Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Aspecte controversate asupra audierii martorilor. Tehnici neloiale de audiere. Jurisprudență (Partea II)
01.07.2020 | Anjie-Diana GOH

JURIDICE - In Law We Trust
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

« Audierea martorilor. Aspecte controversate. Jurisprudență (Partea I)

„Constientia mille testes” (Quintilianus, De institutione oratoria)

Articolul de față își propune să aducă în discuție procedura audierii martorilor, așa cum este ea prevăzută în legislația națională, subliniind în același timp unele aspecte controversate care fie au ridicat probleme de constituționalitate, fie au impus intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru unificarea practicii. Având în vedere că proba cu martori impune prin însăși natura sa un procedeu probatoriu mai dificil și mai îndelungat față de alte probe (cum ar fi cea cu înscrisuri), dar și faptul că proba obținută în urma audierilor servește la aflarea adevarului, fără a putea înlătura niciodata întru totul îndoiala unui posibil subiectivism, tehnicile de audiere trebuie să urmeze tactici fine care să păstreze echilibrul între principiul aflării adevărului judiciar[1] și păstrarea egalității armelor[2]. Începând chiar cu primul articol din Secțiunea dedicată procedeului probator al audierii martorului (Titlul IV, Capitolul I, Cod penalSectiunea a 4-a. Audierea martorilor), în ciuda reglementării clare și concise, practica a scos la suprafață laturi noi ale acestei reglementări, așa încât s-au ridicat probleme chiar și cu privire la persoanele care pot fi audiate ca martori și la condițiile în care se poate realiza audierea. Fără a putea nici măcar enumera în mod exhaustiv întrebarile ridicate de interpretarea acestui articol[3], precum și a următoarelor, vom evidenția câteva dintre chestiunile recente pe care profesioniștii le-au întâlnit și dezbătut în practică, atragând de asemenea atenția asupra evitării practicilor neloiale, ce se pot naște sub aparența de legalitate sub reglementarea NCPP.

Printre întrebările pe care le reiterează prezentul material se regăsesc următoarele, dintre care primele cinci au fost discutate deja în Partea I[4], în continuare, celelate cinci urmând a fi antamate în prezentul studiu:

1. Organele de cercetare penală sau de constatare, cum ar fi spre exemplu lucrătorii de poliție pot fi audiați ca martori chiar în cauzele în care au întocmit diferite acte? Există vreo diferență de valoare probatorie între procesul verbal încheiat de lucrătorii de polițitie care au constatat săvârșirea unei infracțiuni si cel încheiat de lucrătorii de poliție judiciară? Analiză comparativă actualul cod de procedură penală vs. codul de procedură penală anterior.

2. Ce presupune mai exact dreptul martorului de a nu se acuza? Care sunt sancțiunile incidente, dacă există, când organul de urmărire penală întârzie din a acorda calitatea de suspect unui martor, pentru a-i prelungi obligativitatea acestuia de a da declarații? Poate fi aceasta considerate o tehnică neloială? Jurisprudența CCR (2018) și CEDO (2016).

3. Declarațiile obținute de la martorul care dobândește calitatea de suspect nu mai pot fi folosite împotriva sa, dar pot fi folosite împotriva celorlalți presupuși participanți la săvârșirea infracțiunii? Jurisprudența ICCJ (2017).

4. Excluderea declarației administrate în mod neloial intervine “de drept’ sau este nevoie de o dispoziție expresă a judecătorului de cameră preliminară? Jurisprudența ICCJ (2017) și CCR (2017-2018).

5. Dacă mai multe persoane (spre exemplu, 3) comit o infracțiune și față de una dintre acestea cauza este disjunsă, poate fi aceasta ascultă ca martor în procesul în care sunt incriminați ceilalți doi? În acel proces, mai poate acest co-făptuitor să refuze să dea declarații dacă el este doar martor iar conform calității sale procesuale are obligația de a depune mărturie, sub incidența legii penale? Jurisprudența ICCJ (2019).

6. Dacă o persoană audiată în calitate de martor face declarații neadevărate, iar ulterior dobândește calitatea de supect, mai poate fi trasă la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru declarațiile date anterior în calitate de martor? Jurisprudența ICCJ (2020, 2015) și CCR (2019).

7. În ce condiții poate o persoană să refuze calitatea de martor? Ridică vreo problemă necorelarea dintre “membrii de familie” așa cum sunt prevăzuți de codul penal cu persoanele care pot refuza să dea declarații ca martori conform coului de procedură penală? Jurisprudența CCR (2017).

8. Ce se întâmplă dacă un martor are manifestări rasiale, xenofobe, sau se exprimă folosind un limbaj trivial fața de unele părți din proces în cursul decalrației sale ca martor în fața instanței? Declarația de martor, trebuie consemnată întocmai pentru autenticitate și respectarea principiului aflării adevarului și liberei aprecieri a probelor, dar oare se impune ca instanța să intervină interzicând consemnarea acelor expresii? Dacă da, oare nu “trunchiază” declarația martorului, care lasată în stare pură ar fi apreciată adecvat, întrucât aceasta reflectă vădita doza de subiectivism a martorului? Dacă nu, atunci oare nu săvârșeste judecătorul o abatere disciplinară pentru faptul că permite ca în sala de judecată să se folosească anumite expresii nepotrivite, ofensatoare la adresa uneia dintre părți? Jurisprudența CCR (2018).

9. Cum se procedează atunci cand martorul își schimbă declarțiile? Care este valoarea probatorie ale celor doua declarații contrare? Pe care dintre acestea trebuie să o ia în considerare instanța? Jurisprudența ICCJ (2004-2005).

10. Care este valoare probatorie a declarației martorului prin raportare la valoarea probatorie a celorlalte probe obținute în procesul penal?

***

În continuare, vom urma cursul analizei deja începute în Partea I a prezentului material, îndreptându-ne atenția către a șasea subsecțiune, care, pune problema posibilității tragerii la răspundere penală a martorului mincinos care dobândește, în cauză, calitatea de suspect. Astfel, dacă o persoană este audiată ca martor, ulterior, rezultând din probe suspiciunea rezonabilă că ar fi participat la comiterea infracțiunii, aceasta va dobândi calitatea procesuală de suspect devenind dintr-un simplu subiect procesual, subiect procesual principal, în conformitatre cu art. 33-34 Cod proc. pen. Totuși, întrebarea care se ridică este dacă suspectul, fost martor în cauză ar mai putea fi tras la răspundere pentru declarațiile date anterior, sub fosta sa calitate procesuală, aceea de martor.

5. Dacă o persoană audiată în calitate de martor face declarații neadevărate, iar ulterior dobândește calitatea de supect, mai poate fi trasă la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru declarațiile date anterior în calitate de martor?

După cum am anticipat, întrebarea apare în contextul în care un martor, dând declarațiile în cursul audierii în procesul penal, fie se autoincriminează prin declarațiile oferite organelor de urmărire penală, fie se află sub bănuiala rezonabilă că ar fi comis infracțiunea, sau că, cel puțin ar fi participat la comiterea infracțiunii, ca urmare a descoperirii altor probe care îl indică drept fiind mai mult decat un simplu martor la comiterea faptei. Aici trebuie mentionat că, uneori, poziția martorului în plan faptic poate echivala în plan penal cu cea a unui veritabil complice moral care asistă pasiv la comiterea infracțiunii fără să încerce în vreun fel sa o împiedice sau să anunțe autoritățile. Un astfel de exemplu a fost dat în Subsecțiunea 5, Partea I a prezentului material. Revenind însă la actuala întrebare formulată mai sus, trebuie să avem în vedere două aspecte, care fac ca aceasta să ridice unele probleme.

Pe de o parte, dacă o persoană fiind audiată ca martor, face afirmații neadevărate sau nu declară tot ceea ce știe cu privire la faptele sau împrejurările esențiale în legătură cu care este întrebată, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă[5], dacă și celelalte condiții cerute de lege sunt îndeplinite. Așa încât, chiar dacă ulterior acea persoana devine suspect în cauza în care a dat declarațiile, calitatea de suspect, cu toate drepturile și obligatiile aferente nu operează retroactiv, martorul având, cât timp poarta asupra sa aceasta calitatate procesuală, obligația legală de a spune adevarul. De asemenea, nu este prevăzută expres o cauză de neimpunitate pentru persoana care anterior ascultată în calitate de martor, devine suspect sau inculpat, putem deci deduce din cele spuse mai sus ca, martorul mincinos, indifierent de calitatea procesuală dobandită anterior ar răspunde pentru fapta comisă sub această calitate procesuală, care, este dealtfel în același timp și o calitate specială cerută subiectului activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Pe de altă parte, așa cum am arătat în Subsecțiunea 2, Partea I, nu ne putem în mod rezonabil aștepta ca cel care a luat parte la comiterea unei fapte penale să spună adevărul cu privire la săvârșirea acelei infracțiuni (Nemo testis idoneus in re sua), întrucât intră în contradicție, după cum remarca și ilustrul criminolog Cesare Beccaria două din << cele mai sfinte>> datorii ale omului: cea față de instinctul de conservare, care îndeamnă la minciună, și cea față de divinitate, care impune cunoașterea adevarului.”[6] În același timp, dacă am admite ca persoana care a luat parte sau a săvârșit nemijlocit o infracțiune, ar putea fi trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, deși ulterior este cercetatată in personam în cauză, atunci am încălca unele dintre principiile fundamentale ale dreptului penal și procesual penal consacrate atât la nivel național cât și internațional: prezumția de nevinovăție (art.4 Cod proc. pen, art. 23, alin. (11) Constituția României, art 6, apr. 2 Convenția Europenă a Drepturilor Omului), egalitatea armelor[7], dreptul la tăcere și de a nu se acuza (art. 78 raprtat la art.83 Cod proc. pen.) și dreptul la un proces echitabil (art. 8 Cod proc. pen., art. 21, alin. (3) Constituția României, art. 6, par.1 Convenția Europenă a Drepturilor Omului). În plus, cu atât mai mult cu cât actulul cod de procedură penală a consacrat și dreptul martorului de a nu se acuza, a fortiori, este dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina și de a nu fi obligat să testeze împotriva propriei persoane, prin urmare, considerăm că ar fi excesiv ca o faptuitorul care declară mincinos sau incomplet, în timp ce are calitatea de martor, să fie incriminat și pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, pe lânga cea de care este deja acuzat în propria cauza penaăa, aceasta opinie fiind și cea adoptată jurisprudențial, totuși, cu unele valențe[8].

Elemente de jurisprudență ref. la pct. 6.

– “În practică există şi situaţia în care, persoana audiată în calitate de martor face afirmaţii neadevărate, fiind pusă în discuţie posibilitatea acuzării acesteia de mărturie mincinoasă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin secţia penală în dosarul nr. 213/2015 cu privire la persoana care este trimisă în judecată după ce anterior fusese audiată ca martor. Instanţa supremă a constatat că, persoana care a pierdut astfel calitatea de martor nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmaţiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor.

În acest caz, persoana poate fi acuzată „numai pentru activităţile infracţionale în care a fost implicată, excluzându-se o răspundere suplimentară sau alternativă a acesteia pentru mărturie mincinoasă în legătură cu declaraţia de martor dată, căreia îi va fi aplicabilă întotdeauna dispoziţia art. 118 C. pr. pen.[9]

“Dar, în cazul infracţiunilor de mărturie mincinoasă cu privire la persoana care este audiată în calitate de suspect sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, situaţia este diferită în sensul că, „audierea ulterioară a inculpatului în calitate de învinuit, sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, nu a reprezentat un impediment la audierea ulterioară a acestuia, în calitatea pe care a avut-o iniţial în cauza şi anume aceea de martor, în cazul relatării unor aspecte ce nu corespund adevărului, acesta putând fi cercetat pentru comiterea unei noi infracţiuni de mărturie mincinoasă”.[10]

Tot aici este interesant de menționat și faptul că, recent[11], s-a ridicat problema dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290, alin. (3) Cod pen. (Darea de mita) poate să fie subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă sau al infracțiunii de favorizarea făptuitorului. Dată fiind tema acestui material, ne vom îndrepta atenția către prima dintre tezele acestei întrebări, cea care antamează posibilitatea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă în sarcina martorului care se bucura de cauza de nepedepsire în cazul infractiunii de dare de mită, ca urmare a faptului că denunță din proprie inițiativă comiterea infracțiunii, înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat în legatură cu această faptă. Problema stringentă asupra căreia a purtat în mare parte considerentele deciziei Înaltei Curți a fost cea a îndeplinirii, de către denunțătorul infracțiunii de dare de mită, a calității procesual penale de martor, calitate care, dacă este dobandită, atrage dupa sine și posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, infracțiune cu subiect activ special: martorul.

Pe de o parte, “denunțătorul” despre care art. 290, alin, (3) face vorbire, este în fapt un participant (sau chiar autor) la comiterea infracțiunii de dare de mită, care, cel mai probabil urmărind exonerarea sa de sub influența răspunderii penale, realizează denunțul cu privire la comiterea infracțiunii de dare de mită. Faptul că, urmare a realizării denunțului, acesta devine latto sensu “denunțător”, nu echivalează cu faptul că acesta este un denunțător în sensul legii procesual penale, așa cum este prevăzut la art. 290 Cod proc. pen[12], în definitiv el fiind în continuare unul dintre participanții la comiterea infracțiunii. Deși este adevarat că, urmare a acestei încunoștiințări, făptuitorul beneficiază de o cauză de nepedepsire și iese de sub incidența răspunderii penale, totuși credem că ar fi exagerată ascultarea acestuia ca martor în propria cauză (Nemo testis idoneus in re sua), din moment ce, în definitiv, el are doar formal calitatea unui denunțător imparțial care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni. În plus, așa cum a propus și instanța de trimitere, chiar dacă făptuitorul-denunțător beneficiază de cauza de nepedepsire prevazută de legiutor, fiind un “beneficiar al solutiei de clasare”, nu trebuie să uitam că aceasta soluție adoptată în faza urmăririi penale este vulnerabilă unor eventuale modificari, din moment ce nu se bucură de autoritate de lucru judecat în cazul unei eventuale redeschideri a urmăririi penale[13]. În susținerea acestei opinii, vine și Curtea Contituțională care, în decizia 59/22.01.2019 stautează că trebuie să se facă o dieâferențiere între denunțătorii obiectiv imparțiali, care nu au niciun interes în cauză si cei care ajung în rolul denunțătorului pentru a-și satisface diferite interese personale, în cauză făcându-se referie la cei care sunt asimilați unor “persoane vătămate”.

– “În acest din urmă caz, Curtea distinge două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală.Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament.”[14]

Credem că deși considerentele Curții Constituționale se referă mai degrabă la aspectul de “lucrum cessans” (beneficiul nerealizat, și urmărit de denunțătorul-victimă), situația este asemănătoare și în ipoteza simetrică “damnum emergens” (pierderea suferită, ce se dorește a fi evitată, de denunțătorul-făptuitor, ce urmărește ușurarea propriei situații în procesul penal).

Pe de altă parte, opinia îmbrațișată de Înalta Curte de Casație și Justiție înclină în sens contrar, apreciindu-se că “beneficiul impunității exclude <<încălcarea dreptului de a nu contribui la propria acuzare>>” din moment ce denunțătorul deja beneficiind de de cauza de nepedepsire care îl face să nu mai fie tras la răspundere penală, chiar dacă ar s-ar incrimina ulterior cu privire la darea de mită, de care este oricum exonerat prin cauza specială de neimpunitate prevazută la art. 290, alin. (3) Cod pen. În același timp, Înalta Curte apreciază că, din moment ce făptuitorul-denunțător nu se mai află sub infleunța răspunderii penale, audierea acestuia în calitate de martor va purta doar asupra faptei corelative de luare de mită, la care nu este participant “calitatea de martor a denunțătorului privește infracțiunea de luare de mită la săvârșirea căreia nu are calitatea de participant, neputând contribui prin declarațiile date la propria acuzare.” După cum am anticipat, soluția a fost dată în sensul că persoana care beneficiază de cauza de nepedepisre prevazută la art. 290, alin. (3) Cod pen poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă.

7. În ce condiții poate o persoană să refuze calitatea de martor? Ridică vreo problemă necorelarea dintre “membrii de familie” așa cum sunt prevăzuți de codul penal cu persoanele care pot refuza să dea declarații ca martori conform codului de procedură penală?

Întrebările de mai sus vin să sublinieze o necorelare, între dispozițiile codului penal și celui de procedură penală, din care credem că rezultă unele consecințe ce contravin prevederilor constituționale cu privire la egalitatea de tratament și egalitatea în drepturi. Mai exact, analizând comparativ sfera persoanelor pe care codul penal[15] le include în categoria membrilor de familie cu cea a persoanelor care, potrivit codului de procedura penală[16], pot să refuze să fie audiate în calitate de martori atunci când declarațiile lor ar purta asupra unor membri ai familiei, observăm că cele două nu se suprapun perfect, existând unii “membri de familie” (în sensul codului penal) care totuși rămân obligați din perspectiva codului de procedură penală să participe la audierea în calitate de martori. Așa cum am arătat și cu altă ocazie[17], persoanele care pot refuza să fie audiate în calitate de martori “sunt în mare măsură aceleași persoane pe care legiutorul a înțeles să îi califice drept membrii de familie în Noul Cod Penal, însă reglementările nu coincid în totalitate.

Principala critică constă în faptul că, în mod injust, ca urmare a unei necorelări între cele două reglementări, unele persoane vor putea fi totuși obligate să dea declarații în calitate de martori împotriva celor cu care au stabilit relații de familie sau relații asimilate celor de familie. Cu alte cuvinte, vor fi aplicate regulile generale conform cărora orice persoană care a luat cunoștiță în mod nemijlocit de săvârșirea unei fapte penale va putea fi audiată ca martor cu privire la elementele de fapt pe care le-a perceput cu propriis sensibus, iar informațiile false sau omisiune declarării integrale asupra aspectelor despre care este întrebată va fi considerată mărturie mincinoasă în sensul legii penale. Astfel, deși conform codului penal au calitatea de membrii de familie, copii fraților și surorilor, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți cât și persoanele adoptate, devenite astfel rude prin adopție nu intră sub incidența art 117 Cod proc pen, iar ca urmare a acestei omisiuni, nu au posibilitatea de a refuza audierea în calitate de martori. Miza este cu atât mai mare, cu cât, declararea unor împrejurări necorespunzatoare adevărului va putea constitui elementul material al infarcțiunii de mărturie mincinoasă. Considerăm artificială regelementarea care ofera posibilitatea fostului soț de a refuza calitatea de martor, dar, nu oferă această variantă și ,,persoanei care a stabilit o relație asemănătoare aceleia dintre soti’’, aceasta interpretare, din păcate singura pe care o ofera legea momentan, contravine intenție legiutorului care a dorit protejarea relațiilor de familie.

Elemente de jurisprudență ref. la pct.7.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, având în vedere dispozițiile “art 16, alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportată la art 26 alin. (1) referitor la viața familială”[18] a declarat neconstituțională “Soluția legislativă cuprinsă în art 117 alin. (1) a) și b) din Codul de procedură Penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți.”[19]

Necorelarea textelor de lege pare să sfideze intenția legiutorului de a proteja relațiile de familie, intenție ce rezultă atât din faptul că în codul de procedură penală s-a prevăzut posibilitatea unor membrii de familie (ba chiar și a unor foști membrii de familie, spre ex. fostul sot) de a nu da declarații în calitate de martor, cât și codul penal care cuprinde numeroase cauze de nepedepsire pentru membrii de familie (spre ex. în cazul infracțiunilor de nedenunțare sau de tăinuire). Această viziune protectivă a legiutorului față de relațiile de familie exista și în reglementarea anterioară, care era, din acest punct de vedere, poate mai potrivită deorece chiar dacă cuprindea noțiunea destul de vagă de “rudă apropiată”, cel puțin nu prezenta necorelări între codul penal și cel de procedură penală. Astfel, în codul de procedură penală anterior[20], cauza de nepedespire era incidentă în cazul unor infracțiuni[21], dacă fapta era “săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată”.

8. Ce se întâmplă dacă un martor are manifestări rasiale, xenofobe, sau se exprimă folosind un limbaj trivial fața de unele părți din proces în cursul decalrației sale ca martor în fața instanței? Declarația de martor, trebuie consemnată întocmai pentru autenticitate și respectarea principiului aflării adevarului și liberei aprecieri a probelor, dar oare se impune ca instanța să intervină interzicând consemnarea acelor expresii? Dacă da, oare nu “trunchiază” declarația martorului, care lasată în stare pură ar fi apreciata adecvat, întrucât aceasta reflectă vădita doza de subiectivism a martorului? Dacă nu, atunci oare nu săvârșeste judecătorul o abatere disciplinară pentru faptul că permite ca în sala de judecată să se folosească anumite expresii nepotrivite, ofensatoare la adresa uneia dintre părți?

Martorii oferă, prin declarațiile date în cursul soluționării unei cauze, unele dintre cele mai interesante dar și cele mai puțin “independente” probe. Acest fapt se datorează faptului că, deși insituția martorului are un istoric impresionant, regăsindu-se nu doar în însemnările jurisconsulților romani, ci și în cele ale filozofilor din Grecia Antică, așa cum am arătat în secțiunea dedicată istoricului instituției martorului, în Partea I a prezentului material, aceasta nu poate fi niciodată luată în considerare independent de alte probe. Dincolo de percepția subiectivă a fiecăruia, dată de calitatea organelor de simț, de factorii exeterni (spre ex. distanța, luminoziatea, factorii meteorolgici), sau chiar de propria experiență de viață, nu trebuie niciodată să excludem posibilitatea unei doze de subiectivism intenționat, al unor persoane care fie manifestă un interes personal într-o cauză (prin interes personal putându-se înțelege și interesul unei persaone apropiate, spre ex. soție, frate, prieteni, etc), fie se află sub imperiul unor legături personale de prietenie, sau chiar dușmănie, sau unor raporturi sociale, cum ar fi cele de subordonare ierhică, dependență finaciară, etc. Observându-se tendința de relatare inexactă a evenimentelor, ca urmare a percepției eronate, cât și a factorilor subiectivi despre care am menționat, practica s-a orientat tot mai mult către analizarea și înțelegerea distorsiunilor de natură obeictivă și subiectivă care determină inadvertențe între împrejurările efectiv petrecute și informațiile oferite de martori.“Psihologia judiciară studiază factorii care influenţează recepţionarea informaţiei, păstrarea acesteia în memorie şi reproducerea de către martor, iar criminalistica elaborează metodele tactice de ascultare care să conducă la înţelegerea factorilor care au influenţat asupra declaraţiei.”[22] În plus, pe lângă imposibilitatea luării unei decizii exclusive în baza declarației martorului, această probă mai prezintă un inconvenient, și anume volatilitatea acesteia. Martorul poate să își schimbe declarațiile, dacă dorește, iar cum “verba volant”, existau situații când era destul de dificilă probarea faptului că martorul a declarat într-un anumit sens, cu atât mai puțin fiind posbilă sesizarea eventualelor subtilități oferite de martori. Tocmai de aceea, legiutorul a făcut aplicarea “scripta manent”, așa încât a hotărât fixarea declarației martorului nu doar pe hârtie[23], ci și cu ajutorul mijloacelor moderne de înregistrare[24].

Este important de menționat că în actualul cod de procedură penală, până la intervenția Curtii Constituționale în anul 2018, declaratia martorului era consemnată întocmai și literal, așa încât, deși poate prezenta unele inconveniente asupra duratei procesului penal și asupra economiei utilizării resurselor, cel puțin era consemnată în totalitate, pentru a conserva cât mai bine autenticitatea acesteia. Și mai interesant este că, în anul în care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională[25] sintagma “întocmai și literal” utilizată pentru a stabili modul de consemnare a declrației martorului în procesul penal, legiutorul introduce prin legea 310/2018 aceeași sintagmă, în subsecțiunea dedicată audierii martorilor, în codul de procedură civilă în art. 323, alin. (1)[26], și o sintagmă apropiata în art. 321 alin. (7)[27].

Revenind la întrebarea care face obiectul actualei subsecțiuni, observăm că aceasta imaginează situația în care unul dintre martorii ascultați într-o cauză penală face remarci deranjante la adresa unui alt subiect procesual sau unei părți. Dilema intervine în contextul în care pe de o parte, instanța are obligația de a menține solemnitatea ședinței și de a nu permite celor din sală un limbaj nepotrivit la adresa celorlalți, în timp ce pe de altă parte, acele adresări sau referiri jignitoare ale martorului trădează subiectivismul și modul de abordare pe care l-a adoptat, așa încât eliminarea acestora din declarație, ar trunchia de fapt, reala percepție, sau mai bine zis, atitudine a martorului față de o anumită împrejurare. Dacă instanța nu permite folosirea acelor expresii în cursul depunerii mărturiei, am putea considera că crește în mod nejustificat valoarea probatorie a acelei declarații, care, consemnată ad literam, ar fi probabil privită cu mai mult scepticism? Aici ar trebui menționat și faptul că există căile de atac, așa încât, judecătorul de la instanța de control judiciar este străin față de împrejurările în care a fost luată prima declarație. Totuși, nu credem că este potrivit nici ca instanța să tolereze orice formă de atitudine și de limbaj la adresa celorlalte părți sau subiecți procesuali, întrucât aceasta trebuie să asigure buna desfășurare a procesului penal, într-o atmosfera de calm și de înțelegere. Care atitudine ar fi mai potrivită într-o astfel de situație? Considerăm că este o întrebare la care este dificil de răspuns, întrebare la care practica va veni cu o soluție, cel mai probabil neunitară, având în vedere faptul că, în astfel de situații, se va analiza de la caz la caz în funcție de circumstanțele fiecărei spețe în parte. După cum s-a stabilit și în doctrină, revine instanței și organelor de urmărire penală să stabilească credibilitatea declarațiilor, în functie de variabilele fiecărei cauze în parte: “Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a analiza critic decalratiile martorilor, de a verifica fiecare relatare în parte şi apoi de a o examina în funcţie de personalitatea martorului, în ansamblul probelor, explicând orice nepotrivire prin factorii care pot influenţa declaraţia.”[28]

Înainte de a continua cu următoarea subsecțiune, trebuie să menționăm faptul că, dacă în privința utilizării anumitor expresii ofensatoare sau nepotrivite de către martor în timpul consemnării declarației ne-am pronunțat anterior, asupra tonalității vocii a existat în practică o speță în care s-a stabilit că tonul utilizat de avocatul uneia dintre părți nu a fost de natură să nu permită instanței soluționarea cauzei în condiții optime.

Elemente de jurisprudență ref. la pct. 8.

– “(…) instanţa constată că în speţă, atitudinea domnului avocat C____ P____ de la termenul din 14.02.2018 , care a intervenit peste preşedintele completului în cursul audierii martorului Ş V I__, nu a dus la împiedicarea exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, în sensul prevederilor disp. art. 2834 lit. a C.p.p., iar tonalitatea vocii sale nu reprezintă o manifestare ireverenţioasă care să nu lase instanţa să-şi desfăşoare activitatea, şi care să justifice aplicarea amenzii judiciare.” [29]

9.Cum se procedează atunci cand martorul își schimbă declarțiile? Care este valoarea probatorie ale celor doua declarații contrare? Pe care dintre acestea trebuie să o ia în considerare instanța?

În practică s-a pus problema valorii probatorii a declarației pe care o dă martorul dupa ce își retrage o declarație anterioară. Astfel, în fapt, pot exista două sau mai multe declarații date de aceeași persoană sub calitatatea procesuală de martor, dar care prezintă variante diferite unele față de celelalte. Pe care dintre declarații ar trebui să o ia instanța în considerare? Sau, având în vedere nehotărârea martorului, ar mai fi potrivit să nu i se acorde valoare probatorie acestei relatări? Legiutorul codului de procedură penală nu oferă un răspuns expres la această întrebare, dar, indică o linie directoare în art. 103 intitulat sugestiv Aprecierea probelor[30]Alin. (1) al acestui text vine să susțină opinia doctrinară[31] conform căreia probele nu au o valoare probatorie prestabilită, fiind apreciate de organul judiciar în urma corobarării cu celelalte probe care au fost administrate în procesul penal, prin urmare declarația martorului, prestată în condițiile codului de procedură penală va putea fi luata în considerare chiar dacă a fost schimbată de cel ascultat. Se ridica însă întrebarea mai sus iterata, și anume, care dintre cele două delclarații ar trebui să fie cea pe care instanța o va lua în considerare, dacă acestea sunt contrare?

Pe de o parte, prima dintre declarații a fost cel mai apropiată de momentul perceperii evenimentului despre care martorul a fost chemat să relateze, așa încât putem admite faptul că aceasta ar reflecta mai bine perecepția senzorială a martorului, care, nu a avut timp să își imagineze ceea ce s-a petrecut, oferind declarațiile aupra împrejurărilor de fapt exact așa cum le-a perceput, și nu cum crede ca le-ar fi perceput. Ca urmare a acestui fapt, informația se dovedește a fi mai apropiata de realitate. În plus, tocmai pentru că de multe ori martorul, aflat la locul și momentul săvârșirii unei infracțiuni, neștiind ce urmează să se întâmple, nu acordă o atenție deosebită unor anumite împrejurari de fapt, este mai deschis unor sugestii, putând fi mai ușor de influențat. Tocmai de aceea, legiutorul a stabilit că fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori, așa încât aceștia să nu se poată sugestiona reciproc, iar, pentru a conserva cât mai bine informația recepționată de acesta, mai întâi martorul este lăsat să declare ceea ce știe, iar abia după, i se pot adresa întrebări[32]. Tot în spirijinul opiniei conform căreia prima dintre declarații este cea care ramane consecventă realității faptice stă și argumentul că, fiind prima declarație, este mai puțin susceptibilă de presiuni exterioare, cum ar fi amenințările sau încercările de corupere asupra martorului, din moment ce, este neclar încă cine a asistat la comiterea infracțiunii.

Pe de altă parte, în unele ipoteze, cea de-a doua declarație, chiar dacă este mai departată în timp de momentul perceptiei evenimentelor, poate fi mai apropiată de adevar, din prisma lipsei exagerărilor de moment, dat fiind că percepția martorului este mai clară, acesta ieșind de sub șocul evenimentului la care a asistat. În același timp, aceasta declararație ulterioară ar putea fi cea adevarată și în situația în care, aflând de cauza de nepedesire prevazută la art. 263, alin. (3)[33], martorul valorifică această “a doua șansă” oferită de lege, relatând în mod corect și cu bună-credință, independent de orice interes personal, evenimentele la care a asistat. Fără a enumera toate considerentele pentru care fiecare dintre opinii prezintă unele avantaje dar și unele dezavantaje, ne vom orienta asupra răspunsului pe care l-a dat practica judiciară, din moment ce legiutorul nu a oferit în mod explicit unul. Astfel, s-a stabilit că, în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte, judecătorul va analiza în contextul celorlalte probe obținute si va stabili pe care dintre declarațiile martorului o va lua în considerare în luarea deciziei. Aceasta opinie este susținută de codul de procedură penală care arată că Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”, de jurisprudență[34], dar și de literatura de specialitate[35] care admite că Evaluarea judiciară a declaratiilor martorilor este una dintre cele mai dificile probleme ale practicii judiciare”[36].

Elemente de jurisprudență ref. la pct. 9.

În cele ce urmează vom reda câteva fragmenete relevante din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat asupra problematicii antamate anterior.

“În decizia nr. 4220/2005 a I.C.C.J. s.pen. s-a arătat că: retractarea totală ori parţială sau modificarea unor declaraţii succesive date de inculpat nu este de natură, prin ea însăşi, să înlăture declaraţia retractată, cât timp nu se aduc dovezi că a fost dată în condiţiile art. 68 C .proc. pen.[37]

– “În decizia nr. 3112/2004 a I.C.C.J. s.pen. s-a arătat că: împrejurarea că cea mai mare parte a martorilor au retractat declaraţiile date în cursul urmăririi penale (…) câtă vreme nu au făcut dovada presiunilor exercitate asupra lor (aşa cum susţin) – (…) aceste fapte ar fi fost reale dacă în declaraţiile date la urmărirea penală nu ar fi dat amănunte legate de semnalmentele acestuia (inculpatului), iar în situaţia în care aceste declaraţii ar fi fost date la sugestia şi sub presiunea organelor de urmărire penală s-ar fi plâns organelor abilitate pentru a se face cercetări cu privire la acest fapt, denunţând eventualele presiuni exercitate asupra lor (…)”[38]

– “În decizia nr. 6352/2004 a I.C.C.J.pen. s-a arătat că: este nejustificată înlăturarea de către instanţă a declaraţiilor date de martori în faza de urmărire penală doar pe considerentul că martorii audiaţi în instanţă nu şi-au menţinut declaraţiile iniţiale; probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, instanţa neputând înlătura declaraţiile date de martori în faza de urmărire penală, numai pe considerentul că aceşti martori audiaţi în instanţă nu şi-au menţinut declaraţiile iniţiale.”[39]

10. Care este valoare probatorie a declarației martorului prin raportare la valoarea probatorie a celorlalte probe obținute în procesul penal?

Subsecțiunea 10, care vine să încheie șirul întrebărilor ridicate de prezentul studio, se referă la valoarea probatorie a declarației martorului, probă care, în ciuda unui istoric deosebit de îndelungat, ridică încă numeroase probleme în practica judiciară. După cum am anticipat în subsecțiunea anterioară în care am analizat care dintre declarații are prioritate spre a fi apreciată de instanță, atunci când martorul face decalrații care se contrazic, sau, își retrage declarația dată, codul de procedură penală oferă unele indicații. Astfel, în art. 103[40], alin. (1) Cod. Proc. pen. legiutorul statuează că probele nu au o ierarhie prestabilită, urmând a fi apreciate liber de organul judiciar, prin coroboarea celorlalte probe obținute în cauză. În același timp, la alineatul subsecvent, se arată că instanța va lua în considerare toate probele evaluate și își va întemeia decizia abia după ce va analiza tot ansamblu probator pus la dispoziție.

Condamnarea inculpatului va putea interveni doar atunci când acuzația este dovedită pe bază de probe, “dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Este important de menționat totuși că, prin derogare de la primele alienate, intervine alineatul al treilea, instituit ca o lex specialis, care precizează că, atunci când declarațiile sunt date de investigatoruul sub acoperire, colabroartori sau martori protejați, instanțan nu se poate întemeia exclusiv, și nici măcar “în mare masură” pe acestea, atunci când pronunță o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Din acest text deriva două observații. Prima dintre acestea constă în faptul că, atunci când se orientează către o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța poate lua în calcul în orice măsură, chiar și în mod determinant, declarațiile menționate la art. 103, alin. (3). Cea de-a doua observație este aceea că, doar declarațiile obținute de la persoanele arătate vor avea o valoare probatorie mai scăzută, celelalte probe obținute de la aceștia nefiind afectate de prevederea în cauză. (spre ex. dacă un investigator sub acoperire indică alte probe, cum ar fi fotografiile).

Putem astfel trage concluzia că, nu există o ierarhie a probelor, iar proba cu martori va fi apreciată în funcție de ansamblul probator aflat la dispoziția judecătorului, această opinie fiind admisă în doctrină[41], la nivel jurisprudențial național[42] și internațional[43], artificialitatea ierarhiei probelor fiind constatată încă din secolul al XVIII-lea de Cesare Beccaria: “În secțiunea destinată <<indiciilor delictului și formelor de judecată>> Beccaria critică ierarhia probelor[44] și sugerează ca la baza aprecierii judecătorului să stea <<intima convingere>>. Or, o asemenea convingere nu poate fi formată decât pe parcursul unui proces public și contradictoriu, de tip acuzatorial (…)”

Elemente de jurisprudență ref. la pct.10.

– “Curtea mai reamintește și că articolul 6 § 3 d) lasă jurisdicțiilor interne, în principiu, sarcina de a judeca utilitatea unei probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor în aparare (…) el are ca scop esențial o completă egalitate a armelor. Noțiunea de «egalitate de arme» nu epuizează însă conținutul paragrafului 3 d) al art. 6 (…). Nu este suficient să se demonstreze că « acuzatul » nu a putut să interogheze un anumit martor în aparare; este nevoie ca cel interesat să demonstreze că eventuala convocare a martorului era necesară pentru aflarea adevarului, iar refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi c. Frantei, 75699/01, § 51, 13 apr. 2006).”

– “Aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă cu numeroase greutăţi, întrucât, pornind de la prezumţia că toate declaratiile martorilor au aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură ca oricare alt mijloc de probă, cât să creadă şi cât să nu reţină organul judiciar dintr-o declarative de martor nu poate constitui decât o chestiune foarte concretă de speţă, în care principalul element de evaluare îl reprezintă convingerea organului judiciar.”[45]


[1] Art. 5 Cod proc. pen. – Aflarea adevărului
(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.
[2] Dreptul la „egalitatea de arme” a fost consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană prin Hotărârea din 27 iunie 1968, în cauza Neumeister c. Suediei (…) De origine anglo-saxonă, „egalitarea de arme ” a fost evocată – ca expresie autonomă a unui proces echitabil – încă din 1959 de către fosta Comisie(Avizul Comisiei din 30 iunie 1959, în cauza Szwabowicz c. Suediei)- organ de primă jurisdicţie al Convenţiei Europene – şi, apoi, constant reafirmată în hotărârile instanţei europene, în diferite circumstanţe.În considerentele unora dintre hotărârile instanţei europene, rectiliniu şi cu totul justificat se exprimă exigenţa „egalitatii de arme”: „principiul egalitatii de arme reprezintă un element al noţiunii mai largi de proces echitabil, care include, de asemenea, dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al judecăţii”” – Deleanu I., Egalitatea de arme (…), Pandectele Romane, nr. 6/2011, sintact.ro.
A se vedea: Hotărârea din 26 februarie 2002, în cauza Frette c. Franţei, par. 47; Hotărârea din 27 aprilie 2004, în cauza Gorrais Lizarraga ş.a. c. Spaniei, par. 55-56; Hotărârea din 18 februarie 1997, în cauza Nideröst-Hubber c. Elveţiei, par. 23; Hotărârea din 27 octombrie 1993, în cauza Dombo Beheer B.V. c. Ţărilor de Jos, par. 32. În acelaşi sens, de exemplu: Hotărârea din 4 octombrie 2007, în cauza Forum Maritim S.A. c. României, par. 132; Hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Bălaşa c. României, par. 66, apud. Deleanu I., op.cit.
[3] Referitor la primul articol din Secțiunea a 4-a “Audierea martorilor”, Codul de procedura penală, respectiv art. 114 Cod proc.pen.
[4] De asemenea, pentru Scurt istoric asupra instituției martorului consultați Partea I a prezentului material.
[5] Art. 273, alin. (1)Cod pen. – Mărturia mincinoasă
Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
[6] Cioclei V., Manual de criminologie, Ed. a 8-a, Editura C. H. Beck, p. 67.
[7] Dreptul la „egalitatea de arme” a fost consacrat pentru prima dată de către Curtea Europeană prin Hotărârea din 27 iunie 1968, în cauza Neumeister c. Suediei (…) De origine anglo-saxonă, „egalitarea de arme ” a fost evocată – ca expresie autonomă a unui proces echitabil – încă din 1959 de către fosta Comisie(Avizul Comisiei din 30 iunie 1959, în cauza Szwabowicz c. Suediei)- organ de primă jurisdicţie al Convenţiei Europene – şi, apoi, constant reafirmată în hotărârile instanţei europene, în diferite circumstanţe.În considerentele unora dintre hotărârile instanţei europene, rectiliniu şi cu totul justificat se exprimă exigenţa „egalitatii de arme”: „principiul egalitatii de arme reprezintă un element al noţiunii mai largi de proces echitabil, care include, de asemenea, dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al judecăţii” – Deleanu I., Egalitatea de arme (…), Pandectele Romane, nr. 6/2011, sintact.ro.
A se vedea: Hotărârea din 26 februarie 2002, în cauza Frette c. Franţei, par. 47; Hotărârea din 27 aprilie 2004, în cauza Gorrais Lizarraga ş.a. c. Spaniei, par. 55-56; Hotărârea din 18 februarie 1997, în cauza Nideröst-Hubber c. Elveţiei, par. 23; Hotărârea din 27 octombrie 1993, în cauza Dombo Beheer B.V. c. Ţărilor de Jos, par. 32. În acelaşi sens, de exemplu: Hotărârea din 4 octombrie 2007, în cauza Forum Maritim S.A. c. României, par. 132; Hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Bălaşa c. României, par. 66, apud. Deleanu I., op.cit.
[8] A se vedea Curtea de Apel Oradea, decizia penală nr. 22/2017, www.rolii.ro: “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin secţia penală în dosarul nr. 213/2015 cu privire la persoana care este trimisă în judecată după ce anterior fusese audiată ca martor”; Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1391/2015, www.rolii.ro; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia 1/16.01.2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal”, www.legislatie.just.ro.
[9] Curtea de Apel Oradea, decizia penală nr. 22/2017, www.rolii.ro.
[10] Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1391/2015, www.rolii.ro.
[11] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia 1/16.01.2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal”, www.legislatie.just.ro.
[12] Art. 290, alin. (1) Cod proc pen – Denunțul
Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.
[13] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia 1/16.01.2020: “soluție care nu are autoritate de lucru judecat din punct de vedere procesual, putându-se dispune reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute la art. 335 din Codul de procedură penală, anume când, ulterior emiterii soluției de clasare, se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.”,www.legislatie.just.ro.
[14] Curtea Constituțională, decizia nr.59/22.01.2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, www.legislatie.just.ro.
[15] Art. 177 Cod Pen. – Membru de familie
(1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
[16] Art. 117 Cod proc. pen. -Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor
(1)Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. (…)
[17] Anjie Goh, Membrii de familie în contextul mărturiei mincinoase ca formă specială a infracțiunii de favorizarea făptuitorului , Universul Juridic Premium, www.universuljuridic.ro.
[18] Idem.
[19] Curtea Constituţională, decizia nr.562/2017, Monitorul Oficial nr. 837 /23 octombrie 2017.
[20] Art. 80, alin. (1) Cod proc. pen. anterior – Ascultarea soțului și a rudelor apropiate
Soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună că martori.
[21] Exemplificativ, in ipoteza urmatoarelor infractiuni, in vechea reglementare exista o cauza de nepedepsire, cauza care se regaseste sub alta forma si in actualul cod penal: Tăinuirea art. 221Cod pen. anterior, actulalul art. 270 Cod pen – Tăinuirea, Nedenunțarea unor infracțiuni art 262 Cod pen. anterior, actualul art. 266 Cod pen. – Nedenunțarea, Favorizarea făptuitorului art 264 Cod pen. anterior, actulalul 269 Cod pen – Favorizarea făptuitorului.
[22] Theodoru Gr. Gr., op. cit., p. 379, în Volonciu N. (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat. Comentariu la art. 123 Noul Cod de Procedură Penală, www.sintact.ro.
[23] Art. 110, alin. (1) Cod proc pen – Consemnarea declaraţiilor
Declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării
[24] Art. 110, alin. (5) Cod proc pen – Consemnarea declaraţiilor
În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
[25] Curtea Constituțională, decizia nr. 633/2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, www.lege5.ro.
[26] Art. 323 Cod proc. civ – Consemnarea declaraţiei martorului
Mărturia se va scrie de grefier, care va consemna întocmai și literal declarația martorului, și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de judecător, grefier și martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprins. Dacă martorul refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta în încheierea de ședință
[27] Art. 321, alin. (7) Cod proc.civ – Ascultarea martorului
Dacă întrebarea este încuviințată, întrebarea, împreună cu numele părții care a formulat-o, urmată de răspunsul martorului, se vor consemna literal în declarația martorului conform dispozițiilor art. 323 alin. (1)
[28] Theodoru Gr. Gr., op. cit., p. 379, în Volonciu N. (colectiv), Noul Cod de procedura penală comentat. Comentariu la art. 123 Noul Cod de Procedura Penala, www.sintact.ro.
[29] Tribunalul Suveava, încheierea 77/2018, www.sintact.ro.
[30] Art. 103 Cod proc. pen. – Aprecierea probelor
(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
[31] Theodoru Gr. Gr., op. cit., p. 379.
[32] Art. 122 , alin. (1) și (2) Cod. Proc. pen. – Modul de audiere a martorului
(1) Fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori.
(2) Martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări.
[33] Art. 273, alin. (3) Cod pen. – Mărturia mincinoasă
Autorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare ori de punerea în mișcare a acțiunii penale sau în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre ori de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase.
[34] Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr.4220/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia 3112/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia 6532/2004, apud. Judecătoria Pucioasa, sentința penală nr.110/2011, www.sintact.ro.
[35] Theodoru Gr. Gr., op. cit. p. 379, și Volonciu N, op. cit., vol I, p.369, în Volonciu N. (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat. Comentariu la art. 123 Noul Cod de Procedură Penală, www.sintact.ro.
[36] Volonciu N., op.cit., vol I, p. 369, www.sintact.ro.
[37] Judecătoria Pucioasa, sentința penală nr.110/2011, www.sintact.ro.
[38] Ibidem.[39] Ibidem.
[40] A se vedea nota de subsol nr. 99.
[41] Volonciu N., op.cit., vol. I, p. 369, www.sintact.ro.
[42] Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia 6532/2004, apud. Judecătoria Pucioasa, sentința penală nr.110/2011, www.sintact.ro.
[43] CJUE, Par. 75 – Calomnie prin presă. Procedura penală internă. Refuzul probei cu martori. Dreptul la apărare. Proces echitabil. Articolul 6 paragrafele 1 şi 3, violare. Libertatea de exprimare. Intenţie de a calomnia. Dezbatere de interes public. Protecţia oamenilor politici. Condamnare penală a unor jurnalişti. Articolul 10 din Convenţie, violare., www.sintact.ro
[44] Cioclei V., op. cit.,p. 67.
[45] Volonciu N., op.cit., vol. I, p. 369, www.sintact.ro.


Anjie-Diana Goh
Auditor de justiție, Institutul Național al Magistraturii,
Masterand Facultatea de Drept, Universitatea din București

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.