CJUE. C-608/21 | Politseyski organ pri 02 RU SDVR. Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale cu privire la acuzare. Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al completului de judecată
25 mai 2023 | JURIDICE.ro
Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, judecătorul român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a fost membru al completului de judecată.
Cererea de decizie preliminară introdusă de Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria, privește interpretarea articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale[1], fiind formulată în cadrul unei proceduri referitoare la legalitatea deciziei de reținere a lui XN.
La 2 septembrie 2020, a fost emisă o decizie de către un agent de poliție prin care s-a dispus aplicarea unei măsuri administrative coercitive constând în reținerea lui XN pentru o perioadă de până la 24 de ore, pe baza unei suspiciuni de infracțiune. Această decizie, enunța motivele de drept și de fapt ale reținerii prin referire la încadrarea juridică și la titulatura infracțiunii de care XN era bănuit. XN a contestat legalitatea deciziei de reținere la instanța de trimitere. În cadrul instrumentării dosarului, au fost depuse rapoarte scrise ale organelor de poliție întocmite la momentul reținerii și imediat ulterior, în care era descrisă fapta reținută în sarcina lui XN.
Instanța de trimitere arată că, în cadrul cauzei principale, trebuie să examineze legalitatea deciziei de reținere a lui XN. Ea precizează că o astfel de reținere a persoanelor pentru care există indicii că au săvârșit o infracțiune constituie o măsură administrativă coercitivă, care are caracterul unui act administrativ individual, al cărui obiectiv este acela de a evita ca persoana în cauză să fugă sau să săvârșească o infracțiune. Potrivit jurisprudenței naționale, în vederea adoptării unei astfel de măsuri, nu este necesar să se fi reunit probe necontestate care să dovedească în mod categoric și indubitabil că persoana în cauză este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni în sensul Codului penal, aceste probe trebuind să fie aduse în cadrul unei proceduri penale, iar nu al unei proceduri administrative. Este suficient să existe „informații”, scrise sau orale, care să indice că a fost săvârșită o infracțiune și care să justifice suspiciunea că persoana în cauză a participat, probabil, la aceasta.
Instanța de trimitere arată că indicarea motivelor de fapt și de drept ale reținerii constituie condiția principală de validitate a deciziei emise de un organ de poliție. În această privință, Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria, s-ar fi pronunțat în sensul că ar fi permis ca aceste informații să nu fie cuprinse în decizia scrisă prin care se dispune reținerea, ci în alte documente care o însoțesc, întocmite în prealabil sau ulterior, chiar dacă acestea din urmă nu sunt comunicate persoanei în cauză la momentul restrângerii libertății sale de circulație. Or, instanța de trimitere consideră că această jurisprudență nu este conformă cu articolul 6 alineatul (2) și cu articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2012/13 și nici cu articolul 5 paragraful 1 litera c din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în lipsa unei informări concrete privind motivele de fapt și de drept ale reținerii și având în vedere faptul că dreptul de acces la dosar, în care figurează aceste motive, nu îi este garantat, persoana reținută suspectată de săvârșirea unei infracțiuni este lipsită de posibilitatea de a și exercita în mod adecvat și efectiv dreptul la apărare și de a contesta în fața instanței legalitatea actului prin care s-a dispus reținerea sa. Instanța de trimitere ridică, de asemenea, problema întinderii și a gradului de detaliere al informațiilor privind comportamentul ilicit pentru care o persoană este reținută și care ar trebui comunicate acestei persoane în temeiul articolului 6 din Directiva 2012/13.
Potrivit Curții, comunicarea cu promptitudine a faptei penale de a cărei comitere persoanele sunt suspectate sau acuzate, prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, permite persoanelor respective să își pregătească în mod efectiv apărarea. Atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, obiectivul de a garanta caracterul echitabil al procedurilor și de a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare impune, în plus, astfel cum reiese din considerentul (22) al Directivei 2012/13, ca aceste persoane să fie în măsură să conteste efectiv legalitatea arestării sau a reținerii lor, să obțină o revizuire a reținerii sau să solicite eliberarea provizorie atunci când și în măsura în care există dreptul la o astfel eliberare în statul membru în discuție. În acest scop, ele trebuie să cunoască motivele arestării sau ale reținerii lor cu promptitudine. În consecință, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 prevede comunicarea motivelor respective, iar articolul 7 alineatul (1) din această directivă impune punerea la dispoziția persoanei arestate sau reținute sau a avocaților acestora a documentelor esențiale pentru o astfel de contestare efectivă a legalității arestării sau a reținerii menționate.
Directiva 2012/13 nu reglementează modalitățile potrivit cărora informațiile menționate la articolul 6 din aceasta trebuie comunicate persoanei suspectate sau acuzate. Aceste modalități nu pot însă aduce atingere obiectivului prevăzut de acest articol, în special celui care stă la baza alineatului (2) al articolului menționat. Rezultă că, în măsura în care obiectivul urmărit de articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 este asigurat, informațiile referitoare la motivele arestării sau ale reținerii persoanelor suspectate sau acuzate, inclusiv la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate, pot fi comunicate în alte documente decât actul de reținere.
În consecință, este important ca actul de reținere sau alte documente care conțin informațiile necesare referitoare la motivele arestării sau ale reținerii să fie comunicate cât mai repede persoanelor arestate sau reținute. Momentul precis al acestei comunicări va putea fi însă stabilit în funcție de împrejurările specifice ale privării de libertate.
Prin urmare, prin hotărârea pronunțată la data de 25 mai 2023[2], Curtea a interpretat articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 în sensul că nu se opune aplicării unei reglementări naționale potrivit căreia motivele reținerii persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, inclusiv informațiile referitoare la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate, pot fi expuse în alte documente decât actul de reținere. În schimb, această dispoziție se opune ca informațiile respective să nu fie comunicate acestor persoane decât în cadrul unei eventuale căi de atac jurisdicționale având ca obiect contestarea legalității reținerii, iar nu la momentul privării de libertate sau la scurt timp după începerea acesteia.
Prin aceeași hotărâre, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2012/13 a fost interpretat în sensul că impune ca motivele reținerii persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să conțină toate informațiile necesare pentru a le permite să conteste în mod efectiv legalitatea reținerii lor. Ținând seama de stadiul procedurii penale, pentru a nu prejudicia desfășurarea unei anchete în curs, aceste informații trebuie să conțină o descriere a faptelor pertinente cunoscute de autoritățile competente, printre care se numără momentul și locul cunoscute ale faptelor, natura participării concrete a acestor persoane la presupusa infracțiune, precum și încadrarea juridică reținută în mod provizoriu.
[1] Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1).
[2] Hotărârea integrală, în limba de procedură, care a fost limba bulgară, dar și traducerea în limba română pot fi accesate aici.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
