O privire critică asupra lumii. Teodor Baconschi și Alexandru Gussi: un treasure hunt pentru sensul lumii actuale
23 mai 2023 | Marius MUREȘAN
Marius Mureșan
Adeseori, prinși în tehnicalitățile specifice profesiilor noastre, omitem că juridicul face parte dintr-un ecosistem mai larg, pe care îl influențează consistent, dar, mai ales, de la care resimte influențe importante.
Tocmai din această ultimă perspectivă (a influențelor resimțite de juridic și a transparentizării fundalului pe care evoluează teoria și practica dreptului) considerăm că apariția lucrării Dificila regăsire a virtuții[1], o carte-dialog (pseudo-platonician), constituie un eveniment editorial de excepție.
Lucrarea este articulată sub forma unui dialog continuu desfășurat între un Teodor Baconschi ajuns la deplină maturitate și un Alexandru Gussi, care surprinde prin erudiția extraordinară și anonimatul din care provine. Ideea că în profunzimea culturii române se află astfel de profesioniști e revigorantă, ca și cum ai descoperi că larma cotidiană, semn al unei lumi lipsite de sens, e, totuși, doar superficială. Desigur, un merit deosebit revine și editurii Spandugino, care a pus în scenă și, totodată, a facilitat imersiunea actanților în nebuloasa lumii contemporane.
Pentru profesionistul domeniilor juridice, lucrarea este interesantă nu neapărat prin afinitățile elective ale lui T. Baconschi, cât, mai ales, prin creionarea unui tablou al lumii actuale. Căci, în buna tradiție clasică, platoniciană, înțelegerea temei este anterioară analizei.
Unghiul din care este abordată analiza e acela al europeanului prins în vârtejul recentelor evenimente istorice (de la volatilizarea identității europene la emergența pandemiei și resurecția violenței statale), pe care încearcă să le conecteze la tradiția creștină și la antichitate pentru a le putea descrie, a le da sens și a le orienta.
Substanța lumii contemporane este sfâșiată, în opinia lui Baconschi, de cele două mari direcții antagonice, progresism și conservatorism, în al căror siaj evoluează o multitudine de forțe care se conectează, uneori doar punctual, la cele două tabere. Co-autorul Baconschi pare a se delimita, teoretic, atât de progresism (pe care îl respinge categoric), cât și de conservatorismul actual (pe care îl devoalează ca un pseudo-conservatorism, conjunctural, oportunist), optând pentru un conservatorism creștin autentic. Și aici intervine sclipirea interlocutorului Alexandru Gussi: în permanență acesta previne rigidizarea perspectivei, pe de o parte prin adăugarea unor elemente suplimentare la tabloul lumii creionat de T. Baconschi și, pe de altă parte, prin deconstrucția subtilă a poziției asumate de partenerul de dialog.
Subliniam la începutul articolului maturitatea lui T. Baconschi. Maturitatea nu înseamnă, însă, doar contemplare, luciditate (concept căruia autorii îi dedică o analiză interesantă la finalul lucrării[2]), ci conține în profunzimea ei, sub nucleul consistenței și coerenței, o criză identitară gravă între o ideologie adoptată programatic și un pragmatism inevitabil.
