Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Eroarea de drept ca viciu de consimţământ
25.06.2020 | Alexandru-Valentin PETREA

JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru-Valentin Petrea

Alexandru-Valentin Petrea

1. Prolegomene

Persoanele fizice şi juridice, în vederea satisfacerii propriilor necesităţi materiale şi spirituale, devin autoarele unor manifestări de voinţă realizate în scopul de a produce efecte juridice civile. Aceste manifestări, faţă de care teoria şi practica tuturor ramurilor de drept privat manifestă un viu interes, poartă numele de acte juridice civile şi comportă o serie largă de aspecte ce pot constitui o sursă inepuizabilă de dezbateri. Printre acestea se numără şi problematica încheierii acestor tipuri de acte, pentru care este relevantă principiul libertăţii contractuale, adică posibilitatea conferită fiecărui subiect de drept de a încheia orice act juridic în limitele ordinii publice şi bunelor moravuri, de a-şi alege partenerii contractuali, de a stabili cum consideră de cuviinţă, dar în limitele legii şi bunelor moravuri, conţinutul unor astfel de acte, precum şi de a alege norma juridică aplicabilă raportului juridic civil care a luat naştere prin încheierea actului respectiv[1].

Principiul libertăţii contractuale presupune încheierea unui act juridic în deplină cunoştinţă de cauză şi fără constrângeri arbitrare din partea autorităţilor de stat ori a cocontractanţilor. Voinţa juridică a fiecărui participant la un raport juridic civil, alcătuită din consimţământul liber exprimat al acesteia şi din cauza actului juridic civil[2], adică scopul pentru care se încheie acesta, trebuie să se caracterizeze printr-o concordanţă reală între viziunea pe care partea o are asupra raportului juridic în cauză şi natura reală a acelei relaţii de ordin juridic. Drept urmare, legiuitorul român a admis ca viciu de consimţământ eroarea esenţială, ţinând cont de necesitatea de a corecta situaţia în care se află persoana care a confundat în mod scuzabil aparenţa cu esenţa în ceea ce priveşte caracterul unui act juridic.

Limitele justiţiei coincid cu cele ale existenţei sociale şi personalităţii umane, impunându-se un anumit pragmatism în procesul de edictare al normelor juridice[3]. În consecinţă, legislaţia civilă a trebuit elaborată şi structurată în funcţie de cazurile concrete înfăţişate spre judecată instanţelor româneşti, asupra cărora acestea din urmă s-au pronunţat adeseori prin hotărâri contradictorii. Unele dintre aceste situaţii faptice au constat în lipsa de cunoştinţe juridice a unor persoane în legătură cu normele de drept ce statuau asupra drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiau conţinutul actelor juridice pe care le-au încheiat.

Aceste situaţii concrete alcătuiesc baza faptică a instituţiei erorii de drept, pe care o vom trata în cadrul acestui proiect, încercând scoaterea în evidenţă a naturii şi a condiţiilor cerute de lege pentru reţinerea acestui viciu de consimţământ, tratând, de asemenea, şi problematica remediilor permise de normele juridice pentru înlăturarea sa şi restabilirea ordinii de drept. În plus, vom adăuga la consideraţiile teoretice exemple din practica judiciară europeană pronunţată în legătură cu tematica noastră, aprofundându-ne, astfel, rezultatele cercetării.

2. Sediul materiei

În principal, instituţia erorii de drept este reglementată în Legea nr. 287 din 2009 privind Noul Cod civil[4], referiri directe la problematica în discuţie făcând art. 1207 alin. (3) şi art. 1208 alin. (2). Totuşi, art. 1207 alin. (1) şi (4), art. 1208 alin. (1), art. 1209, art. 1212 şi următorul sunt aplicabile atât erorii de fapt, cât şi celei de drept. De asemenea, sunt relevante şi dispoziţiile Noului Cod civil în materia nulităţii relative(art. 1248, art. 1251-1252), aceasta fiind remediul, alături de adaptarea contractului în conformitate cu voinţa reală a părţilor şi nu numai, pentru intervenirea acestui viciu de consimţământ. În continuare, sunt demne de luat în considerare şi dispoziţiile legii civile privind efectele nulităţii şi căile de evitare a pronunţării acestei sancţiuni, prevăzute în cadrul art. 1254-1265. În vechea reglementare, eroarea de drept nu era prevăzută în mod expres, Vechiul Cod civil tratând acest viciu de consimţământ la nivel general şi stipulând că ,,eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”[5] şi ,,eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principala, pentru care s-a făcut convenţia”[6]; în consecinţă, posibilitatea reţinerii acestui viciu de consimţământ drept cauză de nulitate era un obiect de controversă în doctrină[7]. Desigur, a existat şi posibilitatea maximală de pronunţare a unei jurisprudenţe neunitare pe această temă.

Pornind de la prevederile art. 2 alin. (2) al legii sus-menţionate[8], dispoziţiile Noului Cod civil referitoare la eroarea de drept şi la nulitatea relativă constituie dreptul comun şi în ceea ce priveşte celelalte ramuri de drept, dacă acestea din urmă nu au reglementări speciale pentru aceste instituţii. De exemplu, art. 20 alin. (4) din Noul Cod penal[9]reglementează eroarea asupra unei norme juridice extrapenale drept o cauză de neimputabilitate, fiind înlăturat caracterul penal în ceea ce priveşte fapta în legătură cu care a intervenit acest tip de eroare. În mod normal, s-ar aplica dispoziţiile Noului Cod civil în cazul în care eroarea survenită în contextul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală ar fi una ce priveşte un raport juridic civil, reţinerea erorii drept cauză de neimputabilitate făcându-se pe baza verificării întrunirii condiţiilor cerute de legea civilă pentru existenţa erorii de drept.

