Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Particularitățile malpraxisului medical
01.06.2020 | Victoria SANDUȚA

Secţiuni: Drept penal, Dreptul sanatatii, Malpraxis medical, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Victoria Sanduța

Victoria Sanduța

Abstract

Medicina și dreptul sunt printre primele cele mai vechi științe, înțelegerea legăturii cauzale dintre cele două poate crea dificultăți pentru cetățeanul de rând.

În epoca globalizării, a creșterii serviciilor medicale pe seama diversificării activităților din viața curentă, dar și a îmbătrânirii populației, personalul medical se confruntă permanent cu cazuri de malpraxis medical.

În exercitarea unei profesii cu un grad înalt de risc, probabilitatea erorii este ridicată, însă angajarea răspunderii medicului și a personalului medical, este justificată prin garantarea la nivel de principiu constituțional, a dreptului la sănătate.[1]

Între necesitatea de apărare a societății, a pacientului, cu ajutorul răspunderii civile medicale și independența profesionala medicului trebuie să existe un echilibru.

Scopul acestui studiu e de a clarifica particularitățile conceptului de malpraxis medical împreună cu celelalte elemente legale de care este legat. Pentru a-și îndeplini obiectivul, această lucrare urmează să profileze raportul și natura juridică a relației medic-pacient și formele de răspundere a medicului vinovat de malpraxis medical.

1. Introducere

În contextul unei pandemii globale, relația dintre medic și pacient devine, inevitabil, mai strânsă, relație care conduce la naștere unor drepturi și obligații pentru ambele părți. În lumina evoluției ambelor ramuri, atât a științei juridice, cât și celei medicale, este necesară o clarificare a raportului juridic dintre medic și pacient.

Eroare medicală poate îmbrăca forma unui diagnostic greșit, o eroare terapeutică, de supraveghere sau de etică medicală. În consecință, în sarcina medicului se va naște obligația de a repara prejudiciul cauzat sau prin angajarea răspunderii civile medicale.

Conceptul de malpraxis este definit (potrivit art. 642 alin. 1 lit. b) din legea nr. 95/2006, ca fiind “eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical si a furnizorului de produse și servicii medicale”. Malpraxisul este eroarea generatoare de prejudicii. Malpraxisul este de fapt sinonim cu eroarea medicală, cu culpa medicală. Ambii termeni (malpraxis și culpă medicală) cuprind nu doar poziția subiectivă a făptuitorului ci înglobează și fapta ilicită a acestuia.

În Franța, o lege din 10 martie 1803 distingea doctorii în medicină pentru care lipsa de responsabilitate era regula, de ofițerii sanitari care erau responsabili. Această inegalitate a dispărut în urma unui proces celebru: Thouret-Noroy contra Guigue. Doctorul lezase artera unui bolnav în timpul unei sângerări, apoi îl abandonase în suferință. Curtea de Casație la 18 iunie 1835 a respins recursul doctorului în medicină Thouret-Noroy împotriva hotărârii primii instanțe care îl condamnase pentru neglijență și incompetență. Începând cu acest caz, responsabilitatea medicală devine principiu.

Totodată, până în 1939, responsabilitatea medicală nu îmbracă decât forma răspunderii civile delictuale.

În cele ce urmează, voi aborda relația medic-pacient, iar ca scop, îmi propun să analizez dacă aceasta este de natură contractuală sau o obligație legală de a oferi servicii medicale. Acest studiu își propune să clarifice caracteristicile erorii medicale precum și formele răspunderii medicale.

2. Natura juridică a relației medic-pacient

Raportul juridic medical, ca orice raport juridic, înglobează cunoscutele elemente structurale: subiectele, conținutul şi obiectul. Elementele structurale ale raportului juridic medical prezintă particularităţi în funcţie de norma de drept incidentă: penală, administrativă, civilă. Raportul juridic civil de drept medical, denumit în continuare raport juridic medical, reprezintă totalitatea relaţiilor socio-umane stabilite între subiectele de drept medical ce cad sub incidenţa legii civile.[2]

Raportul juridic medical este un raport juridic social, se stabilește între persoane care au o calitate specială şi cărora legea le impune o anumită conduită. Deasemenea, acesta este un raport juridic volitiv, care se naşte în principiu ca urmare a voinţei legiuitorului – concretizată în norma juridică, cât şi ca urmare a voinţei părţilor – concretizată în manifestarea consimţământului.

