« Secţiuni « Jurisprudenţă « CEDOCJUECCRÎCCJCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Jurisprudenţă CCR (Curtea Constituţională a României)
DezbateriCărţiProfesionişti
Marieta SAFTA


Conf. univ. dr. Marieta SAFTA

Considerații privind motivele de neconstituționalitate a Legii prin care a fost instituită taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă (Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 – PL-x nr. 396/2019)
06.07.2020 | Nelu CIOBANU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Nelu Ciobanu

Nelu Ciobanu

I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Articolul are drept scop prezentarea contextului și a parcursului legislativ al Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), precum și a eventualelor motive de neconstituționalitate extrinsecă și intrinsecă a acestui act normativ. Aspectele din cuprinsul articolului fac obiectul unui raport (amicus brief) întocmit de către autor, în calitate de amicus curiae, și transmis Curții Constituționale.

La data de 18.06.2020 Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității, înainte de promulgare, a Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), iar la data de 19.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare ÎCCJ) a sesizat Curtea cu privire la neconstituționalitatea aceleiași legi. Sesizările  fac obiectul dosarelor nr. 758AI/2020 și, respectiv nr. 759AI/2020, aflate pe rolul Curții Constituționale, cu termen de judecată la data de 14.07.2020.

Având în vedere parcursul legislativ al legii și adoptarea sa în procedură de urgență, instituțiile care au sesizat Curtea Constituțională au avut la dispoziție puțin timp pentru a elabora sesizările de neconstituționalitate adresate Curții Constituționale. În aceste condiții, scopul principal al amicus brief a fost acela de a prezenta de o manieră structurată și de a completa, acolo unde ar putea fi cazul, eventualele motive de neconstituționalitate a Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019).

Deși articolul cuprinde referiri la mai multe categorii profesionale dintre cele ale căror venituri sunt afectate de taxa instituită prin legea criticată, magistrații și militarii ocupă în cadrul articolului poziția privilegiată conferită de bogata jurisprudență a Curții Constituționale în ceea ce privește statutul și pensiile de serviciu ale acestora.

Dat fiind numărul relativ mare al deciziilor Curții Constituționale (CCR) care vor fi menționate sau citate în continuare, din rațiuni de simplificare a textului vor fi indicate doar datele minimale pentru identificarea fiecărei decizii: numărul, anul adoptării, precum și paragraful relevant (doar în măsura în care respectiva decizie este structurată în paragrafe numerotate).

II. CONTEXTUL ELABORĂRII ȘI PARCURSUL LEGISLATIV AL LEGII CRITICATE

Începând cu anul 2019, pornind de la cuantumul mare al pensiilor de serviciu în comparație cu cel al pensiilor din sistemul public de pensii, au fost inițiate mai multe propuneri legislative privind abrogarea unor dispoziții legale ce reglementează dreptul la pensia de serviciu sau impozitarea drastică a drepturilor de pensie primite de beneficiarii pensiilor de serviciu (denumite de unii dintre inițiatori ”pensii speciale”).

La data de 28.01.2020 a fost adoptată Legea privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu și indemnizațiile pentru limită de vârstă, precum și pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaționale, act normativ prin care se abrogau aproape în totalitate dispozițiile legale care stabileau acordarea pensiilor de serviciu sau a indemnizațiilor pentru limită de vârstă. La sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Avocatului Poporului, Curtea Constituțională a realizat controlul de constituționalitate a priori al legii menționate, fiind pronunțată în acest sens Decizia nr. 153 din 6 mai 2020.

Prin Decizia nr. 153/2020, Curtea Constituțională a admis obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de instanța supremă şi de Avocatul Poporului şi a constatat că Legea privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă, precum şi pentru reglementarea unor măsuri în domeniul pensiilor ocupaţionale este neconstituţională în ansamblul său. În esență, Curtea a constatat că legea criticată are un profund caracter eterogen și că în procedura de adoptare s-au încălcat ordinea constituțională de sesizare a Camerelor Parlamentului și regulile aplicabile dezbaterilor parlamentare pentru o parte din domeniile de reglementare. De asemenea, legea a fost adoptată cu încălcarea exigențelor de calitate a reglementării și a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și în pofida avizelor negative transmise în procedura de adoptare.

Constatând neconstituționalitatea legii în ansamblul său, pentru motive de neconstituționalitate extrinsecă, Curtea Constituțională nu a mai procedat la examinarea celorlalte critici de neconstituționalitate intrinsecă formulate de Înalta Curte și Avocatul Poporului. În declarațiile publice ce au urmat pronunțării Deciziei nr. 153/2020, unii parlamentari și președinți de partide politice au susținut că ”soluția” legislativă pentru rezolvarea problemei cuantumului pensiilor de serviciu nu este aceea ”tăierii” lor, care este neconstituțională, ci aceea a impozitării lor excesive dincolo de un anumit plafon, cu cote procentuale ce pot să ajungă la 90%.

O astfel de propunere legislativă este, spre exemplu, Proiectul de Lege pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 181/2020), ce prevede instituirea unei taxe de 90% pe veniturile din pensii speciale și indemnizații pentru limită de vârstă, aplicată asupra sumei ce  depășește  indemnizația netă a președintelui României. Propunerea a fost inițiată de un grup de parlamentari ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, a fost adoptată de Senat și se află în faza avizării de comisiile permanente ale Camerei Deputaților.

O altă propunere este PL-x nr. 374/2020 – Propunere legislativă pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor speciale și restabilirea echilibrului economic prin completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevede aplicarea unei cote de impozit diferențiate, de până la 90%, asupra venitului din pensii stabilite pe baza unei legislații speciale. Propunerea legislativă este făcută de doi deputați ai Uniunii Salvați România; la data de 10.06.2020 propunerea a fost respinsă de Senat și în prezent se află în faza avizării de către comisiile permanente ale Camerei Deputaților.

O a treia propunere legislativă privește un proiect de lege care a fost adoptat tacit de Senat și a fost depus pentru raport la comisiile permanente ale Camerei Deputaților – Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea art. 101 din legea nr. 227 din 8 septembrie privind Codul fiscal (PL-x nr. 449/2019). Proiectul este inițiat de un senator al Partidului Social Democrat și prevede că pentru venitul impozabil de peste 10.000 lei lunar din pensii se aplică o cotă de impunere de 90%.

La data de 17.06.2020 a fost adoptat de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, proiectul de lege ce face obiectul prezentului articol. Potrivit fișelor actului legislativ disponibile pe paginile web ale Senatului și Camerei Deputaților, inițiatorul propunerii legislative cu titlul ”Lege pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal” (PL-x nr. 396/2019) este un parlamentar, senator al Partidului Social Democrat.

Conform expunerii de motive, în esență, obiectul legii constă în ”introducerea unei taxe care se va calcula prin aplicarea unui barem aplicat asupra venitului lunar taxabil din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă, (…) luând în considerare faptul că pentru plata pensiilor speciale de serviciu și militare nivelul cotei suportate din bugetul de stat bazat pe necontributivitate, în raport cu nivelul cotei suportate din bugetul de asigurări sociale de stat, bazat pe contributivitate, este disproporționat și ținând cont că acordarea acestor compensații ține de politica statului în domeniul asigurărilor sociale”. Propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, cu nr. L489/2019, la data de 02.09.2019.

Cu adresa înregistrată la Biroul permanent al Senatului sub nr. B405 din 10.09.2019, Consiliul Legislativ a transmis Aviz favorabil, cu observații și propuneri. Printre altele, Consiliul Legislativ a precizat că nu se poate pronunța asupra oportunității soluțiilor legislative preconizate și a semnalat că alte două propuneri legislative, ce vizează intervenții asupra aceluiași act normativ, au fost înregistrate la Consiliul Legislativ, recomandând, pentru sistematizarea legislației și promovarea unor soluții unitare, dezbaterea concomitentă în procedură legislativă a propunerilor care vizează Legea nr. 227/2015 și adoptarea unui singur act normativ. Propunerea legislativă a fost avizată favorabil de Comisia pentru muncă, familie și protecție socială (adresa nr. XXVII/303/11.09.2019), Comisia pentru administrație publică (adresa nr. XXX/294/11.09.2019) și Comisia juridică, numiri, disciplină, imunități și validări (adresa nr. XIX/229/12.09.2019). Cu adresa nr. XXVI/408/17.09.2019, Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte și minorități a transmis Aviz negativ.

Cu adresa nr. XXV/271/11.09.2019, Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională a adoptat Aviz favorabil, cu un amendament admis. Conform acestui amendament, sunt obligate la plata taxei pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă persoanele fizice care realizează venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, cu excepția celor provenite din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Cu adresa nr. 489/18.09.2019, Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital, comisia sesizată în fond, a adoptat Raport de admitere, cu amendamente admise și respinse. Principalele amendamente admise au constat în introducerea unor texte care prevăd respectarea principiului contributivității, așa cum acesta este definit la art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum și în includerea în sfera de cuprindere a taxei a indemnizației lunare acordată persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român, prevăzută în Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef al statului român. A fost respins amendamentul care excepta de la plata taxei veniturile din pensii primite de persoanele din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

La data de 18.09.2019 propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a Plenului Senatului, fiind adoptată (nr. voturi: Da=76; NU=0; Abțineri=16), propunerea legislativă fiind transmisă, spre dezbatere și adoptare, Camerei Deputaților, unde a fost înregistrată la data de 23.09.2019.

Cu adresa înregistrată în evidențele Senatului sub nr. 489/23.09.2019, Consiliul Economic și Social a transmis Aviz favorabil, dar cu următoarele observații:
a) se impune suprataxarea strict pe cuantumul de pensie pentru care nu există contributivitate și care este suportată de la bugetul de stat, după cum urmează:
– cu 30% pensiile până în 5.000 lei;
– cu 50% pensiile de peste 5.000 lei;
b) este necesară plafonarea pensiei speciale maxime la nivelul celui mai mare salariu brut aflat în plată, respectiv cel al Președintelui României;
c) este necesar ca măsurile propuse privind suprataxarea să se aplice tuturor veniturilor.

În procedura legislativă din cadrul Camerei Deputaților, cu adresa nr. 4c-6/551/02.10.2019, Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale a transmis Aviz negativ. Cu adresa nr. 4-c-7/355/07.10.2019, Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului a transmis Aviz favorabil. Cu adresa nr. 4c-15/628/01.10.2019, Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională a transmis Aviz favorabil, cu același amendament formulat și de Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională din cadrul Senatului, respectiv faptul că sunt obligate la plata taxei pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă persoanele fizice care realizează venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, cu excepția celor provenite din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională. Cu adresa nr. 4-c-20/335/07.10.2019, Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați a adoptat Aviz favorabil. Cu adresa nr. 4c-9/566/07.10.2019, Comisia pentru muncă și protecție socială a transmis Aviz negativ. În sfârșit, cu adresa nr. 4c-2/619/17.06.2020, Comisia pentru finanțe, buget și bănci a hotărât să propună Plenului Camerei Deputaților un Raport de adoptare a proiectului de lege.

La data de 17.06.2020 propunerea legislativă a fost dezbătută în Plenul Camerei Deputaților, fiind adoptată (rezultatul votului: Pentru – 309, Contra – 1, Abțineri – 0). La aceeași dată, 17.06.2020, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost transmisă secretarului general al Senatului, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii.

Conform fișelor legislative care se găsesc pe paginile web ale celor două Camere, la data de 18.06.2020, proiectul legii a fost prezentat în Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului și a fost ”trimis pentru raport suplimentar la Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului”; la aceeași dată, ”pentru prevederile referitoare la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului depune un raport SUPLIMENTAR”. Prin Raportul asupra prevederilor art. 1341 alin. (3), lit. f) din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului ”a hotărât să propună plenului reunit al celor două camere ale Parlamentului spre dezbatere și adoptare prevederile art. 1341 alin. (3), lit. f) din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în forma propusă de inițiatori”.

De menționat că, așa cum am arătat deja, la data de 17.06.2020, legea fusese deja depusă la secretarul general al Camerei Deputaților pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale; în aceste condiții, la data de 18.06.2020, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității, înainte de promulgare, a Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, sesizarea de neconstituționalitate fiind înregistrată la Curtea Constituțională – Registratura jurisdicțională sub nr. 3255/18.06.2020.

Tot la data de 18.06.2020, proiectul legislativ a fost înscris pe ordinea de zi a ședințelor comune ale celor două Camere ”pentru prevederile referitoare la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, și a fost adoptat în ședința comună a celor două Camere (rezultat vot: Pentru – 354, Contra – 0, Abțineri – 1, Nu au votat – 43).

La data de 19.06.2020, ÎCCJ a sesizat Curtea cu privire la neconstituționalitatea legii, sesizarea fiind înregistrată la Curtea Constituțională – Registratura jurisdicțională sub nr. 3258/19.06.2020. La aceeași dată, legea a fost transmisă Președintelui României, pentru promulgare.

III. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA JURISPRUDENȚEI CURȚII CONSTITUȚIONALE PRIVIND ACORDAREA PENSIEI DE SERVICIU

Curtea Constituțională a reţinut că legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare ale statului. Astfel, este la aprecierea legiuitorului reglementarea condiţiilor şi criteriilor necesar a fi îndeplinite pentru a beneficia de o categorie de pensie sau alta, cu condiţia de a nu încălca exigenţele constituţionale şi de a respecta o condiţie de rezonabilitate în stabilirea condiţiilor de pensionare – est modus in rebus[1].

În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul este în drept, în considerarea unor situații deosebite, să adopte, prin legi speciale, reglementări diferite pentru anumite categorii socio-profesionale[2], precum și că, în considerarea situaţiei specifice a unor categorii socio-profesionale, legiuitorul poate institui tratamente juridice diferenţiate atât prin condiţii şi criterii de acordare derogatorii, cât şi  printr-un mod de calcul şi cuantum diferite ale pensiilor[3].

Curtea Constituţională a statuat, de principiu, că pensia de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal[4]. De asemenea, Curtea a stabilit că pensia de serviciu constituie o compensație parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale[5] și că aceasta se acordă în considerarea faptului că, o dată cu înaintarea în vârstă şi ca urmare a uzurii fizice şi psihice determinate de exercitarea activităţii profesionale o perioadă mai îndelungată, capacitatea persoanei de a munci se diminuează, impunând retragerea din viaţa profesională, iar statul compensează pierderea veniturilor provenite din remunerarea muncii prin acordarea dreptului la pensie[6].

Ca regulă generală, având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă şi raţională, Curtea consideră că acestea pot fi eliminate doar dacă există o raţiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale ale statului sub forma pensiei. De asemenea, libertatea de reglementare a legiuitorului nu este una absolută, aceasta neputând justifica încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile ori a celui al egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici cerinţa asigurării unui nivel de trai decent[7].

Ilustrativă pentru motivele și criteriile de acordare a pensiei de serviciu este situația magistraților și a militarilor. Astfel, Curtea a stabilit că statutele speciale ale acestora impun obligații, interdicții și riscuri sporite, care justifică în mod obiectiv și rezonabil o diferențiere a regimului juridic de pensionare a magistraților și militarilor față de regimul stabilit pentru alți asigurați care nu sunt supuși acelorași exigențe, restricții și riscuri[8]. Cât îi privește pe militari, însăși Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare prevede că profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii (art. 7 alin. (2) din Legea nr. 80/1995).

Curtea a mai arătat că atât pensia de serviciu pentru magistrați, cât și cea pentru militari au fost instituite în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură sau, după caz, în rândul cadrelor militare permanente, iar caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, atât în cazul magistraților, cât și al militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieșirii la pensie[9].

Constatând existența unor elemente care diferenţiază regimul de pensionare al militarilor şi al magistraţilor de regimul general al pensiilor, care asigură un tratament juridic specific celor două categorii de asiguraţi, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea pensiei de serviciu pentru cadrele militare şi pentru magistraţi nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună militarii şi magistraţii[10]. Curtea a mai reținut că activitatea magistraților și militarilor are un specific comun, care impune celor două categorii profesionale obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri[11].

Prin acordarea pensiei de serviciu, legiuitorul a avut în vedere importanța pentru societate a activității magistraților, activitate caracterizată printr-un înalt grad de complexitate şi răspundere, precum şi de incompatibilităţi şi interdicţii specifice. Legiuitorul a intenţionat, pe de o parte, să recompenseze stabilitatea persoanelor în munca desfăşurată în acest domeniu – dar şi, pe de altă parte, să încurajeze şi să obţină, în cadrul sistemului judiciar, stabilitatea personalului angajat, pentru ca, în final, actul de justiţie să se realizeze în condiţii cât mai bune. Statul este, astfel, interesat şi implicat, sub aspect financiar, în formarea personalului de specialitate şi continua sa pregătire profesională, în scopul asigurării unui înalt nivel de competenţă a celor angajaţi spre a servi justiţiei şi al formării magistraţilor. Sub acest aspect, pensia de serviciu reprezintă un beneficiu, o recompensă acordată persoanelor care şi-au dedicat, integral sau cea mai mare parte din viaţa lor profesională, justiţiei[12].

Cât privește pensia militară de stat, reglementată de Legea nr. 223/2015, Curtea a stabilit că este un tip de pensie mai avantajos decât alte tipuri de pensii, acordate altor categorii profesionale, legiuitorul întemeindu-şi această opţiune legislativă pe principiul recunoştinţei faţă de loialitatea, sacrificiile şi privaţiunile suferite de militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi familiile acestora pe timpul carierei[13]. Această diferenţă de tratament de care se bucură categoria profesională a militarilor nu încalcă art. 16 din Constituţie, întrucât cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale au beneficiat şi continuă să beneficieze de un statut aparte, justificat de natura activităţii desfăşurate, care creează condiţiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală şi chiar de ameninţare a vieţii[14].

Caracterul stimulativ al pensiei de serviciu constă, atât în cazul magistraţilor, cât şi în cazul militarilor, în modul de determinare a cuantumului pensiei în raport cu salariul, respectiv cu solda avută la data ieşirii la pensie[15]. Modul de calcul al cuantumului pensiei de serviciu este același și în cazul magistraților și al militarilor, respectiv un procent din baza de calcul, reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, în cazul magistraților, respectiv de media soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază în 6 luni consecutive, din ultimii 5 ani de activitate în calitate de militar.

 IV. MOTIVE DE NECONSTITUȚIONALITATE EXTRINSECI

 A. Reglementarea prin lege ordinară în domenii rezervate legii organice

Conform art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (”Ierarhia actelor normative”), actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte, iar categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.

În temeiul art. 73 alin. (1) din Constituția României, Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției, Legile organice sunt legile considerate de puterea constituantă originară drept prelungiri ale dispozițiilor constituționale și care, garantând aplicarea dispozițiilor Legii fundamentale, trebuie să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută[16]. Cât privește legile ordinare, acestea intervin în alte materii decât cele rezervate legilor constituționale sau organice.

Sistemul normelor juridice este organizat în mod ierarhic, prima poziție fiind ocupată de Constituție și legile constituționale. Cât privește legile organice acestea au forță juridică infraconstituțională, dar supraordonată legilor ordinare și celorlalte acte normative.

Materiile în care intervenția legislativă nu poate fi realizată decât prin legi organice sunt expres și limitativ enumerate în Constituție. Astfel, printre alte domenii, Parlamentul reglementează prin legi organice:
a) statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora (art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituție);
b) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi (art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție);
c) stabilirea structurii sistemului național de apărare, pregătirea populației, economiei și a teritoriului pentru apărare, precum și statutul cadrelor militare (art. 118 alin. (2) din Constituție);
d) organizarea și funcționarea Curții Constituționale (art. 142 alin. (5) din Constituție).

La rândul lor, legile organice se pot clasifica în:
a) legi organice, cu conținut exclusiv de lege organică;
b) legi organice care reglementează regimul general al unei instituții juridice;
c) legi cu regim mixt, calificat de instanța constituțională – parțial lege organică și parțial lege ordinară[17].

Prin ea însăși, materia impozitelor și a taxelor este de domeniul legii ordinare, așa cum a stabilit Curtea Constituțională în Decizia nr. 5/1992. În aceeași decizie, însă, Curtea arată că legile organice sunt limitativ stabilite în art. 73 alin. (3), cât şi în alte texte din Constituţie.

Într-o decizie Curtea Constituțională a admis faptul că dispozițiile care nu au caracter organic dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o lege ordinară[18]. Ulterior, Curtea, prin Decizia nr. 545/2006[19], a statuat că o lege organică nu poate fi modificată niciodată printr-o lege ordinară, indiferent de prevederile pe care le modifică această din urmă lege. Prin Decizia nr. 1094/2009 Curtea a stabilit că ”nu se poate reglementa un domeniu aparţinând legii ordinare prin lege organică”.

Problema a fost reluată relativ recent de către Curte, care a statuat, în considerentele Deciziei nr. 442/2015, că ”ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice”.[20]  Ulterior, în legătură cu această decizie, Curtea a arătat în cuprinsul Deciziei nr. 89/2017 că ”În jurisprudenţa sa recentă, Curtea a statuat, prin prisma asigurării rigorilor constituţionale în ce priveşte procedura parlamentară de adoptare a legilor, că reglementarea într-un domeniu care, prin excelenţă, aparţine legii organice, prin adoptarea unei legi cu caracter derogatoriu sau special, trebuie să se supună dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Constituţie, indiferent de majoritatea de vot întrunită în cele două Camere ale Parlamentului (…)”[21].

De asemenea, în considerentele Deciziei 537/2018[22] Curtea a statuat că ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice[23] și că se poate concluziona în sensul că legiuitorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprinsul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Curtea a reţinut că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică și că modificarea poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, ceea ce este definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ[24].

În afara domeniului de reglementare, principala deosebire între legile organice și cele ordinare constă în majoritatea necesară pentru adoptare. Conform prevederilor art. 76 din Constituție, legea organică este adoptată cu majoritate absolută, iar legea ordinară cu majoritate simplă, în ambele cazuri cu respectarea cvorumului necesar. Conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional, majoritățile sunt necesare la votul final al legii[25]. Conform jurisprudenței Curții Constituționale [26] și doctrinei[27], nu se pot, însă, adopta legi cu majoritatea cerută pentru legile organice atunci când domeniile vizate aparțin sferei de reglementare a ambelor categorii de legi, fiind vorba de legi cu caracter mixt.

Jurisprudența instanței de contencios constituțional privind domeniul de reglementare al legii organice a fost foarte bine sintetizată în considerentele aceleiași Decizii 537/2018[28]: ”Pe de altă parte, domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că «este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice»”.

Conform Deciziei nr. 785/2014 a Curții Constituționale, caracterizarea legii ca fiind de domeniul legii organice sau al legii ordinare rezultă din obiectul reglementării. Spre exemplu, organizarea instanțelor ține de domeniul legii organice[29]. Mai mult, așa cum ÎCCJ a arătat în sesizarea adresată Curții Constituționale, reglementarea statutului judecătorilor și procurorilor trebuie să se realizeze prin lege organică[30]. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 474/2016[31], Curtea a reținut că textul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, cuprinde toată sfera de relaţii sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut, precum și că reglementarea aspectelor care ţin de cariera magistratului – aşadar, de statutul acestuia – se realizează prin lege organică, lege care face parte din art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. Acesta la rândul său este cuprins în art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, astfel că, în privinţa acestui domeniu, competenţa decizională aparţine Senatului. În consecinţă, Curtea a constatat că ”art. 125 alin. (2) din Constituţie se subsumează categoriei de legi reglementate la art. 73 alin. (3) lit. l), legi în privinţa cărora Senatul este Cameră decizională”. De asemenea, Curtea a statuat că dreptul magistraților la pensia de serviciu constituie un element aflat în indisolubilă legătură cu statutul constituțional al acestora, dreptul la pensie fiind un drept care privește statutul profesiei de magistrat[32]. Așa fiind, dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care stabilesc dreptul la pensie al magistraților, au un caracter organic intrinsec, conferit de însuși obiectul reglementării. Prin urmare, arată Înalta Curte, aceste dispoziții nu pot fi modificate nici explicit, nici implicit prin norme având o forță juridică inferioară.

În recenta sa Decizie nr. 153/2020, Curtea Constituțională a constatat, invocând Decizia nr. 619/2016[33], că Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor  ”priveşte statutul deputaţilor şi senatorilor, domeniu de reglementare care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, este rezervat legii organice, iar adoptarea unei asemenea legi, având în vedere obiectul său, se face în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, conform art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie, cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie”. Dovada cea mai bună a faptului că parlamentarii cunoșteau faptul că legea criticată privește statutul deputaților și senatorilor este aceea că, după adoptarea în Camera Deputaților (Cameră decizională) au adoptat prevederea referitoare la statutul deputaților și senatorilor și în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, așa cum prevede art. 65 alin. (2) lit. j din Constituție.

Taxa impusă prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) nu afectează, însă, doar pensiile de serviciu ale magistraților, ci și pe cele ale militarilor și ale judecătorilor Curții Constituționale, precum și indemnizațiile pentru limită de vârstă ale senatorilor și deputaților, prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, respectiv de art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sau de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor. Dat fiind domeniul lor de reglementare, care este strict rezervat legii organice, Legea nr. 47/1992 și Legea nr. 96/2006 sunt legi cu caracter exclusiv de lege organică. Cât privește pensia militară,  la nivel de principiu aceasta este reglementată  de art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statul cadrelor militare, conform căruia cadrele militare trecute în rezervă sau direct în retragere au dreptul la pensie militară de stat, potrivit legii. La rândul său, Legea nr. 80/1995 este o lege organică deoarece reglementează un domeniu atribuit, prin art. 118 alin. (2) din Constituția României, în exclusivitate, legii organice (statutul cadrelor militare). Art. 91 din Legea nr. 80/1995 stabilește dreptul la pensie militară prin trimitere la prevederile ”legii”, care nu poate fi decât Legea nr. 223/2015, act normativ la care fac trimitere și dispozițiile art. I pct. 2 din legea a cărei constituționalitate este criticată.

Înalta Curte arată în sesizarea adresată Curții Constituționale că legea dedusă controlului de constituționalitate modifică implicit prevederile art. 82 din Legea nr. 303/2004 deoarece, ca urmare a aplicării noilor dispoziții legale (cu caracter ordinar) dreptul la pensie al magistraților nu ar mai fi în realitate în cuantumul stabilit în Legea nr. 303/2004 (lege cu caracter organic), ci într-un cuantum mult diminuat față de cel prevăzut de art. 82 din lege, potrivit căruia magistrații au dreptul la o pensie în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării. În același mod sunt diminuate, însă, și pensiile de serviciu sau indemnizațiile altor categorii profesionale ale căror statute sunt stabilite, conform normelor constituționale, tot prin lege organică (militari, judecători ai Curții Constituționale, deputați și senatori).

Pentru decelarea modului în care dispozițiile Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal aduc modificări unor dispoziții din alte acte normative este necesară mai întâi analiza naturii juridice a normei prin care se stabilesc categoria de contribuabili și sfera de cuprindere a taxei pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă. Astfel, potrivit art. I pct. 2 din lege (art. 1341 din noul titlu IV1 introdus în Codul fiscal) categoria de contribuabili la care se referă taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă este cea a persoanelor fizice ”care realizează venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă, primite în baza unor legi/statute speciale”. Aceasta este o normă de trimitere cu caracter general  către legi/statute speciale în baza cărora sunt primite venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă. Aceste legi sau statute speciale sunt, însă, indicate în mod expres printr-o altă normă de trimitere (art. 1341  alin. (3) din Codul fiscal), care stabilește sfera de cuprindere a taxei, respectiv faptul că aceasta se datorează pe veniturile care reprezintă sume primite în baza mai multor acte normative, printre care se numără și Legea nr. 47/1992, Legea nr. 303/2004, Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 223/2015. Prin urmare, Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) face trimitere directă la dispozițiile din actele normative menționate prin care se stabilesc veniturile realizate din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă, respectiv la art. 71 din Legea nr. 47/1992, art. 82 din Legea nr. 303/2004, art. 49 din  Legea nr. 96/2006 și art. 29 din Legea nr. 223/2015.

Referitor la tehnica trimiterilor legislative, Curtea Constituțională a reținut că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text[34].

În mod analog, conform art. 62 din Legea nr. 24/2000, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.

Potrivit Legii nr. 24/2000, modificarea unui act normativ are în vedere întotdeauna operarea unor schimbări în conținutul său deoarece presupune schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o nouă formulare (art. 59 alin. (1) din lege). Chiar dacă nu este prevăzută ca atare, în practica legislativă este recunoscută posibilitatea unei modificări implicite a actelor normative, sintagma ”modificare implicită” fiind utilizată, în jurisprudența sa, și de Curtea Constituțională[35].

De esența modificării este schimbarea, iar caracterul modificator al unui act normativ poate fi evidențiat prin analiza efectelor pe care le are asupra actului normativ modificat. Din acest punct de vedere, deși dispozițiile legii dedusă controlului de constituționalitate nu modifică sau completează în mod expres articolele din legile la care face trimitere, efectele asupra acestora sunt unele de fond, specifice unor evenimente legislative exprese, în sensul că se modifică în mod considerabil cuantumul pensiilor de serviciu stabilit prin articolele respective. Prin urmare, dată fiind trimiterea din cuprinsul legii criticate, precum și efectele pe care această normă le are asupra actelor normative prin care sunt stabilite pensiile de serviciu și indemnizațiile pentru limită de vârstă, putem aprecia că ne aflăm în prezența unei modificări implicite a respectivelor texte.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) încalcă exigențele constituționale impuse de art. 1 alin. (5) și art. 73 din Constituție, având în vedere faptul că, în pofida caracterului său ordinar, aceasta cuprinde reglementări care țin de domeniul rezervat în mod exclusiv legii organice. De asemenea, prevederile legii dedusă controlului de constituționalitate, care este o lege ordinară, derogă de la dispoziții din legi organice și chiar le modifică, de o manieră implicită, dar univocă, fiind vorba despre dispoziții ale Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Așa fiind, prin procedura de adoptare, legea supusă controlului de constituționalitate încalcă și dispozițiile constituționale ale art. 76 alin. (1) referitoare la faptul că legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.

 B. Nerespectarea ordinii de sesizare a Camerelor Parlamentului

Principiul bicameralismului se reflectă nu numai în dualismul instituțional, ci și în cel funcțional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabilește competențe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională[36].

Conform art. 74 alin. (5) din Constituţie, ”Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.” În ceea ce priveşte competenţa de a dezbate şi a adopta proiectele de legi şi propunerile legislative, dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în funcţie de materia de reglementare care face obiectul legiferării. Prin Decizia nr. 1018/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispoziţiile constituţionale ale art. 75 alin. (1) stabilesc criteriile în funcţie de care fiecare Cameră îşi poate determina competenţa, conchizând că ”Întrucât criteriile de partajare a competenţelor celor două Camere, precum şi modalitatea de soluţionare a unor eventuale conflicte de competenţe sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, Curtea constată că fiecare Cameră a Parlamentului este obligată să aplice întocmai dispoziţiile art. 75 din Constituţie.[37]

Conform art. 75 alin. (1) din Constituție, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, printre altele, proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit.  l), art. 118 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi art. 142 alineatul (5), respectiv:
a) prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
b) structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică;
c) compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică;
d) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Rezultă că în privința categoriile de legi menționate anterior Camera Deputaților este Cameră de reflecţie, şi nu decizională. Spre exemplificare, așa cum am arătat mai sus, reglementarea statutului judecătorilor și procurorilor trebuie să se realizeze prin lege organică[38], iar dreptul magistraților la pensia de serviciu constituie un element aflat în indisolubilă legătură cu statutul constituțional al acestora, dreptul la pensie fiind un drept care privește statutul profesiei de magistrat[39].

Conform parcursului său legislativ, în cazul Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal prima cameră sesizată nu a fost Camera Deputaților, ci Senatul, iar Cameră decizională nu a fost Senatul, ci Camera Deputaților, care a adoptat legea la data de 17.06.2020. Adoptarea dispozițiilor referitoare la domeniile strict prevăzute de art. 75 alin. (1) din Constituție este de competenţa Camerei Deputaților, în calitate de primă Cameră sesizată, şi a Senatului, în calitate de Cameră decizională. Această împrejurare ar impune, în temeiul art. 75 alin. (5) din Constituţie, întoarcerea legii cu privire la aceste prevederi la Senat, care ar fi trebuit să decidă în procedură de urgenţă[40].

Potrivit Deciziei nr. 537/2018 a Curții Constituționale, ”ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii ca organică sau ordinară, în funcţie de această caracterizare urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (…)”[41].

Așa cum a arătat Curtea Constituțională în Decizia nr. 747/2015, în situația în care procesul legislativ care a condus la adoptarea legii analizate nu a respectat exigenţele constituţionale referitoare la criteriile de partajare a competenţelor celor două Camere, întreaga lege este lovită de un viciu de neconstituţionalitate extrinsec, fiind încălcate prevederile art. 75 alin. (1) şi (5) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l), art. 118 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi art. 142 alin. (5) din Constituţie[42].

C. Adoptarea legii în două proceduri parlamentare distincte

Cum deja am menționat, la data de 17.06.2020 propunerea legislativă referitoare la Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost dezbătută și adoptată în Plenul Camerei Deputaților. La aceeași dată, 17.06.2020, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, legea a fost transmisă secretarului general al Senatului, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii.

La data de 18.06.2020, propunerea legislativă a fost prezentată în Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului și a fost trimisă pentru raport suplimentar la Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. La aceeași dată, ”pentru prevederile referitoare la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor”, Comisia comună a depus un raport suplimentar asupra prevederilor art. 1341 alin. (3), lit. f) din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin care a propus Plenului reunit al celor două Camere ale Parlamentului spre dezbatere și adoptare prevederile art. 1341 alin. (3), lit. f) din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în forma propusă de inițiatori.

În aceeași zi, 18.06.2020, propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a ședințelor comune ale celor două Camere pentru prevederile referitoare la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a fost adoptată în ședința comună a celor două Camere.

Un prim aspect de nelegalitate legat de desfășurarea ședinței comune a Camerei Deputaților și Senatului este acela că aceasta a avut loc după parcurgerea completă a procedurii legislative specifică legilor ordinare, așa cum aceasta este prevăzută de art. 75 din Constituție. Dincolo de faptul că subiectul de reglementare – statutul deputaților și senatorilor – ține de domeniul legii organice, stabilirea acestui statut și a drepturilor parlamentarilor se realizează într-o procedură parlamentară distinctă, care va fi expusă în continuare.

Un al doilea aspect de nelegalitate constă în faptul că în cea de a doua procedură legislativă – ședința comună a celor două Camere – a fost adoptat, în mod aparent, doar un articol din legea care tocmai fusese adoptată în procedura desfășurată inițial în Senat și apoi în Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională. În acest mod, un act normativ (în mod integral sau doar o dispoziție din acesta) a făcut obiectul a două proceduri legislative diferite, fiecare dintre acestea fiind reglementată constituțional în mod distinct.

Potrivit art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituția României, Camerele își desfășoară lucrările și în ședințe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorității deputaților și senatorilor, pentru stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora. La nivel infraconstituțional, organizarea și desfășurarea ședințelor comune sunt reglementate prin Regulament al activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului (Cap. II din Regulament). Conform art. 13 pct. 10 din Regulament, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţe comune, printre altele, pentru stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Regulamentul activităților comune, legile adoptate în şedinţă comună se semnează de preşedinţii celor două Camere, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimise spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depun la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă legile sunt adoptate în procedură de urgenţă, termenul este de două zile.

Pe de o parte, în cazul Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (cât privește adoptarea art. 1341 alin. (3), lit. f) din Codul fiscal), așa cum rezultă din fișele legislative aflate pe site-urile celor două Camere, aceasta nu a fost comunicată Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi nici depusă la  secretarii generali ai celor două Camere, fiind adoptată în ședință comună la data de 18.06.2020 și trimisă la Președintele României pentru promulgare a doua zi, la data de 19.06.2020. Or, conform art. 57 alin. (3) din Regulamentul activităților comune, legea trebuia trimisă de președintele Camerei Deputaților Președintelui României, în vederea promulgării, abia după împlinirea termenului de 2 zile prevăzut de art. 57 alin. (1) pentru legile adoptate în regim de urgență.

Pe de altă parte, legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaților pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale, în temeiul prevederilor art. 134 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților[43], la data de 17.06.2020, după adoptarea sa de Camera Deputaților, dar înainte ca prevederile art. 1341 alin. (3), lit. f) din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal[44] să fi fost adoptate în ședința comună a celor două Camere.

Dată fiind procedura de adoptare, forma finală a legii, care a fost trimisă la promulgare, nu a mai putut fi supusă eventualului drept de sesizare a Curții Constituționale de către subiectele prevăzute de lege. În aceste condiții, Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 18.06.2020, de Avocatul Poporului (în aceeași zi cu adoptarea în ședința comună a art. 1341 alin. (3), lit. f) din lege) și la data de 19.06.2020 de ÎCCJ (în ziua în care legea a și fost trimisă la promulgare). Ambele sesizări de neconstituționalitate privesc, însă, forma legii adoptată prin votul final al Camerei Deputaților și nu pe cea rezultată din votul în ședință comună a celor două Camere, formă care, din datele disponibile public, nici nu a mai fost comunicată subiectelor ce puteau sesiza Curtea Constituțională pentru controlul de constituționalitate a legii, înainte de promulgare.

Faptul că cele două forme ale Legii, cea adoptată în Camera Deputaților și cea rezultată în urma adoptării în ședința comună a celor două Camere, sunt identice nu prezintă relevanță cât privește privarea subiectelor de sezină de dreptul acestora de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la forma finală a legii, care a fost trimisă la promulgare. Aceasta deoarece subiectul sesizării îl puteau constitui și aspecte de neconstituționalitate privind procedura legislativă de adoptare a Legii în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cum ar fi, spre exemplu, împrejurarea dacă unul și același act normativ poate fi adoptat în două proceduri legislative diferite, una care implică votul în ședințe separate și succesive ale fiecărei Camere și una care presupune votul în ședință comună a celor două Camere. Mai mult, chiar presupunând că ambele forme ale legii ar fi fost comunicate, după fiecare vot final (în Camera Deputaților și în ședința comună), în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, aceasta ar fi însemnat că, pentru una și aceeași lege, ar fi curs două termene la împlinirea cărora legea putea fi trimisă Președintelui României, în vederea promulgării, ceea ce nu poate fi primit.

