Infracțiunea de falsificare a unui înscris oficial în vechea și actuala reglementare. Constituționalitate
26 mai 2023 | Anda-Laura DUȚESCU
Anda-Laura Duțescu
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din data de 8 mai 2023 a fost publicată Decizia nr. 601/2022 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Radu Duţă într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Bacău – Secția penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 288 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) raportat la alin. (3) teza finală din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal, care au următorul cuprins:
– Art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969:
„(1) Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
[…]
(3) Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.”;
– Art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal:
„(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
[…]
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.”
Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează acelaşi principiu.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 320 din Codul penal, are un conţinut similar cu infracţiunea cu aceeaşi denumire marginală care a fost reglementată la art. 288 din Codul penal din 1969. În ambele coduri, infracţiunea analizată prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. În varianta tip, subiectul activ al infracţiunii nu este calificat, putând fi orice persoană, pe când în varianta agravată subiectul activ al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale are calitatea de funcţionar public şi comite faptele prevăzute în ipoteza normei de incriminare în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale ce au la bază încrederea publică în autenticitatea, veridicitatea şi realitatea înscrisurilor oficiale.
În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii, dintre elementele acesteia prezintă relevanţă, din perspectiva analizei prezentei excepţii de neconstituţionalitate, obiectul material al infracţiunii, care este reprezentat de înscrisul oficial supus contrafacerii scrierii sau subscrierii ori alterării sale în orice mod.
Noţiunea de „înscris oficial” este reglementată la art. 178 alin. (2) din Codul penal ca reprezentând orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 din Codul penal ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) din Codul penal sau care aparţine unor asemenea persoane. În ceea ce priveşte art. 176 din Codul penal, acesta prevede că prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică, iar art. 175 alin. (2) din Codul penal reglementează categoria funcţionarilor publici, în sensul legii penale, respectiv persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Potrivit art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969, prin „înscris oficial” se înţelegea orice înscris care emana de la o unitate dintre cele la care se referea art. 145 din acelaşi cod sau care aparţinea unei asemenea unităţi. Dispoziţiile art. 145 din Codul penal din 1969 reglementau termenul „public” ca având semnificaţia de „tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.
În aceste condiţii, dispoziţiile art. 320 alin. (3) din Codul penal asimilează înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice, iar prevederile art. 288 din Codul penal din 1969 conţineau, la alin. (3), o dispoziţie legală similară.
Referitor la sintagma „imprimate producătoare de consecinţe juridice”, din analiza sa gramaticală rezultă că aceasta desemnează scrieri (în sens larg) tipărite pe suport material care produc consecinţe juridice, acestea fiind două criterii exprimate în mod expres de legiuitor în cuprinsul normei juridice criticate, pentru a separa înscrisurile în privinţa cărora sunt aplicabile dispoziţiile art. 320 din Codul penal de alte categorii de înscrisuri. Astfel, toate înscrisurile tipărite pe un suport material (şi nu olografe) producătoare de efecte juridice sunt incluse în categoria celor la care fac trimitere la prevederile legale criticate.
În acest sens, referitor la dispoziţiile art. 320 din Codul penal, s-a arătat în doctrină că „sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice dacă emană de la una dintre persoanele arătate în art. 176 din Codul penal ori de la persoana prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal”.
De asemenea, cu referire la dispoziţiile art. 288 alin. (3) din Codul penal din 1969, doctrina a susţinut că „biletele, tichetele sau imprimatele trebuie să emane de la una dintre organizaţiile arătate în art. 145, fiindcă numai în acest caz acestea pot fi asimilate înscrisurilor oficiale. Intră în această categorie: biletele de intrare la spectacole, biletele loto sau pronosport, tichetele de tramvai sau alte mijloace de transport în comun”.
Astfel, pe cale doctrinară a fost stabilit un alt criteriu de încadrare a unor înscrisuri în dispoziţiile art. 320 alin. (3) din Codul penal şi, respectiv, ale art. 288 alin. (3) din Codul penal din 1969, susţinându-se că înscrisurile imprimate producătoare de consecinţe juridice la care fac referire prevederile legale criticate trebuie să emane de la o persoană dintre cele prevăzute la art. 178 alin. (2) din Codul penal şi, respectiv, la art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969.
Aşadar, sintagma „alte imprimate producătoare de consecinţe juridice” din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere înscrieri imprimate pe suport fizic, ce produc consecinţe juridice şi emană de la una dintre persoanele prevăzute la art. 178 alin. (2) din Codul penal, respectiv la art. 150 alin. (2) din Codul penal din 1969.
Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu principiul legalităţii incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la acestea din urmă, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut, în repetate rânduri că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
De asemenea, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au constatat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate” depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. S-a reţinut, astfel, că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
S-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. În acest context s-a arătat că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Pentru acest motiv s-a statuat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil.
Or, având în vedere considerentele mai sus menţionate, precum şi standardele jurisprudenţiale anterior invocate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile şi că ele permit destinatarilor legii penale să îşi adapteze conduita la exigenţele acesteia, prevăzând consecinţele faptelor pe care le comit.
Astfel, Curtea decide:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) şi (3) din Codul penal din 1969 şi ale art. 320 alin. (1) şi (3) din Codul penal.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