Astfel, teoreticianul T. Baconschi respinge categoric un anumit tip de globalizare, fiind nevoit în același timp să își recunoască o latură globalistă: ”Am și o dimensiune de world citizen, chiar dacă nu ader la ideologia compulsivă a globalizării cu orice preț”[3]. Tot în același registru, când interlocutorul îl somează să exprime clar poziția pe care se situează, criza identitară a autorului emerge cu brutalitate: eurocentrismul conștient asumat (prin relevarea necesității regăsirii originilor creștin europene ale democrațiilor actuale) este anulat de soluțiile identificate pentru soluționarea crizei Europei:
”Din punctul meu de vedere, UE trebuie să-și facă armată – în cadrul NATO -, să aprofundeze integrarea fără să elimine regula unanimității, să accepte și să-și dorească un destin euroatlantic comun, să ceară extinderea NATO odată cu primirea în UE a Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei și Balcanilor de Vest.”[4]
Astfel, refundamentarea construcției europene trebuie să aibă loc, din perspectiva teoreticianului Baconschi, prin apelul la originile creștine ale acesteia, iar din perspectiva omului politic Baconschi prin remorcarea Europei la imensa mașinărie politico-militară a Statelor Unite. Aceasta, deși în mod paradoxal, toate direcțiile majore din societatea americană (de la progresism la conservatorismul american), creatoare de falii sociale, sunt respinse categoric de către Baconschi. Blocarea într-o poziție rigidă provocată de această criză identitară e salvată, din nou, de prestația excelentă a interlocutorului Alexandru Gussi: ”Multe dintre aceste puncte presupun o formă de simfonie cu Statele Unite. La aceasta adaug și ceea ce spuneați mai devreme despre polul de putere în UE, pe care l-ar putea reprezenta Polonia și Ucraina, țări care, la rândul lor, sunt mult mai favorabile Americii. Până la urmă, viitorul UE se joacă într-o mare măsură la Washington?”[5]
Până la urmă, pozițiile antagonice asumate de către T. Baconschi sunt, pe de o parte, grevate de background-ul intelectual (orientat spre revitalizarea unor valori ale trecutului), iar, pe de altă parte, de pragmatismul (timpurilor prezente). Propunerea unor soluții noi, creatoare, este blocată de prejudecata că orice încercare de inginerie socială este predispusă la un anumit tip de totalitarism. De aici respingerea categorică a proiectului marilor filantropi americani: ”Mântuirea cu forța n-ar avea nicio valoare… Iată contextul în care mă întreb în ce măsură super-elita liberal-cosmopolită, pe calapod american, poate într-adevăr să genereze o umanitate mai bună și artificial-nemuritoare (…) Eroismul filantropic post-umanist mă îngheață”.
Partis pris-ul intelectualului extrem erudit iese la iveală în momentul analizei nivelelor de integrare ale societății românești în UE. În opinia co-autorului Baconschi ”ne-am occidentalizat mai mult prin masele convertite la cutumele societății de consum decât prin ”dezbaterile” noastre culturale, într-o țară unde avem numai 5% din populație în rândul cititorilor competenți”[6]. Opinia este, însă, atenuată, de remarca interlocutorului, care surprinde mult mai fidel complexitatea problematicii:
”Cred că încorporarea Estului în Vestul european, dincolo de resorturile ei foarte profunde, în care se regăsește și voința unor majorități, s-a făcut nu atît prin convertire, cât prin asimilare instituțională, la care s-a adăugat excesiv de mult discurs conformist-prefabricat (…)”[7].
În acest punct, merită să menționăm un articol recent publicat în revista Dilema[8], în care autoarea Rodica Zafiu arată că occidentalizarea limbii române și a vieții sociale, văzută în mediile academice de secol XIX ca o ”degradare” a limbii și ca ”preluare de apucături” era pusă în epocă pe seama ”elementului femeiesc” (parte a ”maselor” din discursul lui T. Baconschi). Modelele preluate ezitant și imperfect la momentul inițial (purtând chiar o încărcătură de ridicol), au fost ulterior internalizate, devenind ”naturale”. Nici atunci și nici acum, ”cititorii competenți” nu au constituit o pătură majoritară sau, cel puțin, apropiată procentual de cea occidentală, dar transformările sociale în sensul reorientării stilului de viață al societății au fost profunde și nu neapărat negative. Integrarea elitelor nu poate fi valorificată sau prioritizată în raport cu integrarea maselor.
Din punct de vedere juridic practic, subliniem două teme abordate în carte, cu mențiunea că lucrarea abundă în astfel de teme de interes pentru domeniile juridice:
În primul rând, tema moștenirii. Practica noastră juridică e grevată de diversele inconsecvențe în reglementarea domeniului. Mai adăugăm o limitare a legislației noastre. Autorii abordează o temă extrem actuală, respectiv ”moda” elitelor financiare americane de a-și transmite moștenirea pe cale filantropică, evitând astfel ”hazardul eredității”[9]. Doar o mică parte (ca procent) din moștenire este păstrată la dispoziția erezilor, restul fiind transferat spre societate și în favoarea ei prin intermediul unor entități non-profit. Un astfel de mecanism este greu de implementat în România în condițiile existenței instituției rezervei succesorale, care e opacă la nivelul averilor pe care le reglementează. În speță, s-a considerat de multe ori că trebuie să alegem între o abordare continental-europeană, în sensul protejării membrilor familiei defunctului de eventuale liberalități făcute de acesta în timpul vieții și care ar afecta securitatea financiară a celorlalți membrii ai familiei și o abordare de tip american în care voința dispunătorului nu este limitată. Considerăm că s-ar impune o adaptare a acestei instituții în sensul menținerii rezervei succesorale ca procent din averea defunctului până la un anumit cuantum considerat de societate ca suficient pentru o existență la nivel mediu, iar, odată cu atingerea acestui plafon, voința dispunătorului să nu mai fie limitată. Astfel, strict cu titlu ilustrativ, în cazul unei rezerve succesorale limitate la un milion de euro, posesorul unei averi de un miliard de euro ar putea dispune liber de restul averii. În acest caz, rezerva succesorală ar fi extrem de redusă procentual (0,1%). Efectele acestei reglementări ar fi benefice pentru societate (de la o ”occidentalizare”/”sincronizare” a comportamentului elitelor financiare locale și până la redistribuirea în societate a averilor acumulate și o re-legitimare a respectivelor elite), asigurându-se atât securitatea financiară a erezilor, cât și o legătură mai strânsă între elite și mase.
Un al doilea exemplu interesant pentru mediul juridic îl constituie abordarea raportului dintre public și privat, văzut de către T. Baconschi ca fiind marcat actualmente de o confuzie tot mai mare între aceste două sfere. ”Pe această distincție (public-privat, n.m. MM) se sprijină libertatea. Desanctuarizarea vieții publice prin secularizare a provocat și desacralizarea sferei private. Cândva, pater familias și cultul domestic al larilor confereau casei o demnitate gentilică și o aură de ancestralitate fondatoare, aproape mitică. Tocmai izomorfismul dintre domus și templul public (”Casa domnului”, cum aveau să-i spună creștinii) asigura atât distincția, cât și complementaritatea (s.m. MM) celor două spații. În opinia noastră, cuvântul cheie aici este ”complementaritate”. Spațiul privat trebuie protejat nu în virtutea unui principiu intangibil, nu ca o valoare în sine, ci chiar prin prisma faptului că însuși spațiul public nu este posibil decât prin raportare la cel privat. Ideologia ultimilor ani este că o transparentizare a societății trebuie realizată printr-o transparentizare a vieții private (concretizată printr-o renunțare de facto la diverse secrete profesionale – de la cel bancar, prin permiterea unui control pe scară largă al datelor financiare și până la anularea secretului medical prin digitalizarea datelor pacienților). Asistăm acum la ceea ce T. Baconschi numește ”desacralizarea” vieții private. Un antidot la expunerea voluntară a indivizilor în social media, cu toate aspectele negative ale acesteia, ar putea fi tocmai revalorizarea sferei private. O astfel de revalorizare ar putea fi realizată și printr-o transformare adecvată a cadrului legislativ printr-o prioritizare graduală a ingerințelor în spațiul privat.
Desigur, Dificila regăsire a virtuții este o carte mult mai complexă decât am reușit să surprindem în rândurile de față, atât prin temele abordate (ecologism, mass-media, realitățile socio-politice românești), cât și prin modalitatea de tratare. Erudiția autorilor și standardele înalte al editurii Spandugino reflectate în această lucrare pot constitui fundalul pentru lansarea în societate a unor teme de dezbatere actuale, un think tank necesar pentru consolidarea democrației și, implicit, a unui sistem juridic orientat către cetățean și bunăstarea acestuia.
Profesionistul domeniilor juridice va găsi aici o cale de acces către o înțelegere a lumii contemporane, o geopolitică profundă, ce poate fi cu ușurință gândită ca un manual de utilizare a societății în care trăim.
[1] T. Baconschi, Al. Gussi – Dificila regăsire a virtuții, Ed. Spandugino, 2023;
[2] ibidem, p. 231-232;
[3] ibidem, p. 120;
[4] ibidem, p. 85;
[5] ibidem, p. 86;
[6] ibidem, p. 12-13;
[7] ibidem, p. 69;
[8] Rodica Zafiu, Femeile și ”stricarea limbii”, Dilema veche, nr. 996, 11-17 mai 2023;
[9] T. Baconschi, Al. Gussi, op. cit., p. 98;
Av. Marius Mureșan, Baroul Cluj
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