Prezentarea aspectelor de mai sus este relevantă tocmai prin prisma faptului că acestea nu au putut fi abordate în sesizările de neconstituționalitate formulate de Avocatul Poporului și apoi de ÎCCJ deoarece acestea au fost formulate în ziua adoptării legii în ședința comună a celor două Camere, în cazul Avocatului Poporului, și în ziua trimiterii la promulgare, în cazul Înaltei Curți. Dat fiind faptul că sesizarea de neconstituționalitate a instanței supreme cuprinde și motive de neconstituționalitate legate în mod direct de procedura parlamentară, apreciem că prevederile a căror presupusă încălcare a fost prezentată mai sus fac parte dintre cele care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de aspectele deja sesizate, fiind necesară dezbaterea lor de Curtea Constituțională, potrivit prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

D. Lipsa avizului Consiliului Superior al Magistraturii

Potrivit dispoziţiilor art. 9 (”Avizarea proiectelor”) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ”(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării.”

Conform art. 134 alin. (4) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției. În aplicarea acestei dispoziții constituționale, una dintre atribuțiile stabilite prin legea organică de organizare și funcționare a Consiliul Superior al Magistraturii este cea prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia Consiliul avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti.

Referindu-se la competența Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte normative, în considerentele Deciziei nr. 3/2014, Curtea Constituțională a statuat că, indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia ”În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. O atare concluzie se impune datorită faptului că principiul legalităţii este unul de rang constituţional[45].

Activitatea autorității judecătorești este reglementată în titlul VI al Constituției, denumit ”Autoritatea Judecătorească”, titlu ce reglementează instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Sfera de cuprindere a sintagmei ”acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti”, în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii, a fost stabilită de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 901/2009, Curtea reținând că această sintagmă se referă ”numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii”. Curtea a detaliat aria de cuprindere a sintagmei în considerentele Deciziei nr. 3/2014, arătând că, în calitate de garant al independenței, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit Legii sale organice nr. 317/2004, atribuţii referitoare la apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30), cariera judecătorilor şi procurorilor (art. 35), admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor (art. 36), organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor (art. 37). În continuare, Curtea a statuat că, pe cale de consecinţă, ”proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt, printre altele, cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004[46].

Conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale, reglementarea pensiei de serviciu a magistraților ține de statutul acestora, iar statutul constituțional al magistraților este reglementat în chiar Titlul V ”Autoritatea Judecătorească” al Constituției României (art. 125 și art. 132). Spre deosebire de cazurile în care legea prevede avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, când punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu, dacă legea prevede doar avizul Consiliului, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu (art. 32 alin. (1) din Legea nr. 317/2004). În toate cazurile, însă, conform dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 24/2000 rap. la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti inițiatorul are obligația de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Așa fiind, inițiatorul Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) avea obligaţia legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Or, conform fișelor legislative aflate pe site-urile celor două Camere ale Parlamentului, în cazul legii dedusă controlului de constituționalitate nu a fost solicitat sau primit avizul Consiliului Superior al Magistraturii, deși propunerea legislativă privea activitatea autorității judecătorești.

În legătură cu acest aspect, instanța de contencios constituțional, a reținut, în cuprinsul aceleiași Decizii nr. 3/2014, că, deşi norma constituţională, exprimând rolul de garant al independenţei justiţiei al Consiliului Superior al Magistraturii, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autorităţi, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este tratată în legea de organizare şi funcţionare a acesteia, la care Legea fundamentală face trimitere. În continuare, Curtea a arătat că ”indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie». O atare concluzie se impune datorită faptului că principiul legalităţii este unul de rang constituţional”.[47]

Într-o decizie recentă, Curtea a subliniat din nou obligativitatea solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul procedurii legislative privind proiectele de acte normative în domeniul justiţiei, stabilind că solicitarea acestui aviz trebuie realizată abia după finalizarea avizării interministeriale, şi nu înaintea acestei proceduri[48].

În cuprinsul Deciziei nr. 63/2017[49], Curtea a arătat că, potrivit jurisprudenţei sale anterioare[50], criticile vizând lipsa solicitării sau existenţei unor avize în procedura de elaborare a actelor normative au fost calificate de Curte ca aspecte ce ţin de respectarea obligaţiilor legale ale autorităţilor implicate în această procedură şi, implicit, ca vizând o eventuală neconstituţionalitate a actelor normative, care poate fi analizată doar în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, şi nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e).

În concluzie, neîndeplinirea, de către inițiatorul legii, a obligației legale de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii privind proiectul Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), în condițiile în care actul normativ privește în mod direct activitatea autorităţii judecătoreşti, este de natură să încalce prevederile art. 1 alin. (5) și ale 134 alin. (4) din Constituție.

 II. MOTIVE DE NECONSTITUȚIONALITATE INTRINSECI

A. Încălcarea principiului securității juridice

Principiul securității juridice s-a conturat ca o creație a jurisprudenței jurisdicțiilor internaționale – CEDO[51] și CJUE[52], ca fiind inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului european. Pe plan intern, principiul securității juridice se află în strânsă legătură cu principiul constituțional al legalității, astfel cum acesta este consacrat de art. 1, alin. (5) din Constituția României.

Curtea Constituțională a reținut faptul că principiul securității juridice și cel al stabilității raporturilor juridice, deși nu sunt în mod  expres consacrate de Constituția României, se deduc atât din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de CEDO în jurisprudenţa sa[53]. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, principiul legalității și cel al securității juridice sunt de esența statului de drept și includ următoarele componente: accesibilitatea și previzibilitatea legii și stabilitatea și coerența dreptului.

În cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, CEDO a arătat că ”cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă[54]. Prin hotărârea pronunţată în cauza Rotaru împotriva României, instanţa europeană a reţinut că sintagma ”prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale[55].

În cauza Heineken Nederland și Heineken împotriva Comisiei, CJUE a statuat că principiul securității juridice constituie un principiu general de drept al Uniunii Europene, care impune în special ca o reglementare care antrenează consecințe defavorabile față de particulari să fie clară și precisă și aplicarea ei să fie previzibilă pentru justițiabili[56].

La rândul său, Curtea Constituțională a constatat că,”de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat”[57]. De asemenea, făcând trimitere la jurisprudența CEDO, Curtea a arătat în Decizia nr. 51/2016 faptul că legea ”trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului[58].

Conform doctrinei[59], axa formală a securității juridice o reprezintă calitatea legii, în timp ce axa temporală o reprezintă previzibilitatea legii. Potrivit Curții Constituționale a României, previzibilitatea constituie o condiție esențială a calității și constituționalității normei juridice[60], iar o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul[61].

Conform jurisprudenței CEDO, la rândul său, stabilitatea constituie o componentă a accesibilității și previzibilității legii, aspect constatat și de către Curtea Constituțională[62].

Cât privește predictibilitatea prevederilor Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), în sesizarea adresată Curții Constituționale, Avocatul Poporului a arătat că dispozițiile art. II din lege, potrivit cărora legea intră în vigoare la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, încalcă principiul predictibilității legislative în materie fiscală, instituit de prevederile art. 4 alin. (2) din Codul fiscal, potrivit căruia ”În cazul în care prin lege se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, acestea vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a fiecărui an şi vor rămâne nemodificate cel puţin pe parcursul acelui an”.

Predictibilitatea impunerii constituie unul dintre principiile dreptului fiscal[63] și asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii. Acest principiu este prevăzut de art. 3 lit. e) din Codul fiscal, ca fiind unul dintre principiile fiscalității, pe care trebuie să se bazeze toate taxele și impozitele reglementate de Codul fiscal.

Or, dispozițiile Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin care  s-a introdus o taxă nouă, nu vor intra în vigoare cu data de 1 ianuarie a anului următor, ci la data de 1 a lunii următoare publicării în Monitorul Oficial, ceea ce încalcă predictibilitatea impunerii și principiul securității juridice, în componenta sa privitoare la stabilitatea și previzibilitatea legii.

B. Principiul justeței obligațiilor fiscale

Legitimitatea sistemul fiscal național este întemeiată pe 3 principii: principiul contributivității (obligativitatea contribuției și utilizarea fondurilor colectate exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor publice), principiul legalității (impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege) și cel al justeței obligațiilor fiscale (care mai este numit și principiul egalității în materie fiscală sau principiul echității obligațiilor fiscale). Analiza constituționalității unei legi care instituie o obligație fiscală presupune, în mod necesar, analiza respectării tuturor celor trei principii[64].

Principiul justei așezări a sarcinilor fiscale este prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia ”Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.” Principiul este definit ca fiind unul dintre principiile fiscalității și ale dreptului fiscal, și în doctrină[65], precum și în Codul fiscal (art. 3 lit. c) din Legea nr. 227/2015): ”justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia”.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, din reglementările constituţionale rezultă că ”stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective[66]. Referitor la încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituţie, citând jurisprudența CEDO[67], Curtea a reţinut că aceasta a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui ”just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă ”posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc”.

Totdeauna, însă, impunerea unor noi taxe și impozite trebuie să fie făcută cu asigurarea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, precum și cu respectarea justei așezări a sarcinilor fiscale: ”Totodată, Curtea reţine că stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat”[68]. Deși stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, în considerentele a numeroase decizii Curtea Constituțională a statuat, în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și art. 56 alin. (2), căfiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.”[69]

Conform doctrinei în materia dreptului constituțional, art. 56 alin. (2) din Constituție consacră un veritabil drept fundamental al contribuabililor la stabilirea unor obligații (sarcini) fiscale echitabile, nediscriminatorii și care respectă principiul proporționalității[70]. Respectarea acestor criterii de către taxa instituită prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin prisma jurisprudenței relevante a Curții Constituționale, va face obiectul analizei ce va fi efectuată în secțiunile următoare ale acestui capitol.

Tot doctrina în materie arată că echitatea fiscală presupune dreptate socială, adică impunerea diferențiată a veniturilor și a averii și stabilirea unui minim neimpozabil, în cazul contribuabililor cu venituri mici. Un asemenea sistem fiscal echitabil s-ar putea realiza prin îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) stabilirea minimului neimpozabil, ceea ce presupune scutirea de la plata impozitului a unui venit minim (în cazul impozitelor directe), care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare;
b) stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea contributivă a fiecărei persoane impozabile, ținându-se cont de mărimea averii sau venitului contribuabililor, dar și de situația personală a acestora;
c) la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în funcție de sarcina fiscală a altei categorii sociale;
d) impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit tip de avere, cu excepția celor care se situează sub un anumit nivel[71].

C. Lipsa contraprestației aferentă taxei

Prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019), se reglementează obligația plății unei taxe, respectiv a ”taxei pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă”. Taxa este definită prin legile finanțelor publice (art. 2 alin. (1) pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 2 alin. (1) pct. 55 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale) ca fiind suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public. Taxa este definită și în art. 1 pct. 36 din Codul de procedură fiscală, ca incluzând prelevările obligatorii, indiferent de denumire, realizate în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și valoarea serviciului.

În considerentele Deciziei nr. 448/2013, Curtea a constatat că ”una dintre caracteristicile taxei fiscale este aceea că persoana care plătește contribuția bănească cu titlu de taxă fiscală beneficiază de prestația unui serviciu. Spre deosebire de impozit, în cazul taxelor beneficiul este direct, astfel, cel care plătește taxa se va bucura în mod imediat de plata efectuată, primind serviciul solicitat”. În același sens, Curtea a statuat că, ”de principiu, o taxă are justificarea într-o prestație a unei autorități publice”[72] precum și că, ”în conformitate cu principiile generale ale fiscalității, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct și imediat de către organe sau instituții publice”[73].

Prin urmare, conform legislației în materie fiscală și jurisprudenței instanței constituționale, în absența unei prestații din partea unei autorități publice nu poate fi vorba de o taxă. Or, din cuprinsul legii care face obiectul prezentei cereri rezultă că respectiva taxă nu condiționează accesul la un serviciu public determinat, iar, în schimbul sumei de bani plătită cu titlu de taxă, categoriile de contribuabili vizate de actul normativ nu primesc vreo contraprestație sau vreun serviciu din partea vreunei autorități sau instituții publice.

În Decizia nr. 176/2003, raportându-se la denumirea de ”taxă” a unei obligații fiscale (impusă instituțiilor de învățământ superior privat), Curtea a reținut că nu există o prestație a unei autorități publice care să justifice impunerea sa, taxa fiind, prin urmare, contrară principiului constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale: ”(…) sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale, ceea ce presupune în mod necesar subordonarea faţă de un principiu de echitate şi de justiţie socială, pentru a corespunde caracterului social al statului, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie. (…) taxa în discuție este stabilită în afara cadrului general al impozitelor și taxelor, întrucât nu este justificată de nicio prestație a unei autorități publice, contravenind principiului constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale (…).” De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 141/1994, Curtea a reținut că o taxă care a fost instituită fără a fi justificată în nici un fel de o prestaţie a unei autorităţi publice constituie o măsură contrară principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, iar potrivit Deciziei nr. 883/2010 cuantumul taxei trebuie să fie unul echitabil şi să reflecte valoarea contraprestaţiei la care este îndrituit plătitorul unei asemenea taxe”.

În considerentele  Deciziei nr. 1202/2010, Curtea Constituțională a constatat, ca urmare a disproporției vădite dintre valoarea taxei și serviciul public efectiv prestat că ”prin prisma cuantumului ridicat al taxei, aceasta nu reprezintă o contraprestație în raport cu serviciul public ce urmează a fi prestat, ci dobândește caracterul unei sancțiuni care nu are nicio legătură cu pretinsul serviciu prestat de către stat.” Pornind de la această situație de fapt, Curtea a stabilit, în considerentele aceleiași decizii, că ”în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţiei datorate de stat, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia «Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale»”.

Cu atât mai mult, apreciem noi, încalcă prevederile art. 56 alin. (2) din Constituție o taxă excesivă, precum cea instituită pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă, în condițiile în care plata taxei nu este urmată de nicio contraprestație, de nici un serviciu sau lucrare efectuată de organe sau instituții publice. Prin urmare, conform legislației și jurisprudenței Curții Constituționale, obligația fiscală instituită pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă încalcă principiul justei așezări a sarcinilor fiscale deoarece are un cuantum ridicat și nu există o prestație sau un serviciu al unei autorități sau instituții publice care să justifice impunerea sa, ceea ce contravine art. 56 alin. (2) din Constituție.

D. Diferențierea sarcinilor fiscale pe grupe sau categorii de cetățeni

Prin Decizia nr. 6/1993[74], Curtea Constituțională a constatat că este neconstituțională majorarea impozitului pe venitul unei anumite categorii de funcționari publici: ”Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. În această viziune juridică, prevederea legală care introduce un spor de impozit de 30% numai pentru o anumită categorie de funcţionari este discriminatorie şi contrară prevederilor art. 16 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie”. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 3/1994, Curtea a statuat căfiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.”

Din analiza Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019) rezultă că aceasta diferențiază obligațiile fiscale pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni. Deși, în mod formal, taxa privește veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă, în fapt taxa privește doar anumite categorii de pensionari și anume pe cei care realizează venituri din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă, primite în baza unor legi/statute speciale. Acest aspect rezultă indubitabil din însăși denumirea marginală a art. I pct. 2 din lege care face vorbire de ”categoria de contribuabili” și sfera de cuprindere a taxei, dar și din cuprinsul articolului (art. 1341 alin. (3) din Legea nr. 227/2015), care enumeră legile și statutele speciale aplicabile anumitor categorii de pensionari cărora li se aplică taxa: angajații Curții de Conturi, judecătorii Curții Constituționale, judecătorii și procurorii, personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici parlamentari, deputații și senatorii, personalul aeronautic civil, membrii corpului diplomatic, militarii, anumite categorii de aleși locali (primari, viceprimari, preşedinți și vicepreședinți ai consiliilor judeţene).

De menționat faptul că impozitul considerat de Curte ca fiind aplicat ”numai pentru o anumită categorie de funcționari”[75] era stabilit, ca și taxa impusă prin legea dedusă controlului de constituționalitate, printr-o normă de trimitere la veniturile (salariile de bază) prevăzute de 3 acte normative: Legea nr. 53/1991 privind salarizarea senatorilor, deputaţilor şi personalului din aparatul Parlamentului României, Legea nr. 52/1991 privind salarizarea personalului din organele puterii judecătoreşti și Legea nr. 40/1991 privind salarizarea Preşedintelui şi Guvernului României, precum şi a personalului Preşedinţiei, Guvernului şi al celorlalte organe ale puterii executive. Așadar, într-o situație similară, Curtea a considerat că, deși norma de instituire a obligației fiscale făcea trimitere la veniturile (salariile) obținute în baza unor legi, obligația fiscală a fost impusă, în fapt, unor grupe sau categorii de cetățeni, a căror salarizare era stabilită prin legile respective.

Așadar, apreciem că taxa impusă prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal diferențiază sarcina fiscală pe grupuri și categorii de cetățeni, prin aceea că se aplică doar anumitor categorii de pensionari sau beneficiarilor de indemnizații pentru limită de vârstă, ceea ce o face neechitabilă și discriminatorie, astfel încât aceasta încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și art. 56 alin. (2) din Constituție.

E. Caracterul just, echitabil, rezonabil și proporțional al obligației fiscale

Pentru a garanta principiul egalităţii în materie fiscală, legiuitorul are obligaţia constituţională de aşezare justă a sarcinilor fiscale[76]. Caracterul just al instituirii unei obligații fiscale are o arie similară celei a egalității, incluzând considerente de echitate, prin luarea în considerare a situației contribuabilului, de nediscriminare, prin excluderea situațiilor ce ar putea privilegia sau afecta o categorie de contribuabili, și de proporționalitate, prin evitarea oricărui dezechilibru între sarcina fiscală impusă și interesul general urmărit[77].

Toate cele trei considerente menționate, care întemeiază evaluarea caracterului just al sarcinii fiscale sunt menționate în deciziile Curții Constituționale, care vor fi expuse în continuare; tocmai pentru că principiul justeței obligațiilor fiscale este atât de strâns legat de principiul egalității, de regulă, analiza conformității unui text legislativ cu art. 56 alin. (2) din Constituție a fost realizată de Curtea Constituțională împreună cu analiza respectării art. 16 alin. (1) din Constituție[78].

În considerentele Deciziei nr. 1204/2009, instanța de contencios constituțional a reținut că ”principiul constituţional al egalităţii în drepturi impune instituirea unui tratament juridic identic pentru situaţii identice. Aceasta nu înseamnă însă omogenitate, astfel că situaţii diferite permit şi uneori impun o reglementare diferită, în deplin acord cu principiul constituţional amintit. În mod asemănător, principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi.” Curtea a reținut, în jurisprudenţa sa constantă, că ”stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, precum şi a eventualelor scutiri de la plata acestora ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale[79].

Pentru a garanta principiul egalităţii în materie fiscală, legiuitorul are obligaţia constituţională de aşezare justă a sarcinilor fiscale, astfel încât dispoziția legală să ateste caracterul echitabil şi proporţional al taxei stabilite, care se aplică tuturor contribuabililor, fără deosebiri de tratament juridic. Astfel, cum am mai menționat, Curtea a reținut că ”fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni”, precum și că ”o fiscalitate care se îndepărtează de la regulile general admise, cât priveşte baza şi cotele impozabile, categoriile de venituri etc., devine o fiscalitate discriminatorie dacă introduce criterii care afectează egalitatea în drepturi a cetăţenilor”[80].

De asemenea, principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale impune, cum am mai arătat, ”ca plata contribuţiilor să se facă în acelaşi mod de către toţi contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi[81], precum și ”stabilirea unei baze impozabile certe, care să asigure un tratament echitabil și corect pentru toți”[82].

Cât privește caracterul just al obligației fiscale, Curtea a recunoscut aplicabilitatea ideii de egalitate materială, care să conducă, prin aplicarea unor mijloace diferite de determinare a unei obligații de plată, la rezultate similare, care să reprezinte o repartizare echitabilă a acestor obligații[83]. De asemenea, Curtea a stabilit că măsura de politică fiscală a instituirii unor dobânzi de întârziere nu are relevanță constituțională atât timp cât valoarea lor nu este excesivă, ci este stabilită într-un cuantum rezonabil[84].

F. Dubla impunere a veniturilor din pensii și/sau indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie (art. 99 din Codul fiscal – Legea nr. 227/2015). Impozitarea veniturilor din pensii se realizează conform prevederilor cap. VI ”Venituri din pensii” din Titlul IV ”Impozitul pe venit” din Codul fiscal.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului impozabil lunar din pensii (art. 64 alin. (1) și art. 101 alin. (2) din Codul fiscal). Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei (art. 100 alin. (1) din Codul fiscal). Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se plăteşte la bugetul de stat, iar impozitul reținut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii (art. 101 alin. (3), (4) și (10) din Codul fiscal). Prin urmare, impozitul pe veniturile din pensii este un impozit pe veniturile persoanelor fizice, un impozit direct și personal (subiectiv), cu reținere la sursă[85].

Venitul net din pensii se calculează prin scăderea netă din cuantumul brut lunar al pensiei a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei obținându-se astfel venitul impozabil lunar din pensii, asupra căruia se aplică cota de impunere de 10%. Modul de calcul de mai sus este specific tuturor veniturilor din pensii, indiferent de natura sau sursa lor.

Cât privește taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă, instituită prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aceasta se calculează prin aplicarea unui barem lunar asupra venitului lunar taxabil, după cum urmează: până la 2.000 lei, inclusiv – 0%, între 2.001 lei și 7.000 lei – 10% și peste 7.001 lei – 85% din ceea ce depășește suma de 7.001 lei (art. I pct. 2 din lege, respectiv art. 1343 alin. (2) din Codul fiscal). Baza de calcul a taxei (venitul lunar taxabil) se determină prin deducerea din venitul din pensie sau indemnizație pentru limită de vârstă a impozitului pe venit aferent, stabilit potrivit prevederilor Titlului IV din Codul fiscal, respectiv, ca și în cazul tuturor celorlalte venituri din pensii, prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului impozabil lunar din pensii, care se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei (art. I pct. 2 din lege, respectiv art. 1342 alin. (1) din Codul fiscal). La fel se procedează și în cazul contribuabililor care realizează venituri din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă de la mai mulți plătitori. Taxa nu poate diminua cuantumul pensiei din sistemul public stabilită pe baza principiului contributivității, iar în cazul în care diferența dintre venitul lunar taxabil și taxă se situează sub nivelul cuantumului pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivității, taxa se calculează în limita acestui nivel (art. I pct. 2 din lege, respectiv art. 1343 alin. (3) din Codul fiscal).

Prin urmare, potrivit legii care face obiectul criticilor de neconstituționalitate, operațiunile prin care se calculează veniturile nete din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă sunt următoarele:
a) se stabilește venitul impozabil lunar din pensii, prin deducerea din venitul brut din pensie a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei;
b) se calculează impozitul, prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului impozabil lunar din pensii;
c) se calculează venitul lunar taxabil (baza de calcul) prin scăderea din venitul impozabil lunar a impozitului calculat;
d) se aplică baremul lunar asupra venitului lunar taxabil, pe fiecare tranșă de venituri;
e) se calculează venitul net lunar din pensii ca diferență între venitul lunar taxabil și taxa calculată pe fiecare tranșă de venituri;
f) în situația în care venitul net lunar din pensii se situează sub nivelul cuantumului pensiei din sistemul public stabilită în baza principiului contributivității, taxa se calculează în limita acestui nivel, astfel încât taxa calculată să nu diminueze cuantumul pensiei nete din sistemul public stabilită în baza principiului contributivității.

Din modul de calcul prevăzut de Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal rezultă că veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale li se aplică o dublă fiscalizare, respectiv atât cota de impozitare de 10% asupra venitului impozabil lunar, care se aplică tuturor celorlalte venituri din pensii, cât și o taxă progresivă, suplimentară, pe tranșe de venituri, situată între 0% și 85%.

Având în vedere acest mod unic de fiscalizare a veniturilor este importantă stabilirea adevăratei naturi juridice a taxei impuse prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Conform doctrinei, orice obligație fiscală care nu presupune o contraprestație imediată sub forma unui serviciu public va fi în mod esențial un impozit, iar obligația care condiționează accesul la un serviciu public determinat va intra în categoria generală a taxelor. Prin urmare, așa numita taxă întrunește toate elementele care, conform legislației fiscale, definesc impozitul, respectiv aceasta este o obligație de plată impusă unilateral, fără o contraprestație și nerambursabilă, utilizată în interes general și colectată în bugetul public. Așa fiind, adevărata natură juridică a taxei instituită prin legea care face obiectul criticilor de neconstituționalitate este aceea a unui impozit progresiv.

Sistemul de impozitare progresivă impus veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale se suprapune, se adaugă sistemului comun de impozitare a veniturilor din pensii, care constă în aplicarea unei cote unice de impozitare de 10%. În consecință, cotele totale de impozitare care se aplică, potrivit legii dedusă controlului de constituționalitate, veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale sunt următoarele:

Veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale sunt supuse, prin urmare, unei duble impozitări, fiindu-le aplicate concomitent două sisteme de impunere: unul bazat pe cota unică (aplicabil tuturor veniturilor obținute de persoanele fizice) și altul progresiv, bazat pe taxa (impozitul) pe tranșe de venit, aplicabil doar acestor venituri.

Această dublă impozitare, care este unică în sistemul fiscal românesc, și care se aplică numai veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale încalcă în mod flagrant principiul egalității în fața legii și principiul justei așezări a sarcinilor fiscale, prevăzute de art. 16 alin. (1) și, respectiv art. 56 alin. (2) din Constituție. Acesta este și motivul pentru care inițiatorul propunerii  legislative, deși a stabilit plata unui nou impozit (pe cote progresive), care se adaugă la cel deja existent (bazat pe cota unică de 10%), tocmai pentru a disimula dubla impozitare a denumit în corpul legii ca fiind ”taxă” cel de-al doilea impozit și ca fiind ”barem lunar” cotele de impozitare progresivă, pe tranșe de venit.

De menționat faptul că legislația fiscală nu prevede o interdicție expresă a dublei impuneri, dar, conform doctrinei în materia dreptului constituțional[86], se poate dezvolta o critică de constituționalitate a dublei impuneri, pornind de la practica deja existentă a instanței de contencios constituțional care a stabilit că ”un impozit la impozit” contravine art. 56 alin. (2) din Constituție[87].

Având în vedere faptul că veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale sunt supuse unei duble impozitări (impozit și taxă) apreciem că aceasta încalcă principiul egalității prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție și principiul echității obligațiilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituție.

G. Caracterul discriminatoriu, injust și nerezonabil al taxei

Cum am arătat anterior, prin legea dedusă controlului de constituționalitate a fost impusă o sarcină fiscală, căreia, deși este denumită taxă, îi lipsește elementul legal esențial pentru a fi calificată ca fiind o taxă, respectiv contraprestația. Prin instituirea taxei obligația fiscală a fost diferențiată pe grupuri sau categorii de cetățeni; totodată, veniturile vizate de legea criticată sunt supuse unei duble impozitări deoarece taxa legiferată are natura juridică a unui impozit progresiv, pe tranșe de venit, care se suprapune actualului sistem de impozitare, bazat pe cota unică, sistem care se aplică tuturor celorlalte venituri, indiferent de sursa lor.

Cu privire la acest ultim aspect, subliniem faptul că taxa instituită are un caracter special, derogatoriu de la regimul fiscal de drept comun, fiind aplicabilă numai anumitor venituri din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă, în fapt numai anumitor categorii de contribuabili. Practic, prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal se instituie o obligație fiscală suplimentară, paralelă, care nu se aplică tuturor celorlalte venituri obținute de persoanele fizice, persoane care sunt supuse în continuare unui regim fiscal unitar și nediscriminatoriu, întemeiat pe cota de impozitare unică de 10%.

Ilustrativă în acest sens este împrejurarea că reglementările ce fac obiectul legii criticate nu au fost introduse în cadrul Codului fiscal în cadrul Titlului IV ”Impozitul pe venit”, în cuprinsul căruia, în Capitolul VI ”Venituri din pensii”, este reglementată impozitarea tuturor veniturilor din pensii, ci au fost grupate în cadrul unui titlu distinct – Titlul IV1 ”Taxa pe veniturile din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă”.

Respectarea principiului egalității, prevăzut de art. 16, alin. (1) din Constituție, și a principiului justeței fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituție, așa cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Constituționale, impune instituirea unui tratament juridic identic pentru situații identice, precum și ca plata obligațiilor fiscale să se facă în același mod de către toți contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări, astfel încât la venituri egale contribuția să fie aceeași[88]. Or, din acest punct de vedere, categoriile de persoane – pensionari sau beneficiari ai indemnizațiilor pentru limită de vârstă – sunt supuse unei duble discriminări: față de contribuabilii care obțin venituri în același cuantum din alte surse de venit, precum și față de cei care obțin venituri în același cuantum și din aceleași surse precum cele vizate de taxă, respectiv din alte pensii sau indemnizații (de drept comun), cărora nu li se aplică taxa instituită de legea criticată, ci doar cota unică de impunere, care, însă, se aplică și veniturilor din pensii și indemnizații de vârstă obținute în baza unor legi/statute speciale.

Mai mult, există și un al treilea palier al discriminării, care constă în aceea că taxa prevăzută de lege nu se aplică tuturor veniturilor analoge sau similare (pensii sau alte prestații sociale sau reparatorii lunare) obținute de alte categorii de persoane, cum ar fi  următoarele:
a) indemnizaţia lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, care este prevăzută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică[89];
b) indemnizaţia de merit pentru realizări deosebite şi pentru recompensarea unei activităţi de notorietate în domeniul culturii, ştiinţei şi sportului, care este prevăzută de art. 1 din Legea nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizației de merit[90];
c) indemnizaţia lunară reparatorie prevăzută de art. 4 din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului – Lupeni – august 1977 (Legea nr. 341/2004[91]).

Discriminarea este prezentă chiar și pe un al patrulea palier, în interiorul categoriei magistraților pensionari, în sensul că, potrivit prevederilor art. 82 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la îndeplinirea condițiilor de pensionare, magistrații civili pot opta între pensia din sistemul public și pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 303/2004, în timp ce magistrații militari pot opta între pensia din sistemul public, pensia de serviciu prevăzută de Legea nr. 303/2004 sau pensia militară de stat prevăzută de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. În aceste condiții, prin instituirea taxei prevăzută de legea în discuție, magistrații civili sau militari aflați în situații similare, dar care au optat pentru pensia de serviciu ca magistrat sau militar, vor fi dezavantajați față de magistrații care au optat pentru pensia din sistemul public de pensii, căreia nu i se aplică și taxa specială, ci doar cota unică de impozitare. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 695/2012, analizând contribuția de asigurări de sănătate ce poartă asupra veniturilor din pensie, Curtea Constituțională a stabilit că regimul de protecție stabilit de legiuitor pentru pensiile de un anumit cuantum (scutirea de la plata cotei, acordată sub forma unei deduceri) ”trebuie să se aplice tuturor pensiilor, indiferent de cuantumul lor, tocmai pentru ca sarcina fiscală să fie așezată în mod echitabil în privința acestei categorii de venituri”.

Cât privește modul de calcul și cuantumul, taxa se îndepărtează de la regulile general admise, în privința bazei şi cotelor impozabile, ceea ce face ca fiscalitatea introdusă prin legea supusă criticilor de neconstituționalitate să devină o fiscalitate discriminatorie deoarece introduce criterii care afectează egalitatea în drepturi a cetățenilor și determină ca plata obligațiilor fiscale să nu se facă în același mod pentru toți cetățenii, ci în mod discriminatoriu[92]. Astfel, baza de calcul a obligațiilor fiscale este diferită în cazul categoriilor de persoane vizate de legea în cauză (venitul lunar taxabil) deoarece este cea determinată prin deducerea din venitul brut din pensie sau indemnizație pentru limită de vârstă a sumei neimpozabile de 2.000 lei și a impozitului pe venit aferent (10%), pe când în cazul tuturor celorlalți contribuabili baza de calcul (venitul impozabil lunar) este cea determinată prin deducerea din venitul brut din pensie numai a sumei neimpozabile lunare de 2.000 lei. Cum am arătat, și cotele de impunere sunt fundamental diferite, la cota unică de impozitare de 10% adăugându-se, în cazul veniturilor din pensii și indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi/statute speciale, și cotele de taxare progresivă de 10% pentru sumele cuprinse între 2.001-7.000 lei și de 85% pentru sumele care depășesc 7.001 lei.

Cuantumul cotelor de taxare este unul mare, chiar substanțial pentru sumele de peste plafonul de 7.001 lei, aceste sume fiind fiscalizate, dincolo de plafonul de 7.001 lei, prin efectul cumulat al impozitului de 10% și al așa-zisei taxe de 85%, cu un procent de 95% din cuantum. Aceste cote procentuale nu au corespondent în sarcinile fiscale aplicate veniturilor din salarii, cărora li se aplică un impozit de 10%, sau impozitului de profit, căruia i se aplică o cotă de impozitare de doar 16%, indiferent de mărimea venitului sau a profitului. Cotele procentuale aferente taxei le depășesc cu mult chiar și pe cele aplicabile veniturilor din jocuri de noroc (art. 110 alin. (2) din Codul fiscal), care sunt cele mai mari din legislația națională fiscală:

Potrivit datelor comparative furnizate de ÎCCJ în cuprinsul sesizării adresate Curții Constituționale, cotele de taxare în discuție depășesc cu mult cotele maxime de impozitare, chiar progresive, fixate prin legislația fiscală a tuturor statelor europene. Astfel, cotele progresive de impozitare cele mai mari pe care le-am putut identifica sunt în procent de 50% (și nu de 85%, chiar 95%) aplicabile, însă, pentru venituri anuale care depășesc, spre exemplu, suma de un milion de euro în Austria sau 40.840 euro în Belgia (în timp ce plafonul lunar instituit de legea românească criticată, în echivalent euro la cursul zilei, este de circa 1.450 euro, iar plafonul anual este de circa 17.350 euro, fiind cu mult inferior cotelor de impozitare din celelalte țări).

Sarcina fiscală impusă prin Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal este mult mai mare și decât cea impusă persoanelor fizice în Marea Britanie (țară despre care Înalta Curte nu a prezentat date), unde cota maximă de impunere este de 45% pentru veniturile personale care depășesc suma de 150.000 lire. Se cuvine a fi menționat și faptul că, la nivelul întregii Europe, cotele de impozitare progresive se aplică tuturor veniturilor, nu numai anumitor venituri, cum ar fi unele dintre veniturile din pensii.

În doctrina constituțională și fiscală europeană există o amplă discuție asupra caracterului ”confiscatoriu” (”confiscatoire”) al impozitelor care depășesc o anumită cotă și tind să afecteze, chiar să spolieze patrimoniul contribuabililor[93]. Cât privește practica constituțională la nivel european, deși nu a fost stabilit, ca atare, un prag constituțional al cotei de impozitare, instanțele de control constituțional au abordat uneori acest subiect. Consiliul Constituțional francez a cenzurat, între altele, taxarea cu o taxă de 75%, urmare a aplicării unei suprataxe de 18%, a veniturilor care depășesc suma de un milion de euro[94]. Într-o decizie din anul 2007, Tribunalul Federal din Elveția a stabilit că un impozit global pe venituri de 55%, care poartă asupra unei rente viagere, are un caracter ”confiscatoriu”. La nivel european se recunoaște faptul că, în materie fiscală, principiul egalității presupune că toți contribuabilii care se regăsesc într-o situație similară trebuie să primească un tratament identic sau similar[95].

Pentru a ilustra efectele pe care o asemenea sarcină fiscală excesivă, chiar exorbitantă, cum este cea introdusă prin legea criticată, le are asupra categoriilor de contribuabili vizate voi înfățișa în continuare calculul comparativ, sub formă de tabel, al veniturilor obținute de persoanele care au aceeași pensie brută, dar cărora li se vor aplica cele două sisteme diferite de fiscalizare, sens în care am ales cuantumul mediu al celor mai mari pensii de serviciu, care aparțin magistraților, aflate în plată la finele lunii aprilie 2019, așa cum acest cuantum rezultă din expunerea de motive a  Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal:

Se constată că pensiile supuse suprasarcinii fiscale sunt de peste două ori mai mici decât cele care au același cuantum brut, dar care, fiind încasate în sistemul public, nu sunt supuse decât impozitării cu cota unică de impunere de 10%.

Dincolo de caracterul profund inechitabil, diminuarea considerabilă a cuantumului pensiilor magistraților are și un caracter injust deoarece această măsură nu are un scop legitim și încalcă, și din acest punct de vedere, jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, în chiar considerentele Deciziei nr. 153/2020, prin care Curtea a constatat recent că legea privind abrogarea unor prevederi referitoare la pensiile de serviciu, printre care și ale magistraților, este neconstituțională în ansamblul său, Curtea a statuat că stabilirea nivelului pensiei acestora ține seama de responsabilitățile și riscurile profesiei de magistrat care privesc întreaga durată a carierei acestuia.

În continuare, pentru a ilustra efectele suprataxării asupra veniturilor având diferite cuantumuri, care sunt primite de aceeași categorie de contribuabili, voi înfățișa calculul comparativ, sub formă de tabel, al veniturilor obținute de aceeași categorie de pensionari (foști magistrați), dar care au niveluri diferite ale pensiei, sens în care am ales unele dintre nivelurile exemplificate și în cuprinsul expunerii de motive a legii:

Se constată că, având în vedere cuantumul fix al tranșei la care se aplică taxa (7.001 lei), efectul cumulat al dublei impozitări, precum și cota procentuală exorbitantă a taxei (85%) veniturile nete din pensii suferă un ”efect de nivelare”, astfel încât  diferențele dintre pensiile de diferite cuantumuri se estompează, fără a mai exista vreo legătură între cuantumul venitului brut, așa cum acesta este stabilit de art. 82 din Legea nr. 303/2004, și cuantumul venitului net rezultat în urma achitării tuturor obligațiilor fiscale.

Așadar, prin legea care face obiectul criticilor de neconstituționalitate stabilirea sarcinii fiscale nu este făcută în funcție de puterea contributivă, impunerea nu este generală și are un caracter excesiv, chiar sancționator, instituind o multiplă discriminare a subiectelor vizate.

Date fiind toate cele de mai sus considerăm că taxa instituită prin legea dedusă controlului de constituționalitate încalcă și prin caracterul său discriminatoriu, injust și nerezonabil principiul egalității prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție și principiul echității obligațiilor fiscale, prevăzut de art. ale 56 alin. (2) din Constituție.

H. Încălcarea principiului încrederii legitime

Principiul protecției așteptărilor legitime (al încrederii legitime) este un corolar al principiului securității juridice, reprezentând securitatea juridică văzută din punctul de vedere al particularilor. Acesta este un principiu general al dreptului Uniunii Europene[96], care, potrivit jurisprudenței CJUE servește la interpretarea dreptului național într-un sens conform cu dreptul Uniunii Europene, putând fi