Managementul situaţiilor de urgenţă – tip specific de management în administrația publică
22 mai 2023 | Ruxandra DINU
Ruxandra Dinu
INTRODUCERE
Managementul situaţiilor de urgenţă a devenit în ultima perioadă de timp un concept aflat tot mai mult în atenţie pentru clarificare şi dezvoltare, precum şi pentru standardizare la nivel internaţional ca dimensiune practic-operaţională. Depăşirea efectelor unor situaţii de urgenţă necesită un amplu și complex efort conjugat din partea tuturor factorilor decizionali şi instrumental-operaţionali ai societăţii, într-o concepţie coerentă, care să asigure îndeplinirea obiectivelor propuse în condiţii de raţionalitate şi eficienţă, ceea ce impune constituirea şi exercitarea unui management specific – managementul situaţiilor de urgenţă, încă în perioada de început a dezvoltării sale teoretice şi aplicării practice. Din punct de vedere etimologic, termenii de „urgență” și „medical” provin din limba franceza („urgence și médical”), primul definindu-se ca o „situație care necesită o rezolvare urgentă”, iar cel din urmă „care aparține medicului sau medicinei, privitor la medic sau la medicină”. Pe plan internațional, urgența este definită ca fiind o situație / eveniment excepțional care se produce în mod neașteptat și solicită măsuri imediate de acțiune. Pentru a fi definită ca urgență, aceasta trebuie să necesite acțiuni imediate și asistență. Pe plan intern, situația de urgență este un eveniment excepțional cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața sau sănătatea persoanelor, mediul înconjurător, valorile materiale sau culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse specializate și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate.
1. Fazele managementului situaţiilor de urgenţă
Ca orice alt proces de management, managementul situaţiilor de urgenţă cuprinde un număr de faze ce includ activităţi specifice. Succesiunea şi conţinutul acestor faze sunt abordate diferit de specialiştii în domeniu.
Pornind de la logica desfăşurării în timp a acţiunilor specifice şi de la noile resurse-suport ce pot fi atrase şi utilizate în parcurgerea procesului, fazele managementului situaţiilor de urgenţă pot fi sistematizate astfel:
a. Prevenirea: constă într-un ansamblu de măsuri şi activităţi pe termen lung, menite să reducă probabilitatea manifestării unei situaţii de urgenţă şi/sau a unor calamităţi sau catastrofe;
b. Prevederea şi pregătirea: reprezintă un ansamblu de activităţi pe termen scurt care estimează probabilitatea manifestării unei situaţii de urgenţă într-o arie dată şi consecinţele ce sunt de aşteptat; se elaborează planul de intervenţie în caz de criză;
c. Detectarea şi alarmarea: sunt activităţi desfăşurate în timp real pentru determinarea a când şi unde este probabilă manifestarea situaţiei de urgenţă, natura şi intensitatea ei, precum şi posibilele consecinţe, evoluţia şi momentul estimat al declanşării;
d. Intervenţia şi refacerea: reprezintă activităţi în timp real care au scopul de a reduce efectele situaţiei de urgenţă în ceea ce priveşte salvarea de vieţi omeneşti, evitarea sau minimalizarea pagubelor materiale, precum şi revenirea la starea anterioară;
e. Estimarea / evaluarea efectelor şi pagubelor: activităţi ce se desfăşoară concomitent sau imediat subsecvent cu intervenţia, în vederea estimării pagubelor produse de situaţia de urgenţă, precum şi un ansamblu de activităţi ulterioare de adaptare a planurilor de intervenţie la necesităţi şi valorificare a învăţămintelor dobândite în vederea optimizării unor viitoare posibile intervenţii în caz de urgenţă.
Toate dezastrele presupun o intervenţie specializată pentru: controlul riscurilor şi vulnerabilităţilor; prognozare, alarmare, semnalizare; salvare, evacuare şi prim-ajutor; reabilitarea zonelor afectate.
Din analiza conţinutului fazelor procesului de management al situaţiilor de urgenţă se poate deduce că acesta este un proces complex, care vizează exercitarea controlului cu accent puternic pe funcţiile sale preventivă şi corectiv-constructivă, presupunând şi incluzând managementul riscurilor în toate fazele sale.
Pentru unele tipuri de situaţii de urgenţă nu este nevoie să fie parcurse toate fazele, fiind suficiente cele iniţiale (activităţi de prevenire, de prevedere şi pregătire); pentru alte situaţii, care sunt consecinţa unor factori ce presupun riscul de situaţie (cum este cazul conflictului în care interesele părţilor nu pot fi considerate antagonice – relaţia cu natura), fazele enumerate mai sus se parcurg în totalitate, aducerea situaţiei de urgenţă sub control şi soluţionarea problemelor pe care le ridică fiind şi mai mult îngreunată de schimbările aleatoare ale situaţiei.
Managementul situaţiilor de urgenţă este eficient dacă principalele sale elemente de conţinut sunt fundamentate şi exersate din timp de pace, în situaţii de normalitate, incluse în domeniul pregătirii pentru protecţia civilă a tuturor componentelor cu atribuţii; măsurile de prevenire a situaţiilor de urgenţă sunt astfel fundamentate şi aplicate oportun (control feed-forward) şi mult mai puţin costisitoare decât cele de tratare a situaţiei de urgenţă (intervenţie şi refacere, care înseamnă în principal control de tip feed-back); nu toate situaţiile de urgenţă pot fi însă prevenite.
Conducerea sistemului de protecţie civilă în caz de criză internă provocată de dezastre ridică şi alte probleme referitoare la colaborarea civili-militari, relaţii de management specifice diferitelor situaţii, activităţi şi măsuri anterioare, concomitente şi ulterioare dezastrului.
Pentru conducerea sistemului de răspuns în caz de criză internă provocată sau în care se aşteaptă sau se produc situaţii de protecţie civilă, se are în vedere un ansamblu de măsuri pregătitoare, de intervenţie propriu-zisă pe durata situaţiei concrete existente, ulterioare încetării cauzei care a determinat acţiunea.
Măsurile pregătitoare specifice pentru o asemenea situaţie au în vedere:
– Asigurarea existenţei şi funcţionării neîntrerupte a unui sistem de alertă (alarmare) performant, care să fie alimentat cu informaţiile necesare şi capabil să avertizeze oportun şi corect populaţia[1];
– Concepţia şi asigurarea materializării acesteia privind evacuarea; este necesară o abordare sistemică, integrată a evacuării, în care să fie cuprinse în interconexiune dinamică: infrastructura de adăpostire, infrastructura şi funcţionalitatea dirijării populaţiei civile spre adăposturile existente, stabilirea şi organizarea acestei infrastructuri cât mai aproape de zonele expuse pericolului, dar în afara acestora; informarea din timp a populaţiei despre locurile de amplasare; asigurarea cu personalul necesar pentru administrarea adăposturilor şi deservirea celor evacuaţi[2];
– Asigurarea cu adăposturi constituie o măsură preventivă desfăşurată cu perspectivă în starea de normalitate (pace sau probabilitate redusă de pericol); se are în vedere şi organizarea de adăposturi improvizate, când situaţia impune, dar aceasta trebuie să fie doar o excepţie; atenţie deosebită se acordă amenajării şi asigurării funcţionalităţii adăposturilor destinate pentru puncte de comandă, care, în unele situaţii, constituie singura posibilitate de menţinere şi exercitare neîntreruptă a conducerii politico-administrative la nivel central şi local.[3]
În etapa operativă, suprapusă pe desfăşurarea fenomenului care generează situaţie de protecţie civilă, conducerea se axează cu prioritate pe:
– Organizarea şi desfăşurarea salvării[4]: scoaterea persoanelor de sub dărâmături provocate de cutremur, bombardamente, explozii etc., a celor surprinse şi izolate de inundaţii, avalanşe, efectele unor fenomene meteo periculoase, a celor aflate în zonele contaminate sau în imobile incendiate etc.; ridică probleme deosebite privind asigurarea cu personal şi dotare tehnică specializată, ceea ce presupune un management al resurselor orientat spre: stabilirea numărului şi specialităţilor persoanelor destinate să execute aceste operaţiuni, asigurare de mijloace tehnice adecvate fiecărei situaţii, organizarea operaţiunilor conexe sau complementare salvării (prim-ajutor în focarul de dezastru, degajare medicalizată a victimelor, identificarea morţilor şi soluţionarea celorlalte probleme legate de aceştia etc.);
– Organizarea şi asigurarea funcţionării sistemului de servicii şi asistenţă sanitară[5]; obiectivul specific este acordarea primului-ajutor şi asistenţa medicală de urgenţă, dar trebuie avute în vedere şi măsurile specifice din adăposturi şi taberele de sinistraţi;
– Reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase pentru populaţie[6] (zone contaminate, vulcanice, expuse pericolului de inundaţii şi revărsări, clădirilor cu risc seismic, a obiectivelor ce conţin forţe sau instalaţii periculoase a căror eliberare nu mai poate fi ţinută sub control etc.), limitarea sau interzicerea accesului în aceste zone, precum şi întreprinderea măsurilor ce se impun;
– Organizarea, coordonarea şi desfăşurarea decontaminării şi altor măsuri similare[7], precum asanarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată;
– Participarea cu forţe şi mijloace proprii la restabilirea de urgenţă a serviciilor indispensabile de utilitate publică[8]; se are în vedere servicii indispensabile pentru supravieţuirea populaţiei civile, cu distincţia de rigoare ce se impune a se opera între servicii de interes public şi servicii de utilitate publică;
– Participarea la ocrotirea bunurilor esenţiale pentru supravieţuirea populaţiei[9], precum şi la acţiuni specifice de restabilire şi menţinere a ordinii în zonele sinistrate
– Măsurile organizatorice şi de pregătire pentru protecţia civilă şi realizarea capacităţii suficiente şi adecvate de răspuns la situaţiile posibile[10] trebuie să constituie o prioritate circumscrisă programelor de dezvoltare durabilă a societăţii româneşti şi a celor de realizare a securităţii naţionale; efortul propriu este o condiţie esenţială, ca şi deschiderea largă spre şi participarea activă la acţiunile de colaborare şi cooperare internaţională.
2. Cadru legislativ
În condiţiile diversificării factorilor de risc şi a creşterii intensităţii acestora, pe fondul modificărilor climatice care generează fenomene meteorologice de o frecvenţă şi intensitate crescută, producerea unor situaţii de urgenţă cu efecte catastrofale pentru populaţie, a devenit foarte probabilă.
Natura, complexitatea şi amploarea situaţiilor de urgenţă, precum şi organizarea structurilor de intervenţie în domeniul situaţiilor de urgenţă sau cu responsabilităţi asociate acestui domeniu impune planificarea şi desfăşurarea acţiunilor de prevenire şi mai ales post eveniment în toate mediile, într-un sistem de conducere şi coordonare unic. Pentru ca structurile de intervenţie să-şi îndeplinească misiunile, acestea trebuie să aibă un cadru de planificare şi de execuţie comun, simplu, capabil să sincronizeze acţiunile entităţilor, din cadrul fiecărei categorii de forţe de intervenţie, în proceduri standard multifuncţionale de operare.
Strategia de prevenire a situaţiilor de urgenţă formează documentul-cadru pentru pregătirea şi adoptarea unor măsuri şi acţiuni specifice având ca scop reducerea impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici asupra populaţiei, bunurilor şi mediului printr-o planificare, la nivel naţional şi local, pe termen mediu şi lung, a unui set de acţiuni şi măsuri specifice. Strategia de prevenire a situaţiilor de urgenţă a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 762 din 16 iulie 2008 pentru aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a situaţiilor de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008.
Strategia de prevenire a situaţiilor de urgenţă a fost elaborată în baza Strategiei de securitate naţională a României, a Cartei albe a securităţii şi apărării naţionale şi a delimitărilor conceptuale instituţionale în domeniu.
Cadrul juridic existent, perfectibil printr-o permanentă armonizare cu reglementările europene şi cu evoluţia situaţiei operative, se poate împărți în mai multe subcategorii astfel: în ceea ce priveşte prevenirea incendiilor; în ceea ce priveşte riscurile nucleare; în ceea ce priveşte riscurile tehnologice; în ceea ce priveşte riscurile naturale; în ceea ce priveşte situaţiile de urgenţă.[11]
3. Organizarea administrativă specifică managementului situaţiilor de urgenţă
România este o ţară cu factor mare de vulnerabilitate la producerea dezastrelor, ceea ce necesită o abordare sistemică, coerentă şi strict coordonată şi controlată a activităţii sistemului naţional de management al situaţiilor de urgenţă în toate fazele sale, într-un cadru legislativ adecvat şi bine susţinut material.
Sistemul naţional de management al situaţiilor de urgenţă este un sistem caracterizat printr-o responsabilitate distribuită, cu mai mulţi actori implicaţi, un sistem de coordonare inter-instituţional, organizat pe niveluri sau domenii de competenţă şi care are ca principiu de activare solicitarea de ajutor a de jos în sus, de la nivelul care este depăşit de situaţia de urgenţă, ce afectează o anumită comunitate.
Sistemul este organizat şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.
Abordarea sistemică a managementului situaţiilor de urgenţă la nivel naţional este o caracteristică exclusivă a actualei concepţii privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă.
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, ca organ de specialitate din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, „asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă precum şi, potrivit competenţelor legale, cooperarea şi reprezentarea la nivel naţional în domeniile protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de urgenţă”.[12]
În cadrul juridic şi organizatoric actual şi pentru perspectiva pe termen mediu şi scurt, în situaţii de normalitate, managementul situaţiilor de urgenţă în România este orientat prioritar pe următoarele domenii:
– gestionarea riscurilor, ca parte integrantă a managementului situaţiilor de urgenţă şi componentă necesară a fundamentării dezvoltării durabile; aceasta presupune atât identificarea acestor cât şi monitorizarea modului de manifestare şi stabilirea măsurilor structurale şi nestructurale de diminuare a impactului manifestărilor acestuia asupra comunităţilor[13];
– instituirea, funcţionarea şi perfecţionarea unui sistem viabil şi adecvat de pregătire a structurilor de intervenţie, dar şi a populaţiei, pt. a rezista situaţiilor de urgenţă[14];
– constituirea şi gestionarea resurselor necesare acţiunilor de intervenţie[15];
– perfecţionarea cadrului normativ şi organizatoric propriu şi a celui doctrinar, remodelare a misiunilor, a metodelor şi procedurilor de acţiune[16];
– dezvoltarea interoperabilităţii şi cooperării cu structuri similare din alte state, prin participare activă la cooperarea internaţională, la misiuni şi acţiuni de asistenţă umanitară şi ajutor în prevenire, pregătire şi intervenţie în caz de dezastre naturale sau provocate accidental de activitatea umană. [17]
Ca organizare, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 26 aprilie 2004, Sistemul Naţional are în compunere ca elemente de bază:
– comitete pentru situaţii de urgenţă;
– Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă;
– servicii de urgenţă profesioniste şi servicii de urgenţă voluntare;
– centre operative şi centre de coordonare şi conducere a intervenţiei;
– centre operative pentru situaţii de urgenţă;
– comandantul acţiunii.
Comitetele pentru situaţii de urgenţă sunt organisme interinstituţionale de sprijin al managementului şi se întrunesc semestrial şi ori de câte ori situaţia impune. Astfel, exercită atribuţii complexe în gestionarea situaţiilor de urgenţă.
În ceea ce privește organizarea, comitetele pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivel naţional, al autorităţilor publice centrale (ministere), judeţean şi local.
Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă se constituie şi funcţionează în vederea planificării strategice, a monitorizării permanente şi evaluării factorilor de risc, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor, precum şi pentru coordonarea gestionării situaţiilor de urgenţă determinate de tipurile de risc stabilite prin hotărâre a Guvernului, sub conducerea viceprim-ministrului pentru securitate naţională, în calitate de preşedinte, acesta fiind ministrul afacerilor interne.
Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă este un organism interministerial format din miniştri şi conducători ai instituţiilor publice centrale, în funcţie de tipurile de risc gestionate sau funcţiile de sprijin repartizate în competenţă în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.
Suportul decizional al Comitetului naţional pentru situaţii speciale de urgenţă se asigură prin Centrul operaţional de comandă al Guvernului, care are în compunere experţi şi specialişti din cadrul componentelor Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă şi subordonează operaţional toate centrele operative şi operaţionale constituite la nivel central şi local.
Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului naţional.
Comitetele ministeriale şi ale altor instituţii publice centrale pentru situaţii de urgenţă se constituie şi funcţionează la nivelul ministerelor şi altor instituţii publice centrale cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă sub conducerea miniştrilor, respectiv a conducătorilor instituţiilor publice centrale.
Comitetul ministerial se constituie prin ordin al ministrului ori al conducătorului instituţiei publice centrale, după caz, şi are în componenta persoane cu putere de decizie, experţi şi specialişti din aparatul propriu al ministerului şi din unele instituţii şi unităţi aflate în subordinea acestuia, cu atribuţii în gestionarea situaţiilor de urgenţă. În componența comitetului ministerial, la solicitarea ministrului respectiv, pot fi cooptaţi şi reprezentanţi ai altor ministere şi instituţii cu atribuţii în domeniu.
Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă se constituie la nivelul municipiului Bucureşti, sub conducerea prefectului, Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă. Din această structură fac parte primarul general, primării de sectoare, şefi de servicii publice deconcentrate, descentralizate şi de gospodărie comunală, manageri ai unor instituţii, regii autonome şi societăţi comerciale care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi manageri ai agenţilor economici care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă.
În cadrul Comitetului Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă, inspectorul şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti este vicepreşedintele cu atribuţii de coordonare unitară a tuturor componentelor cu responsabilităţi în realizarea intervenţiei.
Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea acestui organism se stabilesc prin ordin al prefectului.
Comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivelul judeţelor, sub conducerea prefecţilor și fac parte preşedintele consiliului judeţean, şefi de servicii deconcentrate, descentralizate şi de gospodărie comunală şi alţi manageri ai unor instituţii şi societăţi comerciale de interes judeţean care îndeplinesc funcţii de sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă, precum şi manageri ai agenţilor economici care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă.
În cadrul comitetului judeţean, inspectorul-şef al inspectoratului pentru situaţii de urgenţă judeţean este vicepreşedintele cu atribuţii de coordonare unitară a tuturor componentelor cu responsabilităţi în realizarea intervenţiei.
De asemenea, organizarea, atribuţiile şi funcţionarea comitetelor judeţene se stabilesc prin ordine ale prefecţilor.
Comitetele locale pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivelul municipiilor, oraşelor, sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi al comunelor, sub conducerea primarului.
Componența unui comitet local pentru situaţii de urgenţă se identifică astfel: viceprimar, secretarul comunei, oraşului, sectorului sau municipiului, după caz, şi reprezentanţi ai serviciilor publice şi ai principalelor instituţii şi agenţi economici din unitatea administrativ-teritorială respectiva, precum şi manageri sau conducători ai agenţilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale, care, prin specificul activităţii, constituie factori de risc potenţial generatori de situaţii de urgenţă. Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea comitetelor locale se stabilesc prin dispoziţie a primarului.
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, ca organ de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, asigura coordonarea unitară şi permanenta a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.
În cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă se organizează inspecţia de prevenire, centrul operaţional naţional şi alte structuri adecvate pentru managementul situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în comunicaţii, informatica şi relaţii publice.
Centrul operaţional îndeplineşte permanent funcţiile de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnica operaţională la nivel naţional a situaţiilor de urgenţă.
De asemenea, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă asigura, potrivit competentelor legale, cooperarea şi reprezentarea la nivel naţional în domeniile protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de urgenţă.
Servicii comunitare pentru situaţii de urgenţă – Aceste servicii, constituite ca servicii deconcentrate, care funcţionează ca inspectorate judeţene şi al municipiului Bucureşti, asigura în zonele de competenta coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă.
În cadrul serviciilor de urgenţă profesioniste se organizează inspecţii de prevenire, centre operaţionale şi alte structuri adecvate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri, în comunicaţii, informatica şi relaţii publice.
Serviciile de urgenţă profesioniste, prin centrele operaţionale, asigura secretariatele tehnice permanente ale comitetelor judeţene şi al Comitetului Municipiului Bucureşti pentru Situaţii de Urgenţă, dar și cooperarea în domeniile protecţiei civile, apărării împotriva incendiilor şi gestionării situaţiilor de urgenţă, potrivit competentelor legale în unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează,
Centre operative pentru situaţii de urgenţă – Centrele operative reprezintă locaţiile din care structurile de decizie şi de conducere permit exercitarea funcţiilor de comandă, control şi coordonare a acţiunilor de intervenţie, de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională la nivel local, judeţean şi naţional a managementului situaţiilor de urgenţă. Centrele operative sunt interconectate la nivel naţional printr-un sistem informaţional care permite gestionarea informaţiilor referitoare la situaţiile de urgenţă în tip real, realizarea imaginii operaţionale unice cu privire la situaţiile de urgenţă produse şi consecinţele acestora, o mai bună gestiune a resurselor avute la dispoziţie.
Comandantul acţiunii – Reprezintă un element de noutate pentru ţara noastră, acesta fiind persoana împuternicită de către comitetul naţional, judeţean sau ministerial care asigură conducerea şi coordonarea unitară la locul producerii evenimentului excepţional a tuturor forţelor stabilite pentru intervenţie, funcţie de natura şi gravitatea evenimentului şi de mărimea categoriilor de forţe concentrate pentru intervenţie.
Gestionarea dezastrelor (inundaţii, fenomene meteo periculoase, seisme, accidente tehnice sau tehnologice, accidente la construcţii hidrotehnice, poluări accidentale, etc.) necesită analize şi decizii specifice fiecărui tip în parte şi pentru fiecare zonă vulnerabilă la astfel de evenimente. Pentru o mai bună coordonare a activităţilor în acest domeniu, prin hotărâre de guvern au fost repartizate spre gestionare tipurile de risc generatoare de situaţii de urgenţă şi funcţiile de sprijin asociate privind prevenirea şi gestionarea acestora ministerelor, instituţiilor publice de specialitate şi organizaţiilor neguvernamentale. Matricea funcţiilor de sprijin astfel definită, stabileşte agenţia responsabilă pentru gestionarea unor anumite activităţi precum şi celelalte agenţii ale statului, organisme voluntare şi organizaţii care trebuie să îi acorde sprijin în acest sens.
Autorităţile centrale responsabile identificate cu funcţii de sprijin, au obligaţia să elaboreze şi să aprobe prin ordine interne, metodologii privind gestionarea situaţiilor de urgenţă care să asigure implementarea măsurilor şi acţiunilor necesare depăşirii momentelor de criză.
Referitor la palierele asigurării răspunsului, se disting nivelul naţional, cel judeţean şi cel local, în cazul celor din urmă ponderea cea mai însemnată fiind aceea a activităţilor de intervenţie efectivă. Conform principiului care spune că: „dezastrele se produc local şi se gestionează local” şi sistemul românesc de management a situaţiilor de urgenţă are ca element de activare nivelul local, adică comitetele locale pentru situaţii de urgenţă.[18]
Atunci când resursele comunităţilor locale sunt depăşite şi acestea nu mai pot face faţă situaţiei, comitetul poate şi trebuie să solicite sprijin nivelului ierarhic superior – comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă care vor sprijini cu resurse proprii eforturile comunităţilor afectate. Atunci când şi resursele comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă sunt depăşite acesta poate solicita sprijin nivelului naţional care, fie recurge la disponibilităţile pe care le are în regiunea din imediata vecinătate a zonei afectate fie poate angaja resurse specifice nivelului naţional. Atunci când resursele naţionale de intervenţie sunt depăşite sau devin critice nivelul naţional poate solicita sprijinul comunităţii internaţionale – mecanismul de protecţie civilă al Uniunii Europene sau Centrul de Coordonare şi Răspuns Euro – Atlantic[19] al NATO, care pot asigura asistenţă şi sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă respective.
În foarte multe situaţii însă, este posibilă operaţionalizarea directă a nivelului naţional prin activarea comitetului naţional pentru situaţii de urgenţă[20]. În acest caz ministrul afacerilor interne, în calitatea sa de preşedinte al comitetului, sub coordonarea primului ministru, va operaţionaliza resursele necesare la nivel regional sau naţional şi va pre-poziţiona sau disloca forţe şi mijloace de intervenţie în vecinătatea sau în zona afectată. Pentru punerea imediată în aplicare a planurilor prevăzute pentru diverse situaţii de urgenţă în ceea ce priveşte avertizarea, alertarea şi evacuarea populaţiei precum şi limitarea şi înlăturarea consecinţelor situaţiilor de urgenţă comitetele pentru situaţii de urgenţă şi preşedinţii acestora pot decide declararea stării de alertă[21].
Sistemul naţional de management a situaţiilor de urgenţă, prin modul de organizare şi funcţionare, permite identificarea şi cuantificarea rapidă a nevoilor de intervenţie şi asistenţă umanitară şi transmiterea lor în timp oportun la nivelurile de decizie în scopul asigurării resurselor necesare pentru intervenţie şi asistenţă a persoanelor sinistrate.
Un efort deosebit din partea administraţiei centrale se regăseşte atât în faza intervenţiei propriu-zise, cât şi în faza restabilirii stării de normalitate, însă reconstrucţia infrastructurii, relocarea populaţiei afectate şi asigurarea unor condiţii de trai posteveniment, trebuie să fie un efort conjugat al administraţiei centrale şi a administraţiilor locale. În procesul general de conducere în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă integrat, o măsură de prevenire cu rol deosebit de important este reprezentantă de managementul riscurilor, definit ca un proces sistematic şi riguros de identificare, analiză, planificare, decizie, monitorizare, control şi comunicare a riscurilor generatoare de dezastre.
CONCLUZII
Managementul situaţiilor de urgenţă a devenit în ultima perioadă de timp un concept aflat tot mai mult în atenţie pentru clarificare şi dezvoltare, precum şi pentru standardizare la nivel internaţional ca dimensiune practic-operaţională și cuprinde un număr de faze ce includ activităţi specifice care pot fi sistematizate astfel: prevenirea, prevederea şi pregătirea, detectarea şi alarmarea, intervenţia şi refacerea, estimarea / evaluarea efectelor şi pagubelor.
Sistemul naţional de management al situaţiilor de urgenţă este organizat şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate și are în compunere ca elemente de bază: comitete pentru situaţii de urgenţă, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, serviciile de urgenţă profesioniste şi servicii de urgenţă voluntare, centrele operative şi centre de coordonare şi conducere a intervenţiei, centrele operative pentru situaţii de urgenţă, comandantul acţiunii.
[1] Claudiu BRATU, Planificarea acţiunilor structurilor specializate pentru situaţii de urgenţă în cazul producerii unor evenimente deosebite, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, p. 10.
[2] Idem.
[3] Idem.
[4] Virgil Toma, Evoluţia conceptului de infrastructură critică, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Argeş, p. 6.
[5] Idem.
[6] Idem
[7] Idem.
[8] Claudiu Bratu, Planificarea acţiunilor structurilor specializate pentru situaţii de urgenţă în cazul producerii unor evenimente deosebite, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, p. 15.
[9] Idem.
[10] Idem.
[11] Anexa 1 – Cadrul juridic referitor la Sistemul Națonal de Management al Situaților de Urgență.
[12] Savu Alecu, Managementul situaţiilor de urgenţă, Ministerul Administraţiei şi Internelor, I.G.S.U. – Inspecţia Prevenire, Bucureşti, 2009, p. 14.
[13] Claudiu Bratu, Planificarea acţiunilor structurilor specializate pentru situaţii de urgenţă în cazul producerii unor evenimente deosebite, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, p. 23.
[14] I.G.S.U., Managementul şi gestionarea urgenţelor civile în condiţiile globalizării, p. 4.
[15] IDEM.
[16] Claudiu Bratu, Planificarea acţiunilor structurilor specializate pentru situaţii de urgenţă în cazul producerii unor evenimente deosebite, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Bucureşti, p. 24.
[17] Idem.
[18] Vlad Iuliu Petre, Managementul comunicării în situaţii de urgenţă, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006, p. 22.
[19] Idem.
[20] Ibidem., p. 23.
[21] Idem.
Asistent al judecătorului Ruxandra Dinu, Curtea de Apel București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
