Din nou despre argumentele care determină revirimentul jurisprudenţial în materia prescripţiei
6 septembrie 2022 | Liviu IORDACHE
Liviu Iordache
În contextul dezlegărilor pronunţate recent, în urma controlului de constituţionalitate realizat asupra dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C.p., Curtea Constituţională a reconfigurat cadrul normativ ce activează în materia prescripţiei răspunderii penale, înlăturând din fondul activ legislativ, in extremis, norma juridică care reglementa cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei.
Astfel, un prim pas a constat în pronunţarea Decizie nr. 297/2018 (publicată în M. Of. nr. 518 din 25.06.2018), prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C.p., este neconstituţională.”
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că „prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.” – paragr. 31.
Considerând imperios necesară garantarea caracterului previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C.p. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că „a accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut de art. 155 alin. (4) C.p.” paragr. 28.
Pe cale de consecinţă, Curtea Constituţională, raportându-se inclusiv la soluţia legislativă anterioară reglementată de art. 123 alin. (1) C.p. din 1969 pe care a apreciat-o ca îndeplinind condiţiile de claritate şi previzibilitate, a considerat că instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale ar fi putut opera doar în contextul existenţei unei norme de drept penal substanţial care să prevadă, din punct de vedere temporal, un moment cert de la care să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie, respectiv de la momentul îndeplinirii unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în mod oficial, suspectului sau inculpatului.
Luând în considerare natura juridică a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv aceea de decizie simplă (extremă), finalitatea sa a fost aceea de a lipsi de conţinut dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.p.
Pasivitatea legiuitorului de a remedia, la nivel legislativ, în termenul prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, aceste carenţe de legalitate care au făcut obiectul deciziei de neconstituţionalitate, prin punerea în acord a dispoziţiilor criticate de Curtea Constituţională cu legea fundamentală, a determinat înlăturarea textului legal din fondul legislativ activ.
Mai mult decât atât, important de menţionat este şi faptul că, încă de la 1 februarie 2014, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.p. configurau unica soluţie normativă din materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, nemaiputând fi identificate, la nivelul dreptului pozitiv, norme juridice care să prevadă actele procesuale sau procedurale care, prin efectul lor, să determine curgerea unui nou termen de prescripţie.
Astfel, pe fondul acestui vid legislativ, s-au creat premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare cu privire la stabilirea momentului intreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, generată în special de încercarea organelor judiciare de a identifica un remediu procedural care să satisfacă exigenţelor stabilite, cu titlu obligatoriu, de Curtea Constituţională.
Deşi în considerentele deciziei amintite anterior, instanţa de contencios constituţional, în paragraful 34, a realizat o paralelă cu reglementarea existentă în Codul penal anterior, respectiv art. 123 alin. (1), care, în opinia Curţii, îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, aceasta nu reprezenta o legitimare pentru organele judiciare de a aplica în continuare textul de lege în maniera sugerată de Curte, ci avea menirea de a evidenţia reperele comportamentului constituţional pe care numai legiuitorul, iar nu şi organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească pentru a reglementa, în mod lipsit de echivoc, cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Pentru înlăturarea caracterului arbitrar şi pentru a evita riscul pronunţării unor soluţii diferite în cauze similare, ca urmare a interpretărilor uneori chiar diametral opuse adoptate la nivel judiciar în aplicarea art. 155 alin. (1) C.p., al cărui conţinut a rămas incomplet, Curtea Constituţională a pronunţat recent o nouă hotărâre prin care a tranşat definitiv această chestiune de drept, lămurind atât considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 297/2018, cât mai ales aspectele esenţiale ce ţin de natura juridică a acestei decizii, efectele produse şi consecinţele ce derivă din sancţionarea textului de lege considerat neconstituţional.
Astfel, în considerarea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, prin Decizia nr. 358/2022 (publicată în M. Of. nr. 565 din 09.06.2022), Curtea Constituţională a constatat, din nou, neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C.p., în forma incompletă rămasă în vigoare după pronunţarea Deciziei nr. 297/2018, pentru aceleaşi raţiuni ce ţin de lipsa clarităţii şi a previzibilităţii normei juridice.
Curtea a arătat că „prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare).”- par. 71
Acest fapt a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui legiuitorului prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie, încălcându-se astfel principiul fundamental al separaţiei puterilor în stat.
Chiar dacă prin Decizia nr. 297/2018 Curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 123 alin. (1) din vechiul Cod penal, evidenţiind reperele unui comportament constituţional de urmat pentru legiuitor în vederea înlăturării carenţelor de legalitate constatate, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
Un aspect esenţial clarificat de instanţa constituţională a vizat natura juridică a Deciziei nr. 297/2018, Curtea reţinând că această decizie „sancţionează soluţia legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabileşte interpretarea constituţională a normei.” – par. 55
Astfel, în urma realizării unei analize asupra întregului ansamblu legislativ în vigoare, Curtea a constatat că, „prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau,” (par. 61), întrucât „ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.” – par. 72
Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că „în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.” – par. 73
Deşi aparent, Curtea plasează acest vid legislativ creat prin înlăturarea din dreptul pozitiv a unicului text de lege ce reglementa cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, între două coordonate temporale concrete – între data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 (25.06.2018) şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma (actualmente fiind vorba de OUG nr. 71/2022 din 30.05.2022 care a modificat art. 155 alin. (1) C.p.) –, în realitate însă, în raport cu natura juridică a dispoziţiilor art. 155 C.p., sfera de aplicabilitate a efectelor celor două decizii de neconstituţionalitate menţionate anterior este mult mai extinsă.
În primul rând, trebuie subliniat aspectul tranşat definitiv chiar de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 cu privire la natura juridică a normelor care reglementează materia prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, în considerentele acestei decizii de neconstituţionalitate (paragr. 27), Curtea a precizat, într-o modalitate clară, ce nu permite abordarea unor interpretări diferite, faptul că „prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial.”
Distinct de argumentul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie reglementată, în ansamblul său, în cuprinsul Codului penal şi nu a Codului de procedură penală, în susţinerea afirmaţiei evocate de instanţa de contencios constituţional, argumentul esenţial derivă din împrejurarea că principalul efect al aceste instituţii este înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripţie, nicidecum de stingere a acţiunii penale.
Stingerea acţiunii penale este efectul secundar, deviat, al înlăturării răspunderii penale, care operează ca un impediment la exercitarea acţiunii penale. Prin urmare, consecutiv producerii efectului substanţial la momentul împlinirii termenului de prescripţie, se produce, în subsidiar, şi un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mişcare ori exercitarea acţiunii penale, întrucât nu vorbim de o prescripţie a acţiunii penale, ci de o prescripţie a răspunderii penale. Acţiunea penală, în plan procedural, nu va mai putea fi exercitată tocmai ca urmare a lipsei de obiect a acesteia, generată de înlăturarea răspunderii penale, acest impediment procedural fiind o consecinţă directă a efectului substanţial principal al intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Însăşi Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 297/2018, reaminteşte faptul că anterior, prin Decizia nr. 1092/2012, a statuat că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.”- paragr. 25.
Pe cale de consecinţă, în contextul înlăturării din fondul activ legislativ a art. 155 alin. (1) C.p., normă de drept penal material ce prevedea cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii sale prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, devin incidente dispoziţiile art. 5 C.p. care consfinţesc regulile de aplicare a mecanismului legii penale mai favorabile.
Atât doctrina, cât şi practica judiciară au împărtăşit aceeaşi opinie, afirmându-se următoarele: „Cum instituţia prescripţiei aparţine dreptului penal substanţial, va fi aplicabil în cazul acestor situaţii tranzitorii principiul legii mai favorabile, atât în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, cât şi al actelor întrerupătoare de prescripţie.”[1]
Tot astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a precizat că „se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex.”
O astfel de soluţie se desprinde şi din considerentele Deciziei nr. 1092/2012 a Curţii Constituţionale, apreciindu-se că „dat fiind caracterul de normă de drept penal material (cu referire la instituţia prescripţiei răspunderii penale), nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din Codul penal (anterior), legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.”
În ceea ce priveşte principiul aplicării legii penale mai favorabile, acesta devine incident atunci când de la data actului de conduită şi până la soluţionarea definitivă a cauzei s-au succedat mai multe legi care reglementează raportul penal de conflict şi care modifică condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală ori de sancţionare a faptei.
Aşa cum în mod corect s-a apreciat inclusiv în doctrina relevantă[2], în sfera noţiunii de legi, sunt incluse totodată şi deciziile de neconstituţionalitate, arătându-se că „Acelaşi principiu (al legii penale mai favorabile) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale…”
Prin urmare, remarcăm faptul că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, în raport cu efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în art. 155 alin. (1) C.p., îmbracă valenţele unui veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile în cauzele pendinte, din perspectiva regimului mai favorabil al instituţiei prescripţiei răspunderii penale.
Aşadar, indiferent că ne aflăm în ipoteza în care legea penală mai favorabilă retroactivează sau ultraactivează, finalitatea acestei intervenţii a Curţii asupra întregului conţinut al art. 155 alin. (1) C.p. constă în aceea că actele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie realizate fie anterior pronunţării Deciziei CCR nr. 297/2018, fie ulterior modificărilor legislative aduse textului de lege prin OUG nr. 71/2022, devin ineficace, neputând produce de plano efecte juridice intreruptive de prescripţie.
Pronunţarea Deciziei nr. 358/2022 de către Curtea Constituţională a creat premisele apariţiei unui reviriment jurisprudenţial în materia instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, practica judiciară recentă devenind unanimă în a aprecia că niciun act efectuat în cauză, până la data de 25 iunie 2018, dată la care s-a publicat decizia nr. 297/2018 a CCR, nu poate produce efecte întreruptive de prescripţie, în baza unor prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, au configurat o unică soluţie normativă neconstituţională, sancţionată ca atare prin cele două decizii ale instanţei de contencios constituţional menţionate anterior.
Mai mult decât atât, instanţele au apreciat că „până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, în materie penală nu a funcţionat întreruperea cursului termenelor de prescripţie a răspunderii penale, situaţie juridică ce va produce efecte în condiţiile legii penale mai favorabile în cauzele pendinte”[3].
[1] V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. II, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1970, pag. 365.
[2] L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2018, pag. 86.
[3] C. Ap. Cluj, decizia penală nr. 907/A/2022; C. Ap. Oradea, decizia penală nr. 350/A/2022; C. Ap. Bacău, Decizia penală nr. 646/2022.
Avocat Liviu Iordache, S.C.A. “Micu, Zarafiu şi Asociaţii”
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
