Instanța competentă în cazul nesoluționării în termen rezonabil a cererilor de plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma preluării de către acesta din urmă a obligațiilor asiguratorului intrat în faliment
5 august 2022 | Iulia Ioana DRANCA
Iulia Ioana Dranca
1. Rezumat
Intrarea în faliment a Societății de Asigurare-Reasigurare City Insurance S.A. a dus la preluarea unui număr foarte ridicat de dosare de daună de către Fondul de Garantare a Asiguraților și apariția unor discuții privind competența de soluționare a cererilor de obligare la soluționarea lor în termen legal. Prin prezentul articol se urmărește a se prezenta sintetic rolul Fondului de Garantare a Asiguraților[1], procedura soluționării cererilor de plată, intervenția Ordonanței de urgență nr. 102/2021 și situația comparativă a competenței înainte și după intrarea ei în vigoare, efectele Deciziei RIL nr. IX din 20.03.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra determinării instanței competente și, în concluzie, prezentarea comparativă a două păreri jurisprudențiale recente referitoare la criteriile de determinare a instanței civile competente ratione materiae.
2. Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) – noțiune[2]
Fondul de Garantare a Asiguraților, denumit în continuare F.G.A. sau Fondul, este o persoană juridică de drept public, înființată cu scopul de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurator. Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului, în termenul prevăzut de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.
În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. La final, Fondul asigură efectuarea plăților indemnizațiilor / despăgubirilor din disponibilitățile sale.
Noțiunea de creditor de asigurări cuprinde persoana asigurată, beneficiarul asigurării și terța persoană păgubită, toate aceste persoane având un drept de creanță față de asigurator. Persoana asigurată este persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asiguratorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; beneficiarul asigurării este, așa cum definește și Legea nr. 237/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, persoană fizică sau juridică asigurată ori desemnată de contractant care primește indemnizația sau beneficiile prevăzute în contractul de asigurare, iar terța persoană păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptățit în baza legii să recupereze de la asiguratorul în insolvență sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acțiune directă. Aceste persoane se pot adresa Fondului de Garantare a Asiguraților în cazul insolvenței unui asigurator, pentru a-și obține drepturile.
3. Premisa
Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus la data de 17 septembrie 2021 retragerea autorizației de funcționare a Societății de Asigurare – Reasigurare City Insurance S.A. (City Insurance S.A.) și promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment.[3]
La data de 9 februarie 2022 Tribunalul București a admis cererea Autorității de Supraveghere Financiară și a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva Societății de Asigurare – Reasigurare City Insurance S.A[4].
Deschiderea procedurii de faliment își produce efectele atât în cadrul procedurii de faliment a societății de asigurare cât și cu privire la desfășurarea activității Fondului de Garantare a Asiguraților.
Fondul de Garantare a Asiguraților are ca principală atribuție protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător persoană juridică română, City Insurance S.A. fiind o astfel de persoană juridică, iar ca urmare a retragerii autorizației de funcționare și a demarării procedurii de faliment, F.G.A. a preluat dosarele de constatare a daunelor în vederea soluționării acestora. Datorită volumului ridicat de activitate generat de situația City Insurance, Fondul de Garantare a Asiguraților s-a confruntat cu întârzieri în comunicarea cu creditorii de asigurare, înregistrarea documentelor și soluționarea propriu-zisă a cererilor iar acest lucru a dus la formularea în justiție de către creditorii de asigurări a unor cereri de obligare a Fondului la emiterea unei decizii de admitere sau respingere.
Problematica apărută în practică ca urmare a formulării acestor cereri este aceea a instanței competente, dat fiind faptul că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților nu prevede expres procedura de urmat în cazul refuzului de soluționare / nesoluționării în termen rezolvabil, aceasta situație fiind una de excepție, neacoperită de norme legale în vigoare.
4. Procedura în fața Fondului de Garantare al Asiguraților
Dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fond se naște la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară prin care se constată existența indiciilor stării de insolvență a asigurătorului şi imposibilitatea redresării acestuia.
În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare şi constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de Legea nr. 213/2015.
De la momentul nașterii dreptului de a solicita plata sumelor cuvenit, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului.
Fondul, prin intermediul unei Comisii speciale formate din șapte membri, decide asupra cererilor astfel primite. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale; această comisie poate dispune și suspendarea soluționării cererii de plată în cazul în care este necesară completarea documentației ce însoțește cererea de plată iar petentul solicită expres acest lucru.
Comisia specială, în urma analizării cererilor de plată poate emite o decizie de respingere sau de admitere a acestora. În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată;
Împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură civilă. Hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestației sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură Civilă, conform procedurii din art. 13, Legea nr. 213/2015:
„Art. 13 – (1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege.
(2) Fondul publică pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări potrivit prezentei legi.
(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.
(3¹) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii reprezentând daune morale se face cu respectarea principiului echităţii, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, ţinându-se cont de criterii obiective şi rezonabile.
(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3).
(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(5¹) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(6) Dreptul petenţilor la acţiune contra Fondului pentru plata creanţelor de asigurări, după înregistrarea de către aceştia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptăţit să efectueze plăţi.”
Așadar, petentul nemulțumit poate formula contestație doar împotriva unei decizii de respingere emisă de către Comisia Specială, iar această contestație va fi soluționată conform normelor de competență generală prevăzute de Codul de procedură civilă.
5. Succesiunea legilor în timp: competența înainte și după O.U.G. nr. 102/2021
Ordonanța de Urgență nr. 102/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților şi pentru modificarea altor acte normative, modifică forma inițială a Legii nr. 213/2015 iar una din modificări privește și competența de soluționare a unei eventuale contestații împotriva deciziei de respingere emise de către Comisia Specială. Această ordonanță a intrat în vigoare la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, la 24.09.2021.
În dispozițiile tranzitorii cuprinse în O.U.G. nr. 102/2021, la art. VI se prevede că:
„Art. VI – Procedurile administrative gestionate de Fondul de garantare a asiguraților pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, rămân supuse legii aplicabile la data începerii acestora.”
Așadar, pentru determinarea legii aplicabile se are în vedere data începerii procedurilor pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, procedură ce debutează prin formularea unei cereri de plată, conform art. 14, alin. (1), Legea nr. 213/2015. Având în vedere acest aspect, se constată că, în funcție de data formulării cererii de plata, competența de soluționare a unui eventual litigiu diferă, așadar este utilă dubla analizare, înainte și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021.
Până la data de 24.09.2021, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prevedea că: „În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.”
Art. 19 din Legea 503/2004 prevede că „Împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate face contestație la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii. (3) Contestația se judecă cu celeritate și cu precădere; contestația nu suspendă executarea deciziei Autorității de Supraveghere Financiară. Hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs, în condițiile legii.”
Așadar, anterior modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 102/2021 competența de soluționare a contestației revenea unei instanțe unice, specializate, și anume Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel București, instanță stabilită ca și competentă prin lege specială.
Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 102/2021, art. 13 din Legea nr. 213/2015 a suferit modificări, situația competenței de soluționare a contestației prezentându-se în următoarea formă: „(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competența generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (5 ind. 1.) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”
Analizând acest articol se poate observa că legiuitorul a renunțat la competența specializată instituită anterior, acum instituindu-se competența de drept comun cuprinsă în Codul de procedură civilă, singurul criteriu stabilit prin lege specială fiind cel pentru determinarea competenței teritoriale: sediul Fondului.
6. Decizia RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20 martie 2006[5]
Până în acest punct a fost analizată doar competența de soluționare a contestației împotriva deciziei de respingere. Însă, ca ultim pas înainte de determinarea competenței în cazul refuzului de soluționare / nesoluționării în termen rezonabil, este necesară prezentarea Decizie RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006.
Dacă împotriva deciziei de respingere a cererii de despăgubire se poate face contestație, care este de competența instanțelor civile de la sediul Fondului, așa cum dispune în mod expres art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, în situația în care Comisia nu soluționează în termen legal cererea de despăgubire, este necesar să se stabilească instanța competentă să dispună obligarea pârâtei la soluționarea cererii.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 / 28.07.2006, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, stabilește următoarele: „s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
De aceea, rațiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.”
Prin urmare, având în vedere că în materia contestației împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de despăgubire sau de plată îndreptate către Fondul de Garantare a Asiguraților, în desfășurarea activității sale de garantare a plății de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență aplicându-se, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau nesoluționării ei în termen rezonabil.
7. Instanța civilă competentă
Având în vedere toate cele expuse mai sus, se poate concluziona că în cazul refuzului F.G.A. de s soluționa o cerere sau în cazul nesoluționării ei în termenul legal, din rațiuni de simetrie, vor fi incidente regulile de competență aplicabile contestației împotriva unei decizii de respingere, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fond de Garantare a Asiguraților, și anume „instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competența generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”
Din analiza jurisprudenței se evidențiază două variante de determinare a instanței civile competente: determinarea competenței după valoarea invocată în cerere (Curtea de Apel București[6]) și competența după obiectul cererii (Curtea de Apel Suceava[7]).
In primă variantă, competența materială, ratione materiae, va fi determinată după criteriul valoric, adică valoarea despăgubirilor solicitate de către creditorii de asigurări prin cererea de plată adresată Fondului. Instanțele competente după criteriul valoric sunt judecătoriile și tribunalul. Conform art. 94 pct. 1 lit. k din Codul de Procedură Civilă, judecătoria este competentă să soluționeze „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”. Conform art. 95 alin. 1 din Codul de Procedură Civilă, tribunalul, în calitate de instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță în civil, judecă „în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”. Din acest raționament rezultă că, dacă cererile de până la 200 000 lei inclusiv sunt de competența materială a judecătoriilor, cele ce depășesc acest prag valoric vor fi de competența tribunalului.
Cea de-a doua variantă de determinare a competenței este cea după obiectul cererilor de chemare în judecată formulate de creditorii de asigurări, care nu este realizarea creanței și obținerea sumelor de bani solicitate cu titlu de despăgubiri, ci doar forțarea Fondului de a-și îndeplini o obligație legală, aceea de a analiza cererile de plată în termenul legal și de a da un răspuns, indiferent de faptul că acesta este unul de admitere, și astfel de realizare a creanței, sau de respingere a pretențiilor.
Obligația Comisiei speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților de a de a răspunde cererilor ce îi sunt adresate și de a emite o decizie de admitere sau de respingere este o obligație de a face, neevaluabilă în bani.
Conform art. 94 pct. 1 lit. h din Noul Cod de Procedură Civilă, Judecătoriile judecă „cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.” Potrivit acestui text, intră în competența materială a judecătoriei toate cererile referitoare la obligații de a face sau de a nu face, care nu sunt evaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual.[8]
Din punct de vedere al competenței teritoriale, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților trasează în mod clar criteriul de determinare și anume sediul Fondului.
În concluzie, va fi competentă să judece cererea creditorilor de asigurări de obligare a Fondului la emiterea unei decizii de admitere sau respingere a pretențiilor rezultate din creanțele de asigurări Judecătoria Sectorului 2, dacă competența va fi determinată după criteriul valoric, iar valoarea cererii va fi sub 200 000 lei, conform art. 94 pct. 1 lit. h din Codul de procedură civilă sau dacă competența va fi determinată în funcție de art. 94 pct. 1 lit. h din Codul de procedură civilă. Dacă instanța de fond se orientează spre determinarea competenței după criteriul valoric iar valoarea despăgubirilor solicitate depășește 200 000 lei, Competent va fi Tribunalul București.
[1] Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților;
[2] https://www.fgaromania.ro;
[3] https://www.asfromania.ro/ro/a/2197/informatii-faliment-city-insurance-s.a.;
[4] https://www.fgaromania.ro/procedura-de-faliment-a-city-insurance-deschisa-in-instanta/;
[5] Jurisprudență relevantă: Sentința civilă nr. 45/2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosar nr. 758/32/2016;
[6] Sentința civilă nr. 825/2022, pronunțată de Curtea de Apel București;
[7] Sentința civilă nr. 48/2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. 166/39/2022; Sentința civilă nr. 56/202022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. 177/39/2022;
[8] Boroi, Gabriel, Stancu, Mirela, „Drept procesual civil”, ediția a 4-a, Editura Hamangiu, 2017.
Asistent al judecătorului Iulia Ioana Dranca, Curtea de Apel Suceava, Secția de Contencios administrativ și fiscal
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
