Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





SUA, România şi alegerile – trecut şi prezent (2). Preşedinţii americani tradiţionali şi România – 1945-1989
26.06.2020 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER

JURIDICE - In Law We Trust
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 1. Roosevelt, Truman şi comunismul

Aprecieri introductive 

În acest capitol mă voi referi la impactul hotărârilor Preşedintelui Truman asupra politicii externe a celor şapte preşedinţi americani din perioada 1953-1989, care s-au confruntat cu efectele revoluţiilor comuniste din Rusia (1917) – cu Lenin, China (1949) – cu Mao, şi Cuba (1959) – cu Castro, şi cu o beligeranţă comunistă tot mai agresivă prin expansiune economică şi teritorială. Ei vor avea, după august 1949, să cântărească pericolul nuclear, adică dilema între confruntare şi limita a ceea ce putea face America, mulţi preferând să nu intervină.

De asemenea, din cauza extinderii influenţei ideilor de stânga, preşedinţii mai trebuiau să ţină seama şi de propaganda Partidului Comunist American, care cu timpul a pătruns în înalte posturi ocupate de cetăţeni cu idei comuniste ca Whittaker Chambers sau Alger Hiss din Departamentul de Stat.

Alt exemplu este cel al senatorului Joseph McCarthy, după preluarea comunistă a Coreii, când a atras atenţia, în timpul audierilor în Senat, despre infiltrarea comunistă masivă în forţele armate, însă atunci mişcarea de stânga l-a acuzat că ar fi încercat să corupă procesul politic american, cazul McCarthy rămânând în dezbatere naţională fără sfârşit.

Urmează să descriu politica celor şapte preşedinţi din această perioadă, cu precădere faţă de comunismul rus şi de cel chinez.

Preşedintele Dwight Eisenhower

Preşedintele republican Dwight Eisenhower (20 Ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961) a condus SUA în perioada când China încă nu avea bomba atomică, acesta putând avea o atitudine contra supremaţiei Chinei.

La încheierea războiului dintre cele două Corei, l-a ameninţat pe Mao Zedong cu arme nucleare, spre a obţine semnarea armistiţiului din 27 iulie 1953. Totodată, în 1955, a sprijinit forţele naţionaliste a lui Chiang-Kai-Shek, bombardând insuliţele ocupate de comunişti, care s-au retras, şi a aprobat rezoluţia Congresului, care recunoştea guvernul taiwanez ca fiind cel legitim şi a ajutat Franţa în lupta cu comuniştii chinezi în apărarea Vietnamului de Sud.

Eisenhower a avut o atitudine măsurată, chiar prietenoasă, cu Sovietele, astfel, în 1955, în  cadrul ONU a propus limitarea armelor nucleare „Open Skies” şi  l-a invitat pe Nikita S. Hruşciov la New York, Washington şi la ferma sa de la Gettysburg, pentru schimburi culturale.

În 1956, când Sovietele au intrat cu tancuri în Ungaria, invazie condusă de Iuri V. Andropov şi soldată cu mii de morţi, Preşedintele Eisenhower, cu toate că a condamnat invazia, a preferat să nu intervină.

Când a avut loc, în 1960, incidentul distrugerii de către Soviete a unui avion de recunoaştere american U-2, nu a luat nicio măsură concretă, în schimb a aprobat invazia Bay of Pigs (Golful Porcilor) contra comunismului lui Fidel Castro din Cuba, invazia însă urmând să fie executată de J. F. Kennedy.

Dacă Eisenhower l-ar fi sfătuit pe Truman să aprobe cererile lui Churchill şi Patton, nu ar fi trebuit ulterior, ca Preşedinte integru, să adopte o politică ambiguă între comunismul sovietic şi cel din China din cauza existenţei bombei atomice.

Preşedintele John F. Kennedy

Preşedintele democrat John F. Kennedy (20 ianuarie 1961 – 22 noiembrie 1963) a aplicat doctrina „containment” contra influenţei Sovietelor din 1959 în Cuba.

A condus invazia din aprilie 1961 de la Bay of Pigs menită să sprijine pe generalul Batista, aliat american, spre a-l elimina pe F. Castro, sprijinit de ruşi şi, în final, a  scăpa Cuba de comunism. Dar invazia, fără un plan precis, a fost un eşec, care l-a întărit pe Castro şi a împins Cuba către Soviete.

Apoi, în iunie 1961, a avut loc criza Berlinului, oraş divizat, când Kennedy, fără teamă, deşi a dat de înţeles lui Nikita S. Hruşciov că nu ar exclude un război, totuşi oraşul a rămas împărţit.

Iar, în 1962, Hruşciov a iniţiat o criză, aducând arme nucleare cu vapoarele în Cuba, în competiţie cu prezenţa armelor americane staţionate în Turcia. Criza ar fi putut deveni un Al Treilea Război Mondial, atunci când Kennedy a impus blocada navelor ruseşti, însă s-a soldat cu negocieri – ruşii retrăgând armele din Cuba, iar americanii pe cele din Turcia. În final, Cuba sub Castro a rămas un stat comunist în coasta Americii până astăzi.

J.F. Kennedy a fost şi contra comunismului chinez, după plecarea armatei franceze din Vietnamul de Sud el susţinând această luptă cu o prezenţă solidă militară americană.

În urma incidentului ciocnirii a două nave inamice în Golful Tonki, Congresul a aprobat o rezoluţie care autoriza Preşedintele să ia orice măsuri, inclusiv folosirea armelor nucleare, împotriva agresorilor (ruşi şi chinezi), însă Kennedy nu a mai putut acţiona, fiind asasinat la 22 noiembrie 1963, din cauze rămase controversate până astăzi.

Este posibil ca Moscova, speriată de agresivitatea lui Kennedy, să fi luat măsuri în vederea evitării unui război nuclear. Mai este posibil ca Preşedintele să fi avut şi duşmani financiari globalişti, după ce a vrut ca Federal Reserve Board, adică Banca Centrală Federală – o agenţie independentă – să intre sub autoritatea Departamentului Trezoreriei, adică sub autoritatea sa.

Kennedy a fost un om fără frică, luptând contra agresiunii comuniste ruse şi chineze, cu înarmare, cheltuieli militare majore şi o diplomaţie în forţă, pe măsura puterii, conştient fiind de riscuri, dar a plătit acest lucru cu viaţa.

El este o victimă a comunismului, mai mult ca sigur, motiv pentru care documentele privind cercetarea decesului său au rămas secrete până astăzi.

Preşedintele Lyndon B. Johnson

Preşedintele democrat Lyndon B. Johnson (22 noiembrie 1963 – 20 ianuarie 1969) a preluat conflictul din Vietnam, când Nordul comunist era ajutat de Rusia şi de China şi Sudul de SUA (similar cu războiul din Coreea).

Johnson avea o armată puternică lăsată de Kennedy, astfel ar fi putut încheia repede conflictul dacă ar fi ascultat de generalii săi. În schimb, situaţia s-a transformat în 1950 în război, cauzând moartea a 58.000 de militari şi mii de răniţi.

În plus, acest război a dezbinat America, provocând confruntări intense studenţeşti cu mişcarea numită „Pro-Pace” organizată de Moscova, cu sprijinul Cubei şi care ulterior a influenţat mişcarea de stânga în universităţi.

În 1968, când Sovietele au intrat în Praga cu tancuri, L.B. Johnson a preferat să nu intervină. Totodată, el a aprobat legi care au schimbat politica imigrării de la un procentaj favorabil al europenilor educaţi în favoarea masei latino-americane, fapt ce va avea repercursiuni în viitoarele alegeri.

Iar programul său „War on poverty” a intensificat ajutoarele sociale, ceea ce a generat obiceiul ca familiile sărace să rămână dependente de ajutor guvernamental. Johnson s-a retras din alegerile celui de al doilea mandat, lăsând războiul şi mişcările interne succesorului său.

Preşedinţii Richard Nixon şi Gerald Ford

Preşedintele republican Richard Nixon (20 ianuarie 1969 – 9 August 1974) a avut o politică externă cu totul diferită de cea a predecesorilor săi. El a  fost conştient  de  dezastrul retragerii americane din Coreea, de situaţia proastă a SUA în războiul din Vietnam, cât şi mai ales faptul că un război cu China sau Sovietele era tardiv, ambele devenind puteri nucleare.

R.M. Nixon cu doctrinele sale „détente” şi „linkage” a dat de înţeles că e gata pentru negocieri cu adversarii.

Referitor la China, am citit undeva că de fapt Nixon a fost invitat de guvernul revoluţionarului Mao Zedong, care dorea colaborarea cu SUA contra Rusiei, fiind cel care, la 1 octombrie 1949, transformase Republica Chineză în Republică Populară, cu partid unic, economie planificată şi regim totalitar – în timpul Revoluţiei Culturale, în China au fost sacrificate 80 de milioane de victime.

Nixon a trecut peste aceste aspecte, recunoscând legalitatea acestui guvern, în loc de cel al Taiwan-ului, totodată sistând patrularea vapoarelor americane în strâmtoarea Taiwanului şi ajutorul dat liderului spiritual tibetan Dalai Lama cât şi promiţând cooperare substanţială comercială cu China – contrar politicii SUA de după Armistiţiul din Coreea, toate în vederea posibilităţii încheierii războiului din Vietnam.

R. Nixon a fost primit în 1972 de Mao, care a promis în schimb că nu va mai alimenta Vietnamul cu arme. Atunci ei au semnat un acord comercial, primul cu SUA, China mai având acorduri comerciale cu Australia, Canada, Anglia, Franţa şi Germania.

Nixon, ca şi Roosevelt, a folosit China, în cazul de faţă pentru a închide războiul amintit. Iar, Mao, invitându-l pe Nixon, a deschis calea Chinei către comerţul cu SUA, primind ajutoare şi informaţii secrete despre Soviete, ascunse opiniei publice[1].

Ca urmare a vizitei lui Nixon în China, Sovietele au acceptat doctrina „détente”, de relaxare, considerând că între timp şi China ajunsese în 1964 să deţină arma nucleară. Aşa că Nixon în 1972 a putut vizita şi Moscova, unde a semnat cu Leonid I. Brejnev Strategic Arms Limitation Talks (SALT I) în vederea aplicării balanţei de putere privind limitarea armelor nucleare.

Numai după aceste vizite şi tratate Nixon împreună cu Henry Kissinger au putut încheia, în 1973, războiul din Vietnam, demonstrând că SUA a ieşit onorabil din acest război, deosebit de cel coreean.

Nixon a bănuit corect că intensele mişcări „pro-pace” şi ale „Panterelor Negre” erau influenţate de la Moscova, când faimoasa actriţă Jane Fonda, vizitând Vietnamul în timpul războiului, îi susţinea pe comunişti, astfel slăbind imaginea ţării.

Dar, din cauza crizei „Watergate” urmată de demisia lui Nixon, în 1974, Mao şi ruşii au ignorat Tratatul din 1973, iar în 1975 au cucerit Vietnamul de Sud, America fiind din nou în pierdere.

Nixon a susţinut o politică de relaţii diplomatice cu tratat de limitare a armelor cu Sovietele şi a deschis calea comercială cu China, ajutând dezvoltarea ei economică. Nixon nu a ignorat pericolul comunist rus dar a agreat comerţul cu cel chinez, care avea să devină şi mai periculos.

În America, în anii ’60, a avut loc Revoluţia Culturală, sub influenţa ideilor activistului comunist Saul Alinski, care, în cartea sa  „Rules for Radicals”,  îndeamnă la mărirea şomajului, ducând la crize economice şi, în final, la distrugerea capitalismului.

Totodată, în acei ani, a avut loc o revoluţie „hippie”, care considera trecutul tradiţional a fi rasist, sau imperialist, iar tineretul începuse „emanciparea”  către sex liber, consumul de droguri şi obsesia exprimării corect politice, distrugând fosta morală americană. Se căuta secularizarea ţării, convertirea mass-mediei şi a Hollywood-ului spre stânga.

Cu participarea revoluţionarului Bill Ayres, în anii 1968-1969, revoluţia s-a transformat într-una violentă, atacând clădirile federale.

În anii ’70, văzând că violenţa nu prinde la populaţie, stânga a schimbat tactica, înlocuind-o cu cea a infiltrării în Partidul Democrat. Atunci, profesorii marxişti Richard Cloward şi Frances Fox Piven luptau pentru transformarea capitalismului în socialism pe două căi: mărirea imigraţiei şi acordarea de împrumuturi ipotecare fără acoperire financiară, care au dus la criza financiară din 2008, afectând omenirea.  Infiltrarea comunistă a reuşit să schimbe o bună parte a mentalităţii americane[2].

Preşedintele republican Gerald Ford (1974-1977) a semnat în 1974 la Vladivostok cu L. Brejnev prelungirea SALT I până în 1985 şi a continuat să satisfacă cererile diverselor obiective chineze.

Preşedintele Jimmy Carter

Preşedintele democrat Jimmy Carter (20 ianuarie 1977 – 20 ianuarie 1981) a deschis multe probleme externe Americii. El nu a manifestat interes în Golful Persic, în Iran, şi în timpul revoluţiei din 1979, condusă de Khomeini, care promova jihad-ismul islamist, l-a abandonat pe Şahul Reza Pahlavi.

Probabil că ruşii nu ar fi invadat Afganistanul în decembrie 1979, dacă se afla acolo prezenţă americană. Nu numai atât, invadarea sovietică a avut loc imediat după ce, la 18 iunie 1979, Carter semnase cu Leonid Brejnev Tratatul SALT II, la Viena.

Ca urmare a invadării ruseşti, Congresul a refuzat să mai ratifice Tratatul, iar Carter nu a luat imediat o hotărâre drastică împotriva Sovietelor. El doar a anulat Tratatul SALT II, a oprit un export de grâne, a boicotat Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova şi a dat ajutor localnicilor care se luptau pentru eliberarea de invadatori.

În plus, Khomeini a provocat criza de la Ambasada SUA, din noiembrie 1979, luând pe cei prezenţi ostatici până în aprilie 1980.

J.E. Carter nu i-a ajutat nici pe anti-comuniştii din Nicaragua.

Preşedintele Carter a continuat să recunoască guvernul Chinei comuniste a lui Mao, care, în 1977, a fost preluat de Premierul Deng Xiaoping. Acesta a păstrat în China regimul autoritar cu un partid unic, mărind puterea militară cu arsenalul nuclear şi a combinat planificarea comunistă cu economia de piaţă, totodată fiind dornic să coopereze cu SUA.

În 1978, J. Carter, mulţumit de politica cu China, a trimis o delegaţie de oameni de ştiinţă la Beijing în vederea unor schimburi de experienţă în comunicare, cât şi obţinerii unui ajutor tehnic de spionaj prin radar contra ruşilor în Vietnam, fapt ce a înlesnit Chinei să-şi avanseze sistemul de securitate naţională.

El a fost primul preşedinte care a aprobat vânzarea de arme convenţionale Chinei şi a primit pe Deng în ianuarie 1979, semnând un acord comercial, dând acestuia mai mult decât promisese lui Mao. În plus, Deng a cerut ca SUA să primească 700 de studenţi chinezi şi cu timpul numărul s-a mărit la câteva mii[3].

În timpul lui Carter, America a pierdut hegemonia în Golful Persic, Iranul a devenit o republică islamică, Afganistanul a rămas sub puterea comunistă sovietică, iar China a fost avantajată comercial şi tehnic.

În politica internă, economia şi armata au fost neglijate şi mişcarea de stânga a progresat.

Preşedintele Ronald Reagan

Preşedintele republican Ronald Reagan (20 ianuarie 1981 – 20 ianuarie 1989) a fost votat în 1980 de o mare majoritate, decepţionată de mandatul lui Carter.

Doctrina lui Reagan era „Peace through strenght” („Pace prin putere”), ştiind că America va avea un cuvânt de spus doar după ce îşi va reface forţa economică şi militară. Astfel a mărit numărul armelor defensive şi, totodată, a înzestrat apărarea cu rachete nucleare în vederea unui plan de neutralizare în spaţiu numit „Strategic Defense Initiative (SDS)” sau „Războiul Stelelor.

R.W. Reagan, fiind un mare anti-comunist care nu a ezitat să numească Rusia expansionistă „the evil empire” („imperiul răului”), a ameninţat, la 27 decembrie 1981, cu sancţiuni pe L. Brejnev, ca să nu intervină în mişcările din Polonia.

La 11-12 octombrie 1986, s-a întâlnit cu Mihail S. Gorbaciov la Reykjavik pentru prelungirea tratatului SALT I, iniţial semnat de G. Ford, deoarece acesta expira în 1985, iar SALT II fusese anulat de J. Carter.

Discuţiile s-au întrerupt când Gorbaciov a deschis discuţia şi despre SDS, cu toate că anterior Reagan îl informase să nu deschidă acest subiect. Ca atare, R. Reagan s-a ridicat şi a plecat, negocierile fiind reluate abia la 8-10 decembrie 1987, când ambii au semnat Strategic Arms Reduction Treaty (START), în vederea micşorării efectivelor armelor nucleare (alăturat, o imagine Fed Govt de la ceremonia semnării Tratatului de către cei doi lideri mondiali).

Cu toate că M. Gorbaciov era privit de Occident ca un adevărat reformator, de fapt era un comunist convins, care căuta să refacă în felul său planificat economia URSS, obţinând cooperarea şi ajutorul Vestului.

Reformele sale nu erau de economie de piaţă, perestroika lansată în 1986 era doar o schimbare de personalităţi, fiind numiţi în 1987 membri de partid ca şefi de întreprinderi, care evident nu cunoşteau sistemul economiei de piaţă.

Totodată, în 1988 acesta a lansat glasnost, cu ideea libertăţii cuvântului şi întăririi cooperativelor.

În 1989, Gorbaciov l-a vizitat pe Deng Xiaoping în China pentru a constata progresul economic chinez, dar, nestudiind în Occident ca Deng, acesta nu cunoştea sistemul economic occidental, aplicând în URSS măsuri comuniste care, împreună cu sancţiunile impuse de Reagan, au dus la prăbuşirea Sovietelor.

Preşedintele Reagan susţinea şi eliberarea „Naţiunilor Captive” de agresiunea comunistă şi era în favoarea alegerilor libere în Europa Centrală şi de Est.

În cele din urmă, datorită determinării ferme şi cu susţinerea Papei Ioan Paul al II-lea, Reagan a putut demonstra că URSS, cu o economie slăbită şi sancţionată de el, nu a mai putut face faţă nici competiţiei militare americane cu SDS, ca urmare producându-se dizolvarea Uniunii Sovietice.

Faţă de China comunistă, Preşedintele Reagan, a aplicat o politică diferită de cea rusească, explicaţia fiind prezenţa Vicepreşedintelui George Herbert Bush, care fusese ambasadorul Misiunii SUA la Beijing (1974-1975) şi şef al Departamentului Securităţii Naţionale, cunoscând pe Premierul Deng Xiaoping (de două ori numit omul anului de Revista „Time”) şi văzând în el reformatorul Chinei, asemănător cu Gorbaciov.

Numai că Deng, făcând studii în Franţa, a cunoscut randamentul sistemului economic de piaţă, dar, fiind şi un comunist convins, a combinat planificarea comunistă cu economia de piaţă, lansând sistemul economia socialistă de piaţă.

Este posibil ca nu numai influenţa pozitivă a lui G.H. Bush asupra Chinei să-l fi convins pe Reagan să ajute China dar şi informaţiile, înaintate de CIA Preşedintelui,  care se bazau pe date favorabile obţinute din China.

Deci, pe de o parte, era Deng, care începuse să deschidă economia către una de piaţă, în 1979, şi avea nevoie de ajutor economic şi financiar în vederea modernizării Chinei şi, pe de alta, era politica SUA care vedea cooperarea cu China utilă în blocarea ameninţării sovietice.

Astfel, Reagan a fost de acord să ajute China în vederea obţinerii păcii în Asia şi în lume, dar a pus Chinei condiţia să nu colaboreze cu URSS şi să relaxeze sistemul autoritar.

Ajutoarele date s-au referit la vânzarea de tehnologii avansate militare în valoare de 1 bilion $ şi ajutor financiar  pentru asistenţa militară a grupurilor anti-comuniste din Afghanistan, Iran (cu criza din 1987 Iran-contra), Nicaragua şi El Salvador, sume apobate prin Decizii secrete ale Departamentului Securităţii Naţionale[4].

Totodată, erau corporaţii americane care lucrau (joint-ventures) în China.

Administraţia Reagan a sperat că ajutoarele date Chinei vor folosi prăbuşirii URSS, dar de fapt ele au fost binevenite lui Deng, care nu a colaborat cu URSS, dar a promovat tehnologia în favoarea interesului naţional comunist, şi care, cu imensa populaţie înzestrată cu spirit întreprinzător, cu enormele resurse naturale şi cu reformele adecvate în agricultură şi industrie, a reuşit să propulseze ţara ca supraputere economică.

Reagan a cauzat dispariţia Sovietelor, dar a ajutat China economic, aceasta putând să înceapă o cursă majoră de înarmare militară[5].

România în perioada 1945-1989

Din cauza politicii Preşedintelui H. Truman, Europa de Est, inclusiv România, după 1945 a avut de suferit.

Tragicele noastre evenimente au început după brusca transformare politică a României de la Monarhia Constituţională – când România era bogată, respectată, fiind grânarul Europei, şi când leul egala francul francez sau elveţian – la primul guvern comunist totalitar al lui Petru Groza din 6 martie 1945.

Tot atunci a fost înfiinţată Securitatea, creată după modelul KGB-ist sovietic, cu invadarea Armatei Roşii şi staţionarea acesteia în Ţară până în 1958.

A urmat teroarea comunistă, cu colectivizarea pământului la ţară, luarea libertăţii individuale şi cu sute de mii de morţi – printre care majoritatea elitei intelectuale – în închisorile politice sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Concomitent a avut loc rezistenţa românilor din munţi şi cea din fosta Basarabie.

În 1947 a urmat abdicarea forţată a Regelui Mihai I – când Regatul a devenit ilegal Republică.

După regimul Gh. Gheorghiu-Dej şi cu venirea regimului Ceauşescu, în 1965, pe lângă teroare şi sărăcia generalizată, s-a adăugat şi corupţia, cu activitatea Securităţii mai ales în domeniul comerţului exterior, cu aprobarea lui Ceauşescu.

După dispariţia lui N. Ceauşescu, aceşti funcţionari din comerţul exterior şi-au însuşit valoarea conturilor din străinătate, cu care lucrau. Fiind cei care ştiau cum funcţiona sistemul capitalist, comunicau cu firmele respective cei care au fost prezenţi la schimbarea politicii în 1989, aşa-numita politică de tranziţie.


[1] Michael Pillsbury – „The Hundred-Year Marathon, China’s secret strategy replace America as the global superpower” – N.Y. St. Martins Griffin, 2014 – pp. 58-60, 69, 76
[2] A se vedea pentru dezvoltări şi studiul meu „Evoluţia mişcării de stânga în SUA şi Donald Trump (2). Preşedinţii Johnson şi Nixon, violenţa stângii”, publicat pe acest site la 06.08.2019
[3] M. Pillsbury – op. cit. – pp. 70, 75
[4] Idem – pp. 73-76
[5] Robert Michael Gates – „Duty, Memoirs of a Secretary at War” – Penguin Books, New York, 2015 – pp. 150, 19


Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 3. George H. Bush şi globalismul – 1990-2016

Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.