Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură penală
Procedură penală
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Procedură penală RNSJ SELECTED Studii

Condiții generale de luare a măsurilor asigurătorii în procesul penal și cazuri în care dispunerea acestora are caracter imperativ

4 octombrie 2022 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Rezumat

Dispariția beneficiului infracțional funcționează ca un instrument puternic disuasiv deoarece, cunoscând că profiturile pot fi confiscate, inculpații pot fi descurajați în a iniția sau continua activități infracționale, însă în absența unor măsuri asiguratorii dispuse încă din faza inițială a investigației penale, șansele unei reparații eficiente a prejudiciului devin aproape iluzorii.

Chiar în situația în care instanța de judecată ar dispune luarea unei măsuri asiguratorii până la concurența valorii exacte a pagubei, în absența unei concretizări a bunului pe care această măsură să fie instituită, creditorul cu titlu executoriu va putea apela la un executor judecătoresc în vederea executării dispoziției de luare a măsurii, însă chiar posibilitățile investigative ale acestui sunt extrem de reduse, existând posibilitatea unor adrese către unități bancare, către direcțiile de venituri ale bugetului local sau chiar către un posibil angajator al debitorului inculpat.

În esență, lipsa unor măsuri asiguratorii dispuse încă din faza inițială a urmăririi penale, chiar cu efect de surpriză pentru unele persoane (interpușii prin care suspectul sau inculpatul) generează caracterul iluzoriu al oricărei forme de neutralizare a beneficiului obținut prin activități infracționale.

Efectuarea unor demersuri investigative încă din momentele inițiale ale urmăririi penale, cu scopul de a identifica elemente concrete, bunuri corporale care să poată fi confiscate, restituite sau valorificate, conduce la luarea unor măsuri asiguratorii tocmai pentru ca aceste activități să rămâne lipsite de finalitatea urmărită.

În mod tradițional, în viziunea legiuitorului național funcționalitatea măsurilor asigurătorii a fost reglementată cu caracter asigurător nu reparator, legea procesual penală cuprinzând în prezent și mecanismele necesare evitării unor abuzuri, fiind prevăzut un control judecătoresc inclusiv în faza inițială a etapei investigative, însă numai după identificare și indisponibilizare.

Servicii JURIDICE.ro

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

Ca și în reglementarea procesuală aflată în vigoare anterior anului 2014, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea sechestrului asupra acestora de către procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță ori de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, în procedura de cameră preliminară, respectiv în cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, prin încheiere motivată pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Deși se impune a constata că în viziunea legiuitorului național, măsurile asiguratorii au caracter facultativ, o analiză detaliată a cadrului normativ național demonstrează că există situații în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Conform alin. (7) art. 249 din Codul de procedură penală, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, măsurile asiguratorii sunt obligatorii.

Aceeași viziune a legislatorului național o vom întâlni și în alte situații speciale, cum ar fi: săvârșirea unor infracțiuni de corupție în condițiile Legii nr. 78/2000, a unor infracțiuni de spălare de bani și finanțare a terorismului, dar și în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală din Legea nr. 241/2005.

Chiar dacă în aceste situații reglementate expres în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale, măsurile asiguratorii au caracter obligatoriu, va trebui să observăm că este totuși necesară întrunirea condițiilor generale prevăzute de lege, respectiv existența unei pagube materiale, cauzate prin activitatea infracțională investigată, existența unui proces penal început.

Precizarea este necesară pentru că legile speciale impun caracterul obligatoriu al măsurilor asiguratorii în cazul infracțiunilor prevăzute de legea respectivă, însă uneori devine discutabil caracterul de infracțiune de prejudiciu al faptelor incriminate în actul normativ respectiv. Cu alte cuvinte, simplul fapt că a fost începută urmărirea penală pentru o infracțiune dintr-o asemenea lege, nu presupune existența unei pagube materiale și deci chiar în condițiile unei obligativități generice a măsurilor asiguratorii, există posibilitatea de a nu fi îndeplinită condiția pagubei materiale.

I. Către o reală schimbare de paradigmă în procesul de aplicare a legii penale – de la necesitatea condamnării infractorului la neutralizarea profitului obținut în urma activității infracționale.

Fără a face o detaliată analiză a reformelor aduse de legiuitorul național dispozițiilor de drept penal substanțial începând cu anul 1990 și până la adoptarea unui nou Cod penal, va trebui să remarcăm o diferență clară de viziune între modificările legislative intervenite anterior anului 2000 și cele intrate în vigoare ulterior aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, dacă imediat după anul 1990, legiuitorul național a considerat o mult prea mare perioadă de timp că pentru combaterea fenomenului infracțional este necesară și suficientă doar majorarea limitelor de pedeapsă, orientare manifestată uneori și în prezent în cazul unor infracțiuni a căror recrudescență este intens mediatizată, ulterior anului 2000 dezideratul, cel puțin declarat, constă în repararea prejudiciului infracțional și împiedicarea obținerii unor beneficii materiale prin comiterea activităților criminale.

Dacă printr-o lege de modificare a Codului penal din 1969, limitele de pedeapsă au fost excesiv majorate, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996[1] rezultând totuși eșecul acestei orientări legislative, în sensul că numărul activităților infracționale nu a cunoscut niciun fel de scădere, începând cu anul 1999, legiuitorul român pare a se orienta cu prioritate asupra modalităților de reglementare a unor dispoziții care să poată asigura o reparare justă și rapidă a prejudiciului provocat, dar și o împiedicare de la obținerea unor beneficii în urma comiterii unor activități ilicite.

Orientarea normativă care se face simțită în peisajul legislativ autohton nu este una specifică numai României, în literatura de specialitate[2] vorbindu-se de ”o adevărată revoluție tăcută în teoria și practica aplicării legii penale”. Deși scopul declarat inițial consta în prinderea și pedepsirea infractorului, obiectivul central devine la începutul anilor 2000 identificarea și neutralizarea beneficiilor obținute în urma activităților infracționale. Concepută și reglementată la nivel federal mai întâi în SUA, preluată apoi inclusiv la nivel european, identificarea și indisponibilizarea beneficiului obținut din activități incriminate se transformă dintr-o simplă opțiune, inclusiv în alte reglementări, devenind o veritabilă caracteristică normativă, urmărită cu consecvență de legiuitorul devenit conștient că numai în acest mod ar putea fi diminuată recrudescența activităților infracționale aducătoare de profit.

Doctrina care tratează amplu și militează în mod angajat în scopul implementării în legislațiile naționale a măsurilor de indisponibilizare și confiscare, în forme cât mai largi, demonstrând calitatea de instrument extrem de eficient în lupta împotriva criminalității este cunoscută sub numele „Follow the money”.

Această orientare de relativă noutate în politica penală de la nivel european a impus statelor reglementarea unor structuri investigative (assets intelligence) având ca sarcina principală, nu urmărirea unor persoane, ci supravegherea unor conturi bancare, a unor portofolii de investiții, a proprietăților imobiliare sau a unor bunuri corporale de mare valoare.

Reglementare secretului bancar a început să cunoască limite din ce în ce mai accentuate, în contextul unei ofensive generale declanșate împotriva terorismului existând chiar acuzații formulate împotriva unor bănci de mare prestigiu în urmă de 30 de ani, iar situațiile existente în conturi, anterior extrem de bine păzite, devin extrem de accesibile pentru structurile investigative naționale implicate în exercitarea unor activități de identificare a traseului banilor.

În același timp, tot ca o consecință a acestui curent de gândire, confiscarea, deși reglementată inițial ca o sancțiune de drept penal, respectiv ca o măsură de siguranță cu caracter sancționator, capătă valențele unei proceduri civile, fără a mai fi incidente instituții fundamentale ale procesului penal cum ar fi prezumția de nevinovăție, asistența juridică obligatorie, autoritatea de lucru judecat sau principiul individualizării răspunderii.

În concluzie, această modificare substanțială de orientare de la persoana suspectată de activități ilicite la drepturile cu conținut patrimonial reprezintă consecința orientării criminalității către activități generatoare de profit substanțial. Dacă profitul este scopul principal al activității infracționale, cel mai adecvat instrument de luptă împotriva criminalității este chiar neutralizarea profitului.

Această neutralizarea trebuie percepută însă în termenii legislației naționale, o eventuală confiscare sau restituire către persoana păgubită putând opera în mod definitiv la finalul unui demers procesual în care toate persoanele, inclusiv persoanele interpuse prin care sunt deținute valorile obținute din infracțiuni, vor avea asigurat dreptul la un proces echitabil.

Odată ce sunt identificate de structurile investigative bunuri sau valori cu caracter patrimonial care ar putea forma obiectul unei confiscări sau care ar putea servi la repararea prejudiciului, dispunerea unor măsuri asigurătorii devine esențială, aplicarea unei măsuri de siguranță sau obligarea la repararea prejudiciului în absența acestora, devenind uneori simple elemente decorative din conținutul unei dispoziții a organelor judiciare. Desigur că în legislația națională există un suport normativ consacrat chiar printr-o decizie a instanței supreme care permite dispunerea unor măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei chiar în absența unor bunuri individualizate, însă o asemenea dispoziție a instanței, deși aparent oferă creditorului o poziție privilegiată, nu îi atribuie și poziția ori drepturile unui investigator oficial care ar putea identifica bunuri de natură a putea fi supuse unei proceduri execuționale concrete după rămânerea definitivă a hotărârii prin care este admisă acțiunea civilă.

Dispariția beneficiului infracțional funcționează ca un instrument puternic disuasiv deoarece, cunoscând că profiturile pot fi confiscate inculpații pot fi descurajați în a iniția sau continua activități infracționale, însă în absența unor măsuri asiguratorii dispuse asupra unor bunuri individual determinate încă din faza inițială a investigației penale, șansele unei reparații eficiente a prejudiciului devin aproape iluzorii.

Chiar în situația în care instanța de judecată ar dispune luarea unei măsuri asiguratorii până la concurența valorii exacte a pagubei, în absența unei identificări și concretizări a bunului/bunurilor pe care această măsură să fie instituită, creditorul cu titlu executoriu va putea apela la un executor judecătoresc în vederea executării dispoziției de luare a măsurii, însă chiar posibilitățile investigative ale acestuia sunt extrem de reduse, existând posibilitatea unor adrese către unități bancare, către direcțiile de venituri ale bugetului local sau chiar către un posibil angajator al debitorului inculpat.

În esență, lipsa unor măsuri asiguratorii dispuse încă din faza inițială a urmăririi penale, chiar cu efect de surpriză pentru unele persoane (interpușii prin care suspectul sau inculpatul dorește să evite o măsură de sechestrare sau de confiscare) generează caracterul iluzoriu al oricărei forme de neutralizare a beneficiului obținut prin activități infracționale.

Efectuarea unor demersuri investigative încă din momentele inițiale ale urmăririi penale, cu scopul de a identifica elemente concrete, bunuri corporale care să poată fi confiscate, restituite sau valorificate, conduce la luarea unor măsuri asiguratorii tocmai pentru ca asemenea măsuri procesuale să nu rămână lipsite de finalitatea urmărită.

Consecința acestei noi orientări în politica penală de la nivel european este și crearea la nivel național a unor structuri cu atribuții investigative al căror sprijin în activitatea judiciară devine tot mai consistent, mai ales în contextul unui cadru normativ european în care asemenea structuri colaborează cu alte instituții cu atribuții similare din alte state.

Cu titlu informativ, va trebui să precizăm că la nivelul Uniunii Europene, Comisia Europeană a finalizat redactarea unei propuneri legislative având ca scop consolidarea normelor UE privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului.

În acest sens, la nivel european, a fost propusă înființarea unei noi autorități care va avea drept misiune combaterea spălării banilor. Această inițiativă legislativă concretizează angajamentul Comisiei de a proteja cetățenii UE și sistemul financiar al UE împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului. Scopul reglementării constă în asigurarea unei mai bune monitorizări a tranzacțiilor și a activităților suspecte, precum și în eliminarea lacunelor valorificate în vederea spălării produselor activităților ilicite sau a finanțării activităților teroriste prin intermediul sistemului financiar.

Elementul esențial al inițiativei legislative constă în înființarea unei noi autorități a UE care va transforma supravegherea combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului în UE și va consolida cooperarea dintre unitățile de informații financiare (FIU). Această nouă autoritate de combatere a spălării banilor la nivelul UE (AMLA) va fi autoritatea centrală care va coordona autoritățile naționale pentru a se asigura că sectorul privat aplică în mod corect și consecvent normele UE. De asemenea, AMLA va ajuta unitățile de informații financiare să își amelioreze capacitatea de analiză a fluxurilor ilicite și să transforme informațiile financiare într-o sursă esențială pentru agențiile de aplicare a legii.

Noua autoritate va institui un sistem unic integrat de supraveghere a combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului în întreaga UE, bazat pe metode comune de supraveghere și pe convergența unor standarde înalte de supraveghere. Aceeași autoritate va trebui să asigure supravegherea directă a unora dintre instituțiile financiare care prezintă cele mai mari riscuri și care își desfășoară activitatea într-un număr mare de state membre sau care necesită măsuri imediate de remediere a unor riscuri iminente; să monitorizeze și să coordoneze autoritățile naționale de supraveghere responsabile de alte entități financiare, precum și să coordoneze autoritățile de supraveghere a entităților nefinanciare; să sprijine cooperarea dintre unitățile naționale de informații financiare și să faciliteze coordonarea și analizele comune ale acestora, în vederea unei mai bune detectări a fluxurilor financiare ilicite cu caracter transfrontalier.

De asemenea, reforma legislativă extinde normele CSB/CFT (combaterea spălării banilor/combaterea finanțării terorismului) la întregul sector al criptoactivelor, obligând toți furnizorii de servicii să aplice măsuri de precauție cu privire la clienții lor. Modificările legislative inițiate la nivelul Comisiei Europene vor asigura o vizibilitate deplină a transferurilor de criptoactive și vor permite prevenirea și descoperirea posibilei utilizări a acestora în scopuri de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului.

În măsura în care această reformă legislativă va intra în vigoare, la nivelul Uniunii Europene se vor interzice portofelele anonime de criptoactive, iar normele CSB/CFT ale UE se vor aplica integral sectorului criptoactivelor.

Observăm o preocupare constantă, inclusiv la nivel european pe linia înființării unor structuri investigative specifice unui domeniu de activitate extrem de sensibil în care activitățile infracționale nu mai sunt cantonate la un teritoriu național, iar sprijinul unor structuri având competență la nivel european devine indispensabil pentru identificarea și ”înghețarea” produsului infracțional înainte de finalizarea oricărui demers investigativ

II. Măsurile asiguratorii – o necesitate constantă la nivelul legislației naționale

Existând o reglementare consistentă în toate codurile moderne ale României, în actualul Cod de procedură penală[3], sediul legislativ al măsurilor asigurătorii se află în Partea generală, Titlul V, intitulat „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale”, respectiv în Capitolul III denumit „Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare”.

Începând cu 2014, legiuitorul național a reglementat în mod detaliat norme de procedură penală referitoare la: măsurile asigurătorii, procedura sechestrului, procesul-verbal de sechestru, notarea ipotecară, poprirea, contestarea măsurilor asigurătorii, precum și valorificarea bunurilor sechestrate.

În mod tradițional, în viziunea legiuitorului național funcționalitatea măsurilor asigurătorii a fost reglementată cu caracter asigurător nu reparator, legea procesual penală cuprinzând în prezent și mecanismele necesare evitării unor abuzuri, fiind prevăzut un control judecătoresc inclusiv în faza inițială a etapei investigative, însă numai după identificarea și indisponibilizarea bunurilor. Absența identificării acestor bunuri, chiar în ipoteza existenței unor măsuri asiguratorii până la concurența valorii probabile a pagubei, va determina, în cazul unei contestații formulate, o reală imposibilitate de efectuare a unui examen de proporționalitate al măsurii. Se poate spune că într-un asemenea caz, deși este legală soluția de dispunere a măsurii asiguratorii, nu există o indisponibilizare a unui bun/activ care să permită o analiză de temeinicie a măsurii de către judecător.

Similar reglementării procesuale aflate în vigoare anterior anului 2014, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea sechestrului asupra acestora de către procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță ori de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, în procedura de cameră preliminară, respectiv în cursul judecății, din oficiu sau la cererea procurorului, prin încheiere motivată pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale deoarece pot fi dispuse de organele judiciare numai în cursul procesului penal, au caracter real deoarece acestea vizează bunurile anumitor persoane și nu persoanele.

Extrem de important pentru eficiența acestor măsuri este că legea procesual penală actuală nu condiționează aplicarea măsurilor asiguratorii de punerea în mișcare a acțiunii penale. Credem că există posibilitatea identificării și aplicării unei măsuri asiguratorii chiar după începerea urmăririi penale ”in rem” anterior efectuării în continuarea a urmăririi penale față de persoana devenită suspect. Așa cum am precizat anterior, nu numai asupra bunurilor acestei persoane poate fi aplicată măsura asiguratorie, ci și asupra bunurilor aparținând altor persoane, mai ales în condițiile în care nu rar este întâlnită simulația prin interpunerea de persoane, mecanism folosit în scopul îngreunării activității de identificare a beneficiarului real al produsului infracțional.

Desigur că uneori legiuitorul circumstanțiază persoana ale cărei bunuri pot fi grevate de măsurile asiguratorii dispuse de organul judiciar, însă o asemenea opțiune a legii are în vedere și scopul pentru care măsura este aplicată.

În acest sens, legea de procedură penală precizează fără echivoc că măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, fiind consacrat caracterul personal al răspunderii penale.

Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, nefiind necesar ca față de persoana de care urmează a fi dispusă măsura de siguranță să fie efectuate acte de urmărire penală.

Măsurile asigurătorii în vederea confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Având în vedere natura juridică și caracterele confiscării extinse, legea de procedură nu circumstanțiază noțiunea de ”alte persoane”, putând fi vorba de ascendenți, descendenți, soțul, terții sau chiar persoana juridică pe care persoana condamnată o controlează și cărora li s-au transmis bunuri de la cel condamnat sau de la un terț.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

Pentru dispunerea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, legea de procedură impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) existența unei pagube materiale;
b) paguba să fie consecința activității infracționale investigate;
c) cu privire la infracțiune să existe un proces penal;
d) să existe o constituire de parte civilă, cu excepția situației în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.

În ipoteza în care pe parcursul procesului penal sunt dispuse măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, acestea trebuie să garanteze acoperirea întregului prejudiciul cauzat și nu doar a unei părți din acesta, dar nici nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru repararea prejudiciului, fiind astfel atât o garanție pentru partea civilă, cât și pentru suspect sau inculpat ori partea responsabilă civilmente.

Conform literaturii de specialitate, „măsura asigurătorie – atunci când a fost luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune – trebuie să urmărească garantarea integrală a pagubei cauzate, așa încât bunurile indisponibilizate să fie suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate la soluțiunarea cauzei ; dar, pe de altă parte, instituirea sechestrului nu trebuie să se transforme într-o măsură vexatorie pentru datornic, adică nu trebuie să fie indisponibilizate mai multe bunuri decât apare necesar pentru acoperirea pagubei[4].

Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale părții responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

Durata măsurilor asigurătorii în cadrul procesului penal este nedeterminată, doar obligația de verificare periodică a acestora fiind reglementată în prezent.

În doctrină s-a arătat că „măsura asigurătorie durează până la soluționarea definitivă a cauzei. Ea poate fi revocată și înainte de această dată, dacă au dispărut temeiurile pentru care a fost luată, de către același organ care a dispus luarea ei sau de instanța în fața căreia se află cauza.”[5]

Deși se impune a constata că în viziunea legiuitorului național, măsurile asiguratorii au caracter facultativ, o analiză detaliată a cadrului normativ național demonstrează că există situații în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Conform alin. (7) art. 249 din Codul de procedură penală, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, măsurile asiguratorii sunt obligatorii.

Aceeași viziune a legislatorului național o vom întâlni și în alte situații speciale, cum ar fi: săvârșirea unor infracțiuni de corupție în condițiile Legii nr. 78/2000, a unor infracțiuni de spălare de bani și finanțare a terorismului, dar și în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală din Legea nr. 241/2005.

Chiar dacă în aceste situații reglementate expres în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale, măsurile asiguratorii au caracter obligatoriu, va trebui să observăm că este în continuare necesară întrunirea condițiilor generale la care am făcut anterior referire (existența unei pagube materiale, cauzate prin activitatea infracțională investigată, existența unui proces penal început)

Precizarea este necesară pentru că legile speciale impun caracterul obligatoriu al măsurilor asiguratorii în cazul infracțiunilor prevăzute de legea respectivă, însă uneori devine discutabil caracterul de infracțiune de prejudiciu al faptelor incriminate în actul normativ respectiv. Cu alte cuvinte, simplul fapt că a fost începută urmărirea penală pentru o infracțiune dintr-o asemenea lege, nu presupune existența unei pagube materiale și deci chiar în condițiile unei obligativități generice a măsurilor asiguratorii, există posibilitatea de a nu fi îndeplinită condiția pagubei materiale.

Spre exemplu, conform art. 11 al Legii nr. 241/2005[6] privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în cazul infracțiunilor prevăzute în acest act normativ, luarea măsurilor asiguratorii are caracter obligatoriu. Observăm că legiuitorul național nu a făcut vreo distincție, în sensul de a delimita sfera de aplicare a dispoziției art 11 al Legii nr. 241/2005, măsurile asiguratorii devenind obligatorii indiferent de infracțiunea pentru care a fost începută urmărirea penală.

Or, față de existența unor infracțiuni care nu sunt infracțiuni de prejudiciu, o asemenea viziune a legiuitorului este criticabilă. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de evaziune fiscală prev de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, elementul material al infracțiunii este reprezentat de acțiunea de ascundere a bunului ori a sursei impozabile ori taxabile. Acțiunea de ascundere presupune o ascundere în sens juridic, care poate îmbrăca diferite forme, respectiv neevidențiere în acte contabile, întocmirea de acte false privind proveniența, proprietatea sau circulația bunului, simularea prin deghizarea totală a unui raport de muncă. Cerința esențială atașată elementului material este ca acțiunea să fie desfășurată în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, dar nu prezintă relevanță pentru îndeplinirea condițiilor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii dacă sustragerea a și avut loc, concret dacă a fost cauzată o pagubă materială bugetului public consolidat pentru acoperirea căreia să fie necesară o măsură asiguratorie.

În viziunea legiuitorului, urmarea imediată a faptei constă în crearea unei stări de pericol cu privire la executarea obligațiilor fiscale la bugetul de stat. Se poate susține că desfășurarea acțiunii descrise în norma de incriminare nu produce o modificare materială determinată a lumii exterioare, fiind generată o stare de pericol cu privire la executarea integrală a obligațiilor fiscale la bugetul de stat. Nu prezintă relevanță pentru condițiile de tipicitate ale infracțiunii, dacă prin ascunderea bunului ori sursei impozabile este provocat un prejudiciu bugetului public consolidat.

Norma de incriminare impune doar ca acțiunile să fie puse în executare în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Nu este impusă și necesitatea de a se produce efectiv o sustragere, respectiv o pagubă, urmarea imediată a activității infracționale nefiind deci influențată de cauzarea unui prejudiciu material constând în valoarea obligațiilor fiscale legal datorate și neplătite către bugetul de stat.

Infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 poate fi calificată drept o infracțiune de pericol abstract, starea de pericol fiind prezumată de legiuitor, consumarea infracțiunii având loc la momentul săvârșirii acțiunii prevăzute de norma de incriminare.

Desigur că este posibilă intervenirea unui rezultat material, în urma ascunderii bunului ori a sursei impozabile sau taxabile putând fi produse prejudicii materiale statului, constând în obligațiile fiscale datorate în mod legal și neîncasate, aspect adus la cunoștința organelor de urmărire penală prin chiar sesizarea formulată de A.N.A.F.

Chiar dacă s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, deși aparent aplicarea măsurii asiguratorii ar avea caracter obligatoriu, în realitate organul judiciar are obligația de a verifica existența condițiilor generale pentru instituirea măsurilor asigurătorii, concret dacă a existat o pagubă materială ca și consecință a activității infracționale.

Deși noțiunea de prejudiciu care poate fi reparat are caracter crucial în materia măsurilor asiguratorii, existând mai multe încercări de evaluare a acestuia, legiuitorul a apreciat că nu trebuie să intervină cu o definire clară a acestui concept, oferind organelor de aplicare a legii posibilitatea de interpretare a conceptului prin raportare la datele concrete ale fiecărei spețe. Acest proces nu s-a dovedit a fi unul simplu, definirea corectă și completă a noțiunii de prejudiciu impunând un apel constant la jurisprudența instanței de control constituțional sau intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 258/5 mai 2016 a Curții Constituționale a României[7] s-a stabilit că, din perspectiva cursului valutar aplicabil, prejudiciul se calculează prin aplicarea cursului valutar de la momentul săvârșirii faptei. Luarea în considerare a unui curs valutar valabil în alt moment – momentul emiterii rechizitoriului sau al sesizării instanței de judecată – ar determina o imprevizibilitate a normei și, posibil, o îngreunare a situației făptuitorului. Totodată, ar echivala cu posibilitatea alegerii în mod aleatoriu, fără niciun criteriu obiectiv, a cursului valutar, curs necunoscut de făptuitor la data săvârșirii infracțiunii, ceea ce ar determina imposibilitatea acestuia de a-și norma conduita.

Conform Deciziei nr. 17/5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[8] a fost admis recursul în interesul legii și s-a statuat că: ”În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Codul de procedură penală în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate în condițiile Codului de procedură fiscală. Având în vedere relația dintre creanțele fiscale principale (impozite, taxe și alte contribuții datorate bugetului general consolidat) și cele accesorii (dobânzi, penalități și, după caz, majorări de întârziere), dar și natura juridică a raportului dedus judecății, în soluționarea laturii civile a cauzei penale, instanțele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale, și nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de OG nr. 9/2000, respectiv OG nr. 13/2011.

Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispozițiilor art. 111 alin. 1 Cod procedură fiscală, creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. 2 Cod pr. fiscală titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”.

Toate aceste orientări jurisprudențiale la care ne-am referit anterior, au însă în vedere situația în care instanța de judecată este sesizată cu o singură infracțiune de evaziune fiscală, prejudiciat material fiind într-un asemenea caz doar bugetul public consolidat, nefiind reținute în sarcina autorului/autorilor trimiși în judecată și alte infracțiuni de prejudiciu. Or, raportându-ne la realitatea practică, va fi extrem de ușor să observăm că sunt extrem de rare situațiile în care singura infracțiune pentru care este dispusă o soluție de trimitere în judecată este infracțiunea de evaziune fiscală, activitățile infracționale investigate în prezent având un caracter extrem de complex, aspect care determină și amploarea prejudiciului a cărui reparare poate fi garantată prin dispunerea măsurilor asiguratorii.

Aparent, în asemenea situații, dacă stabilirea cu certitudine a prejudiciului, respectiv a sumei pe care autorul infracțiunii ar trebui să o achite, inclusiv pentru a beneficia de o cauză de nepedepsire, nu presupune dificultăți din perspectivă juridică, iar eventualele dificultăți contabile pot fi soluționate prin recurgerea la serviciile unui expert, pentru instituirea măsurilor asiguratorii, noțiunea de ”prejudiciu” nu mai poate fi definită exclusiv prin recurgerea la realități de ordin matematic.

Dacă în ceea ce privește soluționarea laturii civile a unei cauze penale, la stabilirea efectivă a prejudiciului suferit de către partea civilă se vor avea în vedere atât prejudiciul constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale cât și creanțele fiscale accesorii, la stabilirea valorii probabile a pagubei produse prin infracțiune, în unele soluții din jurisprudență se apreciază că în vederea instituirii măsurilor asigurătorii nu se pot lua în considerare dobânzile și penalitățile de întârziere, acestea neputând fi asimilate unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans). De asemenea, valoarea acestor creanțe accesorii depinde și de intervalul corespunzător procesului penal, măsurile asigurătorii fiind instituite de regulă în cursul urmăririi penale, când nu se cunoaște cu certitudine care va fi poziția persoanei acuzate și nici care va fi durata necesară soluționării definitive a cauzei penale. Cum asemenea aspecte variază în funcție de durata procedurilor penale, luarea în calcul, la data instituirii unui sechestru asigurator a unor creanțe accesorii al căror cuantum nu este inițial cunoscut ci doar determinabil, ar putea imprima un grad ridicat de imprecizie a procesului de evaluare a pagubei, existând chiar riscul ca nivelul creanțelor accesorii să depășească nivelul creanței principale.

III. Dificultăți practice în aplicarea măsurilor asiguratorii

În condițiile unei reglementări clare a cazurilor și a condițiilor dispunerii măsurilor asiguratorii, în practica judiciară există uneori dificultăți generate de luarea și apoi de punerea în executare a acestor măsuri, chiar în acele situații în care legiuitorul proclamă caracterul obligatoriu al măsurilor asiguratorii.

Dacă în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, existența unor structuri specializate în executare ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală este un factor care facilitează considerabil aplicarea actului de instituire a măsurilor asiguratorii și apoi executarea silită a acestora, după obținerea titlului executoriu, în alte situații dispoziția privind caracterul obligatoriu al măsurilor asiguratorii rămâne un element pur decorativ.

Deși conform dispozițiilor art. 249 alin. (7) C. proc. pen., ”surile asiguratorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă”, eficiența în practică a acestei dispoziții depinde foarte mult de stabilirea completă a cadrului procesual încă din cursul etapei investigative.

O asemenea stabilire corectă și completă ar trebui să fie vizibilă și în cazul unor infracțiuni de ucidere din culpă, prevăzute de art. 192 alin. (1) și (2) din Codul penal.

În multe cauze de acest gen, persoana care își pierde viața în urma unui eveniment rutier cu urmări tragice are în întreținere mai mulți copii, unii care sunt fie persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Conform art. 84 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă.

Analiza acestor cauze aflate pe rolul multor instanțe din România relevă că în cursul urmăririi penale, organele investigative sunt mai puțin preocupate de stabilirea cadrului procesual, fiind prioritare chestiunile de ordin tehnic, respectiv efectuarea unor expertize tehnice sau medico-legale în vederea stabilirii culpei în producerea evenimentului rutier. De cele mai multe ori, spre finalul etapei investigative sau chiar după emiterea rechizitoriului, familia victimei care a decedat în urma evenimentului rutier recurge la serviciile unui avocat și abia atunci, prin cererea de constituire ca parte civilă adresată judecătorului de cameră preliminară, intervin în calitatea de persoane vătămate constituite părți civile, minorii aflați în întreținerea defunctului.

Suntem deci într-o situație în care măsurile asiguratorii sunt obligatorii, persoana vătămată fiind o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Acest aspect nu a fost însă cunoscut procurorului în cursul urmăririi penale, fiind adus la cunoștință tocmai în cursul procedurii de cameră preliminară. Stabilirea completă a cadrului procesual în faza de urmărire penală ar fi condus inclusiv la exercitarea acțiunii civile din oficiu și deci și la dispunerea măsurilor asiguratorii sau la introducerea în cauză a părții responsabile civilmente, fără a mai aduce în dezbatere și caracterul obligatoriu al asistenței juridice a persoanei vătămate minore.

Desigur că în asemenea situații, chiar și judecătorul de cameră preliminară poate dispune luarea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului sau asupra bunurilor părții responsabile civilmente, dar o necorelare legislativă intervenită încă din anul 2000 face ca un asemenea proces să devină unul extrem de dificil.

Așa cum am afirmat și anterior, posibilitatea oferită de lege și judecătorului de cameră preliminară de a dispune luarea măsurilor asiguratorii, chiar în acele cazuri în care legea reglementează caracterul obligatoriu al acestora, nu oferă judecătorului și calitatea de organ investigativ în procesul de identificare a bunurilor pe care asemenea măsuri ar putea fi aplicate. Toate demersurile pe care le are la dispoziție judecătorul de cameră preliminară pentru identificarea unor bunuri corporale pe numele inculpatului sau ale părții responsabile civilmente se reduc la eventuale adrese către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau către alte autorități în evidențele cărora se pot afla bunuri supuse unui regim specific de evidență (construcții, terenuri, autoturisme, ambarcațiuni) pe numele inculpatului. Eventuale bunuri deținute prin intermediul altor persoane sau conturi bancare în alte state, reprezintă informații extrem de greu accesibile unui organ judiciar lipsit de prerogative investigative.

Chiar în situația în care judecătorul ar apela la sprijinul unor structuri specializate în identificarea acestor bunuri, măsura asiguratorie ar fi previzibilă pentru inculpat încă de la momentul inițierii formalităților de identificare a bunurilor care ar putea fi grevate de măsura asiguratorie, inculpatul având totuși la dispoziție nenumărate posibilități de a-și spori artificial pretinsa stare de insolvabilitate, mai ales în cazul unor demersuri desfășurate în cadrul unei proceduri caracterizate de contradictorialitate.

Având calitate procesuală în cauză, beneficiind de o asistență juridică adecvată, inculpatul va cunoaște cu certitudine încă de la momentul inițierii, intenția judecătorului de cameră preliminară de a dispune luarea măsurilor asiguratorii, iar între momentul pronunțării încheierii de luare a acestor măsuri și momentul punerii în executare va exista un interval de timp care, cu certitudine poate fi folosit pentru zădărnicirea eforturilor de identificare a bunurilor sechestrabile. Putem afirma că, deși obligatorii în cazul menționat de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, în cazul dispunerii de judecător în urma unei proceduri orale și contradictorii, măsurile asiguratorii nu mai pot avea aceeași eficiență ca în situația dispunerii acestora în faza de urmărire penală. Inculpatul cunoaște cu precizie intenția judecătorului și nu are niciun fel de incapacitate de a dispune asupra bunurilor sale până la momentul indisponibilizării bunului sechestrat, având deci și posibilitatea de a face donații sau acte de vânzare – cumpărare, putând constitui o ipotecă, acte de dispoziție în măsură să aducă o gravă atingere drepturilor persoanei prejudiciate.

Eficiența măsurilor asiguratorii depinde în mare măsură și de efectul surpriză al acestora. Or, așa cum am arătat un asemenea efect este specific situației dispunerii măsurilor asiguratorii în cursul etapei investigative, ordonanța procurorului și procesul verbal de aducere la îndeplinire a măsurii asiguratorii fiind aduse la cunoștința persoanei acuzate ulterior dispunerii, în absența unor dezbateri contradictorii premergătoare măsurii, neexistând acel interval minim necesar în care inculpatul sau persoana pe numele căreia s-ar afla bunurile sechestrabile să poată încheia acte juridice de dispoziție prin care bunurile respective să fie sustrase unei posibile măsuri asiguratorii sau, ulterior unei proceduri execuționale concrete, după obținerea titlului executoriu.

O altă necorelare legislativă care aduce o gravă atingere posibilității judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată de a dispune aplicarea unor măsuri asiguratorii este statutul actual al profesiei de executor judecătoresc. Dacă în perioada anterioară Legii nr. 188/2000[9], executorul judecătoresc avea calitatea de angajat al instanțelor de judecată, având obligația de a pune în executare inclusiv soluțiile dispuse de instanța penală în materia măsurilor asiguratorii, după intrarea în vigoare a legii menționate, profesia de executor judecătoresc a devenit o profesie liberală, precum profesia de avocat sau de notar. Or, în asemenea calitate, legea nu îl poate obliga pe executorul judecătoresc să pună în executare dispozițiile instanței penale în absența unui contract încheiat cu creditorul și evident, în absența plății onorariului corespunzător serviciilor sale.

În exemplul pe care l-am oferit anterior, creditorul care ar putea beneficia de măsura asiguratorie valorificabilă în urma altei proceduri execuționale concrete, este minorul lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă pentru care, de regulă, acțiunea civilă este exercitată din oficiu. În ipoteza în care identificarea părților civile minore nu operează încă din timpul etapei investigative, exercitarea din oficiu a acțiunii civile devine o dispoziție iluzorie, pur decorativă. În ipoteza în care instanța de primă jurisdicție ar dispune luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat părții civile minore, o asemenea dispoziție nu ar putea fi adusă la îndeplinire decât tot prin intermediul executorului judecătoresc.

Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 și 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau al instanţei de judecată și reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.

Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea și evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.

Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente „se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”

Deși există o certitudine a competenței reglementate de lege în favoarea executorului judecătoresc în materia măsurilor asiguratorii dispuse ulterior finalizării etapei investigative, nu există însă și o dispoziție care să impună obligativitatea procedurii de executare dispuse de instanță în absența unui onorariu achitat.

Absența unor prevederi legale prin care să fie reglementată punerea în executare a măsurilor asiguratorii dispuse de judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, respectiv modul în care ar putea fi accesate în termen util și avantajos părții civile serviciile unui executor judecătoresc, a condus în practică la dispunerea unor soluții menite să garanteze dreptul efectiv la obținerea unei despăgubiri de către persoana prejudiciată în urma activității infracționale, soluții aflate însă la limita legalității. Spre exemplu, unele instanțe care au admis acțiunea civilă exercitată în procesul penal și au dispus luarea unor măsuri asiguratorii pe bunurile inculpatului până la concurența sumei acordate cu titlu de despăgubiri, au comunicat soluția unei direcții de resort din cadrul Ministerului Justiției (direcție care se ocupă inclusiv de controlul activității executorilor judecătorești) în vederea punerii în executare a unei asemenea dispoziții. Alte instanțe aflate în aceeași situație, s-au adresat camerei corespunzătoare a executorilor judecătorești pentru a delega un executor pentru punerea în executare a măsurilor asiguratorii.

Desigur că toate aceste exemple nu reprezintă decât practici prin care instanțele penale au încercat să aducă la îndeplinire dispozițiile din hotărâre prin care au fost dispuse măsuri asiguratorii, însă mijloacele pentru care au optat, lipsite fiind de suport normativ, sunt cel puțin discutabile prin raportare la posibilitatea executorului judecătoresc de a acționa. Chiar în condițiile unei solicitări din partea Ministerului de Justiție sau din partea organizației profesionale, lipsa unor raporturi contractuale între creditorul interesat și executorul judecătoresc competent să execute dispoziția instanței, generează o problemă de legalitate a intervenției executorului judecătoresc.

IV. Concluzii

Având în vedere cazurile în care măsurile asiguratorii au caracter obligatoriu, credem că legiuitorul ar trebui să se aplece în mod detaliat asupra modalității de executare în situația în care asemenea măsuri nu sunt dispuse în faza de urmărire penală, ci în cursul procedurii de cameră preliminară sau chiar prin sentința primei instanțe ori prin decizia instanței de apel.

Dacă în cursul urmăririi penale, ordonanța procurorului poate fi adusă la îndeplinire de către organele de cercetare penală conform art. 251 din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară sau în faza de judecată, numai executorul judecătoresc poate aduce la îndeplinire o asemenea măsură. Identificarea și punerea în executare a măsurilor asiguratorii devine extrem de dificilă, chiar în cazul caracterului obligatoriu al acestora, mai ales în acele cazuri în care creditorul nu are în structura sa organe proprii de executare. Dacă în cazul unei infracțiuni dintre cele prevăzute în Legea nr. 241/2005, dispunerea unei măsuri asiguratorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, nu va prezenta probleme în cazul punerii în executare, deoarece A.N.A.F. dispune de organe proprii de executare, în alte cazuri se impune implicarea executorului judecătoresc, numai acesta având competența de proceda la punerea în executare a măsurilor dispuse de instanță.

Se impune în primul rând o corelare a cazurilor în care măsurile asiguratorii au caracter obligatoriu (spre exemplu se poate reglementa caracterul obligatoriu al măsurilor asiguratorii în cazurile în care asistența juridică a persoanei vătămate are caracter obligatoriu), urmând ca și în asemenea situații legea să impună verificarea condițiilor generale de aplicare a măsurilor asiguratorii.

Este necesară găsirea unor pârghii de ordin legislativ pentru ca activitatea de punere în executare a măsurilor asiguratorii dispuse de instanță sau de judecătorul de cameră preliminară să nu devină un drept teoretic și iluzoriu al creditorului, ci să reprezinte o garanție clară în vederea reparării prejudiciului cauzat.

Asistența juridică a persoanei vătămate minore trebuie să fie efectivă în faza de punere în executare, nu numai în fața organului investigativ și a instanței.

Implicarea executorului judecătoresc poate fi reglementată și prin similitudine cu noțiunea de ajutor public judiciar, creditorul care beneficiază de măsura asiguratorie dispusă în cursul procesului penal putând avea acces la o asemenea modalitate de sprijin în vederea achitării onorariului sau a celorlalte cheltuieli de executare.

Esențială rămâne identificarea bunurilor sechestrabile, fiind necesară uneori chiar efectuarea unor activități investigative în acest sens, mai ales în acele situații în care inculpatul/suspectul intenționează să prezinte organelor judiciare o artificială stare de insolvabilitate prin simulația în forma interpunerii de persoane (aparent deținătorii reali ai bunurilor ce pot fi grevate de măsuri asiguratorii).

Cum nici instanța de judecată și nici executorul judecătoresc nu dispun de prerogative specifice organelor investigative, activitatea organelor de urmărire penală este extrem de importantă și sub aspectul modului de soluționare a laturii civile a procesului penal.

Chiar dacă legea de procedură penală permite repararea unor omisiuni ale organelor investigative, intervenția judecătorului de cameră preliminară, deși legală, operează destul de târziu pentru a mai garanta o reparare eficientă a prejudiciului cauzat. Stabilirea corectă și completă a cadrului procesual încă din faza de urmărire penală, asigurarea asistenței juridice obligatorii chiar în acestă fază lipsită de contradictorialitate și determinarea unui caz de exercitare a acțiunii civile din oficiu chiar prin conținutul rechizitoriului, dublată de asigurarea tuturor garanțiilor corespunzătoare, inclusiv prin dispunerea măsurilor asiguratorii anterior finalizării etapei investigative, reprezintă premisele necesare pentru repararea integrală și rapidă a prejudiciului provocat prin activitatea infracțională.

Un rechizitoriu corect și complet nu poate omite precizarea datelor cu privire la toți participanții la procesul penal, a cazului de exercitare a acțiunii civile din oficiu, precum și a măsurilor asiguratorii dispuse anterior sesizării instanței cu judecarea unei cauze penale. Deși în activitatea investigativă pot interveni probleme mult mai mari, de natură a implica o atenție sporită a procurorului (spre exemplu problemele legate de modul de producere a unui eveniment rutier complex sau de culpa acelor participanți implicați într-un asemenea eveniment), neglijarea unor aspecte legate de latura civilă a procesului penal poate conduce la consecințe extrem de inechitabile pentru persoanele prejudiciate, acestea aflându-se uneori în situația unui creditor care beneficiază și de o măsură asiguratorie, dar care nu poate obține concret niciun fel de despăgubire în absența identificării unor bunuri valorificabile chiar prin recurgerea la o procedură execuțională concretă.

Credem că măsurile asiguratorii dispuse în procesul penal ar putea deveni eficiente în anumite situații chiar în ipoteza în care partea civilă va fi despăgubită de asigurătorul parte responsabilă civilmente. În măsura în care, ulterior plății unei asemenea despăgubiri de către asigurător, ar fi incident un temei pentru a asigura regresul asigurătorului împotriva autorului prejudiciului, asemenea măsuri ar putea fi valorificate de către asigurătorul de răspundere civilă în procesul civil deschis ulterior împotriva inculpatului, desigur în ipoteza în care posibilitatea regresului este și prevăzută de lege.

Conform art. 25 din Legea nr. 132/2017[10], pot exista și situații în care compania de asigurări RCA se poate îndrepta împotriva șoferului vinovat de producerea prejudiciului, respectiv când accidentul a fost produs cu intenție; când accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție; când accidentul a fost produs în timp ce autorul infracțiunii săvârșite cu intenție încerca să se sustragă de la urmărire; când persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului; sau când asiguratul a refuzat în mod nejustificat îndeplinirea obligațiilor sale împiedicând în acest fel asigurătorul RCA să își desfășoare propria investigație, iar asigurătorul este în măsură să probeze că acest fapt a condus la plata nejustificată a despăgubirii.

Apreciem că existența unui contract de asigurare obligatorie la momentul comiterii unei infracțiuni de ucidere din culpă, chiar dacă se poate anticipa că daunele stabilite de instanță vor fi achitate de asigurătorul parte responsabilă civilmente, nu poate constitui un argument împotriva dispunerii unor măsuri asiguratorii pe bunurile inculpatului, atunci când legea impune caracterul obligatoriu al acestor măsuri (când părțile civile sunt persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânse). Chiar dacă despăgubirile cuvenite părților civile vor fi achitate cu siguranță de către asigurător, acesta ar avea dreptul ca, în condițiile legii speciale, să se regreseze împotriva inculpatului pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de daune, caz în care măsurile asiguratorii dispuse inițial în procesul penal ar putea servi la recuperarea sumei plătite anterior de asigurător. 


[1] Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996;
[2] R.T. Naylor, Wages of crime: Black Markets, Illegal Finance and the Underworld Economy, Cornell University Press, Ithaca and London , 2002, p. 247;
[3] Lege nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală; Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I,Editura Academiei, 1976, pp. 338-339;
[5] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Paideia, București, s.a., p. 442;
[6] Monitorul Oficial nr. 672 din 27 iulie 2005;
[7] Monitorul Oficial nr. 638 din 19 august 2016;
[8] Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015;
[9] Lege nr. 188 din 1 octombrie 2000 (*republicată*) privind executorii judecătorești – Monitorul Oficial nr. 738 din 20 octombrie 2011;
[10] Monitorul Oficial nr. 431 din 12 iunie 2017


Jud. Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Citeşte mai mult despre , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership