Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
 1 comentariu

Dreptul la tăcere al suspectului/inculpatului, între privilegiu legal și circumstanță agravantă judiciară
12.06.2020 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Vasile Coman

Vasile Coman

Daiana Florina Burcă

Daiana Florina Burcă

Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat (îi incumbă dovedirea aceluia care afirmă, nu aceluia care neagă)

Istoria dreptului la tăcere și de a nu contribui la propria sa incriminare a luat naștere în Marea Britanie prin anii 1600, atunci când în fața tribunalelor ecleziastice, suspectul/inculpatul trebuia să dea declarații ”îmbrăcate” în jurământ, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de sfidare a curții, astfel că pentru a nu cădea pe tărâm penal prin relatarea mincinoasă cu privire la fapta săvârșită, aceștia refuzau să răspundă întrebărilor.

În acest sens, doctrina clasică relatează cazul lui John Lilburn care în calitatea sa de persoană acuzată în timpul interogatoriului a ales să se prevaleze de dreptul la tăcere, invocând în apărarea sa refuzul de a colabora cu organele abilitate, spunându-le ”Nu sunt dispus să îți răspund la alte asemenea întrebări, pentru că văd că urmărești să mă prinzi în capcană; astfel, văzând că acuzațiile pentru care sunt arestat nu pot fi dovedite împotriva mea, vei găsi alte pricini din interogatoriu”.

Acest curaj (care în societatea contemporană reprezintă un drept) de a nu depune jurământ și de a refuza să ofere un răspuns „avalanșei” de întrebări a fost sancționat, în sensul în care acesta a fost biciuit și suspus oprobriului prin expunerea în piața publică.

House of Lords a desființat acea sentință ca fiind în contradicție cu legea și inechitabilă față de libertatea persoanelor, legea locului și Magna Charta.[1]

Potrivit jurispundenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul suspectului/inculpatului de a păstra tăcerea cu privire la activitatea care îi este imputată și de a nu contribui la propria sa incriminare constituie o garanție fundamentală ce contribuie în mod efectiv la construirea unei fundații juridice pe care se va clădi un proces echitabil.[2]

Chiar dacă acest drept suprem nu este menționat în mod expres de către legiuitor în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acesta există, fiind chiar într-o relație strânsă cu principiul prezumției de nevinovăție, prezumție care are rolul de a oferi proteguirea persoanei puse sub acuzare de comiterea unor fapte penale împotriva unui verdict anticipat prin care să stabilească în sarcina persoanei statutul de vinovat.

Inexistența acestui drept ar da naștere unor presiuni exercitate în mod arbitrar de către organele competente în vederea recunoașterii faptei, aspect ce ar putea influența în mod negativ persoana acuzată.

Din cauza acestor presiuni, persoana interogată chiar ar putea declara împotriva sa, recunoscând un fapt ce nu îi este imputabil, doar pentru a se adăposti de ”rafala de constrângeri”, expulzând, totodată, în acest mod, un alt principiu fundamental al procesului penal, respectiv aflarea adevărului.

Totodată, Curtea Supremă a S.U.A. a statuat că existența dreptului la tăcere inerent persoanei acuzate se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul la libertatea de gândire și la viata privată a persoanei, fapt ce împiedică pătrunderea organelor judiciare în aceste zone intime în scopul de a oferi proteguire acestui spațiu intern ființei umane, spațiu care poate fi accesat doar de către ”proprietar” prin intermediul propriei sale voințe, nicidecum prin constrângeri exercitate asupra psihicului persoanei care sunt de natură a ”deschide ușa” fără a avea la bază dorința gazdei.[3]

În baza art. 5 C.proc.pen., organelor judiciare le incumbă obligația ”de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”, această însărcinare primordială atestând faptul că în cadrul acestui ”câmp de luptă”, armele celor implicați în această activitate, independent de calitatea avută de cei care le mânuiesc, trebuie folosite în mod legal pentru a înlătura orice fel de dubiu cu privire la adevărul judiciar. Per a contrario, nerespectarea dispozițiilor legale va da naștere unor patalogii ce se vor regăsi ”în trupul adevărului”.

Revenind la obligația antemenționată, organele judiciare în căutarea și aflarea adevărului au dreptul să se prevaleze de probe extrinseci dacă acestea vor contribui în mod util și eficient la îndeplinirea voinței legiuitorului, respectiv la aflarea adevărului.

Totuși, dacă organele judiciare (în dorința de a-și scurta activitatea, sau din alte motive), se bazează doar pe voința persoanei audiate de a mărturisi în soluționarea cauzei, activitatea acestora pe termen lung va fi lipsită de efecte în ceea ce privește rezultatul dorit.

Într-o asemenea situație va plana riscul lipsei de fiabilitate a declarațiilor suspectului/inculpatului, iar incertitudinea va deveni susceptibilă de a modifica în mod negativ realitatea judiciară.

Curtea supremă americană a statuat că nu există nicio excepție cu privire la încălcarea dreptului de a nu se autoincrimina, astfel că instanța nu face o distincție în funcție de natura declarației suspectului sau inculpatului; ca atare, constituie o încălcare a acestui drept atât declarațiile inculpatoare, cât și cele exculpatoare.[4]

Chiar și instanța europeană tinde spre opinia exprimată mai sus, sens în care apreciază că anumite declarații sau afirmații care, ab initio, pot fi favorabile inculpatului, se pot dovedi ulterior a fi în dauna acestuia, iar acest proces de metamorfoză poate croi pe parcursul procesului penal o situație împovărătoare în sarcina justițiabilului dacă nu s-ar respecta opinia conform căreia, nu se face nicio demarcație între declarațiile inculpatoare/exculpatoare atât timp cât acestea au fost obținute prin nesocotirea dispozițiilor legale.[5]

Existența acestor drepturi fundamentale în ”patrimoniul” inculpatului/suspectului nu este incompatibilă cu renunțarea la dreptul la tăcere și la neautoincriminare, ceea ce denotă faptul că în scopul cooperării cu organele judiciare,persoana acuzată poate derula o activitate ce se manifestă sub forma unei căințe susceptibile de a atrage clemența legiuitorului, ușurându-și în acest fel situația cu privire la activitatea infracțională desfășurată.

Raportat la dispozițiile Codului de procedura penală (art. 83 lit. a) si art. 107-109) după ce se identifică persoana ce va fi audiată, prin intermediul atributelor sale de identificare, organul judiciar îi aduce la cunoștință calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspect sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, comunicându-i-se, totodată, drepturile si obligațiile sale, respectiv ”dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor fi folosite ca mijloc de probă împotriva sa.”

Această comunicare a drepturilor și obligațiilor reprezintă o obligație procedurală pozitivă ce incumbă organelor judiciare și care constituie o garanție fundamentală în cadrul unui proces echitabil, susceptibilă atunci când este realizată, în condițiile legii, să valideze procedeul probatoriu. Neaducerea la cunoștința suspectului/inculpatului a dreptului la tăcere are drept consecință excluderea mijlocului de probă nelegal/neloial obținut, conform art. 102 alin. (2) C.proc.pen.

Chiar dacă între cele două noțiuni, respectiv dreptul la tăcere, și dreptul de a nu se autoincrimina există identitate, aceste drepturi fundamentale prezintă unele deosebiri ce vor fi surprinse în cele ce urmează:[6]

Astfel, dreptul la tăcere parcurge o cale mai îngustă, deoarece acest drept face referire doar la o comunicare orală, respectiv dreptul de a nu vorbi; acesta dobândește o sferă mai largă, atunci când vizează sintagma de ”declarații” prin prisma faptului că persoana în cauză nu este limitată doar la acele declarații care ar putea-o incrimina, ci la orice fel de declarații;

Dreptul de a nu se autoincrimina se extinde, devenind astfel ”posesorul” unei sfere mai largi, întrucât existența acestui drept nu privește doar aspectele de comunicare, ci se răsfrânge și împotriva obligării de a preda anumite documente.

Aceste garanții fundamentale se împletesc în mod armonios cu prezumția de nevinovație, iar instanțele de judecată/organele de urmărire penală nu pot ajunge la concluzii în defavoarea persoanei acuzate, interpretând apelarea supectului/inculaptului la dreptul de a păstra tăcere ca și o ”fugă” aptă de a atrage vinovăția acestuia, din moment ce legiuitorul îi permite unei persoane care dobândește calitatea antemeționată să își securizeze forul intern, având dreptul în acest sens să ”fugă” de întrebările care dau navală asupra sa, găsindu-și, totodată ”adăpostul” în tăcere, așezare care îi asigură un drum liniștit, lipsit de declarații contradictorii (care uneori, se nasc din teamă) și o poziție fermă în această calitate.

În doctrină[7] se reține că situația este similară și atunci când organele judiciare acționează prin prisma unor ”arme” încărcate cu subterfugii în scopul de a obține declarația suspectului/inculpatului, deși acesta optase în mod efectiv pentru privilegiile oferite de către legiuitor, privilegii care sunt ”sustrase” pe nedrept de către organele competente.

De exemplu, s-a observat o nesocotire a acestui principiu atunci când persoana acuzată s-a ”adăpostit” în tăcere, la consilierea avocatului său, ocazie în care, organele de poliție au introdus un informator special pregătit în acest sens în celula în care se afla inculpatul, cu scopul de a-l determina pe acesta, pe o cale aparent legală, de a furniza informații susceptibile de a-l incrimina, chiar dacă la momentul ”audierii” acestuia de către informatorul plasat în celula inculpatului nu au existat elemente externe care să vizeze acțiuni de constrângere.

Se apreciază, în mod just, în opinia noastră, ca informațiile astfel obținute au fost realizate prin metode dolosive care au indus în eroare persoana, încălcându-i-se, astfel, dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina. Per a contrario, inexistența acestor subterfugii ar fi păstrat în mod intact garanțiile fundamentale, întrucât persoana acuzată nuse destănuia unei persoane care făcea parte din organele abilitate, hotărârea sa își avea sorgintea în poziția luată și menținută de către inculpat ab initio vizavi de organele competente, conduită care avea în componența sa dreptul de a nu da declarații și de a nu se autoincrimina.

Având sub beneficiu de inventar aceste privilegii legislative care îi permiteau adoptarea acestei poziții, inculpatul a uzitat de aceste prerogative în scopul de a se apăra și de a obliga organele judiciare să strângă informații și probe prin intermediul altor căi legale. Prin urmare, această încredere socială vine dobândită, în mod fraudulos, prin prisma calității folosite de către informatorul pregătit, respectiv de deținut, nicidecum nu este o conduită pe care ar fi adoptat-o inculpatul de bună-voie în contextul în care ar fi cunoscut adevărata identitate a informatorului.

În sensul arătat mai sus, în jurisprundența americană[8] s-a reținut o încălcare a acestor principii prin apelarea la subterfugii în cauza Brewer v.Williams în contextul în care suspectul era bănuit că ar fi ucis o fată în vârsta de 10 ani, iar trupul neînsuflețit al fetiței nu era de găsit.

Avocatul suspectului l-a consiliat pe acesta să nu dea declarații atunci când clientul său a fost transferat în alt oraș sub pază, ba mai mult, ofițerii de poliție i-au promis avocatului că nu vor exista întrebări, anchete, pe parcursului drumului până la destinație.

În această călătorie, promisiunea dată în acest sens de către organele de poliție avocatului s-a ”rătăcit”, din păcate, astfel că polițiștii ghidați pe acest drum procesual de o covârșitoare dorință de a afla adevărul cu orice preț,încalcă cu intenție textele legislative care conferă inculpatului o protecție și care reprezintă voința legiuitorului. Într-adevăr, principiul aflării adevărului stă la baza procesului penal, fiind scopul general și primordial care ghidează organele competente în vederea soluționării unei cauze, însă apreciem că, atât instanțele de judecată, cât și organele de urmărire au îndatorirea de a ”săpa” după aflarea adevărului, fără a căuta această valoare cu orice preț și orice mijloace. Tocmai din aceste considerente, niciun sistem judiciar nu caută adevărul cu orice preț, în sensul de adevăr absolut, ci adevărul judiciar,[9] iar această opinie vine în ajutorul justițiabilului, oferindu-i o protecție substanțială a drepturilor sale.

Revenind la speța în cauza mai sus amintită, pe parcursul deplasării, unul dintre polițiștii care asigura paza deținutului până la destinație, i-a sugerat inculpatului că fetița ”merită o înmormântare creștină” și totodată, în mod subtil i-a insuflat că această sugestie nu necesită un răspuns sau o dezvăluire din partea acestuia, ci necesită doar o reflecție; inculpatul, imediat după acest dialog mărturisind că a ucis fetița, indicându-le cu exactitate locul unde era ascuns cadavrul acesteia.

Instanța a exclus probele astfel obținute, reținând ca argumente în favoarea soluției date, faptul că organul de cercetare ”a smuls informații de la acuzat, cu bună-știință și deliberat, într-o manieră poate chiar mai eficientă decât printr-o audiere procedurală propriu-zisă”[10].

Considerăm că instanța a apreciat în mod corect excluderea probelor ca sancțiune în urma nesocotirii principiului loialității probelor, principiu primordial care ființează în mod expres în art. 101 C.proc.pen. și a cărui încălcare atrage sancțiunea de la art. 102 C.proc.pen., este adevărat că acțiunea făptuitorului este imorală, ilicită și ilegală și că este necesară pedepsirea unei astfel de conduite, însă sistemul judiciar nu trebuie să combată această conduită prin utilizarea unor arme ilegale (probe administrate prin încălcarea dispozițiilor legale). O conduită antisocială se înfrânge prin lege, iar legea are în componența sa existența unor ”arme legale” depozitate în siguranță, respectiv în textele legislative, iar folosirea acestora se face de către persoanele autorizate în condițiile legii.

Această sancțiune care rezidă în eliminarea probelor ilegal obținute, nu vine să protejeze numai interesul persoanei acuzate, ci apără și interesul societății contemporane al cărui obiect vizează aflarea adevărului, iar o probă obținută prin nesocotirea dispozițiilor legale va prezenta în conținutul său dubii sub aspectul fiabilității probelor.

Aflarea adevărului este scopul principal al unui proces, însă atunci când adevărul iese la iveală prin încălcarea voinței legiuitorului, apreciem că acest adevăr devine deformat. Prin urmare, aflarea adevărului trebuie să vină la ”brațul” principiului legalității administrării probelor pentru a putea produce efecte în sistemul judiciar; nerespectarea textelor legislative în ceea ce privește instituția administrării probelor scoate la suprafață un ”adevăr contaminat”, astfel că acesta din urmă își pierde credibilitatea și tocmai din aceste motive instanței îi revine rolul de a ”vindeca probele bolnave”, prin neoferirea unui tratament corespunzător, și anume, excluderea probelor obținute cu nesocotirea legii, susceptibile de a contamina ulterior și hotărârea dispusă, fapt care va afecta și interesul public.[11]

Ca o paranteza, dreptatea sub forma adevărului este ”o hartă care ne orientează mișcările[12], ceea ce relevă faptul că instanțele de judecată au la bază o hartă în drumul spre înfăptuirea justiției după care se ghidează în scopul descoperirii adevărului, în concluzie, o hartă desenată greșit va orienta instanța pe un drum nepotrivit, presărat cu o serie de dubii și incertitudini, tocmai din aceste considerente, instanței trebuie să i se înmâneze o ”hartă legală” după care să se orienteze în vederea obținerii aflării adevărului, dacă harta nu întrunește condițiile necesare, adevărul nu va conduce instanța la adevărata destinație, iar rătăcirea acesteia îl va afecta în mod negativ pe justițiabil.

Privilegiul de a nu se autoincrimina și dreptul la tăcere își găsesc aplicabilitatea și în materia măsurilor preventive, iar aici nu ne referim doar la situația în care înainte de audiere, organul judiciar îi aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului toate drepturile sale, ci discutăm de faptul că acest beneficiu oferit de către legiutor nu poate constitui temei de înrăutățire a situației sale în ceea ce privește luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive.

Măsurile de prevenție sunt măsuri procesuale cu caracter de constrângere ce pot fi luate în legătură cu suspectul sau inculpatul, prin care organele competente dispun privarea de libertate sau restrângerea libertății față de suspect/inculpat și prin care se dorește realizarea scopului prevăzut de lege.

Scopul fundamental al acestor măsuri preventive fiind acela de: a asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului/inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.

În motivarea soluției pronunțate instanța de contencios constituțional[13] a statuat că luarea măsurilor preventive are la bază art. 202 alin. (1) C.proc.pen., sens în care aceste măsuri se pot dispune numai atunci când se regăsește cel puțin unul dintre scopurile enumerate de către legiutor, de asemenea, Curtea reține că existența acestor scopuri este o condiție esențială și la momentul la care se dispune confirmarea, înlocuirea, prelungirea, menținerea, sau revocarea măsurilor.

Așadar, este interzis să se dispună o măsură preventivă cu un alt scop decât cele mai sus antemenționate, exempli gratia, este interzis să se dispună o măsură preventivă în scopul de a-l face pe inculpat să își recunoască fapta comisă, să dea declarații cu privire la alte persoane, ori ca o sancţiune indirectă pentru atitudinea de nerecunoaştere a acuzaţiei.

Curtea E.D.O.[14] a fost surprinsă atunci când a constatat refuzul instanțelor de judecată naționale de a dispune punerea în libertate a reclamantului, refuz născut din cauza conduitei persoanei acuzate care nu și-a recunoscut fapta, acesta din urmă prevalându-se de beneficiile legii, respectiv de dreptul la tăcere și de dreptul de a nu se autoincrimina. Curtea le-a adus în vedere instanțelor faptul că această conduită a suspectului/inculpatului nu poate constitui temei pentru a justifica luarea, menținerea, prelungirea unei măsuri privative de libertate, dar va constitui, cu certitudine, o atingere adusă drepturilor inerente calității de suspect/inculpat prin care este lezat dreptul de a nu da declarații sau de a nu se autoincrimina.

În această cauză, instanța a apreciat, în mod eronat, că arestarea preventivă era legitimă având în vedere pericol social al faptelor, de modul de comitere a infracțiunilor, amploarea prejudiciului, precum și de atitudinea reclamantului, care nu recunoștea faptele.

Într-o altă speță[15], reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii, casarea acesteia, iar pe fond menținerea măsurii arestării preventive aplicate inculpatului, întrucât temeiurile care au impus arestarea subzistă, în sprijinul admiterii acestui recurs a adus ca argumentul faptul că ”în raport cu inculpatul apreciază în continuare că subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, iar instanța de fond în mod eronat a reținut faptul că, deși audiat, acesta nu mai poate zădărnici aflarea adevărului, întrucât din probatoriul administrat rezultă fără echivoc faptul că inculpatul zădărniceste aflarea adevărului, nerecunoscând faptele comise.”

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat critica formulată ca fiind neîntemeiată și a respins ca nefondat recursul procurorului, motivând că este adevărat ”că acesta nu a recunoscut săvârșirea faptelor de care este învinuit, dar, deși nu este menționat în mod explicit în art. 6 din Convenție, dreptul de tăcere și una din componentele sale, și anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaționale larg recunoscute, care au stat la baza noțiunii de ”proces echitabil” consacrată de art. 6 din Convenție.”

De asemenea, instanța a reținut în mod just, în opinia noastră, că dreptul de a nu contribui la propria acuzare, presupune că ”într-un proces penal, acuzarea va căuta să-și fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obținute prin constrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului, iar din această perspectivă, dreptul menționat este legat de prezumția de nevinovăție consacrată în art. 6 parag. 1 din Constituție (CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 1996).”

Pe de altă parte, în contextul măsurilor preventive, în practica judiciară recunoaşterea faptelor este un element care este invocat în mod frecvent drept una din premisele din care reiese că pericolul pentru „ordinea publică” – în sensul art. 223 alin. (2) C.proc.pen., nu este atât de ridicat încât să impună luarea măsurii arestării preventive, putându-se dispune o măsură preventivă alternativă – arestul la domiciliu sau controlul judiciar ori pe cauţiune[16].

Totuşi, recunoaşterea săvârşirii faptei de către inculpat, în faţa evidenţei probelor, nu determină însă automat înlăturarea pericolului concret pe care lăsarea în libertate a acestuia îl prezintă pentru ordinea publică[17].

Dreptul la libertate în context procesual penal, este un drept de care inculpatul nu poate dispune liber, statul fiind interesat de necesitatea reală a menţinerii persoanei sub imperiul măsurii arestării preventive şi prin prisma faptul că aceasta implică costuri financiare importante care sunt suportate de către societate. În egală măsură, nici un act normativ nu consacră dreptul de fi privat de libertate la „cererea” expresă a acuzatului (în speţă, fiind condamnat definitiv în alte cauze şi pentru a beneficia de regimul mai favorabil din penitenciar pentru persoanele arestate preventiv, inculpatul a solicitat menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de acesta şi care dura deja de peste 2 ani), chiar dacă acesta recunoaşte infracţiunea şi îşi asumă vinovăţia infracţională[18].

În schimb, în mod corect într-o cauză apărtorul din oficiu al inculpatei a solicitat a se avea în vedere că luarea măsurii şi menţinerea măsurii arestului preventiv nu poate avea un caracter sancţionator faţă de faptul că inculpata nu a înţeles să dea o declaraţia în faţa organelor de cercetare penală, prevalându-se de dreptul la tăcere, un drept recunoscut de C.proc.pen., iar în privinţa acesteia trebuie să subziste prezumţia de nevinovăţie[19]. În acelaşi dosar, cu ocazia verificării din nou a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive în temeiul art. 348 C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară a reţinut că „nerecunoaşterea faptelor nu poate fi interpretată în defavoarea inculpatei, atât timp cât orice acuzat se bucură de garanţia procesuală a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare, după cum existenţa unor dosare penale pe rolul instanţelor – spre deosebire de antecedentele penale, nu pot constitui, în sine, argumente pentru a justifica o măsură preventivă fără a constitui totodată şi o atingere evidentă a garanţiei prezumţiei de nevinovăţie[20].

În egală măsură, este adevărat că până la rămânerea definitivă a unei hotărâri într-o cauză penală, persoana judecată se bucură de prezumţia de nevinovăţie, însă legiuitorul a stabilit ca în cazul în care se regăsesc anumite condiţii expres prevăzute, să se poată lua una din măsurile preventive, indiferent dacă acuzatul recunoaşte sau nu săvârşirea faptelor pentru care este acuzat/judecat, dacă are sau nu antecedente penale, normele de procedură interne fiind în deplin consens cu dispoziţiile art. 5 şi 6 din Convenţia E.D.O.[21].

În acelaşi sens, s-a reţinut într-o altă cauză că, faptul că inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei nu prezintă relevanță, având în vedere că arestarea preventivă nu este o sancțiune pentru negarea faptei, iar lăsarea în libertate o recompensă pentru atitudinea sinceră.[22]

O altă instanța[23] a reținut, în mod eronat, în opinia noastră, în motivarea hotărârii luate că „față de modul și mijloacele de săvârșirea faptelor, de scopul urmărit, de împrejurările de fapt în faptele au fost comise, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita inculpatului și conduita inculpatului minor care a recunoscut parțial comiterea faptei, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului, precum și pentru a preîntâmpina sustragerea de la judecată sau comiterea de noi infracțiuni dacă va fi cercetat în stare de libertate este justificat faptul că instanța de fond a considerat în acest cadru procesual că nu este oportună judecarea acestuia în stare de libertate”.

Din nou, remarcăm faptul că instanța aduce ca argument în vederea susținerii hotărârii sale de a menține arestarea preventivă existența unei conduite a inculpatului care rezidă într-o recunoaștere parțială a faptei, poziție care este sancționată de către instanță prin menținerea măsurii preventive.

Cu toate că instanța apelează la o serie de argumente susceptibile de a impune menținerea măsurii preventive, aceasta prin enumerarea între motivele reținerii și a nerecunoașterii faptei de către inculpat, aduce o atingere în ceea ce privește drepturile inerente persoanei acuzate, chiar dacă menținerea s-ar aprecia ulterior a fi necesară în vederea îndeplinirii scopurilor prevăzute de lege; per a contrario, este imposibil de imaginat cum se poate apela la aplicarea unei sancțiuni doar prin prisma faptului că este respectat un drept conferit de către legiutor, respectarea legii este incompatibilă de plano cu sintagma de pedeapsă/sancțiune și este firesc să fie așa.

Considerăm că sintagma ”și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia” care este incidentă în art. 223 alin. (2) C.proc.pen. reprezintă un criteriu care poate contribui la luarea măsurii preventive, însă această circumstanță care vizează personalitatea acuzatului nu trebuie confundată cu conduita persoanei care apelează la nerecunoaștere a faptei prin prisma dreptului la tăcere sau privilegiul de a nu se autoincrimina. Dacă s-ar interpreta în acest ultim sens, apreciem că ar fi lipsită de efecte juridice voința legiuitorului ce este transpusă în textul de lege – art. 109 alin. (3) C.proc.pen., iar reglementarea unei dispoziții legale are ca scop producerea de efecte juridice, anihilarea acestor efecte constituind o abatere de la voința reală a legiuitorului.

Aceste privilegii de care beneficiază o persoană în calitatea de inculpat/suspect într-o cauză nu pot fi folosite niciodată în defavoarea acestuia în scopul de a motiva o soluție de condamnare, de a alege la individualizarea judiciară o pedeapsă mai aspră[24] având în vedere aceste considerente, pentru a dispune/menține/prelungi o măsură preventivă sau invocarea ca argument în vederea respingerii unei căi de atac prin simplu fapt că persoana acuzată s-a prevalat de acest drept în fața primei instanțe[25].

Conchidem prin a preciza că o societate este dreaptă atunci când există un echilibru efectiv între drepturi și obligații, iar pentru îndeplinirea acestei cerințe este imperios necesar să se respecte ascendentul legilor, respectiv Constituția care în art. 15 alin. 1 prevede în mod expres că „Cetățenii beneficiază de drepturi și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”, aceste privilegii legislative sunt inerente omului independent de funcția sau calitatea pe care o deține, activându-se totodată și principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.


[1] Mihail Udoiu și alții, Codul de procedură, Comentariu pe articole, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 484.
[2] Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 teza întâi din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 879 din 8 noiembrie 2017.
[3] Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 198.
[4] Michigan v. Mosley, 423 U.S. 96, Hotărâre a Curții Supreme a S.U.A. din 9 decembrie 1975.
[5] Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 203.
[6] Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, București, 2018, p. 344.
[7] Bogdan Micu, Radu Slavoiu, Procedură penală, Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste și grile, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, 2019, p. 149.
[8] C.E.D.O., Cauza Allan c. Regatul Unit, Hotărârea din 5 noiembrie 2002, www. echr. Coe. Int.
[9] Mihai Mareș, Nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, 2019, p. 13.
[10] Bogdan Micu, Radu Slăvoiu, op. cit., p. 149.
[11] A se vedea în acest sens citatul care înglobează opinia expusă, Nicolae Iorga – „Dreptatea este sănătatea lumii”. O astfel de lume sănătoasă ne dorim cu toții, iar juriștilor le revine atât grija, cât și răspunderea pentru a o clădi pas cu pas, până la îndeplinire.
[12] A se vedea răspunsul lui D. Schmidtz la întrebarea ”Ce este dreptatea?” în cartea Fundamentele Dreptății, Marțian Iovan, ”Vasile Goldiș” University Press, 2015, p. 40.
[13] DCC nr. 744/2016, disponibilă pe www.ccr.ro.
[14] C.E.D.O, Hotărârea din 7 aprilie 2009, în cauza Tiron c. România, parag. 43.
[15] Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 1305/2011, nepublicată.
[16] În acest sens, Tribunalul Prahova, Secţia penală, Decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2020, nepublicată, prin care, în urma admiterii contestaţiei inculpatului, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive dispusă de Judecătoria Ploieşti, cu măsura arestului la domiciliu. În acelaşi sens şi cu aceeaşi consecinţă procedurală, Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 409 din 11 septembrie 2018, nepublicată.
[17] Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 435 din 11 octombrie 2018 (complet JDL), nepublicată; Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 408 din 11 septembrie 2018, nepublicată; Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 402 din 7 septembrie 2018, nepublicată (complet JDL); Judecătoria Mizil, Secţia penală, Încheierea penală din 24 iulie 2018, nepublicată – în care s-a reţinut că „recunoaşterea săvârşirii faptelor (între altele, viol şi conducerea unui vehicul fără permis de conducere) nu atenuează cu nimic pericolul social al faptelor reţinute în sarcina inculpatului”.
[18] Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 412 din 14 septembrie 2018, nepublicată, în care, în calitate de instanţă de control judiciar Tribunalul a respins ca nefondată contestaţia inculpatului împotriva unei încheieri a Judecătoriei Ploieşti prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive.
[19] Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 385 din 4 decembrie 2019, nepublicată.
[20] Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 19 din 16 ianuarie 2020, nepublicată.
[21] Judecătoria Ploieşti, Secţia penală, Încheierea penală din 22 octombrie 2018, nepublicată. În acelaşi sens, Tribunalul Prahova, Secţia penală, Încheierea penală nr. 440 din 2 octombrie 2018, nepublicată; Tribunalul Prahova, Secţia penală, Decizia penală nr. 399 din 26 iulie 2018, nepublicată
[22] Judecătoria Ploieşti, Secţia penală, Încheierea penală din 19 octombrie 2018, nepublicată.
[23] Tribunalul Vâlcea, Secția penală, Decizia nr. 4 Complet Specializat pentru cauze cu minori, şed publică din 11 ianuarie 2012.
[24] A se vedea în acest sens, Curtea de Apel Cluj, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 90/R/2013, nepublicată, în care s-a reţinut că: ”La individualizarea pedepsei instanța a ținut cont de limitele de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei comise, de împrejurările în care a fost comisă fapta, de persoana inculpatului, de faptul că a încercat să se sustragă răspunderii penale prin declarații nesincere, de lipsa antecedentelor penale, dar și de valoarea alcoolemiei, precum și de distanța parcursă de inculpat la volanul autoturismului, fapt ce mărește pericolul social pe care le prezentau pentru ceilalți participanți la trafic acțiunile inculpatului.”
[25] În acelaşi sens, a se vedea C.A. Cluj, Secția penală și de minori, Încheierea penală din 20 septembrie 2010, în B.J. C.A Cluj 2010.


Vasile Coman, judecător Tribunalul Prahova – Secția penală
Daiana Florina Burcă, student – Facultatea de Științe Juridice, Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș”

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Dreptul la tăcere al suspectului/inculpatului, între privilegiu legal și circumstanță agravantă judiciară”

  1. Foarte bun articol. Mă săturasem de limbajul stufos al „clasicilor”.
    Clar, limpede.
    Am o obiecţiune: în articolele academice nu se folosesc aldine sau sublinieri.
    Cursivele se folosesc doar pentru citate între ghilimele sau nume de cauze sau articole ori titluri de cărţi.
    2 cuvinte mă zgârie pe timpan: proteguire, proteguit. Protecţie, protejat sunt perfect acceptabile.
    În rest, toate bune.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.