Nu în ultimul rând, sunt de menţionat dispoziţiile pactelor şi tratatelor la care România este parte, remarcându-se în acest sens Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale[10]. Legea fundamentală a României prevede includerea în dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament[11], în timp ce integrarea noastră în Uniunea Europeană a condus la instaurarea primatului acquis-ului comunitar asupra legislaţiei naţionale. Nu trebuie ignorată nici jurisprudenţa unor instanţe de ordin supranaţional ale căror decizii sunt aplicabile şi pe teritoriul României, cum ar fi cea aparţinând Curţii Europene a Drepturilor Omului sau Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

3. Noţiunea de eroare de drept

Consimţământul, în calitate de condiţie esenţială, generală, de fond şi de validitate a actului juridic civil, reprezintă exteriorizarea deciziei de a încheia un astfel de act[12], punându-se bazele unui raport juridic civil concret. Alături de capacitate, obiect, cauză şi, în situaţia în care legea o prevede în mod expres, respectarea unei anumite forme, consimţământul reprezintă un element fundamental al construcţiei actului juridic civil, corelând această instituţie cu interesele şi aspiraţiile persoanelor fizice şi juridice care doresc să ia parte în diverse moduri la circuitul juridic civil. Mai mult decât atât, consimţământul deţine un uşor primat asupra celorlalte condiţii de validitate ale actului juridic civil, în special din cauza faptului că nu ne putem imagina un act juridic civil fără exteriorizarea în orice mod permis de lege a unei hotărâri, actul juridic civil fiind el însuşi o manifestare de voinţă, o adeziune mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză la un construct alcătuit dintr-o serie de drepturi şi obligaţii civile.

Dacă lipsa capacităţii cerute de lege, a obiectului şi a cauzei atrage aplicarea sancţiunii nulităţii absolute sau relative, după caz, a actului juridic civil, lipsa oricărui consimţământ, chiar şi viciat, atrage inexistenţa propriu-zisă a acestuia, absenţa sa totală din cadrul peisajului juridico-social, neexistând nicio realitate împotriva căreia să se îndrepte cineva cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute sau declararea nulităţii relative. Totuşi, chiar dacă a fost exprimat un anumit consimţământ, este posibil ca acesta să nu se încadreze în limitele cerinţelor prevăzute de lege pentru formarea sa valabilă. Conform normelor juridice de drept civil în vigoare, consimţământul trebuie să fie liber, serios şi exprimat în cunoştinţă de cauză[13], deci în concordanţă cu adevăratele năzuinţe şi preferinţe ale celui care îl exprimă. Drept urmare, se pune în ceea ce priveşte validitatea actului juridic civil problema viciilor de consimţământ şi modul în care acestea se manifestă în raporturile de drept civil.

Viciul de consimţământ reprezintă aceea împrejurare de fapt care conduce la alterarea voinţei juridice a unei părţi la momentul încheierii actului juridic civil[14], fie împiedicând-o să acţioneze în cunoştinţă de cauză la momentul manifestării de voinţă, fie îi suprimă sau limitează acesteia posibilitatea de a-şi exprima în mod liber consimţământul[15]. Ultima situaţia ar fi specifică viciilor de consimţământ reprezentate de violenţă şi leziune, ultima în cazul profitării de starea de nevoie a cocontractantului, în timp ce eroarea, dolul şi leziunea existentă în cazul profitării de lipsa de experienţă sau cunoştinţe a celeilalte părţi ar avea drept urmare contractarea în necunoştinţă de cauză asupra naturii sau conţinutului actului juridic civil.

Eroarea ca viciu de consimţământ nu este definită în cadrul actualei legislaţii civile. La nivel doctrinar, eroarea este prezentată drept aceea falsă reprezentare asupra unei împrejurări la momentul încheierii actului juridic civil[16], fiind nevoie ca aceea percepţie eronată asupra realităţii să nu fie cauzată de manoperele frauduloase ale altei persoane, ci să fie spontană[17], adică să provină strict din modul de a percepe lumea al părţii în cauză, din însăşi lipsa de experienţă şi cunoştinţe al acesteia în legătură cu un element esenţial ţinând de actul juridic încheiat. Datorită pluralităţii de manifestări ale acesteia, eroarea poate face obiectul mai multor clasificări. Dintre acestea, fundamentală pentru obiectul cercetării noastre este clasificarea ce face distincţia între eroarea de fapt şi eroarea de drept, ultima având ca obiect o normă juridică[18], o anumită reglementare ce are sau poate avea legătură cu drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi odată cu încheierea actului juridic civil. Această clasificare are la bază criteriul realităţii fals reprezentate[19], aspectul concret faţă de care a existat o percepţie greşită.

Practic, eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei reguli de drept având legătură cu actul juridic civil în cauză[20]. De pildă, partea în eroare nu cunoaşte la momentul încheierii unui contract că există un anumit act normativ ce impune anumite obligaţii considerabile celor care perfectează contracte de genul celor încheiate de către parte; un exemplu în acest sens ar fi cel în care o persoană se obligă să cumpere un anumit bun imobil în viitorul apropiat, dar apoi descoperă că, în conformitate cu legislaţia civilă, cumpărătorul este obligat să achite cheltuielile legate de vânzare (a se vedea art. 1.666 C. civ.), inclusiv taxele notariale şi cele prilejuite de publicitatea care trebuie realizată prin înscrierea în cartea funciară, iar dacă ar fi cunoscut acest aspect de drept nu şi-ar mai fi asumat această îndatorire. Dacă va dovedi inclusiv faptul că cealaltă parte cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască esenţialitatea avansării cheltuielilor necesare perfectării contractului de vânzare, cumpărătorul poate invoca eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Dimpotrivă, în situaţia încheierii unui contract de donaţie se poate întâmpla ca ambele părţi să contracteze în ideea că, atunci când obiectul donaţiei este un bun cu o valoare considerabilă, ar exista o normă de drept ce ar prevedea pentru donatar obligaţia de a-i acorda întreţinere donatorului, indiferent de situaţia financiară a celui din urmă. Aflând ulterior adevărul normativ, donatorul va avea dreptul să intenteze o acţiune în declararea nulităţii relative a contractului de donaţie pentru viciul erorii de drept.

Un exemplu de eroare asupra conţinutului unei norme de drept ar fi acela în care două persoane încheie un contract de locaţiune viager asupra unui imobil bine situat în cadrul unei metropole şi atribuie acestui element concret referitor la timp un caracter fundamental, fără de care nu ar fi încheiat contractul şi considerând că legea le permite să procedeze astfel, locatorul dorind o sursă de venit stabilă, nelimitată în timp, iar locatarul o veritabilă stabilitate locativă pentru restul vieţii sale. În cazul în care una dintre părţi ia ulterior la cunoştinţă faptul că legea civilă restrânge la maxim 49 de ani durata locaţiunii conform art. 1.783 C. civ., şi vârsta cocontractanţilor nefiind deloc înaintată, fiecare dintre aceştia va avea interesul să invoce eroarea de drept şi să obţină anularea contractului. Aşadar, în cazul manifestării acestui viciu de consimţământ, o parte a unui act juridic civil consideră în mod eronat că, în legătură cu propriile sale drepturi şi obligaţii ce emană din actul juridic pe care îl încheie, există o normă juridică sau aceasta are un anumit conţinut ori, invers, nu are reprezentarea existenţei unei anumite reguli de drept[21].

4. Condiţiile cerute de lege pentru reţinerea erorii de drept

Legislaţia civilă din prezent admite eroarea de drept ca pe unul dintre motivele ce pot conduce la declararea nulităţii relative de către instanţă; totuşi, în mod firesc, există şi anumite cerinţe stricte pentru invocarea în bune condiţii a acestui viciu de consimţământ. O primă cerinţă pentru reţinerea acestui tip de eroare ar consta în importanţa sau caracterul hotărâtor în ceea ce priveşte actul juridic încheiat[22] al normei de drept asupra căreia a purtat eroarea. Codul civil actual precizează în mod clar că partea trebuie să se afle într-o eroare esenţială pentru a cere anularea actului juridic civil[23]. Practic, eroarea trebuie să fi purtat asupra unei norme juridice privitoare, după caz, la un drept sau o obligaţie considerate de către părţi fundamentale pentru însăşi existenţa raportului juridic civil care a luat naştere prin aceea manifestare de voinţă.

De pildă, în ceea ce priveşte un contract de vânzare, cumpărătorul s-a aflat în eroare asupra regulilor de drept privitoare la transmiterea dreptului de proprietate, predarea bunului sau perioada în care pot fi invocate viciile aparente sau ascunse. În plus, poate fi vorba şi despre anumite prevederi referitoare la aspecte mai puţin importante referitoare la un act juridic, cum ar fi locul sau momentul predării unui bun, dar care au avut pentru ambele părţi o importanţă hotărâtoare în procesul de perfectare al acelui act. O altă trăsătură care trebuie îndeplinită pentru reţinerea erorii de drept ar consta în caracterul scuzabil al acesteia[24], adică în inexistenţa situaţiei reprezentate de faptul că intervenirea erorii de drept s-a datorat ignoranţei sau neglijenţei părţii care s-a aflat în eroare[25]. Codul civil actual stipulează în mod clar imposibilitatea reţinerii erorii ca viciu de consimţământ în cazul în care faptul asupra căruia eroarea s-a manifestat putea fi cunoscut, după caz, în funcţie de împrejurări, cu diligenţe rezonabile[26]. Această cerinţă a fost instituită de legiuitor în scopul de a asigura ocrotirea încrederii în ceea ce priveşte încheierea contractelor[27].

Astfel, nu poate fi periclitată securitatea circuitului civil pentru fiecare situaţie în care o parte a unui act juridic civil nu depune eforturi suficiente pentru a cunoaşte cadrul normativ aplicat acelui act. În caz contrar, s-ar ajunge la o flagrantă încălcare a adagiului latin conform căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă în susţinerea propriilor sale interese(Nemo auditur propriam turpitudinem allegans), partea prevalându-se, practic, de propria greşeală pentru a anula un act juridic civil ale cărui efecte juridice au început să se producă. Posibilitatea de a cunoaşte norma de drept faţă de care s-a produs eroarea este apreciată în funcţie de particularităţile persoanei în cauză şi de împrejurările în care a încheiat actul juridic. În consecinţă, se vor avea în vedere criterii precum vârsta, nivelul de educaţie, experienţa profesională[28], apelându-se, astfel, la criterii subiective în scopul de a determina caracterul scuzabil al erorii. Totuşi, legea nu interzice nici luarea în calcul a unui criteriu obiectiv, reprezentat de conduita unei persoane cu o diligenţă medie într-o situaţie asemănătoare[29], existând în acest sens posibilitatea utilizării în cauza respectivă a unei prezumţii judiciare în acest sens.

De exemplu, o persoană licenţiată în ştiinţe juridice nu ar putea invoca eroarea de drept ca viciu de consimţământ, întrucât se presupune că are cunoştinţă de principiul conform căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. Este vorba de incidenţa adagiului latin nemo censetur ignorarem legem, care impune cunoaşterea normelor de drept încă de la aducerea acestora la cunoştinţă publică[30], în scopul de a ne alinia perpetuu conduita cu legislaţia actuală. De asemenea, persoana licenţiată în drept nu va putea invoca scuza că nu a profesat ulterior în domeniu ori că s-a specializat într-o ramură de drept străină normei juridice asupra căreia a purtat eroarea, fiindcă adagiul citat mai sus are o aplicabilitate generală.

În cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, este nevoie pentru reţinerea erorii de drept ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau, după caz, să fi trebuit să cunoască esenţialitatea normei de drept asupra căreia a purtat eroarea pentru încheierea actului juridic[31]. Relaţia de ordin juridic ce se stabileşte între părţile contractante apare ca o entitate unitară, indivizibilă, fiecare dintre voinţele exprimate în cadrul acesteia deţinând un rol fundamental în apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile ce vor izvorî din clauzele respectivului act juridic, astfel că importanţa aspectului de drept asupra căreia s-a manifestat eroarea trebuie conştientizată de ambele părţi. În caz contrar, s-ar ajunge inevitabil la supremaţia pe termen mediu sau lung a unei voinţe juridice faţă de cealaltă, în funcţie de împrejurarea apariţiei unei erori asupra unui element de fapt sau de drept. Considerăm că partea cocontractantă ar fi trebuit să cunoască esenţialitatea aspectului de drept supus erorii mai ales în cazul drepturilor şi obligaţiilor fundamentale derivate din încheierea contractului, fără de care acesta din urmă nu ar putea fiinţa conform naturii sale exprimate în Codul civil sau în legile speciale; în cazul elementelor de regulă neesenţiale ce privesc conţinutul unui contract, cum ar fi cheltuielile pentru perfectarea acestora, locul şi momentul executării obligaţiilor, partea în eroare ar trebui să probeze cunoaşterea de către cealaltă parte sau, după caz, obligaţia acesteia de a cunoaşte caracterul esenţial al unui astfel de aspect la prima vedere nerelevant.

De asemenea, pentru a se putea reţine eroarea de drept nu trebuie să se fi încheiat un act juridic abstract, adică să fie vorba de o manifestare de voinţă a cărei valabilitate să nu fie stabilită în raport cu cauza acesteia[32]. În acest caz, nu contează de ce s-a obligat fiecare și, drept urmare, nici dacă a fost în eroare la acel moment, ci prezintă relevanță doar aspectul propriu-zis al asumării obligației; aceste tipuri de acte juridice apar în legătură cu executarea obligațiilor din actele juridice cauzale[33], doar pentru acestea din urmă fiind posibilă analiza validităţii consimţământului.

Dacă eroarea de drept a purtat asupra unei norme de drept apărute după încheierea actului juridic civil, acest viciu de consimțământ poate fi invocat doar în mod excepțional, când nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea impreviziunii[34], deși, în opinia noastră, o astfel de eroare ar trebui să privească doar o normă juridică apărută înaintea, în timpul sau la scurt timp după perfectarea actului juridic civil, în caz contrar fiind aplicabile doar dispozițiile referitoare la impreviziune ca mijloc juridic de atenuare sau stingere a obligațiilor devenite excesive în raport cu momentul încheierii contractului. Această opinie se bazează pe realitatea conform căreia cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente momentului de producere a manifestării de voință. Excepțional, se poate lua în calcul, cum am precizat mai sus, perioada imediat următoare încheierii actului juridic, deoarece această operațiune este încă un eveniment recent și ale cărui urmări sunt proaspete, noi.

Doctrina a mai scos în evidență un aspect temporal referitor la intervenirea erorii de drept ca viciu de consimțământ, și anume apariția unei legi noi între momentul comunicării ofertei de a contracta și cel al primirii acceptării[35], iar aceea lege impune anumite obligații mult mai oneroase celor care încheie actul juridic în cauză. În acest caz, dacă norma juridică nouă ar fi existat la momentul transmiterii ofertei, emitentul acesteia nu ar mai fi expediat-o, nemaifiind interesat să încheie contractul în condițiile edictate de lege, astfel că se impune și în acest caz reținerea erorii de drept ca un eventual temei de anulare a actului juridic civil.

5. Dispoziţia legală accesibilă şi previzibilă

Codul civil actual stipulează în mod clar faptul că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul prevederilor legale accesibile şi previzibile[36]. Nu fiinţează în cadrul sistemului de drept românesc o normă juridică prin care să se explice noţiunea de legislaţie accesibilă şi previzibilă. Drept urmare, avem datoria să consultăm jurisprudenţa internă şi europeană în scopul de a delimita şi detalia acest concept fundamental, stabilind în acelaşi timp limitele posibilităţii de a invoca eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Astfel, conform unei decizii a Curţii de Apel Bucureşti, o normă juridică poate fi considerată accesibilă odată ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I[37], îndeplinirea acestei formalităţi echivalând cu instaurarea unei prezumţii de receptare deplină a acesteia din partea corpului social. În opinia noastră, această definiţie este conformă cu cerinţele ramurilor de drept public, însă pentru raporturile curente de drept privat aceasta poate fi privită drept laxă şi exigentă în acelaşi timp, întrucât în Monitorul Oficial al României sunt publicate zilnic numeroase acte normative şi, de multe ori, datorită lipsei de cunoştinţe juridice, majoritatea populaţiei le poate atribui înţelesuri greşite sau pur şi simplu nu are posibilitatea de a le cunoaşte sau interpreta într-un fel.

Drept urmare, instituţia erorii de drept apare precum un corectiv necesar al acestei disfuncţionalităţi de ordin social. În plus, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a venit cu o serie de nuanţări cu privire la previzibilitatea normei de drept, printre care se remarcă aceea conform căreia suspendarea repetată a intrării în vigoare a unui text de lege afectează circuitul juridic în general, creând o insecuritate la nivelul dobândirii drepturilor şi asumării obligaţiilor stabilite de către respectivele acte normative[38], punând sub semnul întrebării însăşi ideea de previzibilitate a normei de drept. Această situaţie se poate manifesta şi la nivelul raporturilor juridice civile, afectând percepţia opiniei publice faţă de legea civilă şi stabilitatea efectelor sale, determinând apariţia a numeroase cazuri de invocare a erorii de drept în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice civile. De asemenea, din analiza unei decizii din noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deducem lipsa caracterului previzibil al unei legi care produce o jurisprudenţă contradictorie[39], generând o situaţie de perpetuă incertitudine în rândul practicienilor şi al simplilor justiţiabili. Deci, lipsa de predictibilitate a unei norme juridice se poate stabili şi doar în legătură cu unitatea sau contradictorialitatea jurisprudenţei emise în baza sa, o lege incertă afectând însăşi aplicarea justă a acesteia, adică transformarea regulii de drept în practică socială.

De asemenea, o definire a legislaţiei previzibile şi accesibile se poate realiza şi prin consultarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta constituind un punct de reper şi pentru sistemul de drept românesc. Art. 46 alin. (1) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale stipulează că statele semnatare trebuie să se conformeze hotărârilor acestui for jurisdicţional în ceea ce priveşte litigiile la care acestea sunt părţi. În plus, considerăm că statele semnatare, pentru a nu se produce în viitor încălcări ale drepturilor omului, trebuie să aibă în vedere întreg ansamblul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg în elaborarea şi aplicarea legislaţiei interne a acestora.

De pildă, într-o decizie pronunţată în legătură cu o speţă ce privea statul român(cazul Rotaru contra România), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat faptul că nu este suficient ca o lege să fie publicată în Monitorul Oficial pentru a fi previzibilă, ci trebuie să fie formulată cu o suficientă acurateţe, precizie, în aşa fel încât destinatarii acesteia să-şi poată coordona conduita faţă de aceasta în mod corect şi eficient[40]. De asemenea, într-o altă speţă(Malone contra Marii Britanii şi Irlandei de Nord), Curtea a opinat că legea trebuie nu doar să fie publicată şi să impună o anumită conduită, ci şi să prevadă modalităţile concrete în care aceasta poate fi pusă în aplicare, adică să prevadă situaţiile şi condiţiile aplicării acesteia[41]. În legislaţia noastră civilă, sunt reglementate în mod detaliat instituţii precum vânzarea bunului altuia sau denunţarea unilaterală a contractelor tocmai pentru a se evita eroarea de drept şi abuzul în interpretarea normelor juridice.

De asemenea, în cadrul deciziei prin care se pronunţa asupra litigiului Păduraru contra României, Curtea preciza că aplicarea principiului legalităţii depinde de existenţa unor norme suficient de precise, accesibile şi previzibile[42]. Drept urmare, caracterul precis al conţinutului normei juridice este inseparabil de cel accesibil şi previzibil, primul întregindu-le pe celelalte două în efortul legiuitorului de a evita confuzia legislativă şi abuzul de drept. În adaos, o altă decizie a forului jurisdicţional european consacră rolul important al unei jurisprudenţe unitare şi constante în procesul de asigurare a previzibilităţii normei juridice, justiţiabilii neputând invoca o situaţie de echivoc legislativ în situaţia existenţei unei practici judiciare uniforme cu privire la un anumit aspect al unei reguli de drept[43]. Astfel, nu numai legiuitorul are un rol fundamental în procesul de asigurare a previzibilităţii şi accesibilităţii legislaţiei, ci şi organele judiciare chemate să interpreteze şi să aplice legile în vigoare.

În plus, caracterul acesibil şi previzibil al legislaţiei a fost tratat incidental şi în cadrul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind foarte utile deciziile preliminare care au fost pronunţate la cererea instanţelor naţionale din statele membre în legătură cu interpretarea unei anumite prevederi din cadrul sistemului normativ european. Astfel, în cadrul unei decizii preliminarii pronunţată în legătură cu o sesizare a Tribunalului Maramureş în ceea ce priveşte interpretarea principiilor securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, precum şi a unor dispoziţii din cadrul Directivei 2006/112/CEE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, Curtea a precizat faptul că o normă juridică, inclusiv una europeană, devine previzibilă pentru cetăţeni doar în cazul în care este redactată suficient de precis[44], aşa cum a fost reţinut şi în jurisprudenţa CEDO. Desigur, dreptul european poate deveni accesibil şi previzibil pentru justiţiabilii statelor membre în cazul în care se asigură o armonizare între legislaţiile acestor state, pentru a se evita contradicţii şi răstălmăciri ale principiilor care au stat la baza construcţiei europene[45].

În opinia mea, o normă de drept accesibilă şi previzibilă trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile jurisprudenţiale expuse mai sus, şi aceea a suficientei mediatizări realizată prin intermediul canalelor mass-media în legătură cu existenţa şi explicarea acesteia pe înţelesul tuturor, în scopul de a putea fi aplicată de îndată şi în mod corespunzător de către orice persoană interesată. Un exemplu relevant în acest sens ar fi mediatizarea intensivă a Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile in vederea stingerii obligatiilor asumate prin credite, fapt ce a condus la cunoaşterea existenţei şi conţinutului său în pături largi ale populaţiei, uşurând procesul de conştientizare a drepturilor provenite din această lege de către cei care puteau să o invoce.

De asemenea, o lege este accesibilă şi previzibilă şi în situaţiile în care acestea derivă din anumite reguli morale ce fiinţează în cadrul societăţii din vremuri străvechi, ca de exemplu cele privitoare la drepturile şi îndatoririle soţilor sau executarea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale. În plus, aceea lege trebuie să caracterizeze printr-o validitate extrinsecă, fiind necesar să fie încă în vigoare, adică să nu fie abrogată sau căzută în desuetudine[46]. Considerăm, totuşi, că eroarea de drept poate cădea şi asupra unor norme de drept a căror intrare în vigoare este iminentă, nu doar actuală.

6. Remediile survenirii viciului de consimţământ al erorii de drept

În cazul în care voinţa juridică a unei persoane a fost alterată datorită intervenirii unei erori spontane asupra existenţei sau conţinutului unei norme juridice, persoana a cărei consimţământ a fost viciat din această cauză are la dispoziţie mai multe posibilităţi stipulate de actuala legislaţie civilă. În primul rând, partea aflată în eroare poate cere anularea respectivului act juridic civil[47], fiind vorba, în baza art. 1251 din Noul Cod civil, de posibilitatea aplicării sancţiunii reprezentate de nulitatea relativă, nefiind pus în discuţie un interes general, ci doar cel aparţinând uneia sau ambelor părţi contractante aflate în eroare de drept. În plus, doar persoanele al căror interes a fost subminat au calitatea procesuală activă în ceea ce priveşte formularea cererii de declarare a nulităţii relative[48]. Pe lânga calea judiciară, părţile actului juridic în legătură cu care s-a manifestat eroarea de drept au posibilitatea de a declara nulitatea acelui act pe cale amiabilă, prin propria lor înţelegere, neexistând în cadrul sistemului de drept românesc instituţia nulităţii de drept[49], care să intervină drept urmare a simplei prevederii a acestei sancţiuni în cadrul unui text de lege. Până la declararea nulităţii relative printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau până la intervenirea unui acord între părţi de anulare benevolă a actului juridic civil, acesta din urmă beneficiază de o prezumţie de validitate, chiar dacă relativă[50], producându-şi, prin urmare, efectele constând în drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totuşi, în cazul în care nu are un interes în formularea acţiunii de declarare a nulităţii relative, partea în eroare de drept poate renunţa la acest drept prin confirmarea actului juridic civi. O asemenea mainfestare de voinţă are un efect peremptoriu asupra eventualelor mijloace procesuale prin care s-ar invoca nulitatea, dar produc şi o consolidare retroactivă a respectivului act juridic civil[51]. Practic, se consideră că acest act a îndeplinit încă de la început toate condiţiile de validitate prevăzute de lege. Însă, chiar dacă s-ar dori anularea actului pe motiv de eroare de drept, trebuie respectat termenul general de prescripţie, în cuantum de trei ani, pe baza coroborării art. 1249 alin. (2) teza I şi art. 1517 din Noul Cod civil. Totuşi, dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic civil pe cale de excepţie este imprescriptibil, astfel cum reiese din art. 1249 alin. (2) teza II. În cazul ambelor tipuri de eroare, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să-i autorizeze actele încheiate a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni de la momentul încheierii actului juridic civil[52].

Acest termen de 18 luni nu are natura juridică a unui termen de prescripţie extinctivă, împlinirea acestuia neavând ca urmare imposibilitatea de a formula acţiunea în declararea nulităţii relative, ci marchează momentul maximal de la care, fie că partea interesată să invoce nulitatea a luat cunoştinţă sau nu de cauza acesteia, începe să curgă termenul de prescripţie pentru intentarea unei acţiuni în anularea actului juridic civil[53]. Astfel, legea civilă instituie o prezumţie absolută în ceea ce priveşte momentul când este sau trebuie aflată cauza de nulitate[54], nefiind permisă nicio derogare de la acest termen maxim impus în mod ferm de către legiuitor.

Desigur, în baza art. 1260 alin. (1) din Noul Cod civil, un contract anulat pe motivul intervenirii unei erori de drept poate produce efectele unui alt act juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, cu excepţia cazului în care, potrivit art. 1260 alin. (2) din cadrul aceluiaşi act normativ, părţile au prohibit această posibilitate în mod explicit sau din analiza scopurilor urmărite de părţi la încheierea contractului reiese în chip neîndoielnic refuzul acestora de a permite conversiunea actului juridic în cauză. Un exemplu ar consta în încheierea unui contract de donaţie având drept cauză o legătură de filiaţie, recunoscută pentru prima dată cu ocazia încheierii acestui act; în cazul în care donaţia este anulată pentru eroare de drept, recunoaşterea de filiaţie, dacă îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, rămâne valabilă. De asemenea, un contract nul, indiferent de cauza de anulare, va putea fi refăcut, respectându-se condiţiile de validitate edictate de lege pentru încheierea sa valabilă, contractul încheiat cu ocazia refacerii celui vechi producându-şi efectele doar pentru viitor[55]. În opinia noastră, refacerea actului juridic nul sau anulabil este o formă tacită şi amiabilă de declarare sau constatare a nulităţii vechiului act juridic.

Totuşi, un remediu mai convenabil pentru intervenirea erorii de drept ar fi adaptarea contractului. Iniţiativa trebuie să pornească nu din partea persoanei în eroare, ci este nevoie să provină de la cealaltă parte. Aceasta din urmă, după ce a fost informată asupra modului în care partea îndreptăţită să invoce eroarea a înţeles contractul, poate declara că doreşte să execute sau chiar execută contractul în acest mod[56]. În felul acesta, se produce o modificare a contractului pe baza achiesării uneia dintre părţi la viziunea greşită asupra realităţii ce aparţine celeilalte părţi. Astfel, eroarea iniţială devine realitate contractuală, producându-şi efectele juridice de la data la care partea neaflată în eroare şi-a manifestat acordul de a permite adaptarea contractului.

Consimţământul în această direcţie nu poate fi exprimat oricând, ci doar în termen de trei luni de la data la care i-a fost comunicat printr-o notificare sau prin însăşi cererea de chemare în judecată modul în care cealaltă parte a înţeles contractul şi, de asemenea, înainte ca partea îndreptăţită să obţină anularea contractului[57]. Odată cu perfectarea operaţiunii de adaptare a contractului, constând în executarea contractului astfel cum a fost înţeles de partea în eroare sau în transmiterea unei notificări în acest sens, ambele în termenul prevăzut de lege, dreptul persoanei aflate în eroare de a cere anularea contractului pentru acest motiv se consideră stins[58]. În opinia noastră, adaptarea contractului nu este posibilă în situaţia în care eroarea a căzut asupra existenţei unei norme de drept imperative, deoarece prin acel act juridic civil astfel adaptat se va încălca ordinea publică şi va fi aplicabilă de data aceasta sancţiunea nulităţii absolute. De exemplu, în situaţia erorii asupra necesităţii formei autentice a contractului întreţinerii sau a incapacităţilor speciale privind contractul de vânzare, părţile nu pot deroga de la prevederile legale ce privesc aceste aspecte. Dacă, dimpotrivă, eroarea de drept se manifestă asupra unor norme cu caracter dispozitiv, cum ar fi cele privitoare la locul plăţii sau cheltuielile de încheiere a unui contract, atunci adaptarea actului juridic civil nu va produce efecte opuse legii şi, în consecinţă, actul respectiv va putea fi considerat în continuare valabil.

Însă, dacă partea aflată în eroare de drept preferă calea invocării nulităţii relative, nu va avea câştig de cauză în situaţia în care şi-a asumat riscul erorii în privinţa aspectului normativ asupra căruia aceasta s-a manifestat sau, după caz, trebuia să şi-l asume[59], precum în exemplul expus mai sus al licenţiatului în drept, căruia nu i se poate accepta scuza că nu este informat asupra regulilor de drept din propria ţară. De asemenea, conform art. 1212 din Noul Cod civil, invocarea oricărui tip de eroare esenţială trebuie să se facă în conformitate cu exigenţele bunei credinţe, altfel poate fi considerată un veritabil abuz de drept. În plus, mai adăugăm precizarea că, fiind vorba de incidenţa unei condiţii de validitate ce priveşte fondul actului juridic civil, nulitatea este una intrinsecă şi are drept urmare ori desfiinţarea retroactivă a actului, fie ajustarea acestuia în însuşi conţinutul său. Dimpotrivă, nulitatea extrinsecă intervine ca sancţiune doar atunci când nu sunt îndeplinite cerinţe ce nu au o legătură propriu-zisă cu conţinutul, dar sunt edictate prin intermediul unor reguli de drept public pentru apărarea unui interes public sau privat[60], cum ar fi emiterea unei autorizaţii cu caracter administrativ.

7. Concluzii

Exprimarea unui consimţământ în cunoştinţă de cauză reprezintă o condiţie esenţială a transpunerii în viaţă a principiului echităţii, deoarece doar o persoană informată în mod corespunzător asupra obligaţiilor sale poate fi obligată să le execute în mod corect şi complet. Voinţa juridică trebuie să fie în concordanţă cu împrejurările concrete şi reale de la momentul încheierii actului juridic civil, altfel există riscul ca manifestările de voinţă ale participanţilor la raporturile de drept civil să nu corespundă cu adevăratele lor trebuinţe materiale ori spirituale, ci să fie supuse hazardului, exploatării naivităţii din partea cocontractanţilor, lipsei de experienţă sau cunoştinţe într-un anumit domeniu relevant pentru actul juridic încheiat.

Drept urmare, legiuitorul român a reglementat în mod precis instituţia erorii ca viciu de consimţământ, impunând intervenirea nulităţii unui act juridic civil atunci când partea s-a aflat în eroare asupra unui aspect care a fost sau, după caz, trebuia considerat determinant de către ambele părţi sau, în cazul în care discutăm despre un contract plurilateral, de către toate părţile. În caz contrar, s-ar fi ajuns la sacrificarea voinţei reale în favoarea principiului securităţii circuitului juridic, fapt ce ar fi condus la o aplicare rece, abstractă a legii civile, în total dezacord cu realităţile existente la nivelul raporturilor juridice civile concrete, dând naştere la o serie lungă de nedreptăţi în prezent şi pe viitor.

În plus, pentru a proteja cu adevărat principiul voinţei reale, adică a predominanţei voinţei interne a părţilor în interpretarea actului juridic civil[61], legiuitorul a ales să reglementeze în mod expres şi eroarea de drept, ţinând cont mai ales de numărul foarte mare de persoane fără studii juridice şi de modificările uneori extrem de derutante ale actelor normative, inclusiv cele care se referă la chestiuni de drept privat. Totuşi, în raport cu cele precizate mai sus, eroarea trebuie să fi fost scuzabilă în raport cu personalitatea şi experienţa de viaţă a celui care o invocă, iar prevalarea de aceasta trebuie să se realizeze cu bună credinţă. Astfel, interesul individual se armonizează cu cel colectiv, legea protejându-le pe ambele în funcţie de împrejurări.

Pe parcursul acestui studiu, am încercat oferirea unor explicaţii clare privind mecanismul fiinţării şi manifestării erorii de drept, precum şi urmările invocării unui astfel de viciu de consimţământ asupra actului juridic în cauză. De asemenea, s-a realizat şi o trecere în revistă a jurisprudenţei naţionale şi europene în scopul desluşirii noţiunii de legislaţie previzibilă şi accesibilă, urmărindu-se reliefarea unei condiţii esenţiale pentru invocarea erorii de drept. Însă, articolul de faţă nu are pretenţia de a fi considerat o tratare exhaustivă a temei expuse, astfel că sunt binevenite noi eforturi doctrinare în această direcţie pe viitor.


[1] L. Pop, I.-F. Popa, S.-I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 33.
[2] T. Bodoaşcă, Discuţii în legătură cu dreptul subiectiv de a contracta şi buna-credinţă în materie contractuală, Revista Dreptul, nr. 7/2017, p. 98.
[3] M. Andreescu, Starea naturală şi starea socială. Implicaţii istorice şi juridice, Revista Pandectele române, nr. 5/2017, p. 245.
[4] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011 şi intrată în vigoare începând cu 1 octombrie 2011.
[5] Vechiul Cod civil, decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie în acelaşi an şi intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, art. 954 alin. (1).
[6] Ibidem, art. 954 alin. (2).
[7] C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 139.
[8] Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 şi intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.
[9] Art. 2 alin. (2) din Legea 287/2009 prevede că: Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
[10] A fost adoptată de statele interesate în data de 4 noiembrie 1950 la Roma, intrând în vigoare pe 3 septembrie 1953 şi ratificată de România la 20 iunie 1994.
[11] Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, ca urmare a adoptării Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei şi a referendumului din 29 octombrie 2003, art. 11 alin. (2).
[12] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 131.
[13] Legea nr. 287 din 2009 privind Noul Cod civil, art. 1204.
[14] D. Rădescu,Dicţionar de drept privat, Editura Mondan ’94, Bucureşti, 1997, p. 974.
[15] M. N. Costin, Dr. M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 485.
[16] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 142.
[17] Ibidem.
[18] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 218.
[19] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fişe de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 58.
[20] C. T. Ungureanu, op. cit., p. 139.
[21] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 145.
[22] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.
[23] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1207 alin. (1).
[24] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, Fişe de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 59.
[25] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 217.
[26] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1208 alin. (1).
[27] O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.
[28] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, op. cit., pg. 58.
[29] Ibidem.
[30] A. Ungureanu, O. Răvaş, Teoria generală a dreptului, note de curs, Editura Universitas, Petroşani, 2012, p. 70.
[31] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 147.
[32] M. David, Cauza obligației și formalismul juridic – studiu de drept comparat(II), Revista română de drept privat, nr. 3/2014, p. 152.
[33] Ibidem.
[34] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., pg. 145, la fel ca în C. T. Ungureanu, op. cit., p. 139.
[35] Ibidem.
[36] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1208 alin. (2).
[37] Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală , Decizia penală nr. 380/A/03.03.2016 în dosarul nr. 1233/299/2015 apud http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=2086.
[38] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 42/25 martie 2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și a ordonanței în ansamblul său apud https://lege5.ro/Gratuit/gm4tgmjxgq/decizia-nr-42-2014-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-9-din-ordonanta-de-urgenta-a-guvernului-nr-84-2012-privind-stabilirea-salariilor-personalului-din-s.
[39] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 25/6 noiembrie 2017 de admitere a recursului în interesul legii formulat la 31.08.2018 de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor în construcţii apud http://www.mpublic.ro/ro/content/ril-civil-din-data-de-31082017-1 şi http://www.mpublic.ro/ro/content/decizie-ril-civil-din-data-de-061120172.
[40] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră, Hotărârea din 29 martie 2000 în cazul Rotaru c. României(Cererea nr. 28341/95) apud https://jurisprudentacedo.com/Rotaru-c.-Romaniei.html.
[41]Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Cameră, Hotărârea din 2 august 1984 în cazul Malone c. Marii Britanii şi Irlandei de Nord(Cererea nr. 8691/79) apud https://jurisprudentacedo.com/Malone-contra-Marea-Britanie-Supravegherea-persoanei-Conditiile-legii-interne.html.
[42] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a 3-a, Hotărârea din 12 ianuarie 2005 în cazul Păduraru contra României(Cererea nr. 63252/00) apud http://www.hotararicedo.ro/index.php/article_access/view_article/195.
[43] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secţia I, Hotărârea din 1 februarie 2000 în cazul Schimanek contra Austriei(Cererea nr. 32307/96) apud https://jurisprudentacedo.com/Schimanek-contra-Austria-Principiul-legalitatii-Previzibilitatea-normei-penale-Conditii.html.
[44] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Camera a 7-a, Hotărârea din 9 iulie 2015 în cauza C-144/14 apud http://curia.europa.eu/ juris/liste.jsf?language=en&num=C-144/14.
[45] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Camera a 2-a, Hotărârea din 12 octombrie 2017 în cauza C-218/16, analizată în S.-D. Şchiopu, Hotărârea CJUE în cauza C-218/16: precizări privind domeniul de aplicare al regulamentului (ue) nr. 650/2012, Revista Universul Juridic, nr. 12/2017, pp. 58/70.
[46] M. Bădescu, Validitatea normei juridice – fundament al ordinii şi stabilităţii juridice, Revista Română de Drept Public, nr. 1/2017, p. 20.
[47] C. T. Ungureanu, op. cit., p. 139.
[48] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1248 alin. (2).
[49] I. Popa, Nulităţile extrinseci în dreptul civil, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2014, p. 160.
[50] Ibidem.
[51] G. Răducan, Mijloace procesuale de invocare a nulităţii actului juridic civil. Invocarea nulităţii actului juridic civil pe cale de acţiune şi pe cale de excepţie substanţială, Revista Pandectele române, nr. 6/2017, p. 38.
[52] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 2529 alin. (1) lit. c.
[53] G. Răducan, op. cit., p. 38.
[54] Ibidem.
[55] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1259.
[56] G. Boroi, C. Anghelescu, op. cit., p. 149.
[57] Ibidem.
[58] Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, art. 1213 alin. (3).
[59] Ibidem, art. 1209.
[60] I. Popa, op. cit., p. 173.
[61] Art. 1266 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil prevede în mod expres: Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. >


Avocat Alexandru-Valentin Petrea

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.