Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Evoluția viziunii juridice europene asupra dimensiunii sociale
02.06.2020 | Mihai BĂDESCU

JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Bădescu

Mihai Bădescu

I. Introducere:

Securitatea socială privită ca mecanism de ajutorare a cetățeanului aflat într-o stare de nevoie economică cauzată de incapacitatea de a mai presta muncă din motive obiective[1] este un concept clasic. Exemple pot fi observate încă din Antichitate precum în societățile grecești, evreiești[2] sau babiloniene[3] și până în sec. XIX, considerat momentul de geneză al protecției sociale instituționalizate.[4] Pe de altă parte, reglementarea internațională a conceptului este marcată de o noutate evidentă în condițiile în care primele convenții în domeniu au apărut de abia în 1919 prin intermediul Organizației Internaționale a Muncii (în calitate de organ al Ligii Națiunilor la acea vreme) și pe fondul dezvoltării ideologiilor socialiste. Această diferență de tradiție va influența viziunea europeană în domeniul protecției sociale pe parcursul evoluției Uniunii Europene.

Prin urmare, scopul prezentei lucrări este de a prezenta evoluția legislației primare europene[5] în domeniul securității sociale și efectele concrete ale fiecărei etape pentru a servi drept fundament al unei analize a tendințelor Uniunii și a emite o opinie pertinentă privind viitorul legislativ al politicii sociale post-Lisabona.

II. Reglementarea securității sociale la nivel primar european:

Pentru o abordare eficientă, prezentarea va urma modelul cronologic al evoluției tratatelor Uniunii Europene:

A. Tratatele de instituire a Comunităților Europene (1951, 1957):

Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (TCECO) urmărea stabilirea unei relații de interdependență a producției materialelor de război între Germania și Franța, adversare în ambele războaie mondiale. În acest scop, Comunitatea punea, printre altele, bazele liberei circulații a lucrătorilor din acest domeniu specific între statele membre. Prezintă interes capitolul VIII al Tratatului care reglementa salarizarea și circulația lucrătorilor. În particular, art. 69 (4) prevedea că „statele membre vor soluționa între ele aranjamentele necesare ca securitatea socială să nu stea în calea circulației lucrătorilor”. Astfel, statele fondatoare își asumau obligația internațională de a reglementa la nivel intern măsuri de protecție socială care să nu împiedice plecarea din țară a lucrătorilor.

Ulterior intrării în vigoare a tratatului, CECO a numit un grup de lucru format din experți ai Organizației Internaționale a Muncii (OIM) care să construiască o convenție internațională europeană privind protecția socială a lucrătorilor. Aceasta avea să fie finalizată în decembrie 1957, cu câteva săptămâni anterior intrării în vigoare a Tratatului Comunității Economice Europene (TCEE). Totuși, convenția socială a statelor CECO a fost abandonată, iar textul său transpus aproape integral în Regulamentul CEE 3/58 datorită avantajului aplicabilității directe a acestuia în legislațiile naționale.[6]

În ceea ce privește TCEE, negocierile din spatele său au implicat puternice dezbateri între Franța și restul statelor pe tema armonizării sistemelor naționale de protecție a muncitorilor. Statul francez considera că economia sa internă va fi dezavantajată din cauza măsurilor sale mai dezvoltate, dar mai costisitoare din domeniu (ex.: politica egalității între sexe, săptămâna de lucru de 5 zile, numărul de zile libere garantate). După o serie de negocieri eșuate între ministerele viitoarelor state membre, soluția a fost găsită prin raportul OIM al profesorului Bertil Ohlin. Acesta a demonstrat că viitorul pieței unice europene și chiar al posibilei federalizări nu necesită armonizarea perfectă a sistemelor naționale de securitate socială, iar posibilele pierderi ale economiilor naționale vor fi acoperite cu siguranță de beneficiile libertăților de circulație. Doctrina arată că raportul a fost factorul ce a reușit să determine Franța să renunțe la pretenții și să permită formarea CEE.[7] Efectele raportului pot fi văzute și în prezent, în condițiile în care politica socială încă nu a intrat în competența exclusivă a UE.[8]

Pornind de la concluziile lui Ohlin, abordarea aleasă de statele membre a fost cea de simplă coordonare (în locul armonizării dorite de francezi) în domeniul securității sociale. Articolul 51 descria procesul coordonării în două direcții: agregarea și distribuirea echitabilă a costurilor. Agregarea presupune că lucrătorul are dreptul la beneficii sociale în orice stat membru pe baza totalului contribuțiilor plătite de acesta în orice stat membru. Împărțirea echitabilă implica faptul că statele membre erau obligate să susțină beneficiile lucrătorului numai în măsura în care acesta a contribuit/lucrat/avut rezidența pe teritoriul său.[9] De asemenea, TCEE conținea prevederi ce țin de politica socială în Partea a III-a, Titlul III, capitolele I și II (art. 117-128), însă acestea erau, în principiu, simple repere pentru viitor cu un puternic caracter politic. Spre exemplu, art. 117 prevedea doar că statele membre sunt de acord cu necesitatea promovării îmbunătățirii condițiilor de muncă a lucrătorilor sau art. 118 prevedea sarcina Comisiei Europene de a colabora cu statele membre în domeniul politicii sociale (inclusiv al securității sociale) prin emiterea de recomandări.

Dezvoltarea propriu-zisă a politicii sociale europene avea să aibă loc în următoarele trei decenii exclusiv prin intermediul legislației comunitare secundare și al jurisprudenței Curții de Justiție.

B. Actul Unic European (1987):

Anul 1987 a marcat prima revizuire de amploare a Tratatului de la Roma. Pentru domeniul politicilor sociale, Actul a prezentat o relevanță deosebită din mai multe motive.

În primul rând, AUE a acordat Consiliului puterea de a adopta directive prin majoritate calificată cu scopul adoptării unor standarde minime în domeniul muncii pentru a garanta o protecție sporită a sănătății și siguranței lucrătorilor. Totuși, aceste directive nu puteau impune constrângeri de natură juridică, financiară sau administrativă care să pună dificultăți întreprinderilor mici și mijlocii.[10] De asemenea, tranziția de la un regim de vot unanim la unul al majorității calificate a reprezentat un mare pas înainte pentru securitatea socială europeană în contextul în care obținerea unanimității era extrem de dificilă.[11] Mai mult, Comisia a fost numită intermediar la nivel european între patronate și sindicate.[12]

În al doilea rând, Comunitatea Europeană și-a extins competențele. În acest sens, coeziunea economică și socială a devenit un domeniu de competență separat de cel al politicii sociale având drept unic scop contrabalansarea efectelor pieței unice asupra piețelor interne subdezvoltate ale noilor state membre.[13] Acest domeniu de competență stă la baza unor surse de finanțare precum Fondul Social European, Fondul European de Dezvoltare Regională sau Fondul European de Dezvoltare Agricolă și Rurală.[14]

O a treia modificare adusă în 1987 constă în introducerea unor referințe exprese la promovarea drepturilor recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Carta Socială Europeană în preambulul TCEE. Acestea constituie un indiciu privind distanțarea de viziunea pur economică a anilor `50 și noua direcție socială europeană.

C. Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht (1993):

Pe fondul noilor direcții impuse de AUE, Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a început să lucreze la o Cartă a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor Comunităților Europene. Acest document prezentat inițial ca simplă declarație politică a cauzat tensiuni puternice între Regatul Unit, interesat de menținerea unui nivel ridicat de autonomie națională, și restul statelor membre. Ca răspuns la Cartă, premierul Margaret Thatcher a adresat faimosul discurs de la Colegiul Europei din 1988, considerat un factor determinant din spatele euroscepticismului britanic și, desigur, al fenomenului Brexit.[15] Carta a fost adoptată la Strasbourg la finalul lui 1989 având 11 state membre semnatare, Regatul fiind singurul care și-a exercitat clauza de opt-out. În ciuda lipsei de valoare juridică, Carta va servi drept fundament pentru modificările introduse prin următoarele tratate modificatoare europene.[16]

În ceea ce privește Tratatul de la Maastricht, majoritatea statelor urmăreau o reformă juridică radicală a capitolului social existent pentru a conferi o protecție adecvată tuturor cetățenilor europeni. Regatul Unit, acum aflat sub guvernul John Major, a rămas principalul oponent al noilor reglementări. Soluția găsită de restul statelor a fost cea de încheiere a unui acord separat ce a fost atașat Tratatului privind Uniunea Europeană. Astfel, vechile norme din TCEE se aplicau în continuare numai pentru Marea Britanie, iar noul capitol social de la Maastricht se aplica separat în celelalte 11 state membre.

Acordul de la Maastricht a introdus două aspecte importante. Mai întâi, a extins domeniile în care legislativul putea adopta noi reglementări prin majoritate calificată. Dacă Actul Unic European permitea majoritatea calificată doar în măsurile legate de siguranța și sănătatea lucrătorilor, acordul a extins domeniul către zone precum „condițiile de muncă” sau „informarea și consultarea lucrătorilor”. Guvernarea conservatoare din Marea Britanie devenise notorie în ultimii ani prin exercitarea dreptului de veto în legătură cu directivele propuse în aceste domenii precum cea privind concediul parental și tratamentul egal al lucrătorilor temporari sau cu jumătate de normă.[17]

În al doilea rând, acordul a reformat procedura dialogului social la nivel european. Concret, pentru a propune proiecte legislative în domeniul social, Comisia era obligată să solicite mai întâi puncte de vedere din partea partenerilor sociali.[18] Dacă aceștia cădeau de acord asupra unei forme comune de proiect, aceasta urma să fie trimisă mai departe pentru vot în Consiliu și Parlament. Numai dacă partenerii nu cădeau de acord, Comisia avea opțiunea de a trimite mai departe proiectul legislativ dorit.

D. Tratatul de la Amsterdam (1999):

Negocierile pentru noul tratat au început la mai puțin de 2 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Schimbarea orientării politice britanice prin venirea la putere a laburiștilor lui Tony Blair a determinat revenirea Regatului asupra poziției asumate anterior astfel încât acordul pe teme sociale din 1993 a devenit politica generală socială europeană odată cu Tratatul de la Amsterdam.

Printre noile reglementări se află un întreg nou Titlu la nivelul dreptului primar dedicat Ocupării Forței de Muncă (actualul Titlu IX al Părții a treia din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene). Statele membre au constatat la momentul respectiv că au probleme similare în spatele numărului ridicat de locuri de muncă neocupate. Din acest motiv, situația economică a Uniunii per total depindea de ocuparea locurilor din fiecare stat membru, iar o politică de cooperare devenea necesară.[19]

O altă extindere poate fi observată la nivelul Comisiei care acum poate încuraja statele membre să își coordoneze acțiunile în mai multe domenii expres prevăzute precum: securitatea socială, legislația muncii, prevenirea accidentelor de muncă și bolilor profesionale, igiena la locul de muncă, dreptul la asociere și negociere colectivă.[20]

Extinderea listei domeniilor sociale în care Consiliul poate vota cu majoritatea calificată a continuat de asemenea. Aceasta includea din acel moment: orientările privind ocuparea forței de muncă, stimulentele, excluziunea socială sau egalitatea de tratament și oportunitate.

E. Tratatul de la Lisabona (2009):

Primul deceniu al secolului XXI a fost unul intens din punctul de vedere al dreptului primar european în condițiile în care perioada 2000-2007 a inclus: elaborarea primei forme a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene la summit-ul de la Nisa (2000), adoptarea Tratatului de la Nisa relevant pentru procedura de aderare a fostelor state comuniste, eșecul adoptării Constituției Europene și, în cele din urmă, Tratatul de la Lisabona. Dintre acestea, Tratatul de la Lisabona constituie cea mai importantă dezvoltare din mai multe motive: a dat putere juridică primară Cartei, a adaptat Dreptul Unional în condițiile aderării a 12 state într-o perioadă scurtă de timp de la ultimul Tratat și a introdus anumite norme ale Constituției respinse de statele membre în 2005.

Pentru politica socială europeană, introducerea Cartei Drepturilor Fundamentale în zona izvoarelor primare de Drept Unional arată o clară schimbare de percepție la nivelul UE. Nu numai că drepturile omului au căpătat pe această cale o codificare concretă ce trebuie respectată prin aplicarea Dreptului European,[21] însă se poate spune chiar că drepturile sociale și-au definitivat autonomia conceptuală[22]. Dacă, la mijlocul secolului trecut, politica socială a Comunităților Europene putea fi percepută exclusiv în contextul libertăților de circulație și a necesităților economice ale pieței unice, iată că anul 2009 introduce drepturi sociale de sine-stătătoare precum cel la asociere, cel la muncă și alegere a unei ocupații oriunde pe teritoriul UE sau cel la egalitatea între sexe. Referința expresă din recitalul 5 al preambulului la cartele sociale adoptate de-a lungul timpului de către Uniune sau de către Consiliul Europei întărește această schimbare de viziune.

În ceea ce privește integrarea unor aspecte din Constituția Europeană, prezintă interes introducerea actualului articol 9 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), denumit în doctrină clauza socială orizontală. Acesta este o copie fidelă a textului art. III-117 din proiectul constituțional respins în 2005. Concret, clauza socială orizontală afirmă că Uniunea va „ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum și de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane”. Desigur, pe baza formulei utilizate, textul nu reprezintă decât un simplu principiu incapabil de a crea drepturi sau obligații în patrimoniul resortisanților europeni. Așadar, el constituie o formă de soft law fără efect de substanță.[23] Pe de o parte, instituțiile europene au considerat că această clauză are potențialul de a fi un punct de pornire în dezvoltarea politicii sociale europene de sine-stătătoare prin legislația secundară sau prin jurisprudența Curții de la Luxemburg.[24] Pe de altă parte, la 7 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în doctrină a apărut ideea că Uniunea se află într-un blocaj ideologic după ieșirea din criza economică și nu este capabilă să mai inoveze în domeniul social.[25] Tendințele recente ale Uniunii, care vor fi abordate în capitolul final, par să contrazică această teorie.

III. Efecte practice ale evoluției asupra populației statelor membre:

În principiu, se consideră că statele sociale moderne (welfare states) au apărut în anii `40-`50 prin extinderea sferei beneficiarilor ajutoarelor statului către clasa mijlocie, puternic afectată de al Doilea Război Mondial.[26] Profesorul britanic Graham Room, consultant pe politică socială al Comisiei Europene în anii `80, afirma că inovația în domeniul social nu poate să apară ex nihilo, iar majoritatea ideilor aplicate de state erau în fapt simple încercări de implementare a sistemelor străine care s-au dovedit funcționale.[27] În condițiile în care acestea au adus o relativă perioadă de bunăstare Europei de vest până la criza din 1973, acordarea prerogativelor în acest domeniu unei entități suprastatale europene a fost privită cu reticență.

Având în vedere aceste aspecte, este irelevantă prezentarea situației cetățenilor întrucât politica socială era dictată la nivel național în mod separat și, ulterior, prin legislație secundară europeană, iar aceste două forme de policy-making nu constituie obiectul acestui eseu.

În ceea ce privește efectele Actului Unic European din 1987, simplificarea procedurii de votare în domeniul social poate fi considerată un pas important în procesul de înlăturare a deficitului democratic european întrucât a oprit exercitările abuzive ale dreptului de veto de către statele membre. Astfel, s-a contribuit la transferul de prerogative către Parlamentul European direct ales de către cetățeni. Desigur, cel mai important efect al AUE rămâne implementarea fondurilor structurale menționate anterior, instrumente ce s-au dovedit utile în propagarea politicii europene la nivel regional chiar dacă, în prezent, există puternice dezbateri privind reforma acestora.[28] De asemenea, merită menționat faptul că studiile ulterioare AUE au arătat că acesta a eșuat în obiectivul propus de diversificare a economiilor naționale și a dus, de fapt, la o specializare a statelor membre.[29] Acest fapt este relevant pentru politica socială întrucât a determinat migrarea forței de muncă specializate între statele membre.

Tratatul de la Maastricht a introdus procedura dialogului social la nivelul legislativ al Uniunii Europene. Totuși, după cum arăta un studiu din 2003, opinia sindicatelor și patronatelor a fost solicitată de numai 8 ori în 10 ani, iar cele două au ajuns la un consens de 3 ori în această perioadă. Mai mult, directivele se aplicau numai într-un număr limitat de state membre. Din aceste motive, autorul studiului a considerat că rezultatul dialogului social european se dovedește a fi limitat cantitativ și calitativ.[30] Un nou studiu, efectuat după încă 8 ani de către un cercetător din cadrul ETUI, a sugerat că rezultatul dialogului este unul pozitiv din punct de vedere cantitativ ținând cont de numărul ridicat de opinii și declarații comune efectuate de parteneri (în fapt, un singur nou acord de proiect legislativ european a fost obținut în perioada 1999-2010). Pe de altă parte și acest autor a observat lacunele calitative ale dialogului, rezultatele sale fiind dificil de văzut sau măsurat la nivel național.[31] În cele din urmă, un studiu recent efectuat de Universitatea din Amsterdam, a arătat că, în ciuda cantității ridicate de acte emise pe baza dialogului social, cele cu potențialul de a deveni legi concrete constituie o minoritate evidentă.[32]

Noul Titlu TFUE dedicat ocupării forței de muncă, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, s-a dovedit o măsură utilă. Spre exemplu, actualul articol 148, denumit Procesul Luxemburg, presupune elaborarea Strategiei Europene de Ocupare a Forței de Muncă printr-o serie de linii directoare emise de Consiliu după consultarea Parlamentului, Comitetelor specializate și pe baza concluziilor Consiliului European. Statele membre au obligația să țină cont de aceste linii în manifestarea propriilor politici din domeniu. Un raport elaborat la 5 ani de la introducerea Strategiei Europene a constatat efecte pozitive directe pe piața muncii din Germania.[33]

În ceea ce privește efectele Cartei Drepturilor Fundamentale, un studiu efectuat prin Eurobarometru în 2019 a arătat că 42% dintre cetățenii europeni au auzit de aceasta, însă numai 12% cunosc ce presupune.[34] În mod interesant, România se află la capătul inferior al statisticii fiind unul dintre puținele state în care procentajul chiar a scăzut de la ultimul sondaj efectuat în 2012. Un posibil motiv pentru acest dezinteres la nivelul întregii Europe poate fi faptul că prevederile Cartei au o aplicabilitate limitată la prevederile Dreptului European și a măsurilor de transpunere a acestora în dreptul național (când sunt necesare). Încălcările provocate de dreptul pur național rămân în continuare sub protecția altor mecanisme internaționale precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere faptul că legislația europeană nu constituie decât o minoritate în sistemele interne de drept ale statelor membre, este explicabilă lipsa de interes a resortisanților. În aceste condiții, eforturile europene de publicare și diseminare a informațiilor relevante despre sistemul legislativ unional necesită o intensificare.

IV. Concluzii privind tendințele recente ale Uniunii și posibile opțiuni pentru viitorul politicii sociale europene:

Ținând cont de cele prezentate mai sus, tendința principală a Uniunii este în mod indubitabil cea de tranziție de la o comunitate pur economică la una fundamentată pe o economie de piață cu puternică influență socială (social market economy). Acest lucru nu mai este de mult o noutate după politica socială promovată de Comisia Delors, dezbaterile cu Regatul Unit și extinderea competențelor unionale în domeniul social.

Totuși, trebuie menționat faptul că această tendință a început să întâmpine obstacole în ultimii ani. Printre altele, finalizarea procesului de Brexit la finele lui ianuarie 2020 poate avea efecte negative economice deosebite despre care s-a discutat extensiv în doctrină și nu vor fi reluate.[35] Adăugând acestor efecte potențiala nouă criză economică determinată de situația pandemică actuală, există posibilitatea ca reforma socială europeană să fie suspendată astfel încât să prevină propagarea curentelor naționaliste sau eurosceptice la nivelul altor state membre.

Revenind la problema abordată anterior a clauzei sociale orizontale, argumentele privind blocajul ideologic european au fost contrazise în 2017 prin proclamarea Pilonului European al Drepturilor Sociale de către Comisia Juncker. Acesta este un set de principii fundamentale în domeniul securității sociale care a beneficiat de susținere totală din partea instituțiilor europene la momentul respectiv. Mai mult, noua Comisie von der Leyen și-a exprimat dorința de continuare a politicilor Pilonului și de integrare a acestora la nivel european și la nivelul statelor membre.[36]

Având în vedere aceste tendințe, viitorul politicii europene pare categoric îndreptat către dezvoltarea protecției sociale prin toate mijloacele posibile. Chiar dacă această dezvoltare va lua o scurtă pauză cauzată de situația economică instabilă din prezent, spiritul european modern este legat intrinsec de statul social. Liberalizarea piețelor și concurența acerbă dintre participanții la acestea vor avea întotdeauna și un efect dezumanizator, iar datoria Uniunii trebuie să fie contracararea acestuia prin susținerea egalității de șanse și asigurarea unui sistem de plase de siguranță pentru toți cetățenii săi. În fond, chiar Robert Schuman spunea în renumita sa Declarație că producția Europei trebuie „pusă în slujba creșterii nivelului de viață și a păcii”.


[1] Spre exemplu: boala, vârsta înaintată, handicapul.
[2] J.-P. Dumont, „La sécurité sociale toujours en chantier: histoire, bilan, perspectives”, ed. Éditions Ouvrières, Paris, 1981, p. 21.
[3] Codul lui Hammurabi conținea prevederi exprese privind protecția văduvelor (art. 177 și Epilogul Codului, versiune consultată: „The Code of Hammurabi” în traducerea lui L. W. King din 1910).
[4] A. Țiclea, L. Georgescu, „Dreptul Securității Sociale”, ediția 8, ed. Universul Juridic, București, 2019; p. 8.
[5] Sunt omise acele tratate considerate irelevante pentru domeniul social (ex.: Tratatul Unificator de la Bruxelles, cele două tratate bugetare din anii `70) sau care au introdus modificări insesizabile (ex.: Tratatul de la Nisa).
[6] J. Paju, „The European Union and Social Security Law”, p. 18.
[7] T. Christiansen, C. Neuhold, „International Handbook on Informal Governance”, ed. Elgar, 2012 p. 420-421.
[8] TFUE, art. 4 (2) și art. 5.
[9] P. Watson, „Social security law of the European Communities”, ed. Mansell Publishing, Londra 1980, p. 35-36.
[10] TCEE art. 118a.
[11] [https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=LEGISSUM%3Axy0027] accesat la 22.04.2019.
[12] TCEE art 118b.
[13] Contextul istoric prezintă relevanță din moment ce AUE a fost introdus la relativ scurt timp de la aderarea Spaniei și Portugaliei (1986), respectiv a Greciei (1981), trei state aflate în reconstrucție economică după căderea dictaturilor din anii `70.
[14] AUE art. 23.
[15] O. Daddow, C. Gifford & B. Wellings „The battle of Bruges: Margaret Thatcher, the foreign office and the unravelling of British European policy”, publicat în Political Research Exchange, vol. 1, 2019, p. 24.
[16] [https://www.europarl.europa.eu/workingpapers/soci/pdf/104_en.pdf] p. 13, accesat la 22.04.2019.
[17] J. Lourie, „Employment Law and the Social Chapter” capitol al culegerii de eseuri „Britain in the European Union: Law, Policy and Parliament”, ed. Palgrave-Macmillan, Chippenham, 2004, p. 122.
[18] În practică, erau frecvent contactate Confederația Europeană a Sindicatelor (ETUC), BUSINESSEUROPE (fosta UNICE) sau Centrul European al Întreprinderilor Publice (CEEP).
[19] P. Venturini, „Social Policy and Employment Aspects of the Treaty of Amsterdam”, apărut în Fordham International Law Journal, vol. 22, nr. 6, 1998, p. 97.
[20] [https://www.eurofound.europa.eu/publications/article/1997/amsterdam-treaty-brings-small-advances-for-employment-and-social-policy] accesat la 21.04.2020.
[21] Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, drepturile omului au fost recunoscute ca izvor pe cale jurisprudențială din 1970, însă jurisprudența ulterioară a CJUE s-a dovedit inconstantă întrucât fiecare caz necesita analizarea separată a tradițiilor naționale din materie și chiar a reglementărilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
[22] D. Ashiagbor, „Economic and social rights in the European charter of fundamental rights”, apărut în European human rights law review, vol. 9, nr. 1, 2004, p. 63.
[23] N. Dimmel, „Statement on Art 9 TFEU: Horizontal Social Clause – Executive Summary”, raport publicat pentru Asociația Europeană a Furnizorilor de Servicii pentru Persoane cu Dizabilități, 2014, disponibil la [https://www.easpd.eu/sites/default/files/sites/default/files/Policy/Newsflash/statement_on_art_9_tfeu-_executive_summary.pdf], p. 1, accesat la 22.04.2019.
[24] [https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52011IE1591&from=EN], par. 1.1., accesat la 22.04.2019.
[25] V. Šmejkal, „The Horizontal Social Clause of Art. 9 TFEU and its Potential to Push the EU towards Social Europe”, lucrare publicată în Prague Law Working Papers, Seria nr. 2016/III/1, p. 9.
[26] P. Flora, A. Heidenheimer, „The Development of Welfare States in Europe and America”, ed. 8, Transaction Publishers, Londra, 2009, p. 28.
[27] G. Room, „Cross-National Innovation in Social Policy: European Perspectives on the Evaluation of Action-Research”, ed. Palgrave Macmillan, 1986, pp. 2-3.
[28] Studiul „Effectiveness of cohesion policy: Learning from the project characteristics that produce the best results” elaborat pentru Parlamentul European, 2019; p. 10. [https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2019/636469/IPOL_STU(2019)636469_EN.pdf], accesat la 22.04.2019.
[29] E. Zarruk, A. Picou „Effects of the Single European Act on EEC Diversification” publicat în Managerial Finance, vol. 18, nr. 2, 1992, p. 29.
[30] B. Keller, „Social dialogues-the state of the art a decade after Maastricht” publicat în Industrial Relations Journal, vol. 34, nr. 5, 2003, p. 413.
[31] S. Clauwert, „2011: 20 years of European interprofessional social dialogue: achievements and Prospects”, publicat în European Review of Labour and Research, vol. 17, nr. 2, 2011, p. 172.
[32] A. A. H. van Hoek, „The Social Dialogue as a Source of EU Legal Acts – Past Performance and Future Perspectives”, publicat în EU Legal Acts, 2019, p. 138.
[33] R. Zohlnhöfer, T. Ostheim, „Paving the way for employment? The impact of the Luxembourg process on German labour market policies”, publicat în Journal of European Integration, vol. 27, nr. 2, 2005; p. 163.
[34] Raportul Eurobarometru 487b/2019 disponibil la [https://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/survey/getsurveydetail/instruments/special/surveyky/2222], accesat la 22.04.2019.
[35] M. Lawless, E.L.W. Morgenroth, „The product and sector level impact of a hard Brexit across the EU” publicat în Contemporary Social Science, vol. 14, nr. 2, p. 17.
[36] Discursul Ursulei von der Leyen adresat în calitate de candidat la Președinția Comisiei Europene, 2019; disponibil la [https://ec.europa.eu/commission/presscorner/detail/en/speech_19_4230], accesat la 22.04.2019.


Student Mihai Bădescu
Facultatea de Drept – Universitatea din București

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.