Știința investigației criminale. Psihocriminaliștii Evului Mediu și Renașterii
2 august 2022 | Neculai ZAMFIRESCU
Neculai Zamfirescu
IN MEMORIAM – Nicolae Minovici
Studiile făcute între anii 1933 – 1937, asupra unui număr de 50 escroci au putut duce la întocmirea unui portret psihocriminalistic. Psihologia crimei şi a criminalului dă naştere unor probleme de o extremă complexitate, vizând natura psihică, mentală, emoţională, morală şi socială a subiectului sau a grupului social din care face parte. Se recomandă, în general, acelor care voiesc să studieze crima, să aibă ca prim obiectiv individul şi viaţa lui emoţională, uzând în afară de tehnica psihanalitică şi de observaţii.[1]
Observaţia reprezintă una dintre metodele de învăţare prin cercetare şi descoperire. Faptele de observat pot să aibă o mare diversitate. Observația, ca metodă a investigației criminale, trebuie să fie orientată bine spre toate felurile de comportamente şi reacţii care cuprind caracteristicile sau conduitele implicate la obiectivul cercetării.
Titlul eseului „Psihocriminaliștii evului mediu și renașterii” are cutezanța de a propune exerciții de observare și interpretare a caracteristicilor și conduitelor reflectate de picturile vremii. Cred că caracteristicile sculpturale ale tablourilor, prin realitatea lor, sunt în măsură să orienteze observarea acţiunilor, a actelor de conduită și a manifestărilor subiecților cauzelor mesei de lucru, precum şi analiza lor, cunoaşterea în anumite limite, a psihologiei crimei. Când am ales acest titlu, m-am gândit, desigur, la realitatea artistică, percepută și de detectivi. A memora pentru a expune ulterior este desigur, un act investigativ.
M-am gândit la prof. Nicolae Minovici[2], care în Manual tehnic de medicină legală (1904) consemna: ,,Cu cât ea, fotografia, (portretul) este bună de a identifica o identitate bănuită, adică atunci când individul se află în mâinile noastre, cu atât ea este insuficientă ca mijloc de urmărire. De câte ori nu se întâmplă ca poliţişti dintre cei mai buni să treacă pe stradă pe lângă un individ a cărui fotografie o au în buzunar, fără ca să-l recunoască. Fotografia (portretul) va deveni, însă, un mijloc de urmărire şi recunoaştere foarte bună, atunci când vom fi familiarizaţi cu modul de a ne servi de ea, adică de a şti să o analizăm, să o descriem şi să o învăţăm pe dinafară, într-un cuvânt de a scoate din ea tot ceea ce este posibil de scos, căci trebuie, pentru a vedea bine ceea ce vezi, să cunoşti mai dinainte care sunt punctele ce trebuiesc privite”. N.N. Operele de artă au puncte ce atrag atenția, au puncte ce se cer a fi privite.
În anul 1623, pictorul Philippe de Champaigne, la solicitarea cardinalului Richelieu a abordat sistemul triplei poze, nu ca instrument pictoral, ci ca metodă psihologică bazată pe observarea trăirilor psihice. Ideea de autoobservare aparținea chiar celui ce a comandat tabloul.[3] De ce îi era necesară autoobservarea, ce l-a determinat la o asemenea atitudine? Desigur, erudiția sa.
Azi, tripla poză poate fi asociată cu fotografia semnalmentelor (față, profil, semiprofil), însă această asociere nu ne ajută cu nimic. În practica curentă, fotografia semnalmentelor este redusă la o unică imagine, ce nu poartă deschiderea privirii bivalente, așa cum cardinalul Richelieu își recomanda.
Prin caracteristica sa sculpturală, portretistica evului mediu și renașterii a reușit, pe deplin, să dea viață personajelor de pe pânza picturală, astfel a fost posibilă realizarea reuniunii (în aceeași imagine) a portretului fizic și a celui psihologic.
Știința criminală nu a făcut decât să preia ideea privirii bivalente, necesară proceselor de identificare fizică și interpretare psihologică. Ideea a fost preluată, însă nu și aplicată în rațiunea sa.[4]
Mulți artiști ai Evului Mediu și Renașterii au preluat tema morții după o legendă din Vechiul Testament[5], realizând imaginativ scena morţii lui Holofern, care surprinde momentul când Iudita, după ce l-a îmbătat pe conducătorul cuceritorilor, îi taie capul. Imaginea mintală a pictorului este transpusă într-o imagine picturală.
Legenda cu caracter miraculos, bazată pe un fond istoric, era cunoscută de artiști, iar Iudita, ca personaj principal, era deosebit de îndrăgită de aceștia, de fapt ca și de mai marii vremii, care, sub impulsul viziunii personale, nu au încetat să comande opere de artă cu această temă. Viziunea clienților a influențat desigur, viziunea pictorilor, nu și potențialul talentului acestora. De aici și marea varietate a operelor de artă ce au adus legenda pe pânza șevaletului.[6]
Iudita a fost reprezentată fie ridicând sabia asupra lui Holofern, fie chiar tăindu-i capul, fie băgând capul retezat în desaga cu merinde, fie pe drumul de întoarcere către Betulia. Tablourile urmează pas cu pas scenele biblice, astfel, dacă așezăm în succesiunea acțiunilor legendare imaginile realizate de pictori, pe același perete muzeal, nu facem decât o operațiune de reconstrucție acțională.
Caravaggio/ Judita şi Holofern/ aprox.1599
Mai în toate tablourile ea apare însoțită de servitoarea sa.
Dacă asupra celor mai de seamă opere literare s-au făcut numeroase aplicații psihanalitice, desprinzându-se importanța raporturilor, de determinare reciprocă și de autodeterminare, dintre forțele biologice și psihologice (personalitatea lui Shakespeare a fost vizată într-un studiu asupra lui Hamlet, s-au făcut studii asupra personalității creatoare a lui Goethe, Dostoiewski etc.), arta penelului evului mediu și renașterii s-a caracterizat printr-o reflectivitate sculpturală ce a conferit personajelor atuul autoprezentării psihologice.
Fiecare tablou în parte este o școală care te învață să înveți și să folosești reflectivitatea portretistică, te învață să creionezi, în mintea ta, imaginea fizică și psihologică a unui anume făptuitor necunoscut, modul în care o acțiune criminală ia naştere, a spaţiului în care aceasta se derulează, precum şi a dinamicii acțiunii. Toate acestea se dovedesc a fi mai apropiate de adevărul închipuit ce devine certitudinea necesară descoperirii.
În esență, imaginile literare și artistice pot deveni modele imaginative ale acțiunii și a celor ce acționează, ne deschide perspectiva reconstrucției scenei acțiunii și a realizării portretelor fizice și acționale ale subiecților. Aceste modele, prin însăși degajarea lor, ne pot ajuta să dăm credibilitate imaginilor pe care ni le-am format în urma observației exploratorii a datelor cauzei, a legendei noastre cu autori necunoscuți.
Dincolo de expertiza criticilor de artă, tablourile pot deveni, pentru investigatorii de azi, motivația unui exercițiu interpretativ. Din zecile de tablouri ale marilor maeștri, am ales ca model de studiu tabloul „Judita şi Holofern”/aprox.1599, realizat de Caravaggio. Atunci când legenda îmi va fi familiară, ca și o cauză actuală a mesei de lucru, nu voi ezita să reconstruiesc scena morții lui Holofern. De ce nu!
Coperțile I și a II-a a Revistei Române de Psihocriminalistică, poartă imaginile Triplu portret al cardinalului Richelieu și cele ale legendei „Judita şi Holofern”.[7]
Pot fi întrebat, de ce o astfel de abordare într-o revistă a justiției, JURIDICE.RO ? Răspunsul este dat de chiar textul atribuțiunilor poliției criminale. Aceasta își asumă ,,combaterea acțiunilor criminale contra patrimoniului comise în mod organizat de grupările infracţionale de criminalitate itinerantă”.[8]
Misiune regală! Dacă expunem o asemenea considerație, atunci poliția criminală va trebui să cheme în rândurile sale tineri critici de artă, ofițeri cu papion, cunoscători ai legendelor inspiratoare și a operelor realizate. Intuiția cunoscătorilor întrevede lanțul pasiunii colecționare și răzbate labirintul necunoscut al traficului operelor de artă.
Tinerețea ofițerilor cu papion, alături de bătrânețea și experiența ofițerilor fără papion, mai precis a celor ce cunosc lumea interlopă, creează simbioza descoperirii, alăturarea filozofiei artei, filozofia colțului de stradă, al cafenelei și al sufrageriei șefului interlop.
Împreună vor putea etala scenarii „mai a cătării decât în filme”. Secretul este o nouă abordare, din partea celor cu papion, în cunoașterea colecționarilor, sub rațiunea ,,așa cum avem omoruri la comandă, tot așa avem și furturi la comandă.” În cazul nostru, o asemenea comandă nu poate veni decât din partea colecționarului de artă, direct sau indirect.
Ofițerii cu papion se vor ocupa de cunoașterea colecționarilor, a caselor de amanet și licitație, a intermediarilor solidari, a cumpărătorilor la prima mână și, din nou, de colecționari. Ofițerii fără papion vor avea grijă de implicarea sistemelor interlope, cele de la ușile caselor de amanet și licitație, cele din sufrageria șefului interlop, sufragerie în care sunt primiți cei cu tatuaje în formă de aripi de fluture. Ei primesc ordinul de execuție, locotenenții garantează pentru ei, li se spune odată, iar ei trebuie să înțeleagă din prima. O lume foarte interesantă.
Ca în orice sistem criminal, și aici există o scară a sufletelor și conștiințelor, unii urcă spre conștiințele lor, alții nu au încotro și coboară, dacă nu cad, de la foarte mare înălțime, fie ei cine or fi. O scară a drumului crucial[9].
Fenomenologia întretăierii conștiințelor este lumina din coridorul descoperirii, unde se poate vedea măreția consacraților și tragediile novicilor, o lume a filantropilor, gangsterilor și a complicilor, o lume în care nu se iartă, nimeni nu vorbește. În această lume se plătește (bani peșin sau dacă nu, pentru cimitir)
Lanțul sistemelor criminale are verigi cu papion (colecționari, experți, intermediari) și verigi fără papion (șeful interlop, locotenenți, executanți și tăinuitori). Acest lanț nu poate fi rupt decât de psihocriminaliștii vremii noastre, psihocriminaliști cu papion și fără papion. Desigur, aflați sub ocrotirea unui nume sau dacă nu, a lui Dumnezeu.
Nu arta, ci obiectele de artă formează pasiuni, care, la rândul lor, trimit pe cei cu pasiuni întrebătoare în labirintul infinit al criminalității celor cu papion și a celor cu tatuaje în formă de aripi de fluture. Nici unii, nici ceilalți, nu ezită în a lua o decizie criminală. Să nu cerem pasiunii logica. [Victor Hugo]
[1] Constantin Turai ,,Manualul de Criminalistică şi Tehnică Criminală” (1947) Studiul personalităţii subiectului este de o deosebită importanţă şi aprofundarea acestui studiu a dat la iveală nemeroase şi importante lucrări de Psihologice Criminală. Din consultarea acestor lucrări, reiese că substratul patologic, personalitatea psihopatică, moralul imbecil şi constituţia psihopatică inferioară, au o oarecare valoare, dar ele nu sunt suficiente pentru a explica fenomenul crimă, fiindcă în realitate crima nu-şi găseşte explicaţia decât în refulările conştientului, ea nefiind decât rezultatul diferenţei dintre trebuinţa interioară şi realitatea socială. De aceea, se recomandă, în general, acelor care voiesc să studieze crima, să aibă ca prim obiectiv individul şi viaţa lui emoţională, uzând în afară de tehnica psihanalitică şi de observaţiunile absolut necesare într-o clinică de psihiatrie. Asemenea studii au fost puse în practică pe lângă Curţile Generale Penale Americane, unde s-au înfiinţat Clinici de psihiatrie, pentru cercetările psihiatrice asupra diverselor categorii de infractori. Astfel, studiile făcute într-o asemenea clinică, între anii 1933-1937, asupra unui număr de 50 escroci implicaţi în abuzuri de încredere, falsuri, întrebuinţarea de diplome false, înşelătorii prin promisiuni de căsătorie, practicarea de profesiuni libere fără drept, sau uzând de alte sisteme de înşelăciune, au putut duce la întocmirea unui portret psihocriminalistic al acestei categorii de infractori.
[2] Nicolae Minovici, Anul nașterii: 23 octombrie 1868, Râmnicu Sărat. Publicații Tatuajele în România, 1898 a fost teza sa de licență; Studiu asupra spânzurării, Editura Curtea Veche, 2007
[3] Philippe de Champaigne/ Sunt celebre portretele sale, în special cele ale lui Ludovic al XIII-lea şi Richelieu, atât pentru caracterul grandios, cât şi pentru acuta introspecţie, care demonstrează capacitatea de a îmbina eleganţa franceză cu pătrunderea psihologică de sorginte flamandă. Însuşi Richelieu îi încredinţează decorarea palatului său din Paris (1636), a bisericii de la Sorbona (1644), ca şi a posesiunilor sale de la ţară. În 1648, împreună cu Le Brun, este printre fondatorii Academiei Franceze.
[4] AZI, fotografia semnalmentelor
https://www.politiaromana.ro/ro/persoane-urmarite
GANEA IONUT LAURENTIU
Născut în: Onești, jud. BACAU, ROMANIA…
[5] Biblia sau Sfânta Scriptură, sub îndrumarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române TEOCTIST, CARTEA JUDITEI pag.927 – 946 Societatea Biblică Interconfesională din România.
[6] Despre varietatea tablourilor https://en.wikipedia.org
[7]
[8] Atribuțiile Direcției de Investigații Criminale IGPR. N.N. Sintagma „Monitorizează situaţia operativă, dinamica înregistrării şi soluţionării cauzelor penale cu autori neidentificaţi” va trebui înlocuită cu sintagma „Monitorizează situaţia operativă, dinamica înregistrării şi soluţionării cauzelor penale cu autori neidentificaţi și necunoscuți.” Sintagma „infracțiuni la regimul protejării patrimoniului cultural național, cu moduri de operare deosebite” trebuie înlocuită cu sintagma „infracțiuni la regimul protejării patrimoniului cultural național, cu moduri de operare perfecționate”.
[9] Ion Minulescu
Drum crucial
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!…
Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum seamănă cu ochii mei!
Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea,
Iar Eu urcam surâzător spre ea!…
Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu
