Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Prescripția extinctivă în procedura insolvenței debitorului profesionist, precum și în raporturile cu cei obligați alături sau pentru acesta
29.05.2020 | Marieta AVRAM, Cristian Daniel David SAMOILĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Avram

Marieta Avram

Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Precizări introductive. În dreptul civil român, viziunea legiuitorului asupra instituției prescripției extinctive[1] a fost diferită în cadrul reglementărilor care s-au succedat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, în sistemul Codului civil de la 1864, pe temeiul dispozițiilor art. 1091 și art. 1837, prescripțiunea liberatorie reprezenta un caz de stingere a obligației și, implicit, a dreptului subiectiv civil corelativ[2]. În plan procesual, prescripția reprezenta un mijloc de apărare pe care numai debitorul putea să îl opună creditorului pentru a obține respingerea acțiunii formulate împotriva sa, instanța de judecată neputând invoca, din oficiu, această excepțiune (art. 1841). Odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, regimul juridic al prescripției extinctive a suferit o modificare substanțială, stabilindu-se că, prin prescripție, nu se stinge însuși dreptul subiectiv civil, ci doar dreptul (material) la acțiune prin care se valorifică dreptul subiectiv civil (art. 1 alin. 1)[3], consecința fiind aceea că, chiar dacă obligația a fost executată voluntar după împlinirea termenului de prescripție, plata este considerată justificată, iar nu o plată nedatorată (art. 20), ceea ce se admisese și sub imperiul Codului civil de la 1864, în doctrina[4] și jurisprudența aferente acestuia, însă numai din rațiuni de echitate, căci textele de lege din vechiul Cod civil nu conțineau expres această soluție.

De asemenea, sub imperiul Decretului nr. 167/1958, prescripția extinctivă nu mai era considerată o instituție de ordine privată, întrucât nu doar debitorul, ci și instanța, din oficiu, era obligată să invoce intervenirea prescripției (art. 18).

În sfârșit, începând cu data de 1 octombrie 2011, potrivit Codului civil din 2009, prin prescripția extinctivă[5] se stinge, așa cum prevăzuse și Decretul nr. 167/1958, doar dreptul material la acțiune (art. 2.500), nefiind, deci, supusă restituirii plata voluntară efectuată după împlinirea termenului de prescripție [art. 2.506 alin. (3)], dar, în temeiul noii reglementări, se revine la soluția Codului civil de la 1864 conform căreia prescripția nu poate fi invocată de către organul de juridicție din oficiu, ci numai de partea interesată (art. 2.512).

1. Legea aplicabilă în timp prescripției. Indiferent că este vorba despre dreptul la acțiunea condamnatorie sau dreptul la acțiunea executorie[6], prescripția extinctivă este guvernată de legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, așa cum rezultă cu claritate din dispozițiile art. 6 alin. (4) C.civ. care, reprezentând norme de drept intertemporal în materie de prescripție in genere, sunt aplicabile, pe temeiul art. 711 din CPC, și în cazul prescripției dreptului de a obține executarea silită. Prevederile art. 6 alin. (4) C.civ. au rolul de a stabili legea aplicabilă unei prescripții începute ulterior datei de 1 octombrie 2011, în sensul de a determina, dacă s-au succedat (ulterior datei de 1 octombrie 2011) mai multe acte normative care reglementează instituția prescripției extinctive, care dintre aceste acte normative (sau care variantă a unui act normativ ce a suferit modificări) va fi aplicabil(ă) prescripției ce vizează un anume raport juridic. Soluția legislativă care instituie supraviețuirea legii vechi (a legii sub imperiul căreia prescripția a început să curgă, indiferent de modificările legislative ulterioare) este prevăzută și de art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, atunci când trebuie stabilită legea aplicabilă unei prescripții care a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, adică sub imperiul Decretului nr. 167/1958, și care nu se împlinise la data intrării în vigoare a noului Cod civil, este și rămâne aplicabilă reglementarea Decretului nr. 167/1958, nefiind aplicabile dispozițiile Titlului I al Cărții a VI-a din noul Cod civil.

Față de cele de mai sus, rezultă că nu trebuie să se confunde chestiunea nașterii raportului juridic civil, care se poate situa sub imperiul vechii reglementări (Codului civil de la 1864, Codului comercial etc.), cu aspectul privind legea care guvernează prescripția dreptului la acțiune întemeiat pe acel raport juridic (născut anterior datei de 1 octombrie 2011) și care poate fi Decretul nr. 167/1958, dacă începutul prescripției (de exemplu, scadența obligației[7]) se situează anterior datei de 1 octombrie 2011, sau noul Cod civil, dacă acest moment este ulterior datei de 1 octombrie 2011[8]. Raportându-ne la momentul începutului curgerii prescripției în funcție de care se stabilește legea aplicabilă prescripției, avem în vedere atât ipoteza dreptului la acțiunea condamnatorie, cât și, în cazul titlurilor executorii nejurisdicționale, ipoteza dreptului la acțiunea executorie, recte a prescripției dreptului de a obține executarea silită. Într-adevăr, în situația în care creditorul deține un titlu executoriu, adică un înscris nejurisdicțional căruia legea îi conferă putere executorie[9], este firesc – și aceasta este o dovadă în plus și care face de necontestat faptul că prescripția extinctivă este o instituție de drept material, inclusiv în cazul prescripției dreptului de a obține executarea silită[10] – ca referința în privința legii aplicabile în timp să fie aceeași ca și în situația în care creditorul ar fi trebuit să formuleze o cerere de chemare în judecată pentru obținerea unei hotărâri judecătorești[11]. Aceasta înseamnă că reglementarea aplicabilă prescripției trebuie stabilită, în primul rând, prin identificarea legii substanțiale care definește regimul acestei instituții juridice și, după aceasta, urmează a se stabili și legea de procedură aplicabilă, adică Codul de procedură civilă în vigoare la data la care a început să curgă prescripția.

Dacă, în materie contractuală, scadența obligației fixează momentul la care începe să curgă prescripția, atunci rămâne ca aceasta să fie stabilită după cum este vorba de obligații pure și simple sau obligații afectate de modalități, urmând a fi observate regulile aplicabile, de exemplu, art. 2.524 alin. (2) și (3) C.civ. sau, după caz, art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, dacă este vorba de o obligație afectată de un termen suspensiv sau de o condiție suspensivă.

2. Prestații successive și prescripții distincte. Referindu-ne la situația obligațiilor contractuale, mai trebuie adăugat că, în funcție de natura contractului și modul de executare al acestuia, vor trebuie avute în vedere particularitățile unei anumite operațiuni juridice. În situația unui contract de locațiune, de pildă, atât potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât și conform art. 2.503 alin. (2) și art. 2.526 teza I C.civ., dreptul la acțiune corespunzător fiecărei chirii se va stinge printr-o prescripție distinctă[12]. De asemenea, în cazul unui contract de furnizare, ținând cont că obligația de a transmite proprietatea poate privi bunuri ce vor fi livrate (predate) în mod continuu – art. 1.766 alin. (1) C.civ., trebuie admis că va curge o prescripție distinctă pentru plata prețului aferent fiecărei prestații ce va fi executată de către furnizor. Așadar, deși presupune și obligația de transmitere a proprietății bunurilor furnizate, esențial poate fi faptul că furnizorul se angajează la anumite prestații succesive prin care se asigură beneficiarului necesarul de marfă/produse pe care acesta le vinde în exploatarea întreprinderii sale[13]. Dar sunt și situații în care ar fi greșit să se considere că, doar pentru că există prestații successive, contractul este cu executare succesivă. Astfel, în cazul unui contract de vânzare cu plata prețului în rate, în mod evident, prețul bunului (dreptului) vândut fiind, în esență, o unică prestație, așadar, este vorba de un contract cu executare uno ictu[14], vor deveni aplicabile dispozițiile art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 teza a II-a C.civ., conform cărora, începutul prescripției se determină prin raportare la exigibilitatea ultimei rate de preț, deci nu va curge o prescripție diferită pentru fiecare rată în parte (de la exigibiliatea fiecărei rate neachitate), chiar dacă neplata la scadența uneia sau mai multor rate poate determina, în condițiile art. 1.756 C.civ., rezoluțiunea contractului de vânzare[15].

Un alt contract cu executare uno ictu este și contractul de credit[16]. Într-adevăr, chiar dacă creditul, acordat sub forma unui împrumut de consumație, se restituie fragmentat, în rate de capital și accesorii (dobândă, comisioane), obligația de restituire a capitalului reprezintă o unică prestație, așa cum a fost și prestația instituției de credit/instituției financiare nebancare la acordarea creditului, când a pus la dispoziția împrumutatului întreaga sumă de bani. De aceea, deși fiecare rată de credit este privită distinct, în sensul că, potrivit graficului de rambursare, are propria scadență față de exigibilitatea celorlalte rate, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, în ce privește prescripția, întrucât rata este compusă dintr-o fracțiune de capital și accesorii, momentul de început al prescripției extinctive va fi diferit. Astfel, cât privește fracțiunea de capital ca element component al unei rate, prescripția (pentru întreg capitalul) nu va curge de la scadența ratei respective, ci de la exigibilitatea ultimei rate stabilite în cadrul graficului de rambursare, conform acelorași dispoziții ale art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 teza a II-a C.civ. Într-adevăr, chiar dacă capitalul se restituie în rate, fiind vorba de o unică obligație de restituire a acestuia, va exista o singură prescripție. Desigur, dacă a intervenit declararea scadenței anticipate ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente, începutul prescripției referitoare la capital nu mai poate fi stabilit în raport cu exigibilitatea ultimei rate ce fusese stabilită prin graficul de rambursare, pentru că nu va mai exista acea scadență. Astfel, scadența întregului capital și, deci, începutul prescripției creanței constând în capitalul împrumutat se va situa la data declarării scadenței anticipate [practic, la momentul la care notificarea privind scadențarea anticipată a creditului a fost comunicată împrumutatului, fiind vorba de un act unilateral supus comunicării, conform art. 1.326 alin. (1) C.civ.]. Dar, în ce privește accesoriile (dobânzi și comisioane), având în vedere că acestea sunt datorate și reprezintă prețul pentru folosința sumei de bani împrumutate, respectiv costul serviciilor bancare aferente gestionării creditului și cum această folosință a banilor și prestare de servicii specifice se desfășoară pe mai multe unități de timp (luni, ani, adică perioada de acordare a creditului), devin aplicabile normele prevăzute de art. 2.503 alin. (2) și art. 2.526 teza I C.civ. [art. 12 din Decretul nr. 167/1958], astfel că va curge o prescripție distinctă pentru accesoriile cuprinse în fiecare rată, de la data exigibilității fiecărei rate[17]. În cazul creditului acordat sub forma facilității de credit, distincția dintre creanța constând în accesorii și creanța constând în capitalul ce este ținut la dispoziția clientului devine și mai evidentă, pentru că specific acestui contract este faptul că restituirea sumei utilizate trebuie să se facă la data la care se încheie perioada de utilizare a creditului, până la această dată, clientul putând utiliza creditul pentru ca, ulterior utilizării, să-l ramburseze și, astfel, să reînnoiască suma disponibilă (art. 2.194 C.civ.). Prin urmare, și prescripția extinctivă va curge diferit, după cum este vorba de accesorii (de la exigibilitatea fiecărei rate de dobândă) sau capital (de la scadența obligației de restituire a sumei utilizate, la finalul contractului).

3. Deschiderea procedurii insolvenței. Suspendarea și întreruperea prescripției. Pierderea dreptului de creanță ca efect al decăderii din termenul pentru formularea cererii de admitere a creanței în tabelul de creanțe

Scopul legii insolvenței este, așa cum se prevede la art. 2 din Legea nr. 85/2014, instituirea unei proceduri colective în cadrul căreia creditorii își vor putea satisface creanțele împotriva acesteia art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014), acordându-i-se debitoarei, atunci când este posibil, șansa supraviețuirii ca urmare a îndeplinirii cu succes a unui plan de reorganizare a afacerii[18].

Având în vedere finalitatea procedurii insolvenței, se observă că, deși aceasta este o procedură de urmărire a averii debitoarei [aceasta fiind esența falimentului, fără a fi însă exclusă vânzarea silită a bunurilor debitoarei și în cazul reorganizării judiciare, conform art. 133 alin. (5) lit. E și F din Legea nr. 85/2014], spre deosebire de procedura de executare silită, insolvența, odată deschisă, nu mai permite creditorilor care nu au formulat o cerere în condițiile art. 70 din Legea nr. 85/2014 să aleagă dacă intervin sau nu în cadrul procedurii declanșate la cererea debitoarei sau la cererea unui alt creditor al acesteia. Într-adevăr, o procedură de executare silită individuală poate cunoaște, în condițiile art. 654 CPC o lărgire a cadrului subiectiv, în sensul că, fie ca urmare a conexării unor executări, fie ca urmare a intervenției altor creditori în executarea declanșată de creditorul urmăritor, se poate ajunge în situația în care doi sau mai mulți creditori să urmăreasca bunurile/veniturile debitorului în vederea recuperării creanțelor. Dar, dacă creditorul, având un titlu executoriu, nu declanșase și el executarea împotriva debitorului sau dacă, indiferent că deține sau nu un titlu executoriu, nu a intervenit într-o executare deja pornită, nimic nu îl va împiedica pe acest creditor, cât timp nu a intervenit prescripția să demareze, ulterior, o procedură judiciară sau, după caz, execuțională împotriva debitorului său. În condițiile deschiderii unei proceduri de insolvență însă, față de dispozițiile art. 114 din Legea nr. 85/2014, creditorii care au fost notificați de administratorul/lichidatorul judiciar cu privire la deschiderea procedurii și necesitatea formulării cererii de admitere a creanței asupra averii debitorului, conform art. 99 și 100 din Legea nr. 85/2014, pot pierde drepturile lor dacă nu au acționat în termenul stabilit pentru înscrierea creanței la masa credală[19].

3.1. Chestiuni de drept. Dispozițiile art. 114 din Legea nr. 85/2014 se referă la sancțiunea decăderii creditorului care nu a formulat cerere de admitere a creanței sale din dreptul de a mai fi înscris în tabelul de creanțe, stabilindu-se, totodată, că acest creditor nu va mai putea să-și realizeze acest drept ulterior închiderii procedurii insolvenței (afară de situația în care ar fi vorba de un debitor de rea-credință).

Este aceasta o decădere de drept material sau o decădere de drept procesual? Mai mult, dacă se admite că este vorba de o decădere de drept material, cum se poate concilia această calificare cu ideea că, în același timp, atât unele dispoziții legale din Legea nr. 85/2014, cât și textele legale din Codul civil care reglementează prescripția vorbesc despre suspendarea, respectiv întreruperea prescripției? În ce condiții este posibil să se stabilească că, în contextul deschiderii insolvenței, atât suspendarea, cât și întreruperea prescripției, incidente cu efecte legale diferite asupra cursului prescripției? Altfel spus, se poate identifica, într-o interpretare sistematică a legii, o rațiune pentru care se referă, în valorificarea aceleiași împrejurări, i.e. deschiderea insolvenței, atât la suspendarea, cât și la întreruperea prescripției?

Doctrina de specialitate[20] a încercat să ofere răspunsuri la întrebările formulate, însă noi considerăm că subiectul supus analizei nu poate fi considerat epuizat prin explicațiile care au fost oferite.

3.2. Acte normative diferite. Dispoziții legale sau soluții identice. În ceea ce privește prescripția extinctivă, dacă ne referim la legislația în vigoare, sunt aplicabile dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2014 și prevederile art. 2.537 pct. 2 C.civ. Dar, pentru că, așa cum aminteam mai sus, trebuie identificată legea aplicabilă prescripției unei anumite creanțe și aceasta nu are legătură cu reglementarea sub imperiul căreia se deschide procedura insolvenței, trebuie avută în vedere și ipoteza în care prescripția este guvernată de Decretul nr. 167/1958, potrivit principiului supraviețuirii legii vechi, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cazul prescripțiilor care erau începute la data de 1 octombrie 2011.

Astfel, este posibil ca, deși procedura insolvenței se deschide în prezent, în privința unei anumite creanțe pentru care se va formula cerere de admitere la masa credală, reglementarea aplicabilă prescripției să fie Decretul nr. 167/1958, în care nu există o dispoziție asemănătoare celei din art. 2.537 pct. 2 C.civ. Va trebui, așadar, stabilit temeiul în baza căruia are loc întreruperea prescripției prin înscrierea creanței la masa credală. În ceea ce privește reglementarea care guvernează o anumită procedură de insolvență, aceasta poate fi Legea nr. 85/2006 sau, după caz, Legea nr. 85/2014, pentru că, în cazul procedurilor declanșate sub imperiul Legii nr. 85/2006, acestea continuă să fie guvernate de reglementarea respectivă, conform dispozițiilor art. 343 din Legea nr.85/2014[21]. Însă, cât privește chestiunea prescripției, reglementarea aplicabilă unei proceduri de insolvență nu prezintă importanță, dispozițiile legale care se referă la suspendarea prescripției fiind identice, atât conform art. 79 din Legea nr. 85/2014, cât și potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2006.

3.3. Suspendarea și întreruperea prescripției. A. Suspendarea judecății/executării silite versus suspendarea/întreruperea prescripției

a) Delimitări conceptuale.

Conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii insolvenței are ca efect suspendarea de drept a acțiunilor și executărilor silite inițiate împotriva debitorului, pentru ca, de la momentul la care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței devine definitivă (după distincțiile care trebuie făcute în raport cu dispozițiile art. 71 sau art. 72 corelate cu art. 46 din Legea nr. 85/2014), acțiunile și executările silite care, inițial, fuseseră suspendate să înceteze.

Rezultă că, odată deschisă procedura insolvenței, un creditor, după cum deține sau nu un titlu executoriu împotriva debitorului, nu ar mai putea declanșa o executare silită împotriva acestuia sau, după caz, nu ar mai putea iniția un proces în contradictoriu cu debitorul. Într-adevăr, suspendarea de drept a executării silite prevăzută de dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie înțeleasă, în măsura în care executarea silită nu era declanșată la data deschiderii insolvenței, ca un impediment la executare ce ar determina instanța de executare să respingă, pe temeiul art. 666 alin. (5) pct. 7 CPC, cererea de încuviințare a executării silite ce s-ar declanșa ulterior deschiderii procedurii insolvenței. De asemenea, dacă acțiunea în pretenții nu fusese declanșată la data deschiderii procedurii insolvenței [pentru a interveni suspendarea de drept prevăzută de art. 412 alin. (1) pct. 8 corelat cu art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014], soluția cu privire la cererea de chemare în judecată ce s-ar formula împotriva unui debitor supus unei proceduri de insolvență va fi de respingere, ca inadmisibilă, a acesteia. Or, dacă executarea silită nu a fost încuviințată de către instanța de executare sau dacă acțiunea a fost respinsă pe temeiul excepției de inadmisibilitate, potrivit art. 709 alin. (3) CPC și, respectiv, art. 2.539 alin. (2) C.civ., prescripția nu se consideră a fi fost întreruptă[22].

Situația descrisă mai sus permite a fi observată împrejurarea că, dacă creditorul se afla, la momentul la care s-a deschis procedura insolvenței, în ultimele zile ale termenului de prescripție (a dreptului la acțiunea condamnatorie sau executorie) – deci creditorul nu întrerupsese prescripția, anterior deschiderii insolvenței, conform art. 709 alin. (1) pct. 2 CPC sau art. 2.537 pct. 2 C.civ. –, acesta ar fi, practic, în imposibilitate de a mai acționa împotriva debitorului, ulterior deschiderii insolvenței, în timpul scurt rămas până la împlinirea termenului de prescripție, pentru că executarea silită sau acțiunea ar urma să fie respinse. Atunci când creditorul se află în imposibilitate, materială sau juridică, de a acționa împotriva debitorului, se justifică ca legiuitorul să reglementeze un caz de suspendare a prescripției[23].

Aceasta a fost și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit cazul de suspendare a termenelor de prescripție, conform art. 79 din Legea nr. 85/2014 sau art. 40 din Legea nr. 85/2006. Într-adevăr, dacă nu ar fi fost stabilit acest caz de suspendare a prescripției (ceea ce, desigur, ar fi fost nedrept), ar fi însemnat că creditorul care nu inițiase o executare silită[24]/acțiune împotriva debitorului anterior intrării acestuia în insolvență este supus fatalității ca dreptul său la acțiune să se prescrie, dacă, până la momentul la care urma să devină posibilă formularea cererii de admitere a creanței sale la masa credală, termenul de prescripție ar fi continuat să curgă și s-ar fi împlinit.

Suspendarea cursului prescripției se justifică cât timp titularul dreptului la acțiune nu poate face acte întreruptive de prescripție. Din momentul în care creditorul va putea (din nou) acționa, prescripția își reia cursul, așa cum rezultă din partea introductivă a dispozițiilor art. 2.532 C.civ. și din prevederile art. 2.534 alin. (1) C.civ.[25]

În situația deschiderii procedurii insolvenței, odată stabilit faptul că noi acțiuni sau executări silite nu mai pot fi inițiate împotriva societății debitoare, rezultă că singurul act întreruptiv de prescripție pe care îl mai poate face un creditor al insolventei este înscrierea creanței sale la masa credală. Această realitate juridică a fost reglementată prin dispozițiile art. 2.537 pct. 2 C.civ.

b) Corelația între suspendarea și întreruperea cursului prescripției extinctive

Având în vedere că dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2014 (sau ale art. 40 din Legea nr. 85/2006) nu stabilesc momentul până la care dăinuie cauza de suspendare a prescripției, s-ar putea acredita ideea că suspendarea cursului prescripției s-ar întinde pe tot parcursul procedurii insolvenței, adică atâta timp cât există impedimentul impedimentul juridic de a exercita individual acțiunea (condamnatorie sau executorie) pe calea de dreptului comun. O asemenea interpretare nu ar putea fi primită tale quale, fără nicio rezervă, din moment ce o asemenea continuitate a suspendării cursului prescripției nu se conciliază din punct de vedere logic cu efectul întreruptiv al cursului prescripției care se produce prin cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei. Or, întreruperea cursului prescripției presupune, prin ipoteză, că, la un moment dat, suspendarea cursului prescripției a încetat, tocmai pentru a fi posibilă realizarea actului care are ca efect întreruperea cursului prescripției.

Într-adevăr, orice cauză de suspendare a prescripției trebuie să înceteze la un moment dat, pentru ca, de la acel moment, titularul dreptului la acțiune să poată îndeplini actul întreruptiv de prescripție. Dacă nu ar putea fi identificat momentul la care cauza de suspendare a prescripției a încetat, ar însemna că titularul dreptului la acțiune este în continuare în imposibilitate de acționa. Or, dacă dispozițiile Codului civil vorbesc despre întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală, trebuie admis că, pentru a putea fi întreruptă (prin depunerea declarației de creanță), la un moment dat, cursul prescripției se reluase (deci încetase suspendarea prescripției generată de deschiderea procedurii insolvenței). Este adevărat că, odată deschisă procedura insolvenței, un alt act întreruptiv de prescripție afară de înscrierea la masa credală nu mai poate exista, deci posibilitatea creditorului de a acționa este limitată (nemaifiind posibilă, spre exemplu, întreruperea prescripției prin punerea în întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C.civ.), însă această posibilitate de a acționa există, astfel că devine pe deplin rațională întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală a debitoarei insolvente.

Problema practică care se ridică este aceea de a determina momentul la care încetează cauza de suspendare a cursului prescripției, în condițiile în care legea nu oferă o soluție expresă în acest sens.

Cea mai rațională soluție practică ar fi să se considere că suspendarea cursului prescripției încetează și prescripția își reia cursul la data la care la data la care creditorului i se va comunica, conform art. 99 și 100 corelate cu art. 42 alin. (3) din legea nr. 85/2014, notificarea prin care administratorul judiciar îi aduce la cunoștință deschiderea procedurii și termenul-limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței împotriva averii debitoarei. Aceasta înseamnă că creditorul va trebui să manifeste diligență și, în timpul rămas până la împlinirea termenului de prescripție, să formuleze și să depună, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cererea de admitere a creanței sale în tabelul creditorilor insolventei, întrerupând astfel prescripția dreptului său la acțiune[26].

Se subînțelege că cererea creditorului de admitere a creanței împotriva averii debitoarei trebuie să fie făcută, prin ipoteză, înăuntrul termenului de prescripție, pentru a putea produce efectul de întrerupere a prescripției. Dacă cererea s-ar face după împlinirea cursului prescripției și se constată că a operat prescripția, prin ipoteză, efectul de întrerupere a cursului prescripției nu se mai poate produce.

Totuși, o asemenea soluție presupune unele nuanțări.

În primul rând, această soluție nu acoperă ipoteza specială a creditorilor care nu au fost notificați de administratorul judiciar, cu privire la care determinarea momentului la care încetează cauza de suspendare a prescripției poate să ridice unele dificultăți practice, soluția urmând a fi determinată de la caz la caz.

În al doilea rând, dacă încetarea cauzei de suspendare este legată de notificarea prin care administratorul judiciar îi aduce la cunoștință deschiderea procedurii și termenul-limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, având în vedere faptul că, de la această dată prescripția își reia cursul, înseamnă că nu poate fi exclus riscul ca prescripția să se împlinească chiar înăuntrul termenului- limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței.

În acest caz, considerăm că poate fi avut în vedere efectul special al suspendării prescripției, prevăzut de art. 2.534 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „[p]rescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după exprirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”. Chiar dacă, în materia insolvenței, art. 79 din Legea nr. 85/2014 (sau art. 40 din Legea nr. 85/2006) instituie un caz special de suspendare a prescripției extinctive, acesta intră în sfera de aplicare a art. 2532 pct. 10 C.civ. (”alte cazuri prevăzute de lege”), astfel încât nu există nicio rațiune pentru nu a aplica într-o asemenea ipoteză efectul special al suspendării cursului prescripției. Altfel, ar putea să existe riscul unor soluții nefericite în care prescripția să se împlinească, chiar dacă nu s-a împlinit încă termenul-limită acordat potrivit legii pentru înscrierea la masa credală.

Rezultă că, numai aparent efectul suspensiv al cursului prescripției este simplu și confortabil, dar privit în corelație cu efectul de întrerupere a cursului prescripției prin însăși cererea creditorului de admitere a creanței, poate să ridice atât probleme practice, cât și teoretice.

Pe de altă parte, dacă creditorul formulează cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, se produce efectul de întrerupere a cursului prescripției, care presupune că prescripția care a curs până la data data actului de întrerupere se șterge, astfel încât s-ar putea considera că nici nu mai prezintă o mare importanță practică data la care a încetat cauza de suspendare și s-ar fi reluat cursul prescripției. Având în vedere că, de la data deschiderii procedurii, creditorul nu mai poate exercita individual nicio acțiune de drept comun, iar dacă aceasta a fost exercitată, nu mai poate continua, soluția suspendării cursului prescripției este, fără îndoială, una necesară și echitabilă, față de ”sacrificiul” impus creditorului de a urma calea unică a procedurii insolvenței.

Din această perspectivă, nu excludem nici interpretarea în sensul că, din momentul în care s-a deschis procedura insolvenței și s-a produs efectul suspendării cursului prescripției, suntem pe tărâmul unei legi speciale și rațiunea acesteia este și aceea de a proteja creditorul de riscul împlinirii prescripției, cât timp acesta se încadrează în termenul-limită pentru depunerea cererii de admitere a creanței. Într-adevăr, dacă creditorul este notificat de administrator, presupunând că, de la această dată, ar înceta cauza de suspendare a cursului prescripției, ar fi cu totul nefiresc ca acesta să mai fie expus riscului de a se împlini cursul prescripției, întrucât creanța lui ar trebui să se bucure tocmai de protecția legii speciale în cadrul termenului-limită care i se acordă pentru a depune cererea de admitere a creanței, astfel încât ar trebui să se aplice cu prioritate această lege (specialia generalibus derogant). Și aceasta cu atât mai mult cu cât, practic, sancțiunea specifică nepunerii cererii de înscriere în termen la masa credală este, așa cum vom arăta în continuare, mai drastică decât prescripția, și anume decăderea.

În această interpretare, cererea creditorului de admitere a creanței ar putea fi privită ca având o dublă semnificație juridică: are, în principal, efectul de întrerupere a cursului prescripției, dar prin acesta, implicit, acest act de procedură face și dovada clară și neechivocă, de netăgăduit, a încetării cauzei de suspendare a cursului prescripției. Altfel spus, se poate considera că încetarea cauzei de suspendare a cursului prescripției este prezumată prin actul însuși al cererii de admitere a creanței la masa credală. Prin urmare, în contexul special al procedurii insolvenței, stabilirea și proba momentului concret al încetării suspendării prescripției nici nu ar mai trebui să prezinte importanță practică, având în vedere, pe de o parte, beneficiul supendării cursului prescripției pe care legea îl conferă creditorului, fără vreo limitare sau circumstanțiere de natură să inducă vreun risc de împlinire a cursului prescripției, iar, pe de altă parte, faptul că, prin efectul întreruperii prescripției, prescripția care a curs până atunci se șterge, iar, după întrerupere, în viitor, va începe să curgă o nouă prescripție. Altfel spus, nu există nicio contradicție logică între suspendarea și întreruperea cursului prescripției, pentru că actul energic de întrerupere (cererea de admitere a creanței) face per se dovada de netăgăduit și a încetării cauzei de suspendare, iar mecansimul suspendării prescripției a fost conceput în favoarea creditorului, tocmai pentru a elimina riscul legat de o posibilă împlinire a cursului prescripției după data deschiderii procedurii insolvenței, când creditorul este practic ținut să-și valorifice creanța în procedura colectivă a insolvenței.

Această interpretare permite practicianului în insolvență și, după caz, judecătorului sindic, să verfice dacă creanța creditorului este sau nu prescrisă prin raportare doar la momentul obiectiv al deschiderii procedurii insolvenței, ceea ce ar înseamna că vor fi considerate ca fiind prescrise creanțele pentru care termenul de prescripție s-a împlinit până la data deschiderii procedurii insolvenței. După acest moment devin practic aplicabile regulile speciale din procedura insolvenței.

De asemenea, se observă că, potrivit art. 2.537 pct. 2 C.civ., prescripția se întrerupe ”prin înscrierea creanței la masa credală”, iar nu prin ”cererea de admitere a creanței” sau ”cererea de înscriere a creanței la masa credală” sau ”cererea de intervenție în procedura insolvenței”. Aceasta înseamnă că cererea de admitere a creanței întrerupe cursul prescripției, însă sub condiția ca cererea să fie admisă. Altfel spus, efectul provizoriu al întreruperii prescripției prin cererea de admitere a creanței se consolidează prin admiterea cererii și înscrierea creanței la masa credală, pentru că, în ipoteza în care cererea se respinge, prescripția, de regulă, nu este întreruptă. În acest sens, devin aplicabile dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C.civ., potrivit cărora, dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, creditorul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea a rămas definitivă, poate introduce o nouă cerere, caz în care prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau arbitrare precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă. [27]

Ulterior întreruperii prescripției prin această unică modalitate, se poate considera că cererea de admitere a creanței la masa credală are natura juridică similară a unei cereri de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că situația se aseamănă, până la un punct, cu cea prevăzută de dispozițiile art. 2.541 alin. (4) C.civ., în sensul că, odată întreruptă prescripția, pe parcursul procesului de insolvență, nu va mai curge o nouă prescripție până la închiderea procedurii insolvenței[28]. Altfel spus, după întreruperea prescripției va începe să curgă o nouă prescripție (de același fel), dar începutul noii prescripții este amânat până la momentul la care va exista, potrivit legii, din nou posibilitatea de valorificare a creanței rămase neacoperite.

Pe de altă parte, modul de redactare a art. 2.541 alin. (5) C.civ. ar putea să inducă și ideea că suspendarea instituită de art. 79 din Legea nr. 85/2014 ar juca un rol și în raport cu noua prescripție care va începe să curgă după întrerupere, având în vedere că textul se referă la faptul că prescripția ”va reîncepe să curgă” și, chiar în conținutul lui concret evocă ideea că, până la închiderea procedurii insolvenței, oricum creditorul se menține în sfera aceleiași imposibilități juridice de a acționa individual, pe calea dreptului comun. Deci, s-ar putea considera că, odată cu depunerea cererii de admitere a creanței, se întrerupe cursul prescripției, însă, noua prescripție care, în mod firesc ar trebui să înceapă să curgă, potrivit art. 2.541 alin. (2) C.civ., nu poate, prin ipoteză, să înceapă să curgă chiar de la aceeași dată, pentru că, în continuare, subzistă imposibilitatea juridică pentru creditor, instituită chiar de Legea nr. 85/2014, de a acționa individual, potrivit dreptului comun. Altfel spus, și dacă, ne-am imagina că, după actul de întrerupere a prescripției marcat de cererea de admitere a creanței, s-ar da efecte dispozițiilor art. 79 C.civ., s-ar ajunge tot la aceeași concluzie, în sensul că, în raport cu această nouă prescripție, aceeași cauză de suspendare a cursului prescripției prevăzută de art. 79 din Lege nr. 84/2014 (care ține creditorul captiv procedurii insolvenței) împiedică și noua prescripție să înceapă să curgă pe tot parcursul procedurii și până la data închiderii procedurii. Într-adevăr, potrivit art. 2.532 C.civ., dacă o împrejurare care, potrivit legii, este o cauză de suspendare se ivește mai înainte ca prescripția să fi început să curgă, prescripția nu poate începe să curgă, începutul însuși al cursului prescripției fiind amânat până la momentul la care încetează piedica legală (cauza de suspendare).

Cu toate acestea, față de modul în care este reglementată întreruperea a cursului prescripției în cuprinsul art. 2.541 alin. (5) C.civ., considerăm că, în realitate, după formularea cererii de admitere a creanței, efectul suspendării cursului prescripției prevăzut la art. 79, în raport cu acțiunile de la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2015, chestiunea nici nu mai prezintă interes practic, pentru că întreruperea prescripției are per se un efect atât de energic încât, suspendarea prevăzută de art. 79 din lege nu este de natură să mai aducă vreun plus în ceea ce privește protecția drepturilor creditorului care, oricum, nu are deschisă, până la închiderea procedurii calea individuală a acțiunii de drept comun în vederea valorificării drepturilor pe care le are. Rămâne importantă distincția între suspendare și întrerupere, sub aspectul duratei termenului, pentru că numai în cazul întreruperii curge o nouă prescripție, în timp ce, în cazul suspendării aceeași prescripție își reia cursul, socotindu-se și timpul care a curs până la suspendare.

Noua prescripție care va începe să curgă la închiderea insolvenței va fi de același fel ca și prescripția care a fost suspendată și, respectiv, întreruptă în contextul deschiderii și derulării insolvenței. Într-adevăr, procedura insolvenței se caracterizează prin aceea că, în același cadru procesual (înțeles, desigur, în sens larg), are loc atât faza judecății, dacă avem în vedere situația creanțelor înscrise la masa credală care nu erau constatate printr-un titlu executoriu (creanțe a căror înscriere în tabelul de creanțe este decisă, în caz de contestație, prin hotărârea judecătorului-sindic), cât și faza urmăririi silite colective pentru recuperarea creanțelor creditorilor participanți la procedură. Prin urmare, creditorul care a fost înscris la masa credală fără a se fi întemeiat pe un titlu executoriu în pretinderea creanței sale (creanța fiind însă recunoscută pe baza faptului juridic/actului juridic constatat printr-un înscris care nu are caracter executoriu) nu va obține, chiar dacă se află într-un proces, o hotărâre judecătorească care să reprezinte titlu executoriu, așa cum se întâmplă în situația unei cereri de chemare în judecată formulate pe calea dreptului comun, ipoteză în care, potrivit art. 2.541 alin. (4) C.civ. [și art. 706 alin. (2) teza a II-a CPC], la finalizarea procesului (judecății) prin hotărâre definitivă, începe să curgă o prescripție de altă natură, și anume prescripția dreptului de a obține executarea silită.

Așa fiind, creditorul înscris la masa credală care, prin aceasta, a întrerupt prescripția dreptului la acțiunea condamnatorie, va beneficia de un nou termen de prescripție a aceluiași drept la acțiune, de la momentul închiderii procedurii insolvenței, ceea ce înseamnă că, dacă mai există persoane împotriva cărora ar putea să acționeze pentru recuperarea creanței rămase neacoperite în cadrul insolvenței, va trebui să formuleze o cerere de chemare în judecată împotriva acestora, afară, desigur, de cazul în care raportul juridic cu aceste persoane ar izvorî dintr-un înscris care, în sine, reprezintă titlu executoriu, cum este situația contractului de ipotecă – art. 2.431 C.civ.[29]

De lege ferendaar fi de dorit ca legiuitorul să revadă/completeze dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2014, pentru a asigura o mai mare claritate a textului, în corelație cu dispozițiile din Codul civil. De exemplu, s-ar putea prevedea că, de la data deschiderii procedurii insolvenței și până la data cererii de admitere a creanței, prescripția nu se va considera împlinită, iar, după întreruperea prescripției prin înscrierea creanței la masa credală, noua prescripție va începe să curgă în condițiile art. 2.541 alin. (5) C.civ.

În sfârșit, întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală privește, prin ipoteză, pe creditorii ale căror creanțe nu au stat la baza formulării cererii de deschidere a procedurii, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. De asemenea, depunerea cererii de admitere a creanței împotriva averii debitoarei nu are valența unui act întreruptiv de prescripție nici în ipoteza în care un creditor declanșase deja un litigiu împotriva debitoarei la data la deschiderii procedurii insolvenței. În acest caz, dacă creanța acelui creditor nu a fost, totodată, cea care a reprezentat și temeiul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, înscrierea acesteia la masa credală prezintă relevanță din perspectiva sancțiuni decăderii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 85/2014, căci, așa cum am arătat deja, acest creditor întrerupsese deja prescripția prin declanșarea procesului de fond împotriva debitoarei, iar o nouă prescripție nu a mai curs pe perioada soluționării litigiului – art. 2.541 alin. (4) C.civ.

După cum am subliniat în cele ce precedă, este posibil ca, chiar dacă procedura insolvenței se deschide sub imperiul Legii nr. 85/2014, prescripția unei anumite creanțe împotriva debitoarei să fie guvernată de Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, în condițiile art. 16 alin. 1 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, este posibil ca o prescripție care a început să curgă sub imperiul acestui act normativ să fi fost întreruptă, în timp util și în mod succesiv, prin acte de recunoaștere din partea debitorului, astfel încât, și în prezent, creanța să nu fie prescrisă.

Se observă că, în conținutul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripției, nu se regăsește un text similar celui prevăzut de art. 2.537 pct. 2 C.civ. care, inter alia, se referă la întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală. Aceasta nu înseamnă însă că, chiar și sub imperiul vechii reglementări, ar putea fi admisă o altă soluție decât cea prevăzută, în prezent, de dispozițiile Codului civil. Ținând cont de condițiile politico-economice de la epoca adoptării Decretului nr. 167/1958, este evident că legiuitorul nu s-ar fi putut referi, illo tempore, la întreruperea prescripției prin înscrierea la masa credală. Cum în perioada comunistă nu a mai existat posibilitatea desfășurării de către particulari, în formă individuală sau asociativă, a actelor specifice comerțului, este de la sine înțeles că și reglementările atunci adoptate au avut în vedere această premisă, deci normele juridice nu au mai putut conține referiri la viața comercială. Însă, în contextul noii ordini politice (re)instaurate în România după evenimentele din decembrie 1989, chiar dacă vechea reglementare a Decretului nr. 167/1958 a continuat să se aplice încă 20 de ani de la sfârșitul epocii în care a fost adoptată, trebuie admis că, într-o interpretare rațională a legii, este firesc să se recunoască efect întreruptiv de prescripție actului prin care se realizează înscrierea la masa credală a unei societăți intrate în insolvență. Într-adevăr, câtă vreme deschiderea procedurii insolvenței împiedică declanșarea unor noii litigii de fond/executări silite împotriva societății insolvente, adică nu mai este posibil să se efectueze actul întreruptiv de prescripție prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, rămâne ca cererea de admitere a creanței la masa credală să ia locul cererii de chemare în judecată/cererii de executare pe care, dacă nu s-ar fi deschis insolvența, creditorul ar fi formulat-o împotriva debitoarei.

Natura juridică a decăderii. Un ultim aspect în legătură cu înscrierea creanței la masa credală este cel care vizează sancțiunea decăderii în cazul în care nu se depune cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, conform art. 114 din Legea nr. 85/2014. Este important de stabilit dacă este vorba de o decădere de drept substanțial sau, dimpotrivă, de drept procesual, pentru că efectele, consecințele acestor două sancțiuni sunt complet diferite, ceea ce este firesc, întrucât premisa decăderii de drept material este diferită de cea pe care o presupune decăderea procedurală.

Ori de câte ori este vorba despre exercitarea unui drept subiectiv civil, iar aceasta presupune formularea unei cereri de chemare în judecată (sau a unei alte cereri având natura juridică a cererii de chemare în judecată), chiar dacă valorificarea dreptului subiectiv civil se face printr-un act de procedură (cererea principală sau incidentală), va interveni sancțiunea de drept material pentru neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege. Sancțiunea poate fi prescripția extinctivă sau, după caz, decăderea. În timp ce efectul prescripției extinctive constă în stingerea dreptului material la acțiune, iar nu a însuși dreptului subiectiv civil, în cazul decăderii, efectul acesteia este chiar pierderea dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul stabilit de lege sau prin voința părților, potrivit art. 2.545 C.civ.

Atunci când intervine decăderea de drept procedural, înseamnă că trebuie să fie în discuție existența unui drept procesual care, așa cum rezultă din dispozițiile art. 185 alin. (1) CPC corelate cu cele ale art. 180 alin. (1) din același cod, nu a fost exercitat în termenul imperativ stabilit de lege sau de instanță[30]. Premisa existenței unui drept procesual o constituie un proces civil (o judecată) sau o executare silită începută, în sensul că dreptul procesual se poate naște numai după învestirea instanței (sau a executorului judecătoresc) cu cererea prin care a fost dedusă judecății (solicită executarea cu privire la) o anumită pretenție. De exemplu, invocarea unei excepții procesuale sau declararea căii de atac împotriva hotărârii judecătorești se realizează prin valorificarea drepturilor procesuale corespunzătoare, în condițiile legii.

Față de faptul că, în vederea declanșării procedurii insolvenței și a stabilirii cadrului procesual subiectiv, creditorii valorifică drepturile lor de creanță împotriva debitoarei[31], în mod evident, se pune problema analizării unei sancțiuni de drept material, și anume intervenirea prescripției extinctive a drepturilor la acțiune în legătură cu aceste creanțe, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 106 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, ar trebui să admitem că, chiar dacă drepturile de creanță (afară de cele care au stat la baza formulării cererii de deschidere a procedurii) sunt valorificate prin acte de procedură (cererile de admitere a creanțelor la masa credală) care se îndeplinesc în cursul unui proces început, neefectuarea acestor acte de procedură nu poate conduce la intervenirea unei decăderi de drept procesual, fiind exercitate drepturi subiective civile (creanțele), iar nu drepturi procesuale. Cu toate acestea, dispozițiile art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 vorbesc despre decădere, iar dacă despre decăderea de drept procesual nu poate fi vorba, ar însemna că rămâne a fi analizată ipoteza decăderii de drept material.

Doctrina de specialitate[32] nu a analizat în profunzime calificarea decăderii prevăzute de art. 114 din Legea nr. 85/2014 (sau art. 76 din Legea nr. 85/2006).

Credem că, întrucât neexercitarea drepturilor de creanță (drepturilor la acțiune aferente acestora) este sancționată prin prescripția extinctivă, nu s-ar putea vorbi, în interpretarea dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 85/2014, de o decădere de drept material în cazul nedepunerii cererii de admitere a creanței împotriva averii debitoarei. Totuși, se ridică problema de a stabili dacă, în cazul în care creditorul a fost notificat cu privire la deschiderea procedurii de către administratorul judiciar, însă nu s-a conformat imperativului de a depune declarația de creanță în termenul-limită, ar mai putea ridica pretenții împotriva debitoarei, ulterior închiderii procedurii (în care a ratat posibilitatea valorificării dreptului său).

În reglementarea noului Cod civil , este posibil ca părțile să modifice durata termenului de prescripție, așa încât, în cazul unui drept de creanță, să se instituie un termen de prescripție de 10 ani, conform art. 2.515 alin. (4) C.civ. Iată de ce devine important de stabilit soarta dreptului de creanță al creditorului neparticipant la procedura insolvenței, fiind posibil de imaginat că societatea debitoare va parcurge cu succes o procedură de reorganizare judiciară, fiind dispusă reinserția acesteia în viața economică, conform art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la un moment la care nu se împlinise încă termenul de prescripție (de 10 ani) al creanței creditorului care a fost străin de procedura insolvenței (reorganizării judiciare).

La prima vedere, decăderea la care se referă dispozițiile art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ar putea fi tratată ca o decădere de drept procesual, în sensul că, chiar dacă se valorifică un drept subiectiv civil prin cererea de admitere a creanței împotriva averii debitoarei, sancțiunea vizată de teza întâi a alin. (1) al art. 114 din Legea insolvenței este pierderea drepturilor pe care creditorii înscriși la masa credală le au în cadrul procedurii de insolvență (dreptul de vot, dreptul de a contesta tabelul de creanțe, dreptul de a participa la distribuiri etc.)[33].

Dar, aceasta nu înseamnă că decăderea în discuție va avea doar efectele pe care creditorul neînscris la masa credală le resimte prin aceea că este tratat ca fiind străin de procedura în care nu s-a înscris, pentru că, potrivit tezei a II-a a dispozițiilor legale analizate, creditorul respectiv nu își va mai putea realiza (afară de excepțiile prevăzute în textul de lege) creanța sa nici ulterior închiderii procedurii. Or, acest efect energic (indirect) al decăderii[34] prevăzute de art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 conduce la concluzia că, practic, creditorul neînscris la masa credală se află într-o situație similară cu cea a titularului unui drept subiectiv civil supus unui termen de decădere de drept material, când, după cum am văzut, neexercitarea dreptului are ca efect stingerea acestuia. De aceea, chiar dacă prescripția dreptului de creanță neînscris la masa credală nu ar fi împlinită la data închiderii procedurii insolvenței, apreciem că titularul acestui drept nu îl va mai putea valorifica împotriva debitoarei a cărei reinserție în viața economică a fost dispusă în urma îndeplinirii obligațiilor stabilite prin planul de reorganizare în conformitate cu care debitoarea a parcurs procedura insolvenței[35].

Importanța practică a sancțiunii decăderii este evidentă. Dacă creditorul nu a făcut cerere de înscriere la masa credală, în aplicarea dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 85/2014, practic, se stinge însuși dreptul subiectiv civil, ceea ce înseamnă că, în acestă ipoteză problematica privind prescripția extinctivă devine lipsită de interes, dat fiind că, potrivit art. 2.500 alin. (1) C.civ., prescripția extinctivă stinge numai dreptul material la acțiune.

4. Prescripția în raport cu codebitorii solidari sau garanții societății supuse unei proceduri de insolvență

În cazul contractelor de credit, dar nu doar în privința acestora, drepturile de creanță sunt însoțite de diferite garanții constituite fie de către societatea împrumutată, fie de către terți, fideiusori sau garanți ipotecari, după cum este posibil ca latura pasivă a raportului juridic obligațional să presupună solidaritatea mai multor debitori față de un creditor.

Desigur, în procedura insolvenței deschisă împotriva debitoarei, creanța va fi înscrisă în tabelul de creanțe ca beneficiară a unei cauze de preferință (art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014) numai dacă ipoteca/privilegiul a fost constituită/s-a născut asupra unui bun (sau drept) din averea debitoarei. Altminteri, creanța va fi înscrisă la masa credală ca o creanță chirografară (art. 5 pct. 22 din Legea nr. 85/2014), chiar dacă, pentru creditor, există o garanție reală pe care o va putea executa pentru satisfacerea creanței sale, dar această garanție a fost constituită de către un terț. Chestiunea prezintă interes, după cum se cunoaște, din mai multe puncte de vedere (dreptul de vot atunci când se votează, pe categorii de creanțe, planul de reorganizare, problema curgerii dobânzilor etc.).

Dacă garanțiile reale au fost constituite (și) de către terți sau aceștia s-au obligat ca fideiusori ori în calitate de codebitori solidari ai societății intrate în procedura insolvenței, în practica judecătorească soluțiile nu sunt unitare în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale din materia prescripției.

În esență, s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie, s-a considerat că, întrucât, potrivit art. 75 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014, acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor sau terților garanți nu se suspendă de drept ca urmare a deschiderii insolvenței împotriva debitorului principal, înseamnă că, în raport cu aceștia, prescripția continuă să curgă împotriva creditorului pe toată perioada în care debitorul principal se află în insolvență. Altfel spus, dacă creditorul nu poate susține că, în relația cu codebitorii/terții garanți, ar fi fost în imposibilitate de a acționa (așa cum se întâmplă în relația cu debitorul principal, după ce acesta intră într-o procedură de insolvență), atunci nu ar putea invoca nici prevederile art. 79 din Legea nr. 85/2014 care stabilesc suspendarea cursului prescripției (în raport cu debitorul principal, căci împotriva acestuia nu mai pot fi continuate/inițiate acțiuni sau executări silite).

Într-o altă opinie, pe care o împărtășim, se resping argumentele prezentate mai sus, arătându-se că acestea nu prezintă rigoare juridică, având în vedere că sunt ignorate, în mod flagrant, anumite dispoziții legale care reglementează raportul creditorului cu codebitorii solidari sau cu terții care au garantat pentru obligația asumată de debitorul principal. Astfel, s-a arătat[36] că, odată deschisă procedura insolvenței împotriva debitorului principal, suspendarea prescripției față de acesta pe temeiul art. 79 din Legea nr. 85/2014 se extinde și asupra codebitorilor solidari sau fideiusorilor/garanților ipotecari ai insolvenței.

Potrivit dispozițiilor art. 2.535 și art. 2.542 alin. (1) C.civ., suspendarea prescripției operează, ca regulă, doar în beneficiul celui care a fost în imposibilitate de a efectua acte de întrerupere, iar întreruperea prescripției poate fi opusă, în principiu, doar celui contra căruia s-a efectuat actul întreruptiv, dacă prin lege nu se prevede altfel. În măsura în care dreptul de creanță izvorăște dintr-un raport juridic caracterizat prin solidaritatea codebitorilor sau dacă creanța este garantată cu o fideiusiune, regulile prevăzute la art. 2.535 și art. 2.542 alin. (1) nu mai sunt aplicabile, pentru că legea prevede altfel. Într-adevăr, extinderea efectului suspendării prescripției (generat de deschiderea procedurii insolvenței, conform art. 79 din Legea nr. 85/2014), respectiv al întreruperii prescripției prin înscrierea creanței la masa credală (conform art. 2.537 pct. 2 C.civ.) operează și față de codebitorii solidari sau față de garanți, pe temeiul art. 1.449 alin. (1) C.civ., respectiv al dispozițiilor art. 2.536 și art. 2.543 C.civ. Potrivit acestor dispoziții legale, suspendarea/ întreruperea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în privința amândourora.

În ceea ce privește situația terților garanți ipotecari, se ridică o problemă de interpretare a textelor, având în vedere că acestea se referă doar la fideiusor, iar nu și la garantul ipotecar, de unde s-ar putea desprinde concluzia că nu ar fi aplicabile și acestuia. Concluzia ar putea fi susținută de dispozițiile art. 2.360 C.civ., potrivit cărora creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ține seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Altfel spus, dreptul de ipotecă fiind un drept real, ar trebui să urmeze regimul juridic al drepturilor reale, respectiv devin aplicabile dispozițiile art. 2.504 C.civ. referitoare la prescripția dreptului la acțiune privind creanța ipotecară.

Totuși, în opinia noastră, situația garantului ipotecar este acoperită de dispozițiile art. 1.449 alin. (1) C.civ.[37], pentru că, chiar dacă acesta răspunde doar în limita valorii bunului (dreptului) pe care l-a adus în garanție, el nu poate invoca beneficiul de discuțiune[38] sau de diviziune (specifice fideiusiunii), fiind, astfel, în situația unui debitor solidar – art. 1.447 alin. (1) C.civ. De aceea, dispozițiile art. 163 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora terțului garant ipotecar nu i se aplică regimul juridic al fideiusiunii, nu trebuie înțelese în sensul că creditorul nu ar putea invoca împotriva garantului ipotecar extinderea efectului suspendării, respectiv întreruperii prescripției care a operat față de debitorul principal pe motiv că dispozițiile art. 2.536 și art. 2.543 C.civ. s-ar referi doar la fideiusor. Considerăm că sensul prevederilor art. 163 din Legea nr. 71/2011 este acela de a stabili că garantul ipotecar nu poate invoca apărările, excepțiile pe care le poate opune creditorului un fideiusor, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2.318 sau art. 2.319 C.civ. etc.

În lumina dispozițiilor legale evocate, față de codebitorii solidari/ fideiusori, se produce nu doar extinderea efectului suspendării prescripției, ci și al întreruperii prescripției prin înscrierea la masa credală a debitorului principal și dacă se analizează cu atenție dispozițiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. Astfel, în măsura în care procedura insolvenței își va urma cursul firesc, în sensul că debitoarea va fi supusă unei proceduri de reorganizare și/sau unei proceduri de faliment, situația creanței rămase neacoperite la care se referă dispozițiile legale menționate interesează, în realitate, raportul creditorului cu codebitorii solidari sau cu terții garanți ai acesteia. Într-adevăr, dacă debitoarea a fost supusă unei proceduri de faliment, societatea va fi radiată la închiderea procedurii [conform art. 175 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], creanța rămasă neacoperită la care se referă dispozițiile art. 2.541 alin. (5) C.civ. ar mai putea fi realizată (posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperitear mai putea fi îndreptată) doar împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor. Prin urmare, prescripția a fost întreruptă prin înscrierea creanței la masa credală în insolvența debitorului principal, nu a mai continuat să curgă pe tot parcursul procedurii de insolvență (falimentului), efectul întreruptiv de prescripție s-a produs și cu privire la codebitorii solidari/terții garanți, iar o nouă prescripție va începe să curgă, pentru recuperarea creanței rămase neacoperite în falimentul debitorului principal, la momentul închiderii procedurii de faliment.

Extinderea față de codebitorii solidari/ fideiusori a efectului întreruptiv de prescripție prin înscrierea creanței la masa credală a debitorului principal, mai exact întreruperea și curgerea unei noi prescripții față de aceștia potrivit art. 2.541 alin. (5) C.civ., operează, în condiții similare celor prezentate mai sus, și dacă debitorul principal a fost supus unei proceduri de reorganizare. În urma executării integrale a unui plan de reorganizare, debitorul principal este descărcat de datorii, conform art. 181 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aceasta înseamnă că, în cazul în care planul de reorganizare a prevăzut o reducere de creanță, creditorul a cărui creanță a fost diminuată prin plan nu va mai putea, ulterior închiderii procedurii insolvenței, să solicite debitorului principal plata părții de creanță ce a fost redusă în urma aprobării și confirmării planului de reorganizare. Însă, potrivit art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, creditorul conservă acțiunea sa împotriva codebitorului solidar fideiusorului pentru întreaga valoare a creanței sale, chiar dacă a votat pentru acceptarea planului (se subînțelege că este vorba de un plan care a prevăzut reducerea creanței acestui creditor). Atunci când votează aprobarea unui plan de reorganizare care prevede reducerea creanței sale, creditorul își exprimă consimțământul cu privire la o remitere parțială de datorie, modalitate de stingere a obligațiilor prevăzută de art. 1.629 C.civ. Dispozițiile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 consacră o veritabilă excepție de la prevederile art. 1.633 alin. (1) C.civ., pentru că fideiusorul nu va beneficia de efectele remiterii parțiale de datorie pe care creditorul a acordat-o debitorului principal, atunci când a votat aprobarea planului de reorganizare[39].

De asemenea, în ceea ce-i privește pe codebitorii solidari (inclusiv garantul ipotecar), prevederile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 trebuie înțelese în sensul că reprezintă o derogare de la dispozițiile art. 1.451 alin. (2) teza întâi C.civ.

Se poate ridica însă problema dacă nu cumva, încă de la data confirmării planului de reorganizare (aprobat de creditor) prin care s-a prevăzut reducerea creanței, ar începe să curgă prescripția împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor pentru partea din creanță scutită de la plata de către debitorul principal supus reorganizării. Altfel spus, dacă creditorul a știut că, în cadrul procedurii de reorganizare, nu își va mai recupera o parte din creanță, care ar fi rațiunea pentru care prescripția aferentă acestei părți din creanță să înceapă să curgă, împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor, abia la momentul închiderii reorganizării? Există o rațiune care justifică aplicarea întocmai a dispozițiilor art. 2.541 alin. (5) C.civ. chiar și în această situație (adică noua prescripție va începe să curgă împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor doar de la momentul închiderii procedurii de reorganizare). Când votează un plan de reorganizare care prevede reducerea creanței sale, este posibil ca creditorul să dorească să susțină afacerea debitorului principal, adică să accepte să primească mai puțin, chiar dacă, în cadrul procedurii de reorganizare sau a falimentului, potrivit estimărilor (valorii patrimoniului debitorului), creditorul ar fi putut să-și recupereze integral creanța sa ca urmare a valorificării bunurilor din averea debitorului principal insolvent. Dar succesul planului de reorganizare nu poate fi o certitudine, cu tot sprijinul pe care creditorul i l-ar arăta debitorului principal insolvent. Astfel, dacă acesta din urmă va eșua în privința realizării planului de reorganizare, se va deschide procedura de faliment. Or, în cadrul falimentului, conform art. 140 alin. (1) teza a II-a și art. 148 din Legea nr. 85/2014, creditorul va participa cu întreaga valoare a creanței sale, nemaiprezentând relevanță faptul că, în cadrul planului de reorganizare, acceptase o reducere a creanței sale. Prin urmare, cât timp este incert dacă planul de reorganizare (care a prevăzut reducerea creanței, acceptată de creditor) va fi îndeplinit cu succes, dar este cert că creditorul ar putea, dacă se ajunge la faliment, să-și recupereze integral creanța în procedura de insolvență, trebuie admis că și prescripția aferentă părții din creanță ce a fost diminuată prin planul de reorganizare va începe să curgă, împotriva codebitorilor solidari/fideiusorilor, numai de la închiderea procedurii de reorganizare, când, într-adevăr, devine cert că creditorul nu mai poate pretinde diferența de creanță decât de la aceștia.

Soluțiile prezentate mai sus se aplică, în mod corespunzător, și dacă prescripția este guvernată de prevederile Decretului nr. 167/1958. Potrivit art. 26 din acest act normativ, dispozițiile Codului civil de la 1864 în materie de prescripție au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a reglementării Decretului menționat, dar numai în măsura în care erau contrare acestuia. Astfel, este cert că au fost abrogate dispozițiile art. 1091 și art.1837 C.civ.1864, potrivit cărora, așa cum am arătat în partea introductivă a acestui studiu, prescripția reprezenta un mod de stingere a obligației, implicit, a dreptului subiectiv civil însuși. Însă, după cum s-a arătat în doctrină[40], nu există nicio rațiune pentru care să se considere că, prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, ar fi fost abrogate (și) acele dispoziții care interesează cercetarea noastră, și anume prevederile art. 1045 sau art. 1873 C.civ.1864. Prin urmare, reluând ideea potrivit căreia, sub imperiul reglementării Decretului nr. 167/1958, trebuie să se recunoască, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b) din această reglementare, efect întreruptiv cererii de înscriere a creanței la masa credală a debitorului principal, urmează să admitem că, prin corelarea acestor dispoziții legale cu cele ale art. 1091 și art.1837 C.civ.1864, efectul întreruptiv de prescripție s-a extins și asupra codebitorilor solidari/fideiusorilor.

O ultimă observație pe care dorim să o mai facem în legătură cu situația codebitorilor solidari/ fideiusorilor este aceea în legătură cu înscrierea acestora la masa credală a debitorului principal supus unei proceduri de insolvență. În mod eronat, se afirmă[41] că ar fi necesar, deși aceștia (încă) nu au plătit creditorului față de care sunt obligați alături de debitorul principal insolvent sau pentru acesta, să se înscrie cu o creanță sub condiție suspensivă la masa credală a debitorului principal, condiția (evenimentul viitor și nesigur ca realizare) constând în faptul că, dacă vor plăti creditorului, se vor putea îndrepta împotriva debitorului principal pentru care au plătit, potrivit regulilor prevăzute de art. 1.456 și urm. C.civ. sau în temeiul altor dispoziții legale. Remarcăm că, de prea multe ori, în aplicarea Legii nr. 85/2014, se vorbește despre înscrierea în tabelul de creanțe a unor creanțe sub condiție suspensivă, fără ca aceste creanțe să fie, cu adevărat, drepturi care izvorăsc din acte juridice civile afectate de modalitatea condiției suspensive[42], conform dispozițiilor art. 1.399 și urm. C.civ. Afară de cazul când legiuitorul a stabilit că o creanță se înscrie la masa credală sub condiție suspensivă, așa cum a făcut-o – e adevărat, în mod criticabil – prin dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014[43], este lipsit de orice temei să se imagineze, să se inventeze condiții suspensive care, în realitate, nu există. În realitate, ținând cont și de prevederile art. 109 din Legea nr. 85/2014, situația raporturilor dintre debitorul principal și codebitorii solidari/terții garanți urmează a fi analizată pe tărâmul subrogației legale, prevăzută în raporturile dintre codebitorii solidari sau în cazul garantului ipotecar sau al fideiusorului, pe temeiul dispozițiilor art. 1.596 lit. c), art. 2.305, art. 1.456 alin. (1) și art. 1.459 C.civ. Aceasta înseamnă că, întrucât subrogația operează doar sub condiția plății și în limitele acesteia, în măsura în care un codebitor, un fideiusor sau un garant plătește creditorul înscris la masa credală, faptul plății este suficient pentru a permite acestuia să ia locul creditorului plătit.

5. Supraviețuirea ipotecii în cazul creanței prescrise

În partea finală a acestui studiu, vom puncta unele aspecte în legătură cu imprescriptibilitatea dreptului de ipotecă, față de faptul că, în practică, încă nu s-a asimilat, în mod corect, această noutate legislativă, iar confuziile pot fi alimentate de o aparentă contradicție între anumite dispoziții legale la care vom face referire ceva mai jos.

Dacă prescripția începuse să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, prescripția este guvernată de prevederile Decretului nr. 167/1958. Potrivit art. 1 alin. 2 din acest act normativ, în aplicarea regulii accesorium sequitur principale, prescripția creanței determina și stingerea dreptului de ipotecă, ca drept real accesoriu constituit pentru garantarea dreptului de creanță. Prescripția creanței reprezenta un temei de stingere, pe cale accesorie[44], a dreptului de ipotecă, potrivit art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ.1864.

Însă, așa cum am menționat deja, chiar dacă actul principal din care izvorăște creanța, precum și actul accesoriu de constituire a ipotecii au fost încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, este posibil ca prescripția să fie guvernată de noul Cod civil, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Între soluțiile legislative novatoare ale Codului civil din 2009, se înscrie și cea prevăzută de art. 2.504, care, la alin. (1), prevede că “[p]rescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condițiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri”, iar la alin. (2), stabilește că „[d]ispozițiile alin. (1) nu se aplică prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și a altor accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat”. Acest text de lege instituie o excepție de la regula (aplicabilă sub imperiul reglementării anterioare) conform cărei accesoriul (ipoteca) urmează soarta principalului (dreptului de creanță). Dispozițiile legale menționate instituie, așadar, posibilitatea creditorului garantat de a urmări bunurile mobile sau imobile ipotecate în favoarea sa, chiar dacă creanța s-a prescris, însă doar în limitele prevăzute de lege, adică doar în limita sumei obținute din valorificarea bunului ipotecat, iar dacă suma care se va obține din vânzarea bunului ar putea acoperi atât capitalul, cât și accesoriile creanței garantat, cea de-a doua limită presupune că creditorul va putea pretinde doar capitalul nerestituit, iar nu și accesoriile creanței garantate neachitate[45].

Este posibil ca, împotriva terțului garant ipotecar al unui debitor care a fost supus unei proceduri de insolvență, creditorul să nu fi declanșat executarea silită nici în perioada în care debitorul se afla în insolvență, dar nici ulterior închiderii procedurii de insolvență, moment de la care, după cum am arătat mai sus, va curge, potrivit art. 2.541 alin. (5) C.civ., noua prescripție a creanței nerecuperate în insolvență. Astfel, este posibil ca, în beneficiul terțului garant ipotecar, să se prescrie creanța, fără însă a se stinge, potrivit art. 2.504 alin. (1) C.civ., dreptul la acțiunea ipotecară. Așadar, creditorului garantat îi mai rămâne posibilitatea urmăririi bunului ipotecat, în condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale.

Caracterul executoriu al contractului de ipotecă a fost recunoscut prin dispozițiile art. 2.431 C.civ. (desigur, în privința contractelor de ipotecă încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2011)[46], dar, în ceea ce privește domeniul bancar, puterea executorie a contractelor de credit și a celor prin care s-au acordat/constituit garanții personale sau reale era deja recunoscută, în cadrul legislației speciale – art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Odată stabilit faptul că creditorul ipotecar poate executa silit bunul ipotecat, chiar dacă creanța s-a prescris, trebuie identificat termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Din acest punct de vedere, trebuie să se recurgă, suplimentar (adică după ce s-a verificat că prescripția este guvernată de dispozițiile noului Cod civil), la un al doilea criteriu privind aplicarea în timp a legii, si anume identificarea Codului de procedură civilă în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că, întrucât noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă nu au intrat în vigoare la aceeași dată, este posibil ca prescripția dreptului de a obține executarea silită (doar) în temeiul contractului de ipotecă să fie supusă reglementărilor din: (i)noul Cod civil și Codul de procedură civilă de la 1865, în măsura în care prescripția a început să curgă după 1 octombrie 2011, dar până la data de 15 februarie 2013, sau (ii) noul Cod civil și noul Cod de procedură civilă, dacă prescripția a început să curgă după 15 februarie 2013.

Distincția poate fi importantă, în funcție de modul în care sunt înțelese prevederile legale din vechiul Cod de procedură civilă care reglementau termenul de prescripție aplicabil în materia drepturilor reale. Astfel, dacă ne aflăm în ipoteza menționată la pct. (i), vor fi aplicabile dispozițiile art. 405 alin. (1) CPC 1865, potrivit cărora, “[d]reptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani , dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani”. Dreptul de ipotecă este un drept real (accesoriu), așa încât se pune problema dacă se aplică termenul de 10 ani. Atunci când legiuitorul s-a referit la titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare, în doctrină[47] s-a apreciat că nu poate fi vorba decât de hotărâri judecătorești obținute în urma promovării unor acțiuni prin care s-au valorificat drepturi reale imobiliare (drepturile reale principale). Cum dreptul de ipotecă este constatat printr-un titlu executoriu nejurisdicțional, rezultă că, în această interpretare, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită (începută după 1 octombrie 2011, dar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865) în temeiul unui contract de ipotecă este termenul general de prescripție de 3 ani. Totuși, în practică, chestiunea termenului de prescripție aplicabil dreptului real de ipotecă a primit și rezolvarea, dându-se o interpretare mai largă dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza a II-a CPC 1865, în sensul că s-ar aplica termenul de 10 ani.

În noul Cod de procedură civilă, a căruia aplicare interesează în ipoteza descrisă la pct. (ii), potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din acest act normativ, se prevede că “[î]n cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani”. Într-adevăr, nu s-ar putea ignora faptul că redactarea acestui text de lege este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noțiunea de titluri emise în materia drepturilor reale este, evident, mai largă decât cea a titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare. În mod cert, sub imperiul noului Cod de procedură civilă (care reglementează prescripțiile ce au început să curgă după 15 februarie 2013), termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă este de 10 ani.

În măsura în care se acceptă, în cazul prescripțiilor guvernate de noul Cod civil și de vechiul Cod de procedură civilă, interpretarea potrivit căreia dreptul de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se prescrie în 10 ani, ar însemna că, la data elaborării acestui studiu (luna mai a anului 2020), nu s-a prescris încă niciun drept de a obține executarea silită a unei ipoteci, în ipoteza supraviețuirii ipotecii, deși creanța este prescrisă. Într-adevăr, dacă prescripția a început să curgă după 1 octombrie 2011, termenul de 10 ani se va împlini în 2021. Dacă însă se consideră că, în ipoteza acestor prescripții, termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită în baza ipotecii este de 3 ani, la fel ca și în cazul drepturilor de creanță (acest termen putând fi împlinit în prezent[48]), atunci se ridică problema de a ști dacă, prin prescripție, creditorul ipotecar a pierdut dreptul real de ipotecă.

Spre deosebire de dreptul la acțiunea condamnatorie (dreptul de a obține condamnarea pârâtului), care poate fi și imprescriptibil [exemplul clasic fiind acțiunea în revendicare – art. 563 alin. (2) C.civ.], dreptul la acțiunea executorie (dreptul de a obține executarea silită) este întotdeauna prescriptibil, în termenul de 3 ani sau de 10 ani (sau, potrivit unor norme speciale sau în temeiul convenției părților[49], un alt termen).

În cazul titlurilor executorii jurisdicționale (hotărârile judecătorești și cele arbitrale), este cunoscut faptul că, dacă intervine prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul hotărârii judecătorești (arbitrale), titularul dreptului subiectiv civil are posibilitatea, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului nu s-a prescris încă sau este imprescriptibil, să obțină un nou titlu jurisdictional, în cadrul unui nou proces de fond – art. 2.539 alin. (3) C.civ. și art. 707 alin. (2) teza a II-a CPC.

Există oare însă posibilitatea ca, în cazul contractului de ipotecă, titlu executoriu nejurisdicțional, creditorul ipotecar să se prevaleze de existența unui drept la acțiunea condamnatorie, după intervenirea prescripției dreptului de a obține executarea silită, când, potrivit art. 707 alin. (2) teza întâi CPC, se pierde puterea executorie a titlului (contractului de ipotecă) ce nu a fost pus în executare silită?

Dispozițiile art. 2.504 alin. (1) C.civ. se referă la posibilitatea de a urmări oricând[50] bunul ipotecat, sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită. Într-adevăr, legiuitorul a recunoscut, chiar prin acest text de lege, posibilitatea creditorului garantat de a introduce, ulterior prescrierii dreptului de a obține executarea silită în temeiul ipotecii (când contractul de ipotecă și-a pierdut puterea executorie), acțiunea ipotecară condamnatorie pentru a obține o hotărâre judecătorească care să recunoască existența dreptului de ipotecă[51]. Dar pentru a nu mai exista îndoieli asupra imprescriptibilității dreptului la acțiunea ipotecară, prin Legea nr. 138/2014 care a modificat și textul art. 74 din Legea nr. 76/2012, s-a prevăzut în mod expres această soluție[52].

Față de cele prezentate mai sus, se observă că situația unui drept de ipotecă – drept real accesoriu imprescriptibil – ce își are izvorul într-un contract de ipotecă, titlu executoriu nejurisdicțional, este inversă față de cea a unui drept real de proprietate – drept real principal imprescriptibil. Astfel, în vreme ce valorificarea dreptului de proprietate presupune, mai întâi, formularea acțiunii în revendicare, adică acțiunea condamnatorie și, ulterior obținerii hotărârii judecătorești, posibilitatea punerii acesteia în executare, adică acțiunea executorie, în cazul valorificării unui drept de ipotecă, va exista, pentru început, acțiunea executorie (punerea în executare silită a contractului de ipotecă) și, în cazul în care contractul de ipotecă și-a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripției dreptului de a obține executarea silită, posibilitatea creditorului garanta de a formula acțiunea ipotecară condamnatorie.

Există o miză importantă pentru creditorul ipotecar ca, dacă a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul ipotecii (deci și această prescripție, iar nu doar prescripția creanței), instanța de executare, învestită cu soluționarea unei contestații la executare de către garantul ipotecar care a solicitat anularea executării, să stabilească, în considerentele încheierii de anulare a executării, că a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea silită a ipotecii [în termenul de 3 ani, dacă se împărtășește această opinie în legătură cu dispozițiile art. 405 alin. (1) teza a II-a CPC 1865], iar nu, pur și simplu, că a intervenit prescripția creanței. Într-adevăr, dacă, în motivarea hotărârii judecătorești, nu se identifică în mod riguros reglementarea aplicabilă prescripției (adică noul Cod civil și vechiul Cod de procedură civilă), confundându-se chestiunea nașterii raportului juridic de drept material, adică încheierea contractului de ipotecă sub imperiul vechiului Cod civil (care, prin dispozițiile art. 1800 pct. 4, ridică dificultăți de interpretare) ), pe de o parte, cu aspectul privind reglementarea aplicabilă prescripției extinctive, care se stabiliește în funcție de data la care prescripția a început să curgă (adică după 1 octombrie 2011), pe de altă parte, există pericolul major ca, din inerție, să se aplice în continuare și Decretul nr. 167/1958, pentru simplul motiv că, anterior datei de 1 octombrie 2011, când s-a încheiat contractul de ipotecă, în vigoare erau Codul civil de la 1864 și Decretul nr. 167/1958.

Iată de ce, față de faptul că, potrivit art. 430 alin. (2) CPC, autoritatea de lucru judecat privește nu doar dispozitivul (care, într-adevăr, va fi în sensul anulării executării pe motivul operării prescripției), ci și considerentele pe care acesta se sprijină, este importat ca instanța de executare să arate, în motivare, că, deși s-a prescris creanța, motivul anulării executării îl constituie nu împlinirea acestei prescripții, ci faptul că a operat (și) prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă, creditorul fiind obligat să se adreseze cu o cerere în justiție, în temeiul art. 2.504 alin. (1) C.civ. corelat cu art. 74 din Legea nr. 76/2012, pentru a obține recunoașterea dreptului de ipotecă printr-un nou titlu executoriu, respectiv hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii ipotecare.

Încheiem acest studiu cu analiza unui aspect care, în practică, generează dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale aparent contrare, prevăzute în cele două acte normative care s-au succedat, respectiv Codul civil de la 1864 și Codul civil actual.

Potrivit dispozițiilor art. 1800 pct. 4 C.civ.1864, ipoteca se stinge prin prescripție. Având în vedere aceste dispoziții din vechiul Cod civil care, pe temeiul art. 3 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, rămâne aplicabil actelor încheiate sub imperiul său, se ridică întrebarea dacă nu cumva există o necorelare între, pe de o parte, dispozițiile din Codul civil anterior care prevăd stingerea ipotecii prin prescripție și, pe de altă parte, dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care, dacă stabilesc posibilitatea ca prescripția să fie guvernată de noul Cod civil (în măsura în care a început să curgă după 1 octombrie 2011), chiar dacă data încheierii actului de creanță/ipotecă este anterior acestei date, înseamnă că recunosc, în aplicarea dispozițiilor art. 2.504 C.civ., că prescripția creanței nu mai determină stingerea ipotecii.

Așa cum vom arăta în continuare, există doar o aparentă necorelare între dispozițiile anterior menționate, deci nu suntem în situația unor norme juridice contradictorii. De fapt, intră, din nou, în discuție chestiunea aplicării corecte în timp a legii, cu observarea atentă a istoricului reglementărilor și a identificării și delimitării instituțiilor juridice ce nu trebuie să se confunde în problema analizată.

În primul rând, trebuie spus că art. 1800 pct. 4 C.civ.1864 se referă nu doar la prescripția extinctivă (în alin. 1 al pct. 4 al art. 1800), ci și la prescripția achizitivă sau uzucapiune (în art. 1800 pct. 4 alin. 2).

La epoca adoptării Codului civil de la 1864, așa cum am arătat în partea introductivă a acestui studiu, prescripția extinctivă (liberatorie) era un mod de stingere a obligațiilor (conform art. 1091 C.civ.1864). Prin urmare, nici nu ar fi fost necesar ca vechiul Cod civil să se refere, distinct, la stingerea ipotecii prin prescripția extinctivă a creanței, pentru că, dacă prescripția liberatorie stingea însuși dreptul de creanță, înseamnă că temeiul de stingere a ipotecii prevăzut de dispozițiile art. 1800 pct. 1 acoperea și ipoteza stingerii obligației (garantate) prin prescripție, ca prin oricare alt mod de stingere a obligațiilor (plată, remitere de datorie etc.). Așadar, cum s-a spus, art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ. 1864 repetă dispozițiile art. 1800 pct. 1 C.civ.

Înainte de a face observațiile necesare pe marginea dispozițiilor art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ.1864, trebuie menționat că, odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, când s-a prevăzut că prescripția extinctivă stinge numai dreptul la acțiune, iar nu dreptul subiectiv însuși, dispozițiile art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ. 1864 au căpătat un sens diferit, adică nu s-a mai putut spune că sunt o reluare a dispozițiilor art. 1800 pct. 1 C.civ.1864, ci, mai degrabă, că trebuie înțelese prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Dar ceea ce este de reținut în legătură cu stingerea ipotecii prin prescripția extinctivă (atât sub imperiul Codului civil de la 1864 ca reglementare aplicabilă prescripției, cât și ulterior adoptării Decretului nr. 167/1958) este faptul că acesta a fost un caz de stingere a ipotecii pe caleaccesorie[53].

Dispozițiile art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ. se referă însă la un caz de stingere a ipotecii pe cale principală[54] constând în faptul că, întrucât imobilul ipotecat a ajuns în mâinile unui terț posesor (cu sau fără titlu) care invocă dobândirea proprietății asupra acestuia ca efect al prescripției extinctive (uzucapiunii), nu i se mai poate opune ipoteca constituită de către proprietarul care a pierdut posesia bunului.

Din cele arătate mai sus, reiese cu claritate că, atunci când urmează a fi interpretate în vederea unei aplicări corecte, dispozițiile art. 1800 pct. 4 C.civ. 1864 trebuie înțelese în sensul că ele privesc doar situația unei prescripții extinctive care a fost reglementată de vechiul Cod civil sau de Decretul nr. 167/1958, respectiv al unei uzucapiuni guvernate de Codul civil de la 1864[55]. Cu alte cuvinte, chiar dacă sunt situate în textul art. 1800 C.civ. 1864 care se referă la stingerea ipotecilor, dispozițiile referitoare la stingerea ipotecii prin prescripție (extinctivă sau achizitivă) sunt, în realitate, dispoziții care aparțin instituției juridice a prescripției extinctive sau, după caz, celei achizitive, adică dispozițiile art. 1800 pct. 4 C.civ. 1864 reglementează efecte ale prescripției extinctive sau ale uzucapiunii asupra unei ipoteci. Or, dacă, față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a decis ca, în cazul unei prescripții care a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011, aceasta să fie guvernată de noul Cod civil – chiar dacă dreptul de creanță și dreptul de ipotecă s-au născut anterior intrării în vigoare a acestuia –, nu mai poate fi vorba de o prescripție extinctivă care să aibă ca efect stingerea ipotecii, câtă vreme legea a decis, prin dispozițiile art. 2.504 C.civ., că ipoteca nu se mai stinge odată cu prescrierea creanței. Prin urmare, prescripția extinctivă fiind guvernată de noul Cod civil, iar nu de Decretul nr. 167/1958, nu mai există premisa aplicării dispozițiilor art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ. 1864, chiar dacă dreptul de ipotecă s-a născut în temeiul unui contract de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil[56].


* Insolvența persoanei fizice este reglementată, în prezent, prin Legea nr. 151/2015. Chestiunile pe care le vom analiza în acest studiu se pot ridica și în cazul deschiderii procedurii insolvenței unei persoane fizice, dar în rezolvarea problemelor pe care le-ar genera această procedură va trebui să se țină cont de specificul reglementării speciale.
[1] Pentru o analiză exhaustivă a acestei instituții juridice, a se vedea Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
[2] A se vedea Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul XI, Prescripția, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1915, p. 41 și urm. (reeditare anastatică a Ed. Universul Juridic, în colecția Cultura Juridică).
[3] A se vedea Eleonora Roman, în Traian Ionașcu et alii, Tratat de drept civil, Volumul I, Partea generală, Editura Academiei RSR, București, 1967, p. 435 și urm.
[4] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Vol. II, reeditat în colecția Restitutio, Ed. All Beck, București, 2002, p. 404.
[5] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 769 – 771 și p. 773 – 777.
[6] Ibidem, p. 768.
[7] Făcând referire la scadența obligației ca moment al începutului curgerii prescripției, desigur, ne referim la ipoteza obligațiilor contractuale, pentru că, raportat la tema cercetării noastre, acestea reprezintă, ca regulă, majoritatea covârșitoare a obligațiilor al căror debitor este societatea împotriva căreia se deschide o procedură de insolvență. Dacă este vorba despre obligații extracontractuale, bineînțeles că momentul de la care prescripția începe să curgă va trebui să se determine în funcție de izvorul fiecărei obligații. Spre exemplu, dacă este vorba despre răspunderea civilă delictuală, devin aplicabile dispozițiile art. 2.528 alin. (1) C.civ., deci, în acest caz, scadența obligației de reparare a prejudiciului – care, potrivit art. 1.381 alin. (2) și art. 1.523 alin. (2) lit. e) C.civ., se situează chiar la momentul săvârșirii faptei ilicite – nu mai reprezintă, întotdeauna, momentul la care prescripția începe să curgă.
[8] A se vedea și Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 28
[9] Cu privire la caracterul executoriu al contractului de credit fără a fi necesară, după modificarea art. 641 CPC prin Legea nr. 17/2017, înregistrarea acestuia într-un registru public, a se vedea aici.
[10] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 752 – 754.
[11] În cazul în care creanța își are izvorul într-un fapt juridic stricto sensu sau într-un act juridic civil constatat printr-un înscris care nu se bucură de executorialitate, dacă legea aplicabilă prescripției dreptului la acțiunea condamnatorie este Decretul nr. 167/1958, atunci, chiar dacă hotărârea judecătorească va fi pronunțată ulterior datei de 1 octombrie 2011 [și chiar dacă procesul a fost declanșat după 15 februarie 2013, adică sub imperiul noului Cod de procedură civilă, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012], dispozițiile Decretului nr. 167/1958 continuă să guverneze și prescripția dreptului de a obține executarea silită în temeiul hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză. Într-adevăr, potrivit art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, reglementând cazul de întrerupere a prescripției (dreptului material la acțiune) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, legiuitorul a stabilit, totodată, și momentul de la curge noua prescripție (a dreptului de a obține executarea silită), deci, chiar dacă momentul de la care va curge această prescripție (a executării silite) se va situa la o dată la care, între timp, a devenit aplicabilă o nouă reglementare (noul Cod civil și, posibil, chiar și noul Cod de procedură civilă), această din urmă reglementare nu va fi aplicabilă și, ca atare, nu va determina regimul prescripției extinctive în situația respectivă. Nu ar fi corect ca, în cazul în care executarea silită a fost declanșată după 15 februarie 2013, prescripția să se analizeze prin raportare la dispozițiile art. 706 și urm. CPC, deși prescripția dreptului de a obține executarea silită a început să curgă anterior datei de 15 februarie 2013 și, mai exact, este posibil să fi început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011. Consecința acestei greșite aplicări în timp a legii va fi aceea că ar urma să se considere, în temeiul art. 707 alin. (1) CPC, că prescripția poate fi opusă (desigur, pe calea contestației la executare) numai de către debitorul urmărit, deși prescripția fiind, în realitate, guvernată de prevederile Decretului nr. 167/1958, și instanța de executare o poate invoca, pe temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, din oficiu, ca motiv de nulitate absolută, chiar dacă contestatorul debitor urmărit nu o invocase prin contestație. Dar ar fi greșit – în ipoteza în care titlul executoriu este un înscris nejurisdicțional (deci nu a existat un proces de fond în care să se fi discutat chestiunea prescripției) – și dacă s-ar aplica, confundându-se legea în vigoare la data nașterii actului/faptului juridic cu legea aplicabilă prescripției, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 în loc să se aplice dispozițiile noului Cod civil în materie de prescripție (conform art. 201 din Legea nr. 71/2011), pentru că, în acest caz, instanța de executare nu ar mai putea să invoce, din oficiu, prescripția în cadrul contestației la executare formulate de debitor împotriva executării (încheierii de încuviințare a executării), dacă debitorul urmărit însuși nu a invocat prescripția prin contestație (în cadrul contestației la executare, prescripția se invocă ca motiv de contestație, iar nu ca excepție, conform art. 2.513 C.civ., pentru că mijlocul procesual prin care debitorul urmărit poate obține anularea unui act de executare/executării înseși este contestația la executare). Și instanța supremă, fiind învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii în legătură cu aplicarea în timp a legii referitoare la prescripție (a prescripției dreptului de a obține condamnarea pârâtului), s-a pronunțat în acest sens prin Decizia nr. 1/2014 (M.Of. nr. 283 din 17 aprilie 2014). În privința faptului că instanța de executare poate invoca, din oficiu, nulitatea absolută a executării (așa cum se întâmplă și în cazul în care prescripția dreptului de obține executarea silită, care este guvernată de Decretul nr. 167/1958, se împlinise la data începerii executării), a se vedea și Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 1279 și p/1256. În legătură cu faptul că, atunci când creanța se naște dintr-un fapt juridic stricto sensu sau act juridic constatat printr-un înscris care nu are putere executorie, dreptul de a obține executarea silită se naște odată cu dreptul de a obține condamnarea pârâtului (deci înainte sau după 1 octombrie 2011, în funcție de data scadenței obligației, adică sub imperiul abrogatului Decret nr. 167/1958 sau, după caz, al noului Cod civil) și numai exercițiul dreptului de a obține executarea silită este amânat până la obținerea unei hotărâri judecătorești, a se vedea Marian Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în RRDP nr. 2/2015, p. 117 – 192.
[12] Prin urmare, dacă administratorul judiciar va decide să mențină (iar nu să denunțe, în condițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014, așa cum și-a dorit locatorul căruia nu i se achitaseră chiriile scadente și care, deci, nu mai dorea să asigure locatarului folosința bunului) un contract de locațiune în care societatea insolventă este locatar, înscrierea la masa credală cu valoarea chiriilor neachitate poate fi limitată, prin invocarea prescripției de către administratorul judiciar [art. 106 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], doar la nivelul chiriilor care nu erau prescrise la data formulării cererii de admitere a creanței la masa credală. Iar dacă, în condițiile în care folosirea acelui spațiu se încadrează în activitatea curentă a locatarului insolvent, se va efectua plata chiriilor restante neprescrise, conform art. 87 din Legea nr. 85/2014, locatorul nu va mai putea solicita, în temeiul art. 123 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, rezilierea contractului de locațiune pentru neplata chiriilor prescrise.
[13] Cu privire la delimitarea operațiunii juridice de furnizare de cea de vânzare, a se vedea și Andreea-Teodora Stănescu, Drept comercial. Contracte profesionale, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 73 -74.
[14] A se vedea și Francisc Deak, Lucian Mihai, Romeo Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. I (Vânzarea și Schimbul), ediția a V-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 251 – 252.
[15] Dacă societatea care intră în insolvență este cumpărător într-un contract de vânzare cu rezerva proprietății, vor trebui avute în vedere normele speciale prevăzute de art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.
[16] În practica instanței supreme, natura contractului de credit de contract cu executare dintr-odată a fost subliniată încă sub imperiul reglementării Codului civil de la 1864 (a se vedea Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014 a Secției a II-a civilă a ÎCCJ, disponibilă aici).
[17] A se vedea și Francisc Deak, Lucian Mihai, Romeo Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. III (Depozitul, Împrumutul de folosință, Împrumutul de consumație, Tranzacția, Donația), ediția a V-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 135 – 136 În sensul că trebuie să se facă distincție între două obligații esențiale: restiuirea capitalului care este o obligație cu executare dintr-o dată și plata dobânzii remuneratorii care presupune prestații succesive, pentru că dobânda este ”prețul timpului, a se vedea Radu Rizoiu, Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condițiile (constituționale ale) dării în plată, disponibil aici.
[18] A se vedea și Gheorghe Piperea, Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 512 și urm.
[19] În cazul neformulării cererii de intervenție în executare silită în termenul prevăzut de art. 691 alin. (2) CPC și nedepunerii titlurilor, după exigențele dispozițiilor art. 869 – 870 CPC, creditorul garantat (care, desigur, a fost înștiințat, potrivit legii, de către executorul judecătoresc cu privire la faptul că un alt creditor al debitorului comun urmărește bunul ipotecat în favoarea sa) poate pierde dreptul său de ipotecă, având în vedere că, în urma adjudecării/intabulării adjudecatarului ca proprietar, ipoteca se stinge – art. 775 și art. 857 alin. (3) CPC. Așadar, în cazul executării silite declanșate de un alt creditor, creditorul ipotecar (neurmăritor), care nu și-a valorificat, conform legii, dreptul de ipotecă în cadrul acestei urmăriri silite și pe care, astfel, l-a pierdut, va mai putea declanșa executarea împotriva debitorului său/îl va putea acționa în justiție, în cadrul termenului de prescripție, doar ca un simplu creditor chirografar.
[20] A se vedea Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Art. 1 – 203, Coord. Ghe. Piperea, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 491 – 493 și Nicoleta Țăndăreanu, Codul insolvenței comentat, Vol. I – art. 1 – 182, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 311 – 312.
[21] Era firesc ca aceasta să fie norma tranzitorie, pentru că Legea nr. 85/2014 a fost adoptată după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă care prevede, la art. 25 alin. (1), că procesele începute sub imperiul vechii legii continuă să fie guvernate de aceasta.
[22] Prin definiție, nu se pune problema aplicării dispozițiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C.civ., câtă vreme societatea, fiind și rămânând, potrivit unei hotărâri definitive, supusă insolvenței, nu mai poate fi obligată față de creditor decât în cadrul specific al insolvenței.
[23] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 859 – 860.
[24] În cazul executării silite, suspendarea prescripției dreptului de a obține executarea silită conform art. 79 din Legea nr. 85/2014 se dovedește a fi utilă chiar și în ipoteza în care executarea era pe rol la data deschiderii procedurii insolvenței. Într-adevăr, spre deosebire de întreruperea prescripției dreptului la acțiunea condamnatorie prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, când, în mod logic, nu mai poate fi vorba de curgerea unei noi prescripții de același fel pe întreg parcursul soluționării litigiului de fond, până la obținerea unei hotărâri definitive de admitere a acțiunii [conform art. 2.541 alin. (4) C.civ.], în cazul întreruperii prescripției dreptului de a obține executarea silită prin depunerea unei cereri de executare, această prescripție va continua să curgă chiar în cursul executării silite, față de dispozițiile art. 709 alin. (1) pct. 4 CPC (dacă prescripția este întreruptă prin îndeplinirea unui act de executare, înseamnă că, după fiecare act de executare săvârșit, începe să curgă o nouă prescripție). Aceste dispoziții legale potrivit cărora prescripția continuă să curgă chiar în timp executării ar putea să pară surprinzătoare. Însă, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, chiar dacă executorul judecătoresc trebuie să manifeste un rol activ în îndeplinirea atribuțiilor sale (art. 627 CPC), este posibil ca, de la un anumit moment, acesta să nu mai săvârșească acte de executare. În acest caz, revine creditorului (cel cu adevărat interesat de efectuarea executării) sarcina de solicita executorului îndeplinirea unui act de executare, urmând ca, dacă acesta refuză să-l îndeplinească, să formuleze contestație la executare împotriva refuzului executorului judecătoresc [art. 712 alin. (1) teza a II-a CPC]. Așadar, este firesc ca, dacă nici executorul nu își mai îndeplinește atribuțiile și nici creditorul nu mai persistă în realizarea dreptului său, să intervină prescripția chiar în cursul executării.
[25] Cu privire la constituționalitatea suspendării de drept (prevăzută în prezent de art. 75 din Legea nr. 85/2014) , a se vedea și jurisprudența Curții Constituționale: Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, sau Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013, Decizia Curții Constituționale nr. 36/30.01.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/22.05.2018. Curtea a arătat că: ”18. (…) această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislația în materia insolvenței, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. În aceste condiții, existența unor acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 842 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012)”.
[26] Nu este exclus ca, odată ce s-a reluat cursul prescripției prin încetarea cauzei de suspendare prevăzută de art. 79 din Legea nr. 85/2014, să intervină un alt caz de suspendare a prescripției. Spre exemplu, în contextul instituirii stării de urgență pe teritoriul României, prin dispozițiile art. 41 din Decretul prezidențial nr. 195/2020, respectiv art. 62 din Decretul prezidențial nr. 240/2020, s-a stabilit că prescripțiile se suspendă pe toată perioada stării de urgență. Astfel, este posibil ca, dacă la data de 16 martie 2020 creditorul se afla în perioada de depunere a cererii de admitere a creanței sale la masa credală, acesta să se prevaleze de suspendarea prescripției timp de 2 luni (durata stării de urgență), pentru ca, în final, termenul său de prescripție să fie calculat scăzându-se atât perioada în care prescripția a fost suspendată pe temeiul deschiderii insolvenței (până la comunicarea notificării privind deschiderea procedurii), cât și perioada în care prescripția a fost suspendată în contextul instituirii stării de urgență. Chiar dacă, în perioada stării de urgență, era posibilă efectuarea actului întreruptiv de prescripție, adică transmiterea declarației de creanță prin mijloace electronice, conform art. 199 alin. (1) CPC, suspendarea prescripției prevăzută de dispozițiile decretelor prezidențiale menționate operează. Într-adevăr, formularea unei cereri cu caracter juridic (cum este și declarația de creanță) poate presupune că titularul cererii este interesat să consulte un profesionist al dreptului și, oricum, trebuie să îi fie recunoscută oricărei persoane posibilitatea de a apela la serviciile unui avocat în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Or, dacă starea de urgență determinată de pandemia de COVID-19 a condus la adoptarea mai multor măsuri și recomandările au fost în sensul de a limita contactele sociale, înseamnă că este posibil ca și creditorii care urmau să formuleze cereri de admitere a creanțelor în insolvență să se fi aflat în imposibilitate de a mai lua legătura cu un avocat care să poată studia actele, analiza faptele etc., deci există o rațiune suficientă pentru a se admite că suspendarea prescripțiilor prevăzută în actele normative amintite este de aplicabilitate generală.
[27] Dispozițiile art. 2.539 C.civ. ar putea fi aplicate, de exemplu, în ipoteza în care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenței a fost desființată/revocată.
[28] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 884.
[29] În acest sens, a se vedea și Decizia nr. 60/2017 (publicată în M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017) pronunțată de ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
[30] A se vedea și Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 387.
[31] Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 acțiunile prin care s-ar valorifica drepturi reale principale împotriva societății intrate în insolvență. Spre exemplu, atunci când societatea insolventă este subdobânditor într-un act juridic cu titlu oneros, înstrăinătorul din actul juridic primar lovit de nulitate poate formula, chiar după deschiderea procedurii insolvenței societății subdobânditoare, acțiunea în rectificare prevăzută de art. 909 C.civ.
[32] Desigur, ne referim la lucrările pe marginea legislației insolvenței citate în acest articol.
[33] Situația nu este identică cu cea a tardivității cererii de intervenție în executare silită, adică a acelei cereri care nu a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 691 alin. (1) CPC, când este indiscutabil că intervine, în condițiile art. 696 CPC, o decădere de drept procesual, și anume decăderea creditorului (negarantat) din dreptul de a participa la distribuiri în ordinea firească stabilită de art. 865 CPC.
[34] A se vedea, cu privire la efectele decăderii de drept procesual, și Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 389 – 390.
[35] În cazul în care debitoarea a fost radiată în urma închiderii procedurii falimentului, prin ipoteză, nu se mai poate pune problema ca creditorul să aibă posibilitatea de a se îndrepta împotriva debitoarei.
[36] A se vedea: Vasile Bozeșan, în Evelina Oprina, Vasile Bozeșan (coordonatori), Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, Volumul 1, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 128 și urm.; Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Art. 1 – 203, Coord. Ghe. Piperea, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 493 – 494.
[37] A se vedea, în același sens, Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Art. 1 – 203, Coord. Ghe. Piperea, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 494.
[38] În privința terțului care a dobândit un bun asupra căruia debitorul a constituit un drept de ipotecă (deci nu în privința terțului garant), se prevede un beneficiu de discuțiune în urmărirea silită, în condițiile art. 817 alin. (2) CPC.
[39] S-a criticat (a se vedea Gheorghe Piperea, Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 649) opțiunea legiuitorului de a institui, atunci când este vorba de codebitorii/fideiusorii debitorului principal supus unei proceduri de insolvență, excepțiile de la regula accesorium sequitur principale, între care și cea prevăzută de dispozițiile art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Considerăm că această critică este doar aparent justificată. În realitate, atunci când acordă/constituie o garanție personală/reală, garantul ipotecar sau, după caz, fideiusorul cunoaște că, dacă debitorul pentru care s-a angajat patrimonial va fi supus unei proceduri de insolvență, este posibil ca subrogarea sa în drepturile creditorului să fie limitată prin aplicarea prevederilor art. 140 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Așa cum s-a arătat în doctrină (a se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 333 – 335), potrivit unui criteriu de clasificare a actelor juridice, acestea se împart în acte creatoare de drepturi sau situații juridice noi și acte care nu creează astfel de valori, elemente juridice noi, ci au ca obiect drepturi sau situații preexistente. În acestă din urmă categorie, se înscrie și actul extinctiv de drepturi, care poate avea natura actului abdicativ, așa cum este remiterea de datorie (act bilateral) sau actul unilateral al renunțării la un drept. În realitate, tocmai pentru că aceste acte privesc drepturi sau situații juridice preexistente, ele nu sunt mai mult decât manifestări de voință care, uneori, sunt necesare pentru a se putea interveni asupra efectelor unui act juridic creator de drepturi. Or, dacă un act abdicativ de drepturi este în strânsă legătură cu efectele unui act creator de drepturi, înseamnă că, atunci când a consimțit la nașterea actului creator de drepturi (contractul de fideiusiune sau ipotecă), garantul ipotecar/fideiusorul este prezumat (nemo censetur ignorare legem) a fi avut în vedere și legea care reglementează stingerea obligațiilor, astfel cum aceasta era în vigoare la momentul constituirii/acordării garanției.
[40] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 242.
[41] A se vedea Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Art. 1 – 203, Coord. Ghe. Piperea, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 463.
[42] Desigur, este posibil ca chiar legea, iar nu doar părțile să prevadă că un anumit act juridic civil este afectat de o condiție suspensivă. Spre exemplu, este vorba despre o vânzare afectată de condiția suspensivă cea la care se referă dispozițiile art. 1.731 C.civ. În legătură cu condiția, ca modalitate a actului juridic civil, a se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 462 și urm.
[43] Creanța persoanei vătămate prin infracțiune nu este o creanță sub condiție suspensivă. Dacă există, într-adevăr, un prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci acea creanță există încă de la data săvârșirii faptei penale sau, în anumite situații, pe măsura agravării consecințelor comiterii acestei fapte. În aceste situații, riguros este să se vorbească, în planul dreptului civil, despre o creanță care este certă, dar care nu este lichidă până la momentul când se va soluționa acțiunea civilă în cadrul procesului penal, când instanța va determina întinderea prejudiciului. Am considerat că nu este cazul să ne referim, în cuprinsul acestui articol, la situația acestor creanțe, pentru că ar necesita o analiza distinctă, având în vedere inepuizabila temă a concursului dintre dreptul penal și insolvență, care a determinat și formularea unor excepții de neconstituționalitate în privința anumitor dispoziții din Legea nr. 85/2014 (sau legea anterioară) și care a fost și continuă să fie obiect și al sesizărilor ÎCCJ pentru pronunțarea unor hotărâri (RIL sau HP) pentru interpretarea și aplicarea unitară a legii.
[44] Vom prezenta, detaliat, această chestiune în ultima parte a acestui studiu.
[45] Analizând situația supraviețuirii ipotecii în cazul creanței prescrise, am ales, doar în scop didactic, să ne referim în cele ce urmează la ipoteza în care ipoteca a fost constituită de către un terț, iar nu de către societatea insolventă ca debitor principal. Desigur, este posibil ca problema supraviețuirii dreptului de ipotecă în situația prescrierii creanței să prezinte interes și dacă garanția reală a fost constituită de către debitorul principal. Astfel, dacă, atunci când se deschide insolvența împotriva debitorului principal, creanța era deja prescrisă, administratorul judiciar va trebui să înscrie creditorul ipotecar în categoria creanțelor beneficiare a unei cauze de preferință (ponderea drepturilor acestui creditor în procedură rezultând în urma evaluării bunului afectat garanției), iar nu să respingă, pe temeiul art. 106 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cererea creditorului de admitere a creanței sale împotriva averii debitoarei (constituitoare a ipotecii), pe motiv că creanța este prescrisă. Însă, având în vedere limitările stabilite de dispozițiile art. 2.504 C.civ., creditorul garantat, a cărui creanță este prescrisă, nu va putea pretinde înscrierea sa în tabelul de creanțe decât în limita capitalului nerestituit, iar nu și cu valoarea accesoriilor, chiar dacă, potrivit valorii de evaluare a bunului ipotecat, aceasta ar acoperi și (parte din) accesorii. De asemenea, în cazul în care, din valorificarea bunului, ar fi obținută o sumă suficientă pentru a putea fi acoperite și accesoriile, nu vor fi aplicabile dispozițiile art. 103 din Legea nr. 85/2014.
[46] S-a arătat deja că executorialitatea contractului de ipotecă este recunoscută chiar dacă înscrisul constatator al creanței garantate nu este un titlu executoriu, după cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 60/2017 (publicată în M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017) pronunțată de ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
[47] Marian Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în RRDP nr. 2/2015, p. 154 și urm., lucrare în care se citează și o decizie de speță a instanței supreme care a decis în acest sens.
[48] Spre exemplu, prescripția a început să curgă în 2012, în 2013 s-a deschis procedura falimentului împotriva societății împrumutate, care s-a închis în 2015. Din anul 2015, când, pe temeiul art. 2.541 alin. (5) C.civ., a început să curgă noua prescripție față de garantul ipotecar, creditorul garantat nu inițiat executarea silită împotriva acestuia timp de 3 ani. Astfel, prescripția creanței s-a împlinit în 2018. Ipoteca însă a supraviețuit.
[49] Cu privire la aplicabilitatea art. 2.515 C.civ. și în cazul prescripției dreptului de a obține executarea silită, a se vedea Marian Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în RRDP nr. 2/2015, p. 132.
[50] Există și alte situații în care, prin adverbul de timp oricând, legiuitorul instituie imprescriptibilitatea unei acțiuni, spre exemplu, acțiunea de partaj prevăzută de art. 669 C.civ.
[51] Această hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii ipotecare va fi ea însăși noul titlu executoriu care va putea fi pus în executare silită, în termen de 10 ani.
[52] Imprescriptibilitatea acțiunii ipotecare a fost recunoscută în doctrină (a se vedea Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 1163) și anterior stabilirii prin normă expresă (art. 74 din Legea nr. 76/2012) a acestei soluții.
[53] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 666 – 667.
[54] Ibidem, p. 667 – 668. A se vedea și Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 449.
[55] Trebuie însă menționat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, care a instituit regimul de carte funciară, prescripția achizitivă (uzucapiunea) prin care o altă persoană debândește proprietatea imobilului ipotecat (înscris într-o carte funciară, în care a fost intabulat și dreptul de ipotecă) nu mai poate reprezenta un caz de stingere a ipotecii pe cale principală, conform ar. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ.1864. Într-adevăr, doar în sistemul personal de publicitate imobiliară (cel bazat pe registrele de transcripțiuni și inscripțiuni) – al Codului civil de la 1864 – era posibilă stingerea ipotecii prin uzucaparea imobilului grevat cu această sarcină reală, conform art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ.1864. Dar, odată ce imobilul este înscris într-o carte funciară în care a fost intabulat și dreptul de ipotecă, a cărui existență devine, astfel, opozabilă terțelor persoane, deci inclusiv terțului posesor care, prin uzucapiune, devine proprietar al imobilului, pe de o parte, și cum dreptul de ipotecă nu este un drept real de folosință, așa cum sunt drepturile reale principale (a se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 83), deci actele materiale de stăpânire, posesie a imobilului, care vor conduce la efectul uzucapiunii, nu pot viza sarcina ipotecii și, deci, nu pot fi făcute contra creditorului ipotecar (ci doar împotriva proprietarului/titularului unui alt drept real principal care a pierdut posesia imobilului), pe de altă parte, terțului care a devenit proprietar prin uzucapiune îi va fi opozabil dreptul de ipotecă. În acest sens, a se vedea și Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 668. Remarcăm, în aceeași ordine de idei, că, având la bază concepția sistemului real de publicitate imobiliară, Codul civil actual nu ar mai fi putut reglementa stingerea ipotecii ca efect al uzucapiunii, între cazurile de stingere a ipotecii menționate la art. 2.428 C.civ. nefiind și cel care se regăsea în prevederile art. 1800 pct. 4 alin. 2 C.civ.1864.
[56] Din păcate, în practica judiciară, se întâlnesc tot mai des soluții care ignoră faptul că, în cazul în care prescripția extinctivă este guvernată de noul Cod civil, ipoteca nu se mai stinge ca efect al prescrierii creanței, pentru că se pleacă de la premisa greșită că, dacă contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil de la 1864, ar fi consideră că sunt aplicabile, în mod automat, dispozițiile art. 1800 pct. 4 alin. 1 C.civ.1864. Astfel, spre exemplu, respingând apelul creditorului ipotecar care, în temeiul art. 2.504 C.civ., declanșase urmărirea silită a imobilului ipotecat, Tribunalul Comercial Cluj, prin Decizia civilă nr. 1695 din 2 decembrie 2019, a reținut că – deși creditorul ipotecar, instituție de credit declarase scadența anticipată la data de 19 ianuarie 2014 (deci de la această dată a început să curgă prescripția care, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, urmează a fi guvernată de noul Cod civil) – “potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, deci cauzele încetării contractului de ipotecă (încheiat în 2007 – n.n.) sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 1800 C.civ. 1864. Potrivit art. 1800 pct. 4 C.civ.1864, privilegiile și ipotecile se sting (…) prin prescripțiune (…). Raportat la dispozițiile legii vechi, prescrierea obligației principale atrăgea și încetarea contractului de ipotecă, iar potrivit dispozițiilor exprese ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, legea veche (Codul civil de la 1864) guvernează în continuare cauzele de încetare a contractului de ipotecă nr. 6/12.07.2007, autentificat sub nr. …, de notar public … . În concluzie, având în vedere considerentele reținute anterior, rezultă că regimul juridic aplicabil contractului de credit nr. …/2007 și implicit garanțiilor aferente (contractul de ipotecă nr. 6/12.07.2007) este cel reglementat de Codul civil de la 1864, neputându-se reține în prezenta cauză incidența dispozițiilor art. 2.504 C.civ. actual, legea de punere în aplicare nereglementând situații de excepție cu privire la această dispoziție din legea nouă”, instanța de apel continuând raționamentul astfel: „În ceea ce privește titlul executoriu constând încontractul de ipotecă nr. 6/12.07.2007, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 raportat la dispozițiile art. 1800 C.civ. 1864, având în vedere că dreptul principal de creanță a fost constatat ca prescris, acesta (contractul de ipotecă – n.n) a încetat la momentul împlinirii termenului de prescripție, or, având în vedere că, potrivit dispozițiilor Codului civil de la 1864, contractul de ipotecă are un caracter accesoriu creanței născute din contractul de credit nr. …/2007 a cărui executare o garantează, creanță cu privire la care s-a împlinit termenul de prescripție, dreptul real de urmărire și preferință, efect al contractului de ipotecă, nu poate supraviețui creanței pe care o însoțește, dispozițiile art. 2.504 C.civ. actual neexistând în reglementarea anterioară și nici nu sunt aplicabile contractelor de ipotecă încheiate anterior intrării în vigoare a dispozițiilor noului Cod civil, astfel că fiind stins contractul de ipotecă, nu se poate reține existența unui drept al apelantei de a mai proceda la executarea silită în temeiul acestuia, dreptul de urmărire și preferință nemaifiind în ființă la data la care aceasta a demarat executarea silită, ca urmare a încetării contractului de ipotecă care l-a generat”.


Prof. univ. dr. Marieta Avram
Founding Lawyer Avram Law

Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG

Nota JURIDICE.ro: A se vedea dezbaterea Prescripția extinctivă și insolvenții (ediția 367)

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.