Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Între idealul divin și concretul mundan. Război, pace și comerț în islam: Țările române și dreptul otoman al popoarelor de Viorel Panaite
23.06.2020 | Adrian BANTAȘ

JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Bantaș

Adrian Bantaș

Atunci când cititorul român preocupat de explorarea originilor trecute ale prezentului despre care citește parcurge diferitele lucrări din ramura dreptului internațional public sau din subramurile acestuia, cum ar fi dreptul internațional umanitar, dreptul conflictelor armate sau chiar ale ramurilor înrudite, precum dreptul comerțului internațional, ceea ce constată, nu fără un dram de frustrare, în primele pagini ale acestora, dedicate în general aspectelor evolutive, este caracterul oarecum laconic al acestora și atenția acordată perspectivei oarecum…occidentale a actelor și faptelor juridice specifice acestor ramuri și caracteristice secolelor trecute.

Desigur, această perspectivă nu este și nu poate fi considerată nejustificată. La urma urmei, aparținem spațiului cultural european, iar apartenența noastră culturală este, începând cel puțin din anul 2007, dublată de una politică și juridică.

Problemele apar, însă, atunci când încercăm să explicăm realități trecute utilizând concepte actuale și, mai cu seamă, atunci când realitățile trecute au fost, la timpul lor, interpretate cel puțin de către una dintre părți din perspectiva unui set de concepte specific unei culturi pe cât de fascinante, pe atât de diferite de cea europeană. Pentru că, trebuie să recunoaștem, dacă acum țara noastră se situează în cadrul unui sistem politico-juridic european, timp de cel puțin patru secole (în funcție de momentele la care ne raportăm), Țările române s-au regăsit în cadrul sistemului politico-juridic otoman, cu toate consecințele care decurg din aceasta.

Și, să fim sinceri, câți dintre noi nu ne-am întrebat care era locul Țărilor române în acest sistem? Cu toții am avut parte de explicațiile tradiționale, oferite în cadrul acelei istorii predate la școală, dar ce se întâmplă dacă schimbăm perspectiva și privim lucrurile din cealaltă parte?

Ei bine, la această întrebare răspunde profesorul Viorel Panaite în lucrarea sa, Război, pace și comerț în islam: Țările române și dreptul otoman al popoarelor. Și, deși este vorba despre o lucrare de cea mai înaltă ținută științifică, o face într-un stil cald și prietenos, inclusiv cu cititorii nespecializați în istorie și care vor doar să-și răspundă la câteva întrebări în timp ce se transpun, pentru câteva ore, în acea atmosferă pe care numai pe malul Bosforului o mai regăsim. De altfel, această călătorie în spațiu și în timp, fără restricții și fără mască, reprezintă și unul dintre argumentele pentru lectura acestei cărți, dar la aceasta vom reveni în curând.

Pentru a ajunge acolo, autorul ne introduce însă, în debutul lucrării, în lumea califatelor omeiad și abbasid, o lume în care, dincolo de avântul inițial al cuceririlor care au purtat un popor, obișnuit inițial doar cu deșerturile Arabiei, din Pirinei până în Asia Centrală, resimțea nevoia de a-și fundamenta ideologic acțiunile, de a crea un set de concepte care să justifice, să reglementeze și să organizeze relația lumii arabo-musulmane cu exteriorul. Iar acest rol le-a revenit acelor învățați de formație religioasă, dar pe care îi putem considera, păstrând proporțiile și având în vedere diferențele temporale inerente, mai degrabă juriști decât teologi, activând într-un mediu intelectual influențat de drept într-o măsură aproape similară religiei. Dar din ce putea să-și extragă dreptul islamic conceptele fundamentale și în ce putea să-și înfigă rădăcinile filosofice, dacă nu în Coran, Cartea Sfântă și în tradiție (sunna), alcătuită din faptele Profetului Mohamed (hadith)?

La ce întrebări aveau de dat răspuns jurisconsulții musulmani? În ce condiții poate fi declarat războiul? Dar încheiată pacea? Ce elemente definesc statutul prizonierilor de război? Dar al populației civile? Ce drepturi și obligații au supușii nemusulmani ai Califatului? Dar cei musulmani?

Lumea islamică a relațiilor internaționale era alcătuită, în linii generale, din Dar-al-Islam (Casa Islamului, acea parte a lumii în care musulmanii își puteau practica religia în mod deschis, fără teamă, și în care viața și avutul lor nu erau amenințate) și Dar-al-Harb (Casa Războiului, partea din lume rămasă în afara controlului musulman, în care musulmanii nu își puteau practica religia fără teamă, în care viața și avutul lor erau amenințate și cu care, cel puțin teoretic, lumea musulmană se găsea într-o stare de război întreruptă numai de armistiții temporare). Ce poate remarca cititorul contemporan în referirile autorului la principalele trăsături ale celor patru școli islamice fundamentale de jurisprudență (hanefită, hanbalită, malikită și shafită) este creativitatea cu care lumea relațiilor internaționale era trecută de către jurisconsulții musulmani prin filtrul interpretărilor proprii, astfel încât acțiunile conducătorilor politici să urmeze atât necesitățile momentului, cât și imperativele religioase. Pentru că, deși o interpretare restrictivă ar fi impus menținerea unui război perpetuu cu lumea nemusulmană, un astfel de deziderat depășea cu mult posibilitățile concrete, iar necesitățile cotidiene ale relațiilor internaționale includeau încheierea unor armistiții, unor acorduri de pace, comerț etc., chiar a unor coaliții sau alianțe cu puterile creștine. Se constituiau acestea în încălcări ale obligațiilor religioase? Poate că da, la prima vedere, dar nu și în viziunea unui interpret priceput!

De altfel, pentru cititorul familiarizat cu interpretările dreptului Uniunii Europene, oferite de Curtea de Justiție, asemănarea dintre metodele de interpretare teleologică și sistemică utilizate de Curte și cele ale jurisconsulților musulmani poate părea aproape frapantă. La fel, pentru cititorul preocupat de legăturile dintre drept și politică și modul cum acestea se influențează reciproc, întrebările pe care lectura rândurilor amintite le va ridica vor costa, cu siguranță, câteva ore bune de somn. Desigur, se poate specula asupra modului în care, în cazul interpretărilor oferite de jurisconsulții islamici, aparențele indică o trecere în plan secund a obiectivului final în dauna celor intermediare, în timp ce în a doua situația jurisprudenței CJUE, , elementele concrete sunt interpretate în sensul în care conduc spre respectivul obiectiv. Dar și acest fapt se poate explica prin rapiditatea expansiunii arabe, în contrast cu realizarea treptată a integrării și extinderii europene.

În continuarea lucrării, suntem invitați să părăsim bibliotecile pline de suluri de jurisprudență ale jurisconsulților islamici, pentru a ajunge pe câmpurile de bătălie în care două civilizații se confruntă de-a lungul unei „ape de gazii” (luptători pentru cauza Islamului), fluviul Dunărea, în cadrul dominat de înfruntări ce caracterizează prima etapă a relațiilor româno-otomane. De altfel, aceasta este și etapa cea mai reflectată, din istoria amintitelor relații, pe care probabil că o cunoaștem cu toții. Dar evoluția lor nu se oprește aici, capitolele următoare purtându-ne, printre detaliile unui drept islamic interpretat de otomani în tradiția școlii hanefite, revizuită însă în mod creativ de Ibrahim Halebi și revăzută cu ocazia fiecărui moment important al creșterii și descreșterii Imperiului, spre un statut diferit al Țărilor române, care devin, treptat, „memaliki mahrusa”, țările bine păzite ale Sultanului, iar locuitorii acestora, „raialele [sale] credincioase”. Cum se întâmplă toate acestea și în ce instrumente juridice este consacrată această nouă realitate. Ce înseamnă, de fapt, conceptul de capitulație?[1] La aceste întrebări și la multe altele găsim răspunsuri fascinante lecturând lucrarea Război, pace și comerț în islam: Țările române și dreptul otoman al popoarelor.

Desigur că, urmărind evoluția istorică a Imperiului Otoman și a Țărilor române, autorul nu se poate sustrage inevitabilei inserări, treptate dar nu mai puțin influente, a conceptelor occidentale în gândirea și în viața societăților de la porțile Orientului. Astfel, urmând reformelor Tanzimatului, constituționalismul modern, european, își face loc și în Imperiul Otoman care, de la Gülhane Hatt-ı Şerif (Înaltul Decret din Salonul Trandafirului, al Sultanului Abdülmecid I) și până la Constituția Hamidiană din 1876 a căutat să identifice acel echilibru fragil, dar necesar, între tradiție și modernitate. Echilibru care, pentru Țările Române, s-ar fi tradus într-un statut de autonomie, dar rămâne încă de discutat dacă acest concept poate reda complexitatea relațiilor dintre centrul Imperiului Otoman și entitățile cu statut diferit care gravitau în jurul Istanbulului.

Top 3 citate

„Creștinii vedeau, la rându-le, în Dunăre acel liman care putea opri înaintarea otomană în țările creștine, acea linie care, odată depășită, se trecea în Creștinătate. Astfel, voievozii munteni din secolul al XV-lea și din prima jumătate a secolului al XVI-lea marcau diferența dintre teritoriile din dreapta Dunării, considerate ca făcând parte din țara turcească, și cele din stânga marelui fluviu care – cu câteva excepții – erau numite cu oarecare infatuare <<țara nostră>>. De asemenea, călătorii străini sesizau clar această diferență, chiar și în secolul al XVII-lea. În 1608, călătorind de la Liov la Constantinopol, armeanul Simeon Dbir Lehați consemna: <<Am ajuns la Galați, care era ultimul oraș al Moldovei și intrarea în țara turcească>>”[2].

„Realitatea politică și militară din vremea lui Suleyman Kanunî (1520-1566) impune cu certitudine o singură concluzie, și anume că Valahia, Moldova și Transilvania nu mai aparțineau <<Casei Războiului>>, fiind considerate – așa cum am arătat deja – teritorii cucerite. Mai mult, având în vedere că în viziunea juridică otomană era acceptată numai disjuncția dar al-harb vs. dar al-Islam, ultima zonă incluzând și principatele tributare chiar dacă nici un musulman nu locuia permanent acolo, se poate deduce pe cale de consecință că cele trei principate tributare de la nord de Dunăre au fost incluse în << Casa Islamului>> începând cu mijlocul secolului al XVIl-ea (…). Diferențele dintre realitățile nord-dunărene și cele din dreapta Dunării erau totuși evidente. În consecință, Înalta Poartă a fost silită adeseori să recunoască această diferențiere, afirmând deschis autonomia politică, administrativă, religioasă și financiară a principatelor dunărene în cadrul imperiului”[3].

„Luând în considerare specificul terminologiei politice, juridice și administrative otomane, am evitat să definesc relațiile de putere dintre sultani și principi drept cele dintre suzeran și vasali. În consecință, nu am etichetat statutul politico-juridic al Valahiei, Moldovei sau Transilvaniei cu expresiile europenizante <<state vasale>> sau <<state autonome>>. Pe de altă parte, caracterul prea <<modern>> al termenului de protectorat m-a determinat să nu-l folosesc pentru definirea pe termen lung a statutului principatelor tributare de la nord de Dunăre. Perspectiva obligațiilor voievozilor față de Poartă a impus sintagma plătitor de tribut (haradj-guzar, tc. harac-guzar). Dacă privim din perspectiva responsabilităților Porții otomane, noțiunea folosită cel mai des în relația cu principatele dunărene era cea de <<protecție>> (himayet)”[4].

CE MI-A PLĂCUT

Dacă ar fi să aleg ceva ce mi-a plăcut în mod special, oricât de dificil ar fi să mă rezum la un singur aspect, ar fi modul în care autorul reușește, într-o lectură care curge lin, dar cu putere precum Dunărea într-o zi calmă de vară, să creioneze o realitate greu de perceput în epoca frontierelor și a suveranității statale, a unui Imperiu Otoman alcătuit dintr-o pluralitate de „cercuri”, mai mult sau mai puțin concentrice, al căror centru se găsește la Istanbul și care se află într-o varietate de relații cu acesta, în funcție de gradul de conformare la realitățile imperiale, la poziția strategică și apropierea de inamic etc. Dar, la urma urmei, de ce ar fi atât de greu de perceput acest lucru când, în imensa majoritate a timpului istoric, cadrul dominant al existenței construcțiilor statale a fost imperiul multinațional, și nu statul național?

CE NU MI-A PLĂCUT

Extrem de dificilă sarcina de a identifica puncte slabe ale unei asemenea lucrări de referință, motiv pentru care nici nu voi încerca să o fac, în mod propriu zis. Dar, ca o recomandare de lectură, având în vedere faptul că autorul nu insistă asupra acestor aspecte (pornind de la premisa cunoașterii lor), poate fi utilă și lucrarea O istorie a Imperiului Otoman, de Douglas A. Howard, aflată în pregătire la aceeași editură.

* Lucrarea poate fi achiziționată de aici.


[1] Termenul, care desemnează diferitele acorduri internaționale încheiate de statul otoman cu terții, provine de la împărțirea în „capitole” a textelor acestora, după obiectul fiecărui set de prevederi, și nu trebuie confundat cu noțiunea de „capitulare”.
[2] Viorel Panaite, Război, pace și comerț în islam: Țările române și dreptul otoman al popoarelor, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 267-268.
[3] Ibidem, p. 438.
[4] Ibidem, p. 461.


Adrian Bantaș

Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.