Este tratată natura contractuală, respectiv legală a raportului juridic medic-pacient, denumind acord medical – actul juridic încheiat între medic și pacient. „Medicul are obligația de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă a acceptat-o în prealabil ca pacient”. Aceste dispoziții se regăsesc în art. 652 alin 1 din Legea nr. 95/2006 și constituie fundamentul acordului medical, a convenției care se naște între medic și pacient.

2.1. Drepturile și obligațiile pacienților

Drepturile pacienților sunt reglementate de Legea nr. 46/2003 și Normele de Aplicare aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/2004.

Pacienții au dreptul la îngrijirile medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale ale unității. Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoana umană fără nici o discriminare.

Printre drepturile pacientului se numără: dreptul de a primi îngrijiri, dreptul la un pachet de servicii de bază, dreptul la informare al pacientului, de a alege furnizorul de servicii medicale, dreptul la confidențialitate și la respectarea vieții private, dreptul la o a doua opinie medicală.

Obligațiile pacientului sunt de a informa personalul medical, de a respecta prescripțiile și recomandările medicale și de a plăti contravaloarea serviciului medical prestat.

2.2. Drepturile și obligațiile personalului medical

Medicul are dreptul de a fi informat corect și complet de către pacient cu privire la starea de sănătate a acestuia. Stabilirea unui diagnostic este precedată cu discuții cu pacientul referitor la simptomele bolii și a istoricului acesteia.

Medicul are dreptul la onorariu potrivit prestației sale potrivit art. 160 din Codul de Deontologie Medicală.

Obligațiile personalului medical sunt: obligația de îngrijire, obligația de securitate, de informare, de confidențialitate, de a obține a o a doua opinie medicală, de a respecta viața privată a pacientului și de nediscriminare între pacienți.

2.3. Exercitarea profesiilor medicale

Exercitarea profesiei de medic este reglementată prin titlul XII[3] din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Profesia de medic obligă persoanele interesate să se înscrie în colegiul medicilor din România. O altă condiție obligatorie pentru exercitarea profesiei de medic este obținerea autorizației de liberă practică.[4] Colegiul medicilor din România exercită atribuții profesionale (reglementează iar exercitarea profesiei de medic, elaborează ghiduri și protocoale de practică medicală), atribuții jurisdicționale (în calitate de organ de jurisdicție profesională organizează judecarea abaterilor de la normele de etică și deontologie medicală și de regulile de bună practică profesională), atribuții științifice (formarea profesională a medicilor) atribuții de avizare a funcționării prestatorilor de servicii medicale (avizează înființarea cabinetelor medicale autorizează practica medicală și atribuții de reprezentare a medicilor.

Profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul asupra hotărârilor cu caracter medical. În situațiile în care medicul este angajat în baza unui contract individual de muncă încheiat cu angajatorul unității sanitare, se impune discutarea angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a prepusului-personal medical și respectiv angajării răspunderii civile a unității sanitare comitente pentru fapta alte persoane. Răspunderea specială medicala unității sanitare apare ca urmare a prejudiciului produs de personalul medical angajat în solidar cu acesta. Spitalul poartă răspundere juridică pentru calitatea actului medical prestat de angajații săi precum și pentru acoperirea prejudiciului cauzat de pacienți de angajații săi. Acoperirea prejudiciului cauzate pacienților de angajații spitalului confirmă ideea de garanție pentru riscul de activitate, termenul de acoperire fiind folosit cu sensul de garantare. Este riscul de activitate pe care unitatea sanitară trebuie să-l suporte ca urmare a propriei sale activități fiind inițiatorul și organizatorul activităților riscante.

3. Forma juridică a răspunderii civile medicale

3.1. Răspunderea civilă medicală

În dreptul civil român, răspunderea civilă se întemeiază, în principiu, pe ideea de culpă. Există texte de lege cu caracter special, verde care doctrina și jurisprudența admit, existența unor cazuri de răspundere de natură, obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de risc sau de garanție. Culpa reprezintă fundamentul tradițional al răspunderii civile delictuale deoarece sancționează conduita prin care s-au cauzat prejudicii altor persoane.

Atât neexecutarea unei obligații contractuale, cât și săvârșirea unei fapte ilicite extra contractuale determină angajarea răspunderii civile, în primul caz a răspunderii contractuale iar în ultimul al răspunderii delictuale.[5]

Răspunderea medicului este o răspundere delictuală pentru fapta proprie sau fapta sa culpabilă. Conduita culpabilă a medicului impune încălcarea principalei obligații asumate de către medic, aceea de acordarea îngrijirilor medicale. În scopul obținerii despăgubirilor, pentru neglijența medicului, victima trebuie să dovedească prezența conduitei culpabile a medicului. Medicul are obligația organizării și conducerii activității de acordarea îngrijirilor medicale prin prevenirea și înlăturarea oricărui risc de vătămare corporală pe întreaga durata de desfășurare a actului medical.

Riscul terapeutic este acela care intervine în timpul unui act medical antrenând pentru individ consecințe dramatice, pe care starea sa de sănătate inițială nu permitea să se întrevadă. Riscul terapeutic nu este atestat printr-o acțiune rea și nu este consecința unei erori. Acesta operează cu cauze inexplicabile și necunoscute. Riscul terapeutic poate fi definit ca partea de nesiguranță inerentă oricărei intervenții chirurgicale sau oricărui act medical, chiar cel mai bine realizat, reacțiile imprevizibile ale pacientului sau circumstanțele imparabile care nu pun în cauză tehnica sau competența celor care îngrijesc. Specific actului medical este implicația, în aproape toate situațiile a unui factor aleatoriu, respectiv a posibilității intervenirii unui eveniment obiectiv (fără legătură cu comportamentul profesional al personalului medical) care ar putea agrava starea pacientului, independent de corectitudinea manoperelor medicale efectuate. În măsura în care acest factor nu a putut fi prevăzut și înlăturat, prin raportare la nivelul cunoașterii medicale de la momentul exercitării actului medical, culpa personalului medical va fi înlăturată, iar victima va suporta consecințele prejudiciabile. Este ceea ce în jurisprudența franceză a fost denumit riscul accidental terapeutic, inerent actului medical și care nu poate fi controlat.[6]

În general, orice intervenție chirurgicală este supusă unui anumit risc. Datoria medicului este de a evalua corect și de acceptare discurile utile, altfel spus, de a cântări care este riscul de a realiza operația în balanță cu riscurile neintervenției, deoarece răspunderea va fi angajată numai dacă medicul nu a realizat o operație care se impunea ar fi realizată, sau dacă a realizat o intervenție chirurgicală nejustificată.

Medicul trebuie să acorde îngrijiri conștiincioase, și cu rezerva unor circumstanțe extraordinare, conforme cu datele dobândite ale științei la timpul actual. Pentru a stabili dacă îngrijirile date erau sau nu adaptate patologii pacientului. Medicul nu este judecat în raport cu cunoștințele relevate și publicate după intervenția sa, și în raport cu acelea la care el avea în mod normal acces și pe care el era obligat să le cunoască, altfel spus ,în raport cu metodele folosite în mod obișnuit, într-un caz de acest gen și conforme nivelului de cunoștințe al momentului. Prin expertize se poate verifica conformitatea îngrijirilor cu datele dobândite ale științei. Un exemplu reprezentativ din practică poate servi când în necroza ischemică a mușchilor gambei a fost provocată o formă rară și nemaiîntâlnită a fracturii suferită de victimă și când în cursul tratamentului acest tip de leziune nu era în datele științei, respectiv medicul nu putea pune diagnosticul corect.[7] Pe de altă parte, în cursul unei celioscopii, plasarea unui trocar a cauzat o plagă a arterei aorte, ce a provocat o gravă hemoragie, acest risc a fost luat în prezența unei neîndemânări medicale care preia răspunderea.

Un aspect important în relația bioetică și responsabilitate medicală se referă la nevoia incriminării abuzurilor medicale. În ceea ce privește încercările terapeutice pe om, acestea nu sunt întotdeauna legitimate de scopuri știitifice și deși ajută progresul medical, ele sunt uneori legitimate numai de scopuri terapeutice și de salvare a vieții. Discutarea erorii în practica profesională medicală duce la abordarea noțiunii de risc profesional. Este în afara oricărei discuții faptul că nu există imputabilitate medicală pentru nereușita unor acțiuni profesionale. Responsabilitatea cadrelor medico-sanitare se poate întâlni în orice domeniu de activitate. Ea este mai pregnantă în unele specialități care datorită condițiilor particulare de lucru obligă la maximă previziune. Stările de limită dintre viaţă şi moarte obligă la un diagnostic real de moarte mai ales în epoca transplantelor de organe unice, în scopul de a nu oferi da imaginea puterii absolute de decizie a medicului asupra vieţii şi a morţii. Dar respectul vieţii nu trebuie dus până la absurd prin prelungirea agoniei şi a vieţii vegetative (vieţii fără speranţă) acest respect trebuind să se substituie respectului calităţii vieţii iar demnitatea omului să se substituie libertăţii de a dispune ,,nelimitat” de viaţă. [8]

Răspunderea întemeiată pe culpa subiectivă reprezintă principiul general al răspunderii civile delictuale dar și al răspunderii civile medicale.

Noțiunea de garanție se apreciază diferit, după cum este vorba despre răspunderea civilă indirecte, pentru fapta altuia, situație în care garanție se aseamănă cu fidejusiunea, fără însă a fi identice.

În ceea ce privește delimitarea răspunderii civile delictuale și a răspunderii civile contractuale, în cazul raportului juridic medical, există opinia că ar trebui făcută distincția între raportul juridic din cadrul sistemului privat și sistemului public de sănătate. În sistemul privat de sănătate răspunderea pentru malpraxis este una civilă contractuală, iar în cazul sistemului public răspunderea ar fi una contractuală însă administrativă, contractul de bază căruia se prestează serviciul medical fiind administrativ.[9]

3.2. Formele malpraxisului medical

Doctrina și jurisprudența în dreptul francez clasifică greșeală medicală în două mari domenii: greșeala împotriva științei medicale și greșeala împotriva conștiinței medicale.

Deci, eroarea împotriva științei medicale cuprinde erorile de diagnostic, eroarea în alegerea tratamentului, erorile tehnice și erorile de supraveghere. Eroarea împotriva conștiinței medicale cuprinde nerespectare secretul medical, încălcarea datoriei de a informa și de a consilia, refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor, privarea de șansă.

În dreptul român nu există o clasificare consacrată a malpraxisului medical, însă există doctrinari care oferă una.[10] Malpraxisul medical se împarte în culpa de tehnică medicală și culpa de etică medicală.

Culpa de tehnică medicală cuprinde culpa comisivă, neîndeplinire a obligației de îngrijire, neîndeplinirea obligației de securitate, culpa omisivă, privare de șansă.

Culpa de etica medicală cuprinde culpa comisivă, depășirea competenței profesionale, practica neautorizată, efectuarea actului medical în lipsa consimțământului, nerespectarea confidențialității și a secretului profesional, neîndeplinirea obligației de respectarea vieții private a pacientului, discriminarea pacienților, culpa omisivă, neîndeplinirea obligației de informare, refuzul acordării asistenței medicale, abandonul pacientului.

4. Formele răspunderii civile medicale în dreptul român

În ceea ce privește acordarea îngrijirilor medicale solicitate de către pacient, medicul are independența deciziilor și a căutărilor cu caracter medical. În alte cuvinte, medicul are libertatea de a alege metode de investigație, de diagnosticare și de tratament. Medicul este obligat să utilizeze toate mijloacele disponibile și să depună întreaga sa diligenta, în vederea obținerii rezultatului dorit, fără a se obliga sau a garanta obținerea acestui rezultat. Prin urmare obligația de a acorda îngrijiri a medicului este de regulă una de mijloace.

Pentru a angaja răspunderea medicului, victima va trebuie să probeze culpa medicului, a prejudiciului suferit și a legături de cauzalitate care există între greșeală și prejudiciu. Astfel obligația medicului fiind obligație de mijloace, pacientul va trebui probeze că medicul nu a pus în practică toate mijloacele adecvate sau nu a dat dovadă de suficientă prudență și promptitudine. Când obligația este una de rezultat, reclamantul are de probat că obligația nu a fost executată, greșeala fiind dedusă din această neexecutare.

Poate servi ca exemplu a răspunderii pentru neobținerea rezultatului obligația de exactitate a gestului chirurgical.[11]În sarcina medicilor stomatologi există o obligație de precizie a actului medical, care izvorăște din obligația de securitate. Pe de altă parte, când medicul chirurg a uitat să îndepărteze o ustensila, cum ar fi foarfecele în cursul operației chirurgicale, lipsa acestei prudențe antrenează răspunderea.

– Cauze exoneratoare de răspundere

Există unele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sănătății sau integrității corporale a pacientului pentru care, personalul medical este exonerat de răspundere. Vor putea răspunde însă celelalte persoane implicate în actul medical. Îl potrivit art. 643 alin. (2) din legea nr. 95/2006, personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiuni când acestea se datorează: condițiilor de lucru, dotări insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigații și tratament, vicii lor ascunse ale materialelor sanitare echipamentelor și dispozitivelor medicale substanțelor medicale și sanitare folosite sau când acționează cu bună credință în situații de urgență, cu respectarea competențelor acordate.

În condițiile prevăzute de lege, unitățile sanitare răspund ițele de lucru improprii și pentru dotare insuficientă cu echipament de diagnostic și tratament, și pentru prejudicii le cauzate de infecțiile nosocomiale.

– Procedura administrativă de stabilirea cazurilor de malpraxis

Legea nr. 95/2006 reglementează procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională personalul medical și altor persoane din domeniul asistenței medicale. Sarcina stabilirii cazurilor de malpraxis revine Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis.[12]

Ministerul Sănătății Publice aprobă la propunerea Colegiului medicilor în România pentru fiecare județ și municipiul București, o listă națională de experți medicale în fiecare specialitate, care vor fi consultați conform regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei. Procedura de stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională este deschisă exclusiv persoanelor prejudiciate sau succesorilor în drepturi ale acestora.

Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista județeană a experților, un grup de experți, sau un expert, în funcție de complexitatea cazului, care va efectua un raport asupra cazului. Iar apoi Comisia adoptă o decizie asupra cazului, cel târziu la 3 luni de la data sesizării.

Prin implicarea asiguratorului de răspundere civilă al personalului medical acuza de malpraxis se pot soluționa pretențiile de natură civilă amiabil, astfel evitându-se procesul în instanța de judecată. Doar în cazul în care victima nu a fost satisfăcută de decizia Comisiei, va putea formula o acțiune în judecată împotriva medicului sau instituției sanitare.Victima se va putea adresa la instanța competentă în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. Potrivit art. 676 din legea nr. 95/2006, instanța competentă de a rezolva litigiul e judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. Potrivit art. 677 din aceeași lege, actele de malpraxis se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor penale.

5. Concluzie

Cazurile de malpraxis pot îmbrăca forma greșelii terapeutice, culpa comisivă, neîndeplinire a obligației de îngrijire, de securitate, culpa omisivă, privare de șansă, precum și altele. Răspunderea civilă medicală a primit o reglementare proprie, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care consacră un titlu distinct răspunderii civile medicale (Titlul XV-Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice)-acest act normativ constituind un adevărat cod al sănătății publice în dreptul românesc. Neîndeplinirea obligațiilor asumate de către medic potrivit art. 644 alin. (1) din Legea 95/2006 va atrage răspunderea civilă contractuală, pe când art. 652 și art. 654 din aceeași lege va angaja răspunderea delictuală. Fapta ilicită civilă constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de îngrijire, sau a unei obligații asumate contractual de către personalul medical.

Legea nr. 95/2006 reglementează procedura administrativă de stabilire a cazurilor de culpă medicală, prin posibilitatea stabilirii de către o comisie de monitorizare a cazurilor de malpraxis medical.

Din păcate, numărul de litigii de malpraxis medical în România a crescut exponențial în ultima perioadă. Această tendință se poate explica prin condițiile precare în spitale, lipsa personalului medical și exodul medicilor din străinătate.[13] România se clasează printre primele state europene după numărul de infecții intraspitalicești. Legea nr. 95/2006 conține multe formulări vage, și se impune reformularea unor texte de lege, pentru a fi mai ușor de interpretat și de înțeles.

Reglementarea erorii medicale este una relativ nouă în dreptul românesc, și numărul lucrărilor academice pe tema malpraxisului este extrem de restrâns comparativ cu alte țări europene, și rămâne o problemă actuală ce necesită o abordare minuțioasă.


[1] Constituția României completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, din Art. 34.
[2] I. Lulă, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1997, p.71.
[3] Titlul XXII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: Exercitarea profesiei de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România.
[4] Ordin nr. 979 din 30 iulie 2004 publicat în M. Of. nr. 724 din 11 august 2004 privind eliberarea autorizației de liberă practică.
[5] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006) p.109.
[6] Felton, Therapeutic risk-taking: what is it? Rivista Sperimentale di Freniatria, 3: 89–104.
[7] Disponibil aici, accesat la 6 aprilie 2020.
[8] George J. Annas, American Bioethics: Crossing Human Rights and Health Law Boundaries, Oxford University Press.
[9] I. Vida Simiti, Natura Juridică a răspunderii civile a medicului, Revista Dreptul, nr. 8/2010, p. 133.
[10] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006) p.122.
[11] Dsponibil aici, accesat la 13 aprilie 2020.
[12] Art. 668 alin (1) Legea nr. 95/2006.
[13] Disponibil aici, accesat la 10 aprilie 2020.


Student Victoria Sanduța
Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu” din București

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti