Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [9 iunie  – 3 iulie 2020]. Deciziile Curții Constituționale cu privire la Măsurile Covid-19
06.07.2020 | Marieta SAFTA

JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

În perioada de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale (CCR) pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:

– Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare [art. 146 lit. a) din Constituție];
– Soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];
– Controlul de constituționalitate a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, [art. 146 lit. l) din Constituție cu raportare la art. 27 și 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funționarea Curții Constituționale].

Față de această jurisprudență, vom aborda în cele ce urmează aspecte privind controlul constituționalității reglementărilor vizând starea de urgență/alertă, cu specială referire la Decizia nr. 457 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 1 iulie 2020  și Decizia  nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020, în corelație cu jurisprudența recentă în același context,  și anume Decizia nr. 157 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020 și Decizia nr. 152 din 6 mai  2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020.

1. Apecte prealabile. Rolul Curților Constituționale în asigurarea rezilienței democratice în contextul stărilor de urgență

Este de domeniul evidenței că provocările pandemiei Covid-19 au determinat statele să apeleze la măsuri extraordinare și să activeze competențe specifice stărilor de urgență, cu puternic impact și consecințe în toate planurile vieții sociale, economice, politice etc. Așa cum remarcă însă și Comisia de la Veneția într-un document tematic recent, provocările deosebite ale unei asemenea perioade necesită o reziliență democratică sporită pentru a evita ca măsurile și competențele astfel instituite/exercitate să afecteze drepturile fundamentale și să intre în conflict cu statul de drept[1]. Astfel, puterile crescute acordate executivului în asemenea situații impun, deopotrivă, funcționarea mecanismelor democratice pentru păstrarea acestuia în limitele constituționale și conformarea normelor cu caracter de excepție instituite – deopotrivă de către legislativ și executiv – cu principiile statului de drept.

Un rol esențial revine în acest sens instanțelor constituționale, chemate să decidă asupra limitelor de competență menționate, în conformitate cu Constituția, pentru ca stările de urgență să nu fie utilizate ca pretext pentru afectarea bazelor democratice ale statului de drept.

În ceea ce privește Curtea Constituțională a României, a fost sesizată în această perioada să se pronunțe în mai multe cauze în care au fost în discuție acte ale puterii legislative (Parlamentul) și executive (Președintele României și Guvernul) în contextul pandemiei Covid-19.

Principalele probleme tranșate au vizat:
• competența legislativului și executivului în privința declarării stării de urgență (care are, în România, consacrare constituțională) și a celei de alertă (care are doar consacrare legală și care, presupune, de asemenea, măsuri restrictive în planul exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale);
• condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, a actelor prin care se pot dispune astfel de măsuri și a competențelor legislativului și executivului în privința adoptării unor asemenea acte și a aplicării lor.

2. Starea de urgență și starea de alertă – competența legislativului versus competența executivului.

2.1. Starea de urgență – instituție reglementată de Constituție. Parlamentul și Președintelui României – competențe partajate.

Potrivit art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituția României, „prin lege organică se reglementează: […] g) regimul stării de asediu și al stării de urgență” iar, potrivit art. 93 alin. (1) Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia”. În exercitarea atribuției constituționale, potrivit art. 100 alin. (1) din Constituție, Președintele emite „un decret care se publică în Monitorul Oficial al României” și care este contrasemnat de prim-ministru, în temeiul art. 100 alin. (2) din Legea fundamentală.

Așadar, potrivit Constituției, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate (Decizia nr. 152/2020, par. 92):
Parlamentulare competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, stabilind situațiile premisă care pot determina instituirea stării de urgență, procedura instituirii și încetării stării, competențele și responsabilitățile autorităților publice, posibilitatea restrângerii drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor, obligațiile persoanelor fizice și juridice, măsurile care se pot dispune pe durata stării de asediu, sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării prevederilor legale și a măsurilor dispuse”;

• Președintele României – ”are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor”;

Parlamentul – ”după adoptarea decretului prin care se instituie starea de urgență, ”are obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la instituirea stării de urgență, încuviințând sau nu această măsură, prin adoptarea unei hotărâri în ședința comună a celor două Camere (Senatul și Camera Deputaților)”

Referitor la regimul juridic al decretului Președintelui de instituire a stării de urgență, Curtea a reținut că:

având în vedere forța juridică inferioară legii, decretul Președintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conține norme de reglementare primară;

este incontestabil faptul că legislația care prevede regimul juridic al unor situații de criză ce impun luarea unor măsuri excepționale presupune un grad mai sporit de generalitate față de legislația aplicabilă în perioada de normalitate, tocmai pentru că particularitățile situației de criză sunt abaterea de la normal (excepționalitatea) și imprevizibilitatea pericolului grav care vizează atât societatea în ansamblul său, cât și fiecare individ în parte. Cu toate acestea, generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, decretul Președintelui va cuprinde doar măsurile care organizează executarea dispozițiilor legale și particularizează și adaptează respectivele dispoziții la situația de fapt existentă, la domeniile de activitate esențiale pentru gestionarea situației care a generat instituirea stării de urgență, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.” (Decizia nr. 152/2020, par.90)

Decretul Președintelui României de instituire a stării de urgență poate fi supus unui control în două trepte:

un controlul exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligației prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituție. În procedura de încuviințare a instituirii stării de urgență, Parlamentul efectuează un control de temeinicie și legalitate a decretului Președintelui prin raportare la dispozițiile constituționale și legale referitoare la regimul juridic al stării de urgență.  În cazul în care Parlamentul refuză încuviințarea, prin hotărârea adoptată (care are ca efect revocarea actului administrativ emis de Președintele României) trebuie să-și motiveze decizia, precizând temeiurile constituționale și legale pe care actul administrativ nu le-a respectat. Controlul parlamentar efectuat asupra decretului Președintelui se realizează în temeiul Constituției și al legii, fiind expresia raportului juridic stabilit între cele două autorități publice cu privire la exercitarea partajată a atribuției constituționale referitoare la instituirea stării de urgență (Decizia nr. 152/2020, par. 92)

un control  exercitat, la sesizarea subiecților de drept prevăzuți de lege, de Curtea Constituțională, prin intermediul hotărârii Parlamentului prin care se încuviințează sau nu se încuviințează starea de urgență, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție. (Decizia nr. 152/2020, par.94)

În concluzie, ”atribuția constituțională și legală privind instituirea stării de urgență poate fi exercitată de Președintele României doar în cadrul constituțional menționat și doar cu respectarea prevederilor legale la care Constituția face trimitere prin coroborarea art. 93 alin. (1) cu art. 73 alin. (3) lit. g), respectiv legea organică privind regimul stării de asediu și al stării de urgență.” (Decizia nr. 152/2020, par. 103)

2.2 Starea de alertă – instituție reglementată infraconstituțional. Competența și actele Parlamentului, respectiv ale Guvernului.

 Starea de alertă este definită prin Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, ca reprezentând ”răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății” (art. 2 din lege).

Prin aceeași lege s-a stabilit competența Guvernului să instituie starea de alertă, prin hotărâre [art. 4 alin. (1) din lege] precum și regula potrivit căreia atunci când starea de alertă se instituie pe cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul ţării, măsura se supune încuviinţării Parlamentului, care o poate încuviința integral sau cu modificări; dacă Parlamentul respinge solicitarea de încuviinţare, starea de alertă încetează de îndată. [art. 4 alin. (3) și (4) din lege]. Avocatul Poporului a ridicat în fața Curții Constituionale problema  neconstituționalității reglementării  încuviințării, respectiv a modificării de către Parlament a măsurilor dispuse prin hotărâre a Guvernului, practic a reglementării unei instituții noi, și anume aceea a hotărârii Guvernului încuviințată/modificată de Parlament, (creată probabil prin ”analogie” cu instituția decretului de instituire a stării de asediu sau a stării de urgență, reglementată de dispozițiile constituționale ale art. 93- Măsuri excepționale.)

Curtea a distins între competența celor două autorități și actele pe care acestea le adoptă, reținând că:
potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, ”Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” ; potrivit art. 67 din Constituție, ”Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni (…)”

potrivit art. 102 alin. (1) din Constituție, ”Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”; potrivit art. 108 alin. (1) din Constituție, ”Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe”; potrivt art. 108 alin. (2)  din Constituție, ”Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”;

Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt guvernate de principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat expres de prevederile art.1 alin.(4) din Constituție.

Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt reglementate la nivel constituțional  în capitolul IV din titlul III – Autoritățile publice, după capitolul I – Parlamentul, capitolul II – Președintele României și capitolul III – Guvernul. În structura titlului III, capitolul IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul cuprinde dispoziții referitoare la informarea Parlamentului (art. 111), întrebări, interpelări și moțiuni simple (art. 112), moțiunea de cenzură (art. 113), angajarea răspunderii Guvernului (art. 114) și delegarea legislativă (art. 115) (a se vedea Decizia nr. 457/2020, par. 37-30)

Față de cadrul constituțional care configurează actele și competența Parlamentului, pe de o parte, și ce a Guvernului, pe de altă parte, Curte a constatat că respectiva ”construcție” juridică creată prin Legea nr. 55/2020 – hotărârea Guvernului încuviințată/modificată de Parlament – reprezintă  un ”act hibrid fără nicio bază constituțională, creat doar printr-o confuzie de atribuții în privința Parlamentului și a Guvernului și ignorarea principiilor care guvernează raporturile dintre aceste autorități publice, și cu un regim juridic incert din perspectiva incidenței art. 126 alin. (6) din Constituție” (Decizia nr. 457/2020, par. 58) motiv pentru care a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor crticate.

Referitor la raporturile dintre legislativ și executiv în acest context, Curtea a mai reținut că prin aprobarea unei hotărâri de Guvern[2]:
Parlamentul cumulează funcțiile legislativă și executivă, situație incompatibilă cu principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție;
se denaturează regimul juridic al hotărârilor Guvernului, ca acte de executare a legii, consacrat de art. 108 din Constituție;
se creează un regim juridic confuz al hotărârilor Guvernului, de natură să ridice problema exceptării acestora de la controlul judecătoresc în condițiile art. 126 alin. (6) din Constituție, cu consecința încălcării prevederilor art. 21 și art. 52 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. (Decizia nr. 457/2020, par. 61)

Curtea a evidențiat faptul că instituția stării de alertă este o creație exclusivă a legiuitorului, în temeiul prerogativelor sale de legiferare. Această instituție trebuie să se conformeze – în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră respectarea Constituției și a supremației acesteia – cadrului constituțional de referință, respectiv, în cazul de față, regimului constituțional care guvernează raporturile dintre Parlament și Guvern și actele acestora. Ca urmare, în măsura în care legiuitorul a stabilit că starea de alertă se instituie prin hotărâre a Guvernului, a stabilit atribuții ale Guvernului în legătură cu starea de alertă și acte pe care Guvernul le adoptă în exercitarea atribuțiilor menționate, toate acestea nu pot fi decât în limitele Constituției. (Decizia nr. 457/2020, par. 48)

3. Protecția drepturilor și libertăților în contextul stării de urgență/alertă. Condițiile constituționale ale restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale

Potrivit art. 53 din Constituția României, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți se face numai prin lege și cu respectarea condițiilor stabilite în același text constituțional.

Curtea a reținut în acest sens că ”restrângerea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale poate fi reglementată, cu respectarea prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, dacă:
– este prevăzută prin lege;
– se impune restrângerea dreptului sau a libertății;
– restrângerea se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, şi anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăților cetățenilor; desfăşurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
– măsura este necesară într-o societate democratică;
– restrângerea este proporțională cu situația care a determinat-o; este aplicată în mod nediscriminatoriu; nu aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. [Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010].” (Decizia nr. 458/2020, par. 33)

Coroborând art. 53 din Constituție cu dispozițiile art. 115 – Delegarea legislativă, care stabilesc, în alin. (6) interdicția pentru Guvern de a adopta ordonanțe de urgență care „pot afecta” regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, Curtea a reținut  că, de plano, actul normativ cu un atare obiect de reglementare (n.a. stare de urgență) afectează atât drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, cât și instituții fundamentale ale statului, căzând în sfera interdicției prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție. Astfel, Curtea a constatat că regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituție, în regim de lege organică. (prin Decizia nr. 152/2020, par. 116).

Ca urmare, Curtea a constatat   că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său. (Decizia nr. 152/2020)

Pe baza aceluiași raționament juridic, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă sunt constituționale în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale (Decizia nr. 157/2020)

De asemenea, examinând sesizarea Avocatului Poporului cu privire la  dispoziții Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și, respectiv, din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, Curtea a admis în parte excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a doua („precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii”) din Legea nr. 95/2006 și ale art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 11/2020 sunt neconstituționale, deoarece aceste norme juridice nu întrunesc cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituție și afectează drepturi și libertăți fundamentale, așa cum sunt cele prevăzute de art. 23 alin. (1), art. 25 și art. 26 din Constituție, fără respectarea condițiilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale. Curtea a observat în acest sens că ”dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006, având un caracter lacunar, dau în sarcina ministrului sănătății complinirea omisiunilor legislative evidente în materia reglementată, prin emiterea de ordine.” (Decizia nr. 458/2020, par. 42)

Curtea a mai sancționat lipsa de calitate a reglementărilor în domeniu reținând, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 arătând, între altele, că acestea ”califică drept contravenție încălcarea obligaţiei generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravenţională. În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârşire constituie contravenţii este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile şi condiţiile necesare operaţiunii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenţia, judecătorul însuşi nu dispune de reperele necesare în aplicarea şi interpretarea legii, cu prilejul soluţionării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.”. (Decizia nr. 152/2020, par. 130) Curtea a mai reținut și că ”dispozițiile legale criticate nu respectă nici principiul proporționalității, cuprins în art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, principiu care își are originea în dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituţie și care permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale numai în măsura în care o astfel de limitare este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu situația care a determinat-o. Or, în condițiile în care sancţiunea contravenţională, la fel ca cea penală, implică restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi, stabilirea și aplicarea unei sancțiuni contravenționale trebuie să se realizeze astfel încât să fie proporționale cu fapta comisă de contravenient. Proporţionalitatea se determină, în baza art. 5 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la natura și la gravitatea faptei. Această aplicare proporţională trebuie să vizeze atât sancţiunea principală, cât și sancţiunile complementare, iar o astfel de obligaţie aparţine atât organului constatator, cât și instanţei de judecată sesizate cu o plângere contravenţională.” (Decizia nr. 152/2020, par. 131)

Curtea a subliniat că «în situații excepționale, așa cum este cea determinată de răspândirea infecției cu virusul COVID-19, instituirea unor măsuri energice, prompte și adecvate gravității situației reprezintă, în realitate, un răspuns al autorităților la obligația prevăzută în art. 34 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice”. De asemenea, Curtea reține că atât internarea obligatorie în vederea prevenirii răspândirii unor boli transmisibile, cât și măsura carantinei sunt restrângeri aduse exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ce pot fi justificate în condițiile în care rațiuni ce țin de necesitatea asigurării siguranței și sănătății publice le impun. Cu toate acestea, Curtea observă că măsurile amintite au efecte severe asupra drepturilor și libertăților persoanei și de aceea reglementările în materie trebuie să îndeplinească, în mod strict, toate condițiile constituționale. Caracterul excepțional, imprevizibil al unei situații nu poate constitui o justificare pentru a încălca ordinea de drept, prevederile legale și constituționale referitoare la competența autorităților publice ori cele privind condițiile în care se pot aduce restrângeri exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale. Autoritățile naționale – în mod special administrația centrală și locală – sunt cele mai în măsură să identifice și să stabilească acel set de acțiuni necesare intervenției adecvate fiecărei etape de evoluție a pandemiei, însă măsurile dispuse nu se pot întemeia decât pe un cadru legal primar, care se subordonează prevederilor constituționale și internaționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Având în vedere că situația de criză generată de o pandemie reprezintă premisa inevitabilă a unor astfel de restrângeri, legislația națională trebuie însoțită de garanții clare și eficiente împotriva oricăror abuzuri sau acțiuni discreționare ori ilegale.” (Decizia nr. 458/2020, par. 73)

4.Concluzii

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii. Obligativitatea se referă deopotrivă la dispozitivul și considerentele deciziilor[3].

Obligând la respectarea limitelor constituționale ale separației și echilibrului puterilor în stat și la adoptarea unei legislații însoțită de garanții clare și eficiente împotriva oricăror abuzuri sau acțiuni discreționare ori ilegale, instanța constituțională este instituție fundamentală în realizarea a ceea ce am numit în debutul prezentului material  reziliență democratică (concept identficat, între altele, și în materialul Comisiei de la Veneția aici invocat), vitală în contextul analizat. În acest sens sunt și concluziile Comisiei de la Veneția, care se referă la importanța controlului pe care îl realizează instanțele constituționale în situații de urgență[4].

Trebuie să remarcăm și rolul Avocatului Poporului ca instituție a statului de drept. Toate sesizările care au determinat pronunțarea deciziilor mai sus prezentate – vizând acte și restrângeri ale exercițiului unor libertăți în perioada COVID -19 – au fost formulate de Avocatul Poporului care, potrivit Constituției, se poate adresa direct Curții Constituționale, atât pe calea obiecțiilor de neconstituționalitate, cât și a excepțiilor de neconstituționalitate. Rolul Avocatului Poporului în contextul analizat este subliniat de Comisia de la Veneția în materialul precitat[5], unde se reține că prin mandatul lor de promovare și protejare a drepturilor omului”, astfel de instituții pot contribui crucial la semnalarea problemelor legate de drepturile omului în timpul stărilor de urgență și la ajutarea cetățenilor afectați de măsurile de urgență. Prin urmare, ”acestea pot completa în mod eficient controlul parlamentar și judiciar.” (par. 90).


[1]  A se vedea Comisia de la Veneția, RESPECT FOR DEMOCRACY, HUMAN RIGHTS AND THE RULE OF LAW DURING STATES OF EMERGENCY – REFLECTIONS,  CDL-PI(2020)005rev par 1, https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-PI(2020)005rev-e
[2]  potrivit art.115 din Constituția României – Delegarea legislativă, se supun aprobării Parlamentului ordonanțele simple și cele de urgență ale Guvernului, cateorie de acte  distinctă de cea a hotărârilor de Guvern, cu un regim juridic diferit.
[3] Pentru problematica efectelor deciziilor Curții Constituționale a se vedea T. Toader, M. Safta, Contencios constituțional, Ed. Hamangiu, Ed. a 2-a, 2020
[4] Comisia de la Veneția, RESPECT FOR DEMOCRACY, HUMAN RIGHTS AND THE RULE OF LAW DURING STATES OF EMERGENCY – REFLECTIONS,  CDL-PI(2020)005rev, par.88, https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-PI(2020)005rev-e
[5] Ibidem. Par. 90


Conf. univ. dr. Marieta Safta

Aflaţi mai mult despre

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.