Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
Citeşte mai mult în legătură cu Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, SELECTED, Studii

Posibilități de remediere aflate la dispoziția instanței în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției

5 iunie 2023 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

The plea agreement is a special procedure of criminal procedural law, regulated by art. 478 – 488 of the Criminal Procedure Code.

According to this special procedure, in the course of the criminal investigation, after the initiation of the criminal action, the defendant and the prosecutor may enter into an agreement, as a result of the defendant’s admission of guilt.

Upon a brief analysis of this procedure, it can be argued that the agreement is similar to a „contract” between the prosecutor and the accused person. However, the „termination” of such a „contract” was no longer provided for by law, although there are also cases where the defense no longer wishes to maintain the concluded agreement, opting for a normal procedure.

By concluding a plea agreement, the defendant can provide the prosecutor with valuable information from the point of view of the complete discovery and under all aspects of the crime, but in the absence of a legal provision in this regard, the withdrawal of the manifestation of will in the sense of concluding an agreement before the court, no longer produces legal effects.

Once the conditions provided by art. 480-482 C.proc.pen. and considering that they are fulfilled for all the crimes that were the object of the agreement, the court will be able to admit the agreement and pronounce the solution regarding which the prosecutor and the defendant have reached an agreement.

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

Evenimente juridice

The court cannot pronounce a solution other than the one negotiated by the prosecutor and the defendant. In the case of the substantive checks that the court is called to carry out in the plea agreement procedure, there were no major divergences, with national courts having the ability to assess, based on a substantive analysis, whether the evidentiary standard allows for the validation of the plea agreement or if a restitution solution is required to continue the investigative activity.

Much more nuanced is the situation of those formal checks that will be carried out by the court seised with a plea agreement, being noted an obvious tendency of the national courts to „save” an act of negotiated justice, there are both solutions to modify the content of some punishments as well as sentences whereby the content of the plea agreement was supplemented to correspond to the disposition of a court decision.

Rezumat

Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială de drept procesual penal, reglementată de art. 478 – 488 din Codul de procedură penală.

Conform acestei proceduri speciale, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.

La o analiză succintă a acestei proceduri, se poate susține că acordul este similar unui ”contract” în procuror și persoana acuzată. Cu toate acestea, „rezilierea” unui asemenea ”contract” nu a mai fost prevăzută de lege, fiind semnalate însă și cazuri în care apărarea nu mai doreşte să menţină acordul încheiat, optând pentru parcurgerea unei proceduri obişnuite.

Încheind un acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul poate oferi procurorului informaţii preţioase din punctul de vedere al descoperirii complete şi sub toate aspectele a infracţiunii, însă în absența unei dispoziții legale în acest sens, retragerea manifestării de voință în sensul încheierii unui acord în fața instanței, nu mai produce efecte juridice.

Odată verificate condiţiile prevăzute de art. 480-482 C.proc.pen. şi reținând că acestea sunt îndeplinite pentru toate infracţiunile care au format obiectul acordului, instanţa va putea admite acordul şi pronunţa soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord.

Instanţa de judecată nu poate pronunţa o altă soluţie decât cea negociată de procuror şi inculpat. Această soluţie legislativă a fost introdusă prin O.U.G. nr. 18/2016. Anterior acestei modificări, instanţa de judecată putea pronunţa una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) C.proc.pen., neputând însă crea inculpatului o situaţie mai grea decât cea cu privire la care inculpatul şi procurorul au ajuns la un acord.

În cazul verificărilor substanțiale ale materialului probator pe care instanța este chemată să le efectueze în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, nu au existat divergențe majore, instanțele naționale având abilitatea de a aprecia în baza unei analize de temeinicie dacă standardul probator permite validarea acordului de recunoaștere a vinovăției sau dacă este necesară o soluție de restituire pentru continuarea activității investigative.

Mult mai nuanțată este situația acelor verificări formale pe care le va efectua instanța sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind remarcată o tendință evidentă a instanțelor naționale de a ”salva” un act de justiție negociată, existând atât soluții de modificare a conținutului unor pedepse cât și sentințe prin care conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției a fost completat, tocmai în scopul de a corespunde dispozitivului unei hotărâri judecătorești, respectiv pentru evitarea unor deficiențe care ar putea apărea în procesul de punere în executare.

I. Necesitatea reglementării unor forme de justiție negociată în legea procesual penală

Consecvent ideii de a implementa o reformă de mare amplitudine în materie procesual penală, legiuitorul național a fost receptiv la mai multe concepții europene care au condus la reglementarea unor forme de justiție negociată în procesul penal.

Raportându-se la alte legislații procesuale europene, legiuitorul român a considerat că, cel puțin pentru anumite situații, se impune adoptarea unor proceduri speciale în care a încercat să ofere actului de justiție un pronunțat caracter contractual, proceduri în care intervenția instanței să fie una limitată și condiționată de anumite exigențe, în măsură să conducă la soluționarea cauzei în mod accelerat, fără parcurgerea unei proceduri preliminare de verificare a actelor de urmărire penală și fără efectuarea unei cercetări judecătorești care să presupună readministrarea probatoriului pe care se întemeiază acuzația.

Deși elemente de justiție negociată existau și în reglementarea procesuală anterioară, încă din anul 2010[1] fiind reglementată o procedură abreviată de judecată, întemeiată pe recunoașterea învinuirii, apreciem că și în cazul acestei proceduri, chiar în ipoteza unei sentințe de condamnare, soluțiile pe care le poate pronunța instanța nu reprezintă efectul unui veritabil ”contract” între persoana acuzată și autoritatea judiciară, ci efectul reținerii unei circumstanțe atenuante legale care presupune o atitudine de recunoaștere a faptelor deduse judecății.

Câtă vreme jurisprudența națională a consacrat inclusiv posibilitatea pronunțării unor soluții de achitare în situația aplicării procedurii de judecată întemeiate pe recunoașterea învinuirii, considerăm că dispozițiile art. 375 C.proc.pen nu reglementează o formă de justiție negociată, instanța având posibilitatea de a respinge chiar solicitarea de judecare a cauzei în procedura bazată pe recunoașterea faptei și de a continua procedura obișnuită de judecată.

În concluzie, chiar în condițiile admiterii unei cereri de judecare a cauzei în baza procedurii întemeiate pe recunoașterea faptei, instanța se va pronunța asupra acuzațiilor pe baza unei analize nemijlocite a probatoriului administrat în cursul etapei investigative, prin raportare la poziția procesuală a persoanei acuzate, soluționând atât latura penală cât și pretențiile civile, nefiind învestită cu verificarea condițiilor de validitatea ale unei ”convenții” între acuzare și persoana inculpată.

Având în vedere necesitatea unei reglementări mai ample a unor forme de justiție negociată al căror avantaj este incontestabil pentru toate părțile unui proces penal, prin Codul de procedură penală intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2014, pe lângă menținerea în legislație a procedurii de judecată întemeiate pe recunoașterea învinuirii, legiuitorul național a reglementat și procedura specială a acordului de recunoașterea a vinovăției, deschizând astfel mult mai larg posibilitatea unor negocieri dintre acuzare și apărare încă din cursul fazei urmăririi penale și acceptând astfel existența în legislație a unei forme de proces accelerat în care nu mai este prevăzută obligativitatea parcurgerii procedurii de cameră preliminară și în care instanța nu mai are competența de efectuare a cercetării judecătorești prin administrarea unor mijloace de probă.

Acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o procedură specială de drept procesual penal, reglementată de art. 478 – 488 din Codul de procedură penală.

Conform acestei proceduri speciale, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat.

Pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a fi valabil încheiat și înaintat apoi instanței în vederea validării, un acord de recunoaștere a vinovăției este supus avizului procurorului ierarhic superior.

Consecvent viziunii contractuale a unui act de justiție negociată, legiuitorul a prevăzut posibilitatea inițierii acordului de recunoaștere a vinovăției atât de către procuror, cât și de către persoana acuzată.

În virtutea principiului controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc însă prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior.

Dacă acțiunea penală este exercitată față de mai mulți inculpați, legea de procedură reglementează inclusiv posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord.

Legea națională prevede și posibilitatea inculpaților minori de a încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, însă cu încuviințarea reprezentantului legal al acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției are ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Deși se poate susține că legiuitorul național a optat pentru reglementarea unei posibilități de a se recurge la o asemenea procedură în situația celor mai diverse acuzații, există și limite stabilite, respectiv situații în care legea interzice expres accesul la o asemenea formă de justiție negociată.

Astfel, în acord cu dispozițiile art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, ”Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani.”

Sub aspectul standardului de probă necesar pentru recurgerea la o asemenea procedură în cursul urmăririi penale, legea stabilește că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului.

Deși sub influența altor sisteme legislative am fi tentați să credem că recurgerea la o asemenea procedură negociată ar putea avea loc în situația în care probele nu ar putea conduce în cursul judecății, în situația unei proceduri obișnuite de judecată la o soluție de condamnare, în realitate se observă că legiuitorul național nu a derogat de la regula probării acuzațiilor reținute dincolo de orice dubiu rezonabil.

Nu se poate reține în aceste împrejurări că recurgerea la un asemenea ”contract” între acuzare și persoana inculpată, ar fi consecința unei lipse depline a probelor necesare în susținerea acuzației. Deși legiuitorul folosește exprimarea ”există suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului”, credem că intenția nu a fost nicidecum aceea de a deroga de la regula probării acuzațiilor dincolo de orice dubiu rezonabil, ci aceea de a permite încheierea unui acord în orice moment ulterior emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, exonerând procurorul operativ de la efectuare altor acte de urmărire penală care nu ar mai avea o relevanță substanțială în plan probatoriu.

Pentru garantarea dreptului la apărare în cazul acestei proceduri, indiferent de limitele de pedeapsă sau de situația în care inculpatul s-ar afla sub puterea unei măsuri preventive, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.

Similar tratamentului sancționator reglementat în cazul procedurii de judecată întemeiate pe recunoașterea învinuirii, în cazul acordului de recunoașterea a vinovăției, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

Pentru inculpații minori se va ține seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

Având în vedere că va fi înaintat instanței de judecată pentru validare, legea procesual penală stabilește că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie în formă scrisă.

Faptul că acest act de justiție negociată este chiar actul de sesizare a instanței, este exprimat de legiuitor prin stabilirea clară a faptului că, în situația în care se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul nu mai întocmește rechizitoriu cu privire la inculpații cu care a încheiat acord.

După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul operativ, semnatar al acordului, va proceda la sesizarea instanței competente să judece cauza în fond și va trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală.

În cazul încheierii acordului numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat, procurorul care a încheiat acordul înaintând instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.

Sub aspectul procedurii desfășurate la instanța sesizată, legea prevede că pentru termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată.

Deși în cazul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției legea nu conține vreo prevedere, apreciem că în cazul unui astfel de acord încheiat cu un inculpat minor, va fi obligatorie citarea reprezentanților legali precum și a serviciului de probațiune competent teritorial.

Instanța se va pronunța asupra acordului de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și, dacă sunt prezente, a celorlalte părți și a persoanei vătămate.

Soluțiile pe care le poate pronunța instanța în cazul acestei proceduri sunt de asemenea prevăzute de lege. În acest sens, conform art. 485 din Codul de procedură penală, instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:

a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Legea prevede și posibilitatea de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați.

În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință.

Dacă instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.

În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.

***

La o analiză succintă a acestei proceduri, se poate susține că acordul este similar unui ”contract” în procuror și persoana acuzată. Cu toate acestea, „rezilierea” unui asemenea ”contract” nu a mai fost prevăzută de lege, fiind însă întâlnite și cazuri în care apărarea nu mai doreşte să menţină acordul încheiat, optând pentru parcurgerea unei proceduri obişnuite.

Încheind un acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul poate oferi procurorului informaţii preţioase din punctul de vedere al descoperirii complete şi sub toate aspectele a infracţiunii, însă în absența unei dispoziții legale în acest sens, retragerea manifestării de voință în sensul încheierii unui acord în fața instanței, nu mai produce efecte juridice.

Prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017[2], Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, a stabilit ca retragerea de către inculpat, în fata instanței de judecată, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu are posibilitatea sa îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimțământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susținută de probe certe că acel consimțământ s-a obținut prin încălcarea principiului loialității în administrarea probelor, soluția reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală nepresupunând și verificarea condițiilor de menținere ori de retractare a consimțământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanței în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voință al celor doi implicați și la aplicarea pedepsei și individualizarea acesteia.

În cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, funcția de judecată devine extrem de limitată, aspect demonstrat de soluțiile pe care instanța le poate pronunța, strict în limitele prevazute de art. 485 alin. (1) lit. a) si b) din Codul de procedură penală.

Asigurarea asistenței juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea investigată, asigură premisele unei manifestări de voință realizate în deplină cunoștință de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimțământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului și, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susținerea unei eventuale retrageri a consimțământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului.

Rolul instanței nu presupune reluarea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, ascultarea inculpatului fiind reglementată doar pentru eventualitatea existenței unor elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimțământului (existența unui viciu de consimțământ la momentul încheierii acordului), obligația ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii și de a da posibilitatea instanței să analizeze plenar dacă manifestarea de voință a fost sau nu afectată de eroare, dol, violenta, leziune.

Prin natura și finalitatea sa, acordul de recunoaștere a vinovăției exclude retractarea, în fata instanței judecătorești, a consimțământului exprimat de inculpat în momentul încheierii acordului, cu excepția situației în care se probează faptul că acesta a fost obținut cu încălcarea principiului loialității, fiind afectat de un viciu de consimțământ.

Prin urmare, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției asigură toate garanțiile procesuale specifice dreptului la apărare al inculpatului, motiv pentru care nu a fost reținută o pretinsă încălcare, prin dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 24 din Constituție.

II. Conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției și limitele verificării efectuate de instanța sesizată pe calea acestei proceduri

Conform art. 482 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă:

a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzuta de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.

Prin urmare, în ceea ce priveşte condiţiile analizate pentru a putea admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Codul de procedură penală prevede în mod expres faptul că instanţa de judecată procedează la verificarea condiţiilor prevăzute de art. 480-482 C.proc.pen. Raportat la art. 480 C.proc.pen., instanţa de judecată verifică dacă pentru infracţiunea ce face obiectul acordului se prevede pedeapsa amenzii sau închisoare de cel mult 15 ani, dacă din probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care procurorul a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului şi dacă acesta din urmă a fost asistat, la încheierea acordului, de un avocat.

Referitor la art. 481 şi 482 C.proc.pen., instanţa de judecată va verifica dacă procurorul şi inculpatul au încheiat acordul în formă scrisă şi, totodată, dacă acesta are cuprinsul prevăzut de art. 482 C.proc.pen.

În ipoteza în care obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îl formează un concurs de infracţiuni, pentru ca acordul încheiat între procuror şi inculpat să poată fi admis, condiţiile menţionate anterior trebuie îndeplinite pentru toate infracţiunile care intră în structura concursului de infracţiuni.

Odată verificate condiţiile prevăzute de art. 480-482 C.proc.pen. şi reținând că acestea sunt îndeplinite pentru toate infracţiunile care au format obiectul acordului, instanţa va putea admite acordul şi pronunţa soluţia cu privire la care procurorul şi inculpatul au ajuns la un acord.

Semnalăm că în cadrul reglementării actuale, instanţa de judecată nu poate pronunţa o altă soluţie decât cea negociată de procuror şi inculpat. Această soluţie legislativă a fost introdusă prin O.U.G. nr. 18/2016[3]. Anterior acestei modificări, instanţa de judecată putea pronunţa una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) C.proc.pen., neputând însă crea inculpatului o situaţie mai grea decât cea cu privire la care inculpatul şi procurorul au ajuns la un acord.

În concret, aşa cum persoana acuzată a acceptat o anumită pedeapsă, în aceeaşi măsură şi procurorul a acceptat negocierea unei anumite pedepse. Or, în măsura în care instanța ar putea stabili o altă pedeapsă sau ar putea aplica pedepse suplimentare care nici nu au fost convenite în structura acordului, nu se mai poate acorda niciun efect negocierii, din moment ce oricum instanţa de judecată ar putea stabili o altă pedeapsă.

***

În cazul verificărilor substanțiale ale materialului probator pe care este întemeiată încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, nu au existat divergențe majore, instanțele naționale având abilitatea de a aprecia în baza unei analize de temeinicie dacă standardul probator permite validarea acordului de recunoaștere a vinovăției sau dacă este necesară o soluție de restituire pentru continuarea activității investigative.

Spre exemplu, la data de 05.01.2022, pe rolul Judecătoriei Ploieşti a fost înregistrat, sub numărul 107/281/2022[4], acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 30.12.2021 cu inculpatul N. F., sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de loviri sau alte violențe, fapte prevăzute și pedepsite de art. 193 alin. 2 C.pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen. (persoane vătămate B. C. și I. F.) obiect al cauzei penale nr. 6133/P/2016.

Prin acordul de recunoaștere a vinovăției cu care a fost sesizată instanța de primă jurisdicție, s-a reţinut, în esenţă, că, la data de 20.06.2016 în jurul orelor 04:00, persoanele vătămate I. F. și B. C. s-au deplasat cu un autoturism tip taxi, condus de către martorul B. N. la un local, situat în mun. Ploiești, Piaţa Victoriei, jud. Prahova, unde, după ce au pătruns în incinta localului au avut un conflict cu bucătarul, S. A.. Urmare conflictului, în vederea aplanării acestuia, a intervenit inculpatul N. F., moment în care situația a degenerat, iar inculpații N. F. și M. C. i-au lovit pe I. F. și B. C. atât în incinta restaurantului, cât și în afara acestuia. Urmare loviturilor aplicate, persoana vătămată B. C. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de îngrijiri medicale, iar persoana vătămată I. F. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Spre deosebire de procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, în care inculpatul poate solicita instanței schimbarea încadrării juridice, acesta recunoscând doar fapta, în materialitatea ei, nu și încadrarea acesteia, în cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, inculpatul trebuie să accepte încadrarea juridică stabilită de organele de urmărire penală.

Or, deși între inculpat și procurorul operativ s-a convenit un acord de recunoaștere a vinovăției, instanța de fond a remarcat în mod judicios că descrierea faptelor menționate în conținutul acordului a cărui validare a fost solicitată poate fi susceptibilă de o încadrare juridică ale cărei limite de pedeapsă sunt mult mai mari.

Conform situației de fapt menționate în acordul de recunoaștere a vinovăției, ca urmare loviturilor aplicate, persoana vătămată B. C. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de îngrijiri medicale, iar persoana vătămată I. F. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Raportat la acest mod de acțiune, certificatele medico-legale fac referiri la leziuni traumatice care pot data din 20.06.2016, care au putut fi produse prin lovire cu un corp tăietor înțepător (cuțit).

În esență, în acord cu instanța de prim grad de jurisdicție, instanța de apel a reținut că actele de agresiune fizică pot întruni atât condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni îndreptate împotriva integrității fizice a persoanei, cât și condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni îndreptate împotriva vieții persoanei. Or, pentru a putea caracteriza activitatea infracțională a unei persoane ca fiind tentativă de omor este necesară întrunirea mai multor condiții, și anume: folosirea unui obiect vulnerant, apt să producă moartea, vizarea unei zone vitale, și intensitatea loviturii. Sub aspectul laturii subiective în cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe, inculpatul acționează cu intenția generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracțiunea de omor acesta acționează cu intenția de a ucide, expresia ”uciderea unei persoane” cuprinzând implicit ideea orientării acțiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei.

În acest sens, premergător unui acord de recunoaștere a vinovăției, organele de urmărire penală trebuie să analizeze aceste aspecte pentru a putea stabili dacă inculpatul la momentul comiterii faptei a avut intenția de a suprima viața persoanelor vătămate și dacă a acționat în acest sens prin folosirea respectivului obiect aflat asupra sa.

Sub aspectul laturii subiective, probatoriul administrat este lacunar, nu se poate observa dacă inculpatul  a acționat cu intenția directă sau indirectă de a ucide sau dacă acesta a acționat doar cu intenția de a vătăma persoanele vătămate.

Referitor la obiectul folosit, la zona în care au fost lovite persoanele vătămate precum și la intensitatea loviturii, instanța a reținut că în activitatea infracțională ar fi fost folosit un obiect tăietor-înțepător cu care au fost aplicate lovituri, persoana vătămată B. C. suferind leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 14-15 zile de îngrijiri medicale, iar persoana vătămată I. F. suferind leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Aceste aspecte se impun a fi analizate împreună cu timpul, locul și cadrul în care a avut loc evenimentul, pentru că, dacă ar fi analizate separat, ar putea duce la concluzia că, într-adevăr, chiar și cu un obiect de dimensiuni considerabile destinat tăierii preparatelor comercializate ce este folosit la aplicarea unei singure lovituri se poate produce decesul victimei.

În procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța nu poate efectua o asemenea analiză, iar probatoriul pe care este fundamentat elementul de justiție negociată nu a permis în acest caz instanței să aprecieze că inculpatul nu a avut nici un moment intenția de a produce decesul victimei.

Chiar dacă acordul de recunoaștere a vinovăției este un element de justiție negociată, legea de procedură penală nu a reglementat un standard de probă inferior pentru acest tip de procedură specială, astfel cum se poate întâlni în alte sisteme de drept. Prin urmare, legea procesuală penală nu permite validarea unui acord de recunoaștere a vinovăției pentru o faptă, reținând o încadrare juridică mai favorabilă persoanei acuzate, pe motivul dificultății administrării de probe pentru reținerea unei fapte mai grave.

În concluzie, instanța de control judiciar a apreciat că nu se poate statua asupra severității tratamentului propus prin acord decât după stabilirea cu certitudine a unei corecte încadrări juridice, sens în care un acord de recunoaștere a vinovăției ar fi impus epuizarea cercetărilor la care se face referire chiar în considerentele sentinței pronunțate de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 107/281/2022

***

Mult mai nuanțată este situația acelor verificări formale pe care le va efectua instanța sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind remarcată o tendință evidentă a instanțelor naționale de a ”salva” un act de justiție negociată, existând atât soluții de modificare a conținutului unor pedepse cât și sentințe prin care conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției a fost completat, tocmai pentru a corespunde dispozitivului unei hotărâri judecătorești susceptibile de a fi pusă în executare.

În acest sens, cu titlu exemplificativ vom preciza că prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu inculpata P. V, în dosarul de urmărire penală nr. 372/P/2018, s-a solicitat primei instanțe validarea soluției de condamnare a persoanei acuzate, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. (5 acte materiale) si înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1 si 2 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. (5 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen. si art. 5 C.pen.

În cuprinsul aceluiași acord, au fost menţionate felul şi cuantumul pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatei pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa şi cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, respectiv: pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. si art. 5 C.pen. (5 acte materiale), aplicarea unei pedepse de 2 ani închisoare.

În baza art. 67 alin. 2 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a și b C.pen., s-a convenit a se interzice inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 2 ani, conform art. 68 alin. 1 lit. b C.pen..

Pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1 și 2 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. si art. 5 C.pen. (5 acte materiale), a fost prevăzută aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare.

În baza art. 38 alin. 1 C.pen., s-a convenit aplicarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare, la care să fie adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute o pedeapsă de 2 ani și 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. 1 C.pen., pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani si 4 luni închisoare, s-a convenit aplicarea pedepsei complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a si b C.pen. (exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) pentru o perioadă de 2 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 C.pen., între procuror şi inculpată s-a ajuns la un acord privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani și 4 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani și 4 luni.

Prin sentința penală 155/22.05.2019[5] pronunțată în dosarul nr. 1944/105/2019, Tribunalul Prahova a dispus validarea acordului de recunoaștere a vinovăției, după cum urmează:

În baza art. 485 alin. 1 lit. a Cod proc. penală, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti cu inculpata P.V., (…) cercetată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor de cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. (5 acte materiale) si înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1 si 2 C.pen., cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen. (5 acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen. si art. 5 C.pen.., obiect al cauzei penale nr. 372/P/2018.

In baza dispoziţiilor 292 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art 5 C pen. şi art. 480 alin. 4 Cod proc. pen, condamnă pe inculpata P. V. la o pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență în forma continuata (5 acte materiale), fapta din perioada 2008-2012. 

În baza art. 67 alin. 2 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. interzice inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. 1 lit. b C.pen.

În baza art. 65 alin. 1 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau in orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale (care se va executa numai in cazul anularii sau revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii).

În baza dispoziţiilor 244 alin. 1 si 2 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art 5 C pen. şi art. 480 alin. 4 Cod proc. Pen, condamna pe inculpata P. V., (…) la o pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în forma continuată (5 acte materiale), fapta din perioada 2008-2012.

În baza art. 67 alin. 2 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. interzice inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. 1 lit. b C.pen.

În baza art. 65 alin. 1 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. interzice inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau in orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat de la rămânerea definitivă şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale (care se va executa numai în cazul anularii sau revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii).

În baza art. 38 alin. 1 C.pen., se aplică inculpatei pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care se va adăuga un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute o pedeapsă rezultanta de 2 (doi) ani și 4 (patru) luni închisoare.

În baza art. 45 alin. 1 C.pen., pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare, se aplică inculpatei și pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a și b C.pen. (exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) pentru o perioadă de 2 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 45 alin. 5 C.pen., pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani și 4 luni închisoare, se aplică inculpatei si pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a și b C.pen. exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), care se va executa în condițiile art. 65 alin. 3 C.pen (și care se va executa numai în cazul anularii sau revocării beneficiului suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii).

În baza art. 91 C.p.p, se va dispune suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere.”

Împotriva acestei soluții pronunțate în primă instanță de Tribunalul Prahova, în termen legal imperativ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a exercitat calea de atac a apelului, criticând soluția primei instanțe doar pentru motive de nelegalitate.

În dezvoltarea scrisă a motivelor de apel, s-a arătat că soluția primei instanțe este nelegală, în ceea ce privește aplicarea pedepsei complementare prevăzute de art. 67 alin. 2 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 3 ani, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. 1 lit. b C.pen.

Din conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat rezultă că durata pedepsei complementare, convenite ce urmează a fi aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 292 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art 5 C.pen, este de 2 ani închisoare.

Or, dacă prima instanță ar fi apreciat că pedepsele negociate prin acord sunt nejustificat de blânde, nu ar fi avut decât posibilitatea de a pronunța soluția prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. b) C.proc.pen, respectiv soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției și de trimitere a cauzei la procuror pentru continuarea actelor de urmărire penală.

De asemenea, un alt aspect de nelegalitate vizează împrejurarea că instanța a aplicat pedepse complementare și accesorii pe lângă pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 244 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art 5 C pen., în condițiile în care, între procuror și inculpată nu s-a stabilit astfel.

Prin urmare, validând acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu inculpata intimată P. V., prima instanță nu avea posibilitatea legală de a aplica, pe lângă pedeapsa principală convenită sub aspectul infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 292 C.pen, o pedeapsă complementară pe o perioadă de 3 ani, în condițiile în care în conținutul acordului, durata acestei pedepse fusese convenită la 2 ani.

De asemenea, deși acordul de recunoaștere a vinovăției conține expres tratamentul penal aplicabil infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. 1 C.pen., prima instanță a modificat acest sistem de sancționare, aplicând pedepse complementare și accesorii și pe lângă pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în acord pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune.

În consecință, instanța de control judiciar a reținut că prin sentința penală apelată, prima instanță a agravat situația inculpatei intimate, aplicând o pedeapsă complementară într-un cuantum mai ridicat decât cel convenit și dispunând aplicarea unor pedepse complementare și accesorii într-un caz în care aplicarea acestora nu fusese convenită. Or, chiar în condițiile reglementării anterioare OUG 18/2016, legea de procedură nu permitea pronunțarea unei asemenea soluții, în sensul agravărării situației convenite prin acord prin acord.

Instanța de apel a reținut că soluția de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției este pe deplin întemeiată. În cauză există probe care demonstrează dincolo de orice dubiu rezonabil implicarea inculpatei intimate în comiterea unor activități infracționale repetate, având ca scop obținerea unor sume de bani necuvenite prin prejudicierea bugetului asigurărilor sociale.

În acest caz, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, împotriva sentinţei penale nr. 155/22.05.2019 pronunţate de Tribunalul Prahova, privind pe inculpata intimată P. V., a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelantă și pronunţând o nouă hotărâre, a fost redus cuantumul pedepsei complementare aplicate inculpatei intimate în temeiul art. 292 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art. 5 C pen, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, de la o perioadă de 3 ani, la o perioadă de 2 (doi) ani.

De asemenea, tot pentru respectarea condițiilor în care acordul de recunoaștere a fost convenit, au fost înlăturate din conţinutul sentinţei penale apelate dispoziţiile privind aplicarea pedepselor complementare prev. de art. 67 alin. 2 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. şi ale pedepsei accesorii prev. de art. 65 alin. 1 C.pen. raportat la art. 66 alin. 1 lit. a şi b C.pen. aplicate inculpatei intimate în baza dispoziţiilor 244 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C.pen, art 5 C pen. şi art. 480 alin. 4 Cod proc. pen.

Se poate observa că instanța de control judiciar a modificat pedepsele la care prima instanță s-a oprit, însă acest demers a fost consecința restabilirii legalității convenite inițial în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, prima instanță majorând în mod inexplicabil pentru această procedură cuantumul convenit prin acord cu privire la pedeapsa complementară și aplicând și pedepse care nu fuseseră convenite.

***

Dacă în acest caz intervenția instanței de apel este consecința firească a restabilirii legalității acordului de recunoaștere a vinovăției, în alte situații conținutul unui acord de recunoaștere a vinovăției impune instanțelor să apeleze la proceduri de remediere aproape incompatibile cu un act de justiție negociată, necesitatea unei completări sau rescrieri parțiale a acordului fiind evidentă tocmai pentru a fi posibilă punerea în executare a soluției negociate și validate de instanța de judecată.

Chiar dacă la o analiză succintă, în asemenea situații, soluția de respingere a cererii de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției ar fi pe deplin legală și temeinică, uneori se mai impun a fi avute în vedere atât voința reală a celor ce au negociat acordul de recunoaștere a vinovăției cât și consecințele respingerii unei cereri de validare ale unui asemenea acord.

Fiind vorba de o negociere care are loc în cursul etapei investigative, tendința către simplificarea conținutului acordului de recunoaștere a vinovăției este explicabilă și legitimă, însă, cu tot efortul instanței de a da prioritate voinței interne a ”părților contractante”, anumite carențe pot conduce inevitabil la lipsirea de efecte juridice ale unei asemenea negocieri.

Cu referire la negocierea unui acord de recunoaștere a vinovăției în forma cea mai simplificată, vom oferi exemplul acordului încheiat la data de 17 martie 2023, la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, între procurorul operativ și inculpata M.T. în conformitate cu prevederile art. 478 şi urm. din C.proc.pen., acord având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Având în vedere situația de fapt, precum și împrejurarea că inculpata M.T. nu este cunoscută cu antecedente penale, a contribuit la aflarea aflării adevărului în cauză și a recunoscut, explicit, săvârşirea infracțiunii reţinute în sarcina sa, în raport cu gravitatea faptelor respective, acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în următoarele limite:

”Inculpata declarară expres faptul că recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, anume și dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. 1 din Codul penal.

Felul și cuantumul pedepsei

Pedeapsa principală: 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

Modalitate de executare a pedepsei închisorii: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în următoarele condiții:

Termenul de supraveghere este de 2 ani.

Măsurile de supraveghere și obligațiile pe care, potrivit dispozițiilor art. 93 alin. 1 din Codul penal, inculpata va trebui să le respecte pe durata termenului de supraveghere:

să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

să comunice schimbarea locului de muncă;

să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Impunerea obligației prevăzute de art. 93 alin. 2 lit. a din Codul penal, anume să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.

Pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 90 de zile.

Pedeapsa accesorie: interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), h (dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) și k (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) din Codul penal.

Pedeapsa complementară: interzicerea exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), h (dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) și k (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) din Codul penal.

Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de 1.000 de lei, care în caz de condamnare vor fi suportate, de către inculpată.”

Acordul de recunoaștere a vinovăției, avizat de procurorul șef al Secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție conform art. 478 alin. (2) din C.proc.pen., precum și dosarul de urmărire privind pe inculpata M.T. au fost trimise la Tribunalul București, instanța competentă să judece cauza în fond.

În fața instanței de judecată, la termenul din 18 aprilie 2023, au fost prezenți inculpata și apărătorul ales al acesteia.

În cauză nu au fost administrate alte mijloace de probă, părțile acordului fiind de acord cu validarea de către instanță în forma înaintată alăturat dosarului de urmărire penală.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că acordul de recunoaștere respectă toate rigorile legii în materie, solicitând instanței în temeiul art. 485 alin. 1 lit. a C.pr.pen admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției astfel cum a fost încheiat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie cu inculpata M. T., având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile art. 480, 482 C.pr.pen cu privire la infracțiunea reţinută în sarcina inculpatei.

A solicitat însă și interzicerea drepturilor prev de art. 66 alin. (1) lit b), având în vedere că potrivit alin. (3) al art. 66 C.pen, exercițiul drepturilor prev la alin. 1 lit. a) şi b) se interzice cumulativ, nefiind vorba de un element negociabil.

Apărătorul inculpatei M. T. a solicitat a se constata că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 482 şi urm C.pr.pen, exprimându-și acordul faţă de această procedură şi solicitând confirmarea actului cu care a fost sesizată instanța spre a-l verifica şi confirma, însă în varianta negociată cu procurorul semnatar al acordului, respectiv fără aplicarea pedepsei complementare și accesorii prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. b) C.pen, acordul nefiind condiționat în acest sens.

După închiderea dezbaterilor, prin Serviciul Registratură al instanței, la dosar a fost atașat un proces verbal întocmit de procurorul semnatar al acordului de recunoaștere a vinovăției în urma îndreptării erorii materiale prin care s-a dispus înlăturarea aplicării prin acordul de recunoaștere a vinovăției, a dispozițiilor privind aplicarea pedepsei prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C.pen.

Practic, în acest caz, în măsura în care ar fi fost aplicată doar pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. a) din Codul penal, conform acordului de recunoaștere a vinovăției, soluția instanței ar fi fost afectată de nelegalitate, lipsa pedepsei complementare prevăzute de art. 66 lit. b) C.pen., reprezentând o încălcare a dispozițiilor art. 66 alin. (3) C.pen.

Chiar dacă este controversată posibilitatea de remediere a unor erori materiale din conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției de către procurorul care a efectuat activitatea de urmărire penală, după sesizarea instanței cu acordul de recunoaștere a vinovăției, o înlăturare parțială a pedepselor complementare negociate conduce totuși la înlăturarea filonului de nelegalitate care ar fi afectat acordul respectiv, reprezentând și o soluție favorabilă persoanei acuzate.

În aceste împrejurări, cu referire la pedepsele complementare si accesorii, instanța a dat eficiență procesului verbal de îndreptare a erorii materiale prin care s-a dispus înlăturarea din conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției a aplicării dispozițiilor art. 66 lit. a) și b) din Codul penal.

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicate, a fost reținută incidența dispoziţiilor art. 91 C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o anumită durată, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Instanţa a reținut că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor, inculpata M. T. neavând antecedente penale, nu s-a sustras de la urmărire penală ori de la judecată, nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului, astfel încât instanţa are convingerea că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea efectivă de libertate.

Faţă de aceste considerente şi apreciind soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpată ca fiind suficientă pentru reeducarea inculpatei şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, instanța a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Secția de combatere a corupției cu inculpata M. T.

În ceea ce privește lipsa unor mențiuni concrete în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției cu privire la cele două entități din comunitate unde urmează a se executa cele 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, deși conform art. 404 alin. (3) C.proc.pen, o asemenea mențiune este obligatorie în dispozitivul sentinței, observăm că dispozițiile art. 482 C.proc.pen. nu impun și prevederea expresă a unei asemenea mențiuni și în conținutul acordului.

Desigur că potrivit art. 482 lit. h) C.proc.pen., acordul de recunoaștere a vinovăției va cuprinde felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat, însă nu se face niciun fel de referire cu privire la cele două entități la care se referă dispozițiile art. 404 alin. (3) C.proc.pen.

Noțiunea de formă de executare a pedepsei la care se referă art. 482 lit. h) C.proc.pen., deși nu este definită expres de legiuitor, se referă la modalitatea de individualizare judiciară a tratamentului sancționator, respectiv în regim de executare sau în regim de suspendare sub supraveghere a executării, legea nefăcând trimitere la alte dispoziții pe care trebuie să le conțină dispozitivul acelei sentințe prin care este validat acordul de recunoaștere a vinovăției.

Or, din moment ce art. 482 C.proc.pen nu reglementează expres obligația de menționa în acordul de recunoaștere a vinovăției și cele două entități unde va fi prestată munca neremunerată în folosul comunității, chiar dacă o asemenea mențiune este obligatorie pentru corecta redactare a dispozitivului soluției de condamnare, nu credem că instanța ar putea respinge cererea de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției pentru acest motiv.

Deși se poate susține în mod întemeiat că stabilirea celor două entități din comunitate unde urmează a se executa cele 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, ar putea fi considerată o formă de individualizare a tratamentului sancționator convenit între procuror și inculpată în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției, o asemenea formă de individualizare este limitată la datele puse la dispoziție de Direcția Națională de Probațiune prin intermediul Bazei Instituțiilor din Comunitate cuprinzând entitățile unde poate fi prestată munca neremunerată, existând și situații în care în localitatea de domiciliu a persoanei condamnate nu există nicio astfel de entitate. De asemenea, o stabilire eronată a entităților în care persoana condamnată va presta munca neremunerată în folosul comunității, este susceptibilă de a fi rectificată chiar după rămânerea definitivă a soluției de condamnare, la sesizarea consilierului de probațiune responsabil de caz.

În aceste condiții, considerăm că lipsa mențiunilor privind cele două entități din comunitate unde urmează a se executa cele 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, nu poate reprezenta un motiv pentru a respinge cererea de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției.

În același timp, lipsa unei asemenea mențiuni nu poate fi complinită nici pe calea unei proceduri de regularizare a acordului, astfel încât omisiunea procurorului poate fi îndreptată de judecător, fără a crea o situație mai grea pentru inculpată, deoarece dispozițiile art. 93 alin. (3) C.pen sunt obligatorii, iar inculpata a luat cunoștință despre aceste dispoziții legale și a fost implicit de acord cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Rațiunea pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligația inserării în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției a tuturor mențiunilor prevăzute la art. 404 C.pr.pen., deci și a mențiunii referitoare la cele două entități în care va fi prestată munca neremunerată, rezidă în aceea că până în momentul în care o instanță independentă și imparțială nu va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva unei persoane, hotărâre materializată în pronunțarea unei sentințe, acea persoană este considerată nevinovată, neputând fi titulara unor obligații ce pot fi impuse doar în sarcina condamnatului.

Acordul de recunoaștere a vinovăției nu este similar, din punct de vedere al efectelor juridice, cu o hotărâre de condamnare și, ca atare, nu poate cuprinde toate mențiunile prevăzute la art. 93 C.pen., întrucât calitatea persoanei cu care s-a încheiat un acord de recunoaștere este aceea de inculpat și nu de condamnat.

În această ordine de idei, este de menționat că art. 92 C.pen. statuează că durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

Totodată, dispozițiile art. 93 alin. (2) C.pen. conferă exclusiv instanței atributul de a impune condamnatului să execute una dintre obligațiile prevăzute de legiuitor în acest articol, pe durata termenului de supraveghere.

Tot astfel, în art. 93 alin. (3) C.pen. se prevede în mod expres faptul că pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității, în condițiile stabilite de instanță.

Concluzia care se desprinde din cele expuse mai sus constă în aceea că voința legiuitorului, transpusă în cuprinsul art. 487 C.pr.pen., a fost ca mențiunile prevăzute la art. 404 din același cod să fie inserate doar în cuprinsul sentinței de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției și nu în cuprinsul acordului, în scopul de a se garanta respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute în convențiile internaționale și transpuse în legislația românească.

Examinarea art. 482 C.pr.pen. ar putea conduce spre concluzia că mențiunile prevăzute la art. 404 C.pr.pen. nu sunt obligatorii a fi menționate integral în cuprinsul acordului de recunoaștere.

În lipsa unei prevederi legale care să permită organului de urmărire penală inserarea unor asemenea mențiuni în cuprinsul unui acord de recunoaștere, efectuarea acestor mențiuni ar putea fi calificată drept o depășire a prerogativelor conferite de lege, depășire asimilată încălcării normelor procesual penale, consecința fiind nulitatea actului în condițiile prevăzute de lege.

Față de toate aceste considerente, chiar în condițiile unei proceduri speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța a validat acordul de recunoaștere a vinovăției și a procedat la desemnarea celor două entități din comunitate în care inculpata va presta cele 90 de zile de muncă neremunerată stabilite în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției[6].

Completând acordul de recunoaștere a vinovăției cu menționarea celor două instituții în care se va presta munca neremunerată în folosul comunității, instanța a modificat ”înțelegerea„ la care s-a ajuns în cursul urmăririi penale, însă într-un mod constructiv, acordând prevalență voinței interne a părților.

Desigur că ar fi fost posibilă și soluția respingerii cererii de validare a acordului de recunoaștere a vinovăției pentru neindicarea celor două entități în care persoana condamnată ar putea presta munca neremunerată în folosul comunității, însă posibilitățile de stabilire a acestor două entități în cursul urmăririi penale sunt exact aceleași posibilități pe care le are la dispoziție instanța după sesizarea pe calea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv consultarea unei baze de date puse la dispoziție de către Direcția Națională de Probațiune.

***

În ceea ce privește aplicarea pedepselor complementare stabilite prin acordul de recunoaștere a vinovăției, chiar în situația unor precizări neclare cu privire la situația acestora, în practica se poate constata o reacție de evitare a declanșării unei proceduri remediu sau de adoptare a unei cereri de respingere a acordului, fiind preferată o modificare de topografie a conținutului acordului înaintat, tocmai în scopul de a da eficiență negocierii intervenite în cursul urmăririi penale.

Vom exemplifica în acest sens, prin acordul încheiat la data de 15 martie 2023, la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, între procurorul operativ și inculpata M. S., acord având ca obiect recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Având în vedere situația de fapt, precum și împrejurarea că inculpata M. S nu este cunoscută cu antecedente penale, a contribuit la aflarea aflării adevărului în cauză și a recunoscut, explicit, săvârşirea infracțiunilor reţinute în sarcina sa, în raport cu gravitatea faptelor respective, acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat în următoarele limite:

Inculpata declarară expres faptul că recunoaște comiterea faptelor și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, anume cumpărare de influență, prevăzută de art. 292 alin. 1 din Codul penal, și dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. 1 din Codul penal.

Cu privire la pedeapsă, între procuror și inculpată s-a ajuns la un acord cu privire la felul, cuantumul și forma de executare a acesteia, după cum urmează:

Felul și cuantumul pedepsei

Pedeapsa principală: 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, și

1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

Se stabilește pedeapsa concurentă de 2 ani închisoare.

Din pedeapsa astfel stabilită, se deduce perioada de 24 de ore, cât inculpata a fost reținută.

Modalitate de executare a pedepsei închisorii: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în următoarele condiții:

Termenul de supraveghere este de 2 ani.

Măsurile de supraveghere și obligațiile pe care, potrivit dispozițiilor art. 93 alin. 1 din Codul penal, inculpata va trebui să le respecte pe durata termenului de supraveghere:

– să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

– să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

– să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

– să comunice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Impunerea obligației prevăzute de art. 93 alin. 2 lit. a din Codul penal, anume să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.

Pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 90 de zile.

Pedeapsa accesorie: interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), h (dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) și k (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) din Codul penal.

Pedeapsa complementară: interzicerea exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), h (dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) și k (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) din Codul penal.

Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de 2.000 de lei, care în caz de condamnare vor fi suportate, de către inculpată.”

În cazul acestui acord, negocierea care a avut loc în cursul urmăririi penale a avut ca scop recunoașterea și stabilirea tratamentului sancționator pentru două infracțiuni, respectiv pentru o infracțiune de dare mită și pentru o infracțiune de cumpărare de influență, în conținutul acordului fiind regăsită însă o singură pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. a (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), h (dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme) și k (dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) din Codul penal.

Conform modului de redactare a acordului de recunoaștere a vinovăției, pedeapsa complementară este menționată după dispoziția de suspendare sub supraveghere a pedepsei rezultante principale aplicate, nefiind cunoscut dacă pedeapsa complementară este aplicată pentru infracțiunea de dare de mită sau pentru infracțiunea de cumpărarea de influență. Or, în asemenea situație, legea nu prevede posibilitatea de aplicare a unei pedepse complementare direct alături de pedeapsa rezultantă principală, fiind necesar ca tratamentul sancționator să fie stabilit pentru fiecare infracțiune concurentă.

Cu privire la menționarea în acordul de recunoaștere a vinovăției a unei singure pedepse accesorii și a unei singure pedepse complementare, nefiind făcută niciun fel de referire la dispozițiile art. 45 C.pen relative la contopirea pedepselor complementare, instanța[7] a reținut că acordul se referă la o singură pedeapsă complementară, respectiv la o singură pedeapsă accesorie, convenită pentru cazul în care legea impune caracterul obligatoriu al aplicării acestora, respectiv pentru situația infracțiunii de cumpărare de influență prev. de art. 292 alin. (1) C.pen.

O asemenea soluție a fost posibilă întrucât în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției au fost menționate doar două infracțiuni, legea prevăzând doar pentru una dintre acestea caracterul obligatoriu al pedepsei complementare, respectiv pentru infracțiunea de cumpărare de influență.

Dacă însă în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției ar fi fost menționate două sau mai multe infracțiuni pentru care legea prevede caracterul obligatoriu al pedepselor complementare, credem că validarea acordului de recunoaștere a vinovăției ar fi fost pusă sub semnul întrebării, putându-se aprecia în mod întemeiat că pentru unele infracțiuni nu s-a ajuns la niciun acord cu privire la cuantumul pedepsei complementare în condițiile în care nu există niciun fel de posibilitate de derogare de la caracterul obligatoriu al acestora.

III. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Deși relativ nouă în legislația națională, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției se confruntă cu multiple probleme, specifice însă oricărei reglementări necunoscute anterior sistemului național de drept. În condițiile unui sistem inchizitorial, reglementarea unui act de justiție negociată ar fi avut semnificația unei abandonări a concepției tradiționale bazate pe structuri de tip rigid în care însăși ideea de negociere a vinovăției în schimbul unui tratament sancționator atenuant nu era acceptată, reținerea unei circumstanțe atenuante judiciare constând în atitudinea procesuală a persoanei acuzate, fiind lăsată doar la latitudinea instanței.

Reglementarea unei proceduri negociate reprezintă fără îndoială un element de progres în cadrul procedurii penale, legiuitorul oferind și posibilitatea unei proceduri accelerate în cazurile prevăzute de lege, procedură în care instanța nu mai administrează în mod nemijlocit alte alte probe pentru a verifica substanțialitatea acuzațiilor ci verifică probatoriul invocat în susținerea conținutului legal al acordului de recunoaștere a vinovăției.

Fiind o reglementare inspirată de sistemele de tip adversial, procedura de negociere a acordului de recunoaștere a vinovăției, presupune o formă de negociere în cursul etapei investigative, deci o negociere între procurorul care efectuează urmărirea penală sau care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală și persoana acuzată, rezultatul acestei negocieri fiind supus confirmării procurorului ierarhic superior.

Deși asistența juridică are caracter obligatoriu în cazul acestei proceduri, acest aspect nu conduce la rezolvarea tuturor problemelor de legalitate semnalate de instanțele de judecată, nu rare fiind cazurile în care acordurile de recunoaștere au conținut incomplet sau nelegal.

Credem că o parte de deficiențelor semnalate în procedura de verificare a condițiilor de validare a acordului de recunoaștere ar putea fi prevenite prin implementarea unui model de bune practici la nivelul fiecărei unități de parchet.

În acest sens, pentru o redactare cât mai corectă a acordului de recunoaștere a vinovăției, respectiv pentru stabilirea în mod legal a tratamentului sancționator (stabilirea pedepselor principale, complementare și accesorii) ar putea fi solicitat sprijinul unui procuror din cadrul aceleiași unități de parchet, dar care activează însă în secția judiciară, acesta cunoscând cel mai bine practica instanței și deci și situațiile în care un acord de recunoaștere ar putea fi invalidat.

Verificarea formală a condițiilor de validitate ale acordului de recunoaștere a vinovăției și de către procurorul care participă la ședința de judecată nu ar putea reprezenta decât o contribuție în sensul consolidării legalității rezultatului negocierii, anterior trimiterii cauzei instanței competente.

În situația în care tratamentul sancționator convenit prin acord presupune o modalitate de individualizare judiciară neprivativă de liberată care să impună intervenția Serviciului de Probațiune, stabilirea măsurilor și obligațiilor ar putea fi asigurată prin consultarea prealabilă a acestui serviciu, conținutul acordului putând formulat și prin raportare la poziția consilierului de probațiune în funcție de nevoile criminogene ale persoanei acuzate cu care se negociază.

În cazul în care acordul de recunoaștere a vinovăției este încheiat cu un minor, conform art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală, credem că orice negociere ar trebui precedată de referatul de evaluare întocmit, în concluziile acestui referat fiind menționată inclusiv opinia consilierului de probațiune cu privire la măsura educativă ce se justifică a fi aplicată.

Chiar dacă aceste concluzii nu se vor reflecta în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției, existența referatului efectuat în cursul urmăririi penale va oferi instanței o posibilitate mult mai amplă de evaluare a situației inculpatului minor în aprecierea condițiilor de validitate ale acordului.

Legea de procedură penală nu prevede posibilitatea instanței sesizate pe calea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției de a solicita efectuarea unui referat de evaluare nici în cazul acordului de recunoaștere încheiat cu un inculpat minor, în viziunea inițială a legiuitorului acordul de recunoaștere a vinovăției nefiind o procedură accesibilă inculpatului minor.

Având în vedere caracterul acestei proceduri, apreciem că acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu un inculpat minor ar trebui să fie precedat de un referat de evaluare efectuat la solicitarea procurorului care va negocia acordul de recunoaștere a vinovăției, procedura în fața instanței, astfel cum este reglementată de art. 484 din Codul de procedură penală nereglementând expres posibilitatea administrării unor mijloace de probă, ci doar posibilitatea instanței de a se pronunța asupra acordului de recunoaștere a vinovăției.

Efectuarea unui referat presentențial de evaluare în cazul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției ar oferi cele mai ridicate șanse de reeducare și reintegrare socială a inculpatului minor, negocierea la care participă în principal procurorul operativ și inculpatul minor având loc în deplină cunoștință de cauză, datele și elementele cu caracter circumstanțial furnizate prin referat având o ridicată pondere în procesul de individualizare a tratamentului sancționator.

Respingerea de către instanța de judecată a unui acord de recunoaștere a vinovăției, în situația în care tratamentul sancționator propus prin concluziile referatului de evaluare coincide cu cel convenit prin acord, ar presupune fie o nelegalitate iremediabilă a acordului de recunoaștere, fie intervenirea unei situații noi, neprevăzute la momentul negocierii acordului.

În concluzie, efectuarea referatului de evaluare anterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției și existența unor negocieri inclusiv pe baza informațiilor menționate de referat ar oferi cele mai mari șanse de obținere a unei soluții de validare a acordului de recunoaștere încheiat între procuror și minorul inculpat.

Considerăm că se impune o completare a dispozițiilor art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală care să impună efectuarea referatului de evaluare anterior inițierii negocierilor care pot conduce la un acord de recunoaștere a vinovăției.

În concluzie credem că art. 478 alin. (6) C.proc.pen ar trebui completat în sensul următor: ”Inculpații minori pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, cu încuviințarea reprezentantului lor legal, după efectuarea referatului de evaluare solicitat de procuror în acest sens”.

Orice demers în sensul efectuării unui referat de evaluare pentru inculpatul minor după încheierea negocierii acordului, dar înainte de trimiterea dosarului instanței competente, nu ar mai reprezenta decât o formalitate pentru evitarea unei vătămări procesuale, cât timp aspectele esențiale ale răspunderii penale au fost anterior convenite în acord. Chiar dacă în concluziile referatului de evaluare ar fi menționată posibilitatea dispunerii unei măsuri educative mai blânde față de cea convenită în acord, instanța de judecată nu va putea modifica în nicio situație tratamentul sancționator convenit prin acordul negociat anterior.


[1] În acord cu legislația și jurisprudența statelor europene și România, prin Legea nr. 202/2010 (Monitorul Oficial nr 714/26 octombrie 2010) a introdus o modalitate de „justiție negociată”, respectiv procedura simplificată a judecării în cazul recunoașterii vinovăției, inspirându-se din legislația franceză, italiană și procedura din sistemul anglo-saxon „plea guilty”;
[2] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017;
[3] Monitorul Oficial al României, nr. 389 din 23 mai 2016;
[4] Sentința penală nr. 996/17 iunie 2022 pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 1430/19 decembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești, accesabile la www.portaljust.ro;
[5] Nepublicată;
[6] Sentința penală nr. 599/16 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 10012/3/2023, accesabilă la www.portaljust.ro;
[7] Sentința penală nr. 601/16 mai 2023 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 10335/3/2023, accesabilă la www.portaljust.ro


Jud. Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București

Citeşte mai mult despre , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories