O ţară în cautare de criminali în serie, dar bogată în violatori în serie
24 august 2022 | Alexandra TOMESCU
Alexandra Tomescu
În urmă cu ceva timp rula pe una din platformele de socializare o fotografie a unui copil cu o mână a unui adult la gură, iar subiectul care însoţea poza se referea la abuzul sexual comis asupra minorilor.
Recunosc că pe moment nu am făcut niciun fel de legătură între fotografia în sine şi ce urma să experimentez cu ochii mei în cursul activităţii profesionale.
Salut! Numele meu este Alexandra Tomescu Sorina şi sunt procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. De aproximativ un an am început să mă specializez, aproape ca un autodidact, în ceea ce însemna abuzul sexual comis asupra minorilor.
Deşi pare un alt domeniu de care ne ocupăm în cursul urmăririi penale, în realitate, investigarea unor astfel de infracţiuni presupune mult mai mult decât o simplă cunoaştere a legilor. Poate părea că sunt cuvinte mari, dar, de fapt, să fii anchetator în astfel de cauze necesită o adevărată vocaţie, dăruire şi nu în ultimul rând rezistenţă la stres, asta ca să nu te încarci iremediabil cu toate dramele copiilor pe care îi întâlneşti.
Recunosc că la primul contact cu astfel de infracţiuni n-am știut exact ce trebuie făcut, primul pas a fost să învăţ să fac o audiere ca la carte, cu ajutorul unui instrument ştiinţific, asa cum este Protocolul NICHD, care are ca scop evitarea retraumatizării copilului şi obţinerea unei declaraţii veridice din partea lui şi am crezut, în mod superficial, că am dat lovitura.
Nu ştiu, poate că nativ am fost înzestrată cu niște calităţi pe care alţii nu le au, iar audierile îmi ieşeau brici, una, două, trei, până am ajuns la câteva zeci în prezent. Am crezut că am ajuns la apogeu, am reuşit să probez dosarele pe care le instrumentam şi totul mergea minunat. Trebuie să recunosc că în primele trei luni priveam lucrurile detaşat, mă revoltau mai ales poveştile triste pe care le auzeam în cursul audierilor, dar nu simţeam neputinţă şi nici nu trăiam cu un dezgust vis a vis de ce se întâmplă în sistem. Cum s-ar spune, îmi vedeam de bucăţica mea şi credeam că dacă îmi fac bine treaba voi schimba puţin în bine situaţia acelor copii.
Momentul de cotitură a fost contactul meu cu, să-i spune X, o minoră de 17 ani, care a reclamat în urmă cu patru ani un viol comis de tatăl său vitreg asupra sa, iar în urma cercetărilor efectuate în cauza respectivă, de către un coleg, se dispusese soluţia clasării.
N-o să intru în detalii, dar ulterior redeschiderii urmăririi penale în dosarul respectiv şi după ce dosarul a ajuns la mine, am luat legătura cu persoana vătămată X. Am considerat că trebuie să o sun şi s-o invit pe ea şi pe mama ei la o discuţie preliminară, înainte s-o audiez. Recunosc că m-am temut de reacţia ei şi aveam toate motivele, am lăsat-o să se descarce la telefon, avea dreptate, ne-a reproşat, nouă, procurorilor că i-am distrus viaţa, că n-am crezut-o, că am umilit-o şi avea dreptate, aşa s-a întâmplat. I-am explicat că îi înţeleg reacţia şi că nicio scuză din lume n-o să poată să îndrepte suferinţa prin care a trecut, dar i-am cerut să aibă încredere în noi încă o dată. Da, i-am spus că adulţii greşesc mai mult decât copiii şi am apelat la înţelegerea ei, poate părea chiar ridicol, dar asta am făcut, apel la înțelegerea unui copil.
Nu i-am promis nimic, i-am spus doar că de data asta o s-o facem diferit, atât. După ce am vorbit la telefon, a venit însoţită de mama ei la discuţia pe care am planificat-o, unde din nou am plecat capul şi am acceptat tot ce ne reproşa nouă ca instituţie a statului, care ar fi trebuit să o ocrotească şi să-i facă dreptate, dar la final a acceptat s-o audiez.
Au trecut ceva zile şi X a venit la audiere, am mers în sala special amenajată pentru audierile minorilor şi am început audierea pe Protocolul NICHD. Nu semăna cu nimic de până atunci, n-o să pot uita privirea ei fixă şi amărăciunea din glasul ei atunci când, parcă într-un film, îmi relata, cu pauze şi de 20 de secunde, pas cu pas ororile prin care a trecut. Nu era poate cea mai urâtă faptă de care auzisem, dar durerea ei era cea mai mare. Eram un simplu spectator la o poveste ce s-a derulat timp de mai multe luni în tăcere, singurătate şi fără ca nimeni din jur să intuiască ce se întâmpla, şi mai apoi s-o creadă. A fost istovitor pentru amândouă, i-am şi spus în timpul audierii, când o mai încurajam ca să nu se blocheze că şi mie mi-e greu să o ascult, darămite ei să vorbească. Era prima fată care a plâns toată audierea, era un plâns înecat, fără suspine şi fără grimasă, îşi ştergea lacrimile din barbă, nu de pe obraji, era clar că făcea un efort deosebit să-şi amintească după atâţia ani de tot răul ce i se întâmplase, rău la care adulţii au fost spectatori până atunci şi n-au făcut decât să se acopere de acte sau să simuleze interesul.
După ce am terminat această audiere, am condus-o pe scări să mai vorbim şi să încerc să o scot din stare, dar cum vorbeam eu acolo, atentă la ea, la un moment dat m-am împiedicat, iar ea m-a ținut de mână şi mi-a zis şoptit cu îngăduinţă „Am încredere în tine!”. Pentru un moment inima mi s-a oprit şi am simţit că nu suntem chiar degeaba acolo.
A avut încredere şi am reuşit să facem treabă, dosarul este acum în instanţă.
Dar povestea lui X nu se opreşte aici, pentru ca X nu este un dosar, X nu este o poveste, X este reală şi s-a întors la ea acasă, la realitatea ei, e adevărat că nu în acelaşi mediu, pentru că nu mai stă cu tatăl vitreg, dar X nu se termină nici în cursul urmăririi penale, nici după terminarea judecăţii sau după condamnare. Ce se va întâmpla cu X, cine se va mai interesa de soarta ei, de rana ei?!
Poate părea o paralelă uşor puerilă, dar sintetic vorbind, l-am omorât pe ursul din pădure care a atacat un turist, dar pe turist l-am lăsat însângerat pe pământ, să-şi vadă singur de rănile lui. Dar am făcut dreptate, asta e, o condamnare, o reuşită!!!
Dar oare aceea condamnare o să-i vindece rănile lui X?! Nu știm! Ce știm este că avem legi acoperitoare care ne spun că X o să poată face terapie, dar unde, cu cine? Se pare ca la aceste întrebări statul dă din umeri acoperit de mantaua de legi şi articole pompoase care le dau persoanelor vătămate acces la nimic.
Ce nu v-am spus de la început este că X a fost prima victimă a agresorului, dar după ea, la trei ani distanţă, în 2021 a urmat Y. Ce avem noi aici este un caz de violator în serie. N-are rost să căutăm definiţii pompoase, toţi ne-am săturat de teorii, de statistici, de numărătoare.
Da, X şi la 3 ani distanţă Y au fost victimele aceluiaşi călău, pe care eu îl denumesc violator în serie. Poate dacă se făcea treabă în primul dosar Y era acum nevătămată, poate, de fapt cel mai probabil …
Câţi violatori în serie sunt? Cifrele nu sunt clare, pentru ca nu există statistici pe acest aspect, de ce, pentru că ne interesează criminalii în serie, ucigaşii de trupuri, nu ucigaşii de suflete. La o simplă accesare a Google vom vedea că în ultima sută de ani au fost 11 în România. Câţi violatori în serie sunt?! Vă spun că într-un an de activitate am deja patru cazuri de violatori în serie, adică autori care au violat două sau mai multe victime, nu ştiu câţi au mai avut colegii mei…
Revenind la ideea de la început, vă spun că nu era o simplă fotografie, reprezenta de fapt o radiografie a ceea ce se întâmplă în astfel de cazuri de abuz asupra minorilor. Mâna aceea nu este doar a agresorului, este a părinţilor care nu sesizează, a vecinilor care trec nepăsători, a celor din poliţie, din parchete, din DGASPC-uri, este mâna tuturor celor care cu cealaltă mână îşi astupă urechile.
Ce mai relevă această fotografie este incapacitatea de a vedea că ne canalizăm forţele, resursele, cunoştinţele, specializările în domenii care doar aparent sunt mai importante sau mai complexe decât abuzurile sexuale, care ar trebui cercetate de oameni cu pregătirea necesară, oameni în care să se investească pentru a se putea face dreptate şi a se curăţa pe cât posibil societatea de aceşti infractori.
În aproape toate cazurile copiii cu care am interacţionat mi-au relatat că adulţii le-au spus că nimeni n-o să-i creadă, că nu există probe, mulţi au ezitat să sesizeze abuzurile tocmai din acest motiv, iar o mare parte din ei au dezvoltat traume şi uneori au avut tentative de suicid.
Cu fiecare dosar pe care îl tratăm la fel ca pe oricare altul nu facem decât să încurajăm agresorii şi în final să-i transformăm prin inacţiunea noastră în violatori în serie.
Procuror Alexandra Tomescu, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
