. 1, material publicat la 2 aprilie 2020 în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic, disponibil online la adresa https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic-s938-ro.htm; D. Pârgaru, Observații critice în legătură cu modificările aduse art. 352 C. pen. în contextul pandemiei COVID-19, p. 3-4, material publicat la 8 aprilie 2020 în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic.
[12] G.-A. Lazăr, Modificările propuse pentru modificarea Codului Penal în vederea combaterii răspândirii coronavirusului, p. 3, material publicat la 20 martie 2020 în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic, disponibil online la adresa https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic-s938-ro.htm. Pentru rezervele exprimate de un alt autor, a se vedea D. Pârgaru, op. cit., p. 4. De asemenea acest autor precizează şi că „(î)n măsura în care se vor constata, de exemplu, probleme de constituționalitate ale noilor texte de lege, dezideratul sancționării aspre a celor care nu respectă în prezent măsurile autorităților se poate dovedi o fata morgana” – Idem, p. 2.
[13] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015.
[14] G. Zlati, D.-V. Leordean, Infracţiunea privind zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 Cod penal). Despre înţelegerea textului de incriminare şi posibilitatea efectuării unei expertize genetice, publicat în data de 17 martie 2020, disponibil online la adresa https://www.penalmente.eu/2020/03/17/raspandirea-bolilor/.
[15] A se vedea Alexandru Matache, Considerații cu privire la reținerea infracţiunilor de zădărnicire a combaterii bolilor (art. 352 Cod penal) şi abuz în serviciu (art. 297 Cod penal) în sarcina personalului medical, în „Penalmente Relevant” nr. 2/2019, p. 81; F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal: partea generală, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 92-96.
[16] Curtea Constituţională, Dec. nr. 157/2020, parag. 89 in fine, precitată. De asemenea, a se vedea Avocatul Poporului, Excepțiea de neconstituționalitate cu privire la prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cele ale art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, 27 mai 2020, disponibilă la http://www.avpoporului.ro/exceptii2020/exceptia9_2020.pdf.
[17] Potrivit art. 1 alin. (3) din Ordinul nr. 414/2020 măsura de izolare la domiciliu s-a instituit pentru: a) persoane care au călătorit în ultimele 14 zile în localități din zonele afectate de COVID-19, altele decât cele cu transmitere comunitară extinsă (zona galbenă); b)persoane care au intrat în contact direct cu persoanele cu simptome și care au călătorit în zone cu transmitere comunitară extinsă; c)persoane care au intrat în contact direct cu persoanele care au fost confirmate cu coronavirus (COVID-19); d) membri de familie ai unei persoane care se încadrează în una dintre situațiile de mai sus.
[18] Amintim că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, ministerul sănătății, prin aparatul propriu și prin direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București și celelalte ministere și instituții cu rețea sanitară proprie, prin structurile de specialitate, verifică respectarea reglementărilor în domeniul sănătății publice, iar în caz de nereguli sau neconformitate, aplică măsuri conform legii.
[19] Ulterior, punerea la dispoziție a acestor informații a fost prevăzută şi pentru persoanele aflate în carantină prin art. 1 pct. 4 din Ordinul nr. 622/2020 pentru modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătății nr. 414/2020 privind instituirea măsurii de carantină pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională determinată de infecția cu COVID-19 și stabilirea unor măsuri în vederea prevenirii și limitării efectelor epidemiei, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 15 aprilie 2020.
[20] Definiția de caz pentru infecția COVID-19 este postată pe site-ul Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile la secţiunea „Informaţii pentru personalul medico-sanitar”: http://www.cnscbt.ro/index.php/info-medical.
[21] Ordinul ministrului sănătății nr. 487/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 24 martie 2020.
[22] A se vedea European Centre for Disease Prevention and Control, Technical report: Novel coronavirus (SARS-CoV-2). Discharge criteria for confirmed COVID-19 cases, 10 Mar 2020, document disponibil online la https://www.ecdc.europa.eu/sites/default/files/documents/COVID-19-Discharge-criteria.pdf, precum şi, Technical report: Guidance for discharge and ending isolation in the context of widespread community transmission of COVID-19 – first update, 8 Apr 2020, document disponibil la https://www.ecdc.europa.eu/sites/default/files/documents/COVID-19-Discharge-criteria.pdf.
[23] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 25 martie 2020.
[24] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 27 martie 2020.
[25] Hotărârea Guvernului nr. 269/2020 privind modificarea și completarea normelor metodologice pentru stabilirea cheltuielilor pentru carantină și luarea unor măsuri în domeniul sănătății, precum și pentru alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul 2020, pentru suplimentarea bugetului Ministerului Sănătății, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 201/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 3 aprilie 2020.
[26] Situaţia persoanelor simptomatice constituie o excepţie atât de la prevederile art. 660 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cât şi de la dispoziţiile art. 18 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003), în sensul că nu mai este necesar eventualul acord scris al pacientului cu privire la demersurile efectuate în scop de diagnostic şi nici consimțământul pacientului pentru recoltarea produselor biologice prelevate în vederea stabilirii diagnosticului.
[27] A se vedea art. 17 alin. (3) din Ordinul ministrului sănătății nr. 1706/2007 privind conducerea și organizarea unităților și compartimentelor de primire a urgențelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. nr. 724 din 25 octombrie 2007, potrivit căruia: „Externarea poate fi efectuată la cererea pacientului sau după caz, a aparținătorilor acestuia, în urma semnării, în fișa individuală a pacientului, a refuzului de tratament sau de internare”, precum şi S.-D. Șchiopu, Despre lipsa obligării la internare sau tratament a persoanelor infectate cu SARS-CoV-2, în curs de publicare în Revista Universul Juridic nr. 5/2020, disponibil online la adresa https://www.universuljuridic.ro/despre-lipsa-obligarii-la-internare-sau-tratament-a-persoanelor-infectate-cu-sars-cov-2/.
[28] Potrivit art. 67 din Ordinul ministrului sănătății nr. 1706/2007, decizia de internare a pacienților […] aparține, de principiu, medicilor de gardă din secțiile spitalului […], luând în considerare starea clinică a pacientului, antecedentele acestuia, probabilitatea agravării stării lui, existența unui diagnostic final cert, conduita terapeutică necesară și alți factori obiectivi de ordin medical și social care pot influența o asemenea decizie.
[29] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 16 aprilie 2020, adică a doua zi după Ordinul nr. 622/2020.
[30] Spațiul permite carantina individuală sau în condiții de separare completă de restul locatarilor din același domiciliu.
[31] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din data de 21 aprilie 2010.
[32] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 31 martie 2020.
[33] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 7 aprilie 2020.
[34] A se vedea Ordinul nr. 753/2020 pentru modificarea Ordinului ministrului sănătății nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a și a Listei cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 8 mai 2020.
[35] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 253 din 27 martie 2020.
[36] Ulterior încetării stării de urgenţă, Ordinul nr. 860/2020 privind modificarea anexei la Ordinul ministrului sănătății nr. 487/2020 pentru aprobarea protocolului de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 22 mai 2020, precizează că „(p)ersoanele infectate cu SARS-CoV-2 care rămân asimptomatice pe toată durata evoluției infecției nu primesc tratament (s.n.), întrucât nu s-a demonstrat că ar reduce durata de excreție a virusului” iar în cazul pacienţilor simptomatici face vorbire de „scurtarea spitalizării pacientului (s.n.), ceea ce crește siguranța pacientului și implicit reduce impactul asupra consumului de resurse de asistență spitalicească per pacient”. Din aceste prevederi deducem că tocmai siguranța pacientului și resursele de asistență spitalicească se opun nu numai internării persoanelor asimptomatice, ci şi a persoanelor care necesită tratament ce poate fi dispensat în ambulatoriu.
[37] A se vedea art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
[38] Pentru dezvoltări, a se vedea L. G. Niţoiu, Previzibilitatea și accesibilitatea normelor de drept penal în viziunea Curții europene a drepturilor omului, în «Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Sesiunea anuală de comunicări științifice. 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Impactul asupra evoluției dreptului românesc», Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 529-533.
[39] În acest sens art. 660 alin. (2) din Legea privind reforma în domeniul sănătății prevede că personalul medical este dator să prezinte pacientului informațiile la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia.
[40] În esență aceste recomandări privesc autoizolarea persoanei pentru a preveni transmiterea virusului SARS-Cov-2.
[41] A se vedea G.-A. Lazăr, op. cit., p. 6. Acest autor admite de asemenea că pacientul infectat asimptomatic nu va avea nevoie de îngrijiri medicale, adică de spitalizate – Idem, p. 6, n. 22. A se vedea şi D. Pârgaru, op. cit., p. 10.
[42] Nici nu poate decurge dintr-o obligaţie ce incumbă exclusiv medicului sau unităţii spitaliceşti, în sensul imposibilității (interdicţiei) de a refuza o internare voluntară.


Silviu-Dorin Şchiopu

Notă: Prezentul studiu este în curs de recenzare pentru a fi publicat în Revista „Dreptul” iar reproducerea de față s-a realizat prin bunăvoința acesteia.

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.