Prezumția de nevinovăție
19 mai 2023 | Laura PÎRVAN, Elena GRIGORE, Sebastian ZAMFIR
Prima consacrare modernă a prezumției de nevinovăție s-a constatat în secolul al XVIII-lea, în Statele Unite ale Americii, răspândindu-se și în Franța ulterior, și, de asemenea, în celelalte state europene. În dreptul român, prima recunoaștere a acestui principiu a avut loc în Codul de Procedură Penală din anul 1968 ce stabilea în sarcina învinuitului ,,inexistența obligației de a-și proba învinuirea”[1]. Astfel, se poate observa cum acest principiu are o reglementare mai veche, nu este un element nou în actualul Cod de Procedură Penală, legiuitorul luând în considerare necesitatea reglementării acestuia încă din secolul al XVIII-lea.
Reglementat la art. 4 Cod de Procedură Penală, principiul fundamental al prezumției de nevinovăție are, în materia dreptului penal, o deosebită semnificație și reprezintă un mijloc de a proteja persoanele împotriva cărora se desfășoară urmărirea sau acțiunea penală de presiunile pe care le generează astfel de proceduri. Astfel, conform art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală ,,Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Prin intermediul acestei prevederi se acordă o protecție sporită indivizilor împotriva unor ,,afirmații arbitrare sau abuzive”[2].
Prezumția de nevinovăție este asigurată prin intermediul separației puterilor în stat și este reglementată în legătură cu dreptul la tăcere, imparțialitatea instanței, etc.
În principiu, această creație a legii este raportată la sarcina probei. Astfel organele judiciare trebuie să dovedească pe bază de probe legal administrate vinovăția suspectului sau inculpatului, chiar dacă acesta se poate folosi de dreptul la tăcere. Totuși, acest principiu nu este incompatibil cu încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției sau cu procedura abreviată de judecare în cazul recunoașterii învinuirii.
Un alt aspect amplu dezbătut în doctrină a fost întrebarea dacă luarea unei măsuri preventive față de suspect sau de inculpat ar afecta principiul prezumției de nevinovăție. Acest aspect a fost dezbătut de un număr mare de autori, concluziile lor fiind acelea că luarea unei măsuri preventive nu încalcă acest principiu. Același lucru se poate afirma și despre procedeul probatoriu al supravegherii tehnice.
Art. 4 alin (2) Cod de Procedură Penală statuează clar faptul că ,, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului”. Din această dispoziție legală rezultă faptul că acest principiu are caracterul unei prezumții relative ce se poate răsturna numai prin întocmirea unui probatoriu complet care să ateste în mod evident vinovăția suspectului sau a inculpatului.
Nu trebuie să considerăm că pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei sau de aplicare a unei măsuri educative răstoarnă prezumția de nevinovăție până la rămânerea definitivă a hotărârii întrucât și după pronunțarea sentinței, în faza de apel, inculpatul va beneficia în continuare de beneficiile acestui principiu, putând obține în etapa apelului o soluție de achitare.
De asemenea, nu trebuie să avem convingerea că nerespectarea principiului prezumției de nevinovăție este aplicabilă doar în materie penală deoarece, în anumite cazuri, exercitarea abuzivă a dreptului la liberă exprimare poate să afecteze onoarea sau reputația unei persoane, conducând astfel la un prejudiciu ce trebuie reparat.
În același timp, potrivit art. 396, alin. (2) Cod de Procedură Penală, ,,condamnarea se pronunță dacă instanța consideră, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat”. Astfel, ,,este necesar ca hotărârea judecătorească de condamnare să se întemeieze pe probe certe de nevinovăție, iar dacă îndoiala nu este înlăturată prin probe, instanța urmează a se pronunța printr-o hotărâre de achitare”[3] .
Practica instanței supreme a fost și este extrem de bogată în materia principiului prezumției de nevinovăție. În acest sens, curtea supremă susține că ,,principiul poate fi garantat efectiv prin respectarea următoarelor exigențe- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, sarcina probei revine organelor judiciare”[4].
În susținerea afirmațiilor noastre, a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Panteleyenco c. Ucrainei prin hotărârea din 29 iunie 2006 și în cauza Pavalache c. României din 14 octombrie 2011. Cu privire la ultima cauză, Curtea constată că au fost informați ziariștii cu privire la arestarea unui inculpat, procurorul a afirmat că toate probele converg către stabilirea cu certitudine a vinovăției acestuia și că nu poate fi evitată condamnarea lui, afirmând faptul că ,,nimeni și nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală[5]”. Curtea apreciază că astfel de afirmații îl incriminează în mod evident pe inculpat pentru fapte de corupție, încurajând publicul să creadă în vinovăția sa . Astfel, Curtea consideră că declarațiile făcute de procuror au adus atingere prezumției de nevinovăție a inculpatului.
Având o reglementare clară în Codul de Procedură Penală, principiul prezumției de vinovăției trebuie respectat și trebuie să ofere suspectului sau inculpatului o protecție sporită împotriva măsurilor arbitrare luate de organele judiciare și împotriva abuzurilor și a oprobriului public.
Concluzionând, prezumția de nevinovăție reprezintă o cutumă legală utilizată în majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este considerată ca fiind nevinovată până la proba contrarie. Prin urmare, scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o acțiune penală este vinovată.
[1] Anca Ioan Negru, Administrarea și aprecierea probelor în procesul penal, Editura Universul Juridic, anul 2022.
[2] Mihail Udroiu, Fișe de Procedură Penală. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, anul 2020, p.10.
[3] Mihai Olariu, Cătălin Marian, Drept Procesual Penal. Partea Generală, editura Universul Juridic, anul 2017, p.44
[4] Ioan Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de Procedură Penală. Partea Generală, ediția a III-a revizuită și adăugită, editura Universul Juridic, anul. 2020, p. 95.
[5] C.E.D.O hotărârea din 14 octombrie 2011, în cauza Pavalache c. României, parag. 120-122.
Laura Pîrvan – Director Juridic, Mediator autorizat și Profesor Independent
Elena Grigore – Avocat stagiar și Masterand al Facultății de Drept Universitatea București
Sebastian Zamfir – Avocat stagiar
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro