Discreditarea Justiției și sfîrșitul democrației
18 mai 2023 | Constantin ARCU
Constantin Arcu
Moto: „Cînd veți vede urîciunea pustiirii stînd la locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfîrșitul, a zis Hristos.”
Ion Creangă, în povestirea „Popa Duhu”
Statul democratic funcționează pe baza separării și echilibrului celor trei puteri: legislativă exercitată de Parlament, executivă care aparține Guvernului și Președinției, precum și puterea judecătorească exercitată prin instanțele judecătorești. Este un principiu formulat de filosoful Montesquieu încă din perioada Iluminismului. Prin împărțirea puterii în mod legitim între cele trei instituții fundamentale se evită acumularea puterii în mîinile unei singure instituții sau persoane, drum sigur spre dictatură. Cu alte cuvinte, dacă una dintre cele trei puteri nu funcționează, statul își pierde direcția și dă cu oiștea în gard. Este motivul pentru care în toate statele democratice din lume există o grijă permanentă pentru menținerea echilibrului între aceste puteri.
După înlăturarea dictaturii în 1989, Justiția română și-a intrat în drepturi și șefii de stat păreau să respecte puterii judecătorești rolul și rangul de putere în stat. Asta pînă cînd un președinte și-a văzut fratele în pușcărie, iar fiicele, amanta și chiar el însuși se aflau sub amenințarea legii. Punerea la zid a magistraturii părea singura soluție pentru salvare. Iar călcîiul lui Achile o reprezenta pensia de serviciu a magistraților.
Mai întîi, domnul președinte a strecurat otrava în urechile mulțimii prin posturile TV, întrebîndu-se retoric și amenințător în legătură cu o lege prin care parlamentul ar elimina pensiile de serviciu ale magistraților. Un prim pas fusese făcut. Însă era necesar să înlocuiască în mintea oamenilor denumirea acestor pensii de serviciu cu altceva. Era nevoie de ceva memorabil. Mahmur și vindicativ, bizuindu-se pe flerul său incontestabil, președintele a slobozit în fața camerei de luat vederi două cuvinte lipsite de bună-cuviință. Sintagma „pensii de serviciu” folosită de legiuitor a fost înlocuită cu entuziasm național prin „pensii nesimțite”. Spiritul gregar al nației a înghițit cu repeziciune momeala și sintagma pusă în circulație a devenit hit, manea națională. Clivajul social fusese produs, pensionarii „speciali” (magistrații, îndeosebi) au prins să fie priviți cu invidie și chiar cu ură de ceilalți.
Personajul ignorat prin toate cancelariile europene, despotic și lipsit de caracter, a simțit că eticheta lipită pe pensia magistraților va fi repede înlocuită de aiurelile ce ne asaltează zilnic, dacă nu vor fi luate urgent alte măsuri de compromitere a Justiției. Două au fost căile de acțiune care s-au dovedit extrem de eficiente. În primul rînd, puterea politică a repus periodic în discuție problema tăierii „pensiilor nesimțite”, pînă ce chestiunea a devenit o marotă a nației. Asta a provocat o adevărată hemoragie în Justiție, determinînd un număr mare de magistrați să părăsească sistemul prin pensionare. Un efect urmărit intenționat de politicieni, pentru că schimbările permanente și convulsiile din sistem duceau negreșit la întîrzieri în soluționarea cauzelor în care erau implicați și, în unele cazuri, chiar la prescripția răspunderii penale.
Deși pensiile magistraților nu presupun nici un efort bugetar, era nevoie ca problema să se mențină actuală pentru compromiterea sistemului. Eforturile politicienilor au reușit să asmuțe multă lume împotriva Justiției, încît magistratura a ajuns cea mai detestată profesie. Poporul manipulat, dornic de „dreptate”, ignorînd multele și profundele diferențe dintre profesii, incompatibilitățile și interdicțiile magistraților, faptul că echitatea nu înseamnă egalitate de tip socialist, solicită desființarea „pensiilor nesimțite” și întronarea principiului contributivității. Estimp, dincolo de perdeaua de fum pe care o stîrnesc discuțiile aprinse despre aceste pensii, caracatița politică se simte în siguranță și poate fura nestingherită. Nimeni nu vede jaful la care se dedau politicienii, averile lor fabuloase, sinecurile și nepotismul pe care-l practică, abuzurile, risipa banului public și, nu de puține ori, acte săvîrșite în contra intereselor țării.
O altă cale de șubrezire a sistemului judiciar s-a făcut prin numirile unor șefi în parchete, precum și prin atragerea fostului CSM într-un tîrg lipsit de fair-play (oferindu-le printr-un proiect de lege înlesniri uluitoare!). Oameni de paie, legați de partide prin rude și afinități, au fost ridicați de către puterea politică în jilțurile înalte ale parchetelor, urmînd ca, drept contraprestație, să asigure protecție obedientă unor politicieni penali. Numirile arbitrare de acest fel înseamnă acte de corupție la lumina zilei, caracatița politico-politrucă întinzîndu-și tentaculele pînă în măduva sistemului judiciar. Aceste „vedete” din sistemul judiciar sînt în realitate oamenii politicului, puterea judecătorească este formată din magistrații care trudesc zilnic în instanțe și parchete, în condiții de apăsătoare tensiune psihică și chiar periculoase.
Revenind la „pensiile nesimțite”, Dragnea, el însuși aflat în coliziune cu legea, a continuat cu elan sporit opera de denigrare a Justiției, iar dl. Ciolacu, viitor prim-ministru al țării, a declarat că nu are liniște pînă nu eradichează „această ciumă numită pensii speciale în România”. Așa să fie? Dacă una dintre puterile statului (puterea judecătorească) ajunge bătaia de joc a unui domn care n-a făcut nimic demn de consemnat pînă la vîrsta de 37 de ani, aflat vremelnic într-o funcție înaltă, atunci acel stat este în disoluție. Totuși, lucrurile nu stau chiar așa. Sau sper că nu. În fond, nici un om politic responsabil nu urmărește dezastrul nației sale.
Strict formal, puterea dispune în Parlament de aprox. 70 % din voturi, deci poate trece orice legea vrea mușchii ei, inclusiv cu privire la pensiile de serviciu ale magistraților. Numai că pe politicieni nu-i interesează pensiile magistraților, care nu presupun vreun efort bugetar, cît discreditarea puterii judecătorești și punerea ei pe chituci, schisma produsă de aceste discuții artificiale între categoriile de pensionari și abaterea atenției oamenilor de la problemele reale pe care le are această țară. Altminteri, politicienii știu, măcar cu aproximație, că lucrurile stau altfel.
Problema pensiilor de serviciu ale magistraților nu-i totuși la discreția puterii politice. Parlamentul poate legifera cu privire la aceste pensii în anumite limite determinate prin statutul magistraților configurat de Constituția României, de Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, directivele UE și jurisprudența CEDO și CJUE. Statutul constituțional al magistratului cuprinde drepturile de care beneficiază, stabilitatea financiară, precum și multiplele interdicții, restricții și incompatibilități pe care celelalte categorii sociale nu le au. Judecătorul nu funcționează în baza unui contract de muncă, el se află, potrivit Constituției, nemijlocit în slujba statului și a societății.
Stabilitatea financiară și obligația statului de a garanta magistratului la încetarea funcției plata unei pensii de serviciu al cărui cuantum să fie cît mai apropiat de acela al ultimului salariu reprezintă o componentă esențială a principiului constituțional al independenței Justiției, garanție a statului de drept, prev. de art. 1 alin. (3) din Constituție. E un principiu reiterat în jurisprudența CCR, a instanțelor internaționale și în documentele adoptate de ONU, Consiliul Europei, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, Carta europeană privind statutul judecătorului etc. Pensia de serviciu compensează parțial riscurile și stresul pe care magistratul le suportă în exercitarea unei profesii cu un grad înalt de complexitate și răspundere, interdicția de a desfășura activități care i-ar putea aduce venituri suplimentare și o situație materială de natură să-i ofere după pensionare menținerea unui nivel de viață cît mai apropiat de cel avut în timpul activității. În plus, ca judecător, e dificil să se derobeze de problemele serviciului cînd iese pe ușa instanței, iar după pensionare nu reușește să se elibereze pe deplin de stresul acumulat ani în șir în exercitarea acestei profesii.
Îngrijorător este faptul că reluînd obsesional și agresiv problema pensiei de serviciu a magistraților (deși reprezintă un atac asupra statului de drept să legiferezi în disprețul deciziilor CCR), legînd această problemă în mod artificial de un PNRR întocmit în mod ocult de indivizi a căror agendă este străină de interesele țării, s-a reușit compromiterea puterii judecătorești. (În vreme ce în Israel, de ex., poporul stă pe baricade de luni în șir pentru apărarea Justiției, în România oamenii sînt instigați împotriva ei.) Chiar oameni de bună-credință, manipulați de o propagandă politică deșănțată, au ajuns să considere pensia de serviciu o inechitate flagrantă, iar Justiția o instituție coruptă, lacomă și supralicitată. Din păcate, descoperi intelectuali de calibre diferite care reiterează aberațiile politicianiste, nereușind să priceapă că discreditarea puterii judecătorești înseamnă un atac devastator asupra democrației și statului de drept, o mînă întinsă dictaturii și hoției, consecințe naționale dezastruoase ce vor fi suportate de urmașii urmașilor noștri.
N.B.
1. Pe mine mă întristează să descopăr în corul celor porniți împotriva „pensiilor nesimțite” intelectuali care încasează lunar o indemnizație de 50% din pensie, deși nu au contribuit cu o centimă la sistemul public pentru acest procent. Cum se respectă principiul contributivității în cazul lor? Cunosc destui din această categorie, unii îmi sînt prieteni. Ca fost redactor de revistă, știu exact că mulți dintre ei au muncit la greu de-a lungul anilor, începîndu-și programul pe la ora 10, cot la cot cu alți intelectuali din aceeași branșă, cu o cafea și un coniac pe vreo terasă, lîngă farfuria cu ciorbă de burtă, căutînd să scape de mahmureală. Și în cazul lor pensionarul cu indemnizație de 50% depășește salariul colegului în activitate, însă pentru ei operează alte standarde. Ca să nu mai pun la socoteală că sînt și alți intelectuali care își duc viața în biblioteci sau în laboratoare de cercetare, autorii unor opere cu adevărat remarcabile, cu salarii modeste și care nu beneficiază de indemnizație suplimentară. Nu sesizează nimeni discriminarea?
2. Dar să închei cu o veste bună! E liber la „pensii nesimțite”. Cu cîteva condiții. Doritorul trebuie să urmeze o facultate de drept și Institutul Național al Magistraturii (posturi de judecător sînt, slavă Domnului!, pentru că mulți juriști preferă avocatura sau notariatul, funcții net profitabile), apoi să lucreze minim 25 de ani în stresul nemaipomenit al instanțelor, cu două ședințe de vreo 80 de dosare cît valiza pe săptămînă, cu justițiabili gata să se sfîșie pentru ceea ce cred ei că au dreptate sau din ambiție ori cu infractori care amenință judecătorul în sala de ședință că îi va ucide copiii și-i va viola soția de îndată ce va reuși să evadeze din pușcărie. Mai e nevoie să-și sacrifice weekendurile studiind dosarele din proximele ședințe de judecată, să-și rateze fiecare concediu pentru a ajunge cu redactarea hotărîrilor la zi etc. etc. Pentru ca, după ani de muncă silnică, semianalfabeți ajunși prin forța găștii în fruntea statului să-l amenințe periodic, pe toate posturile TV, că punctul forte al programului lor politic este să-i taie „pensia nesimțită” .
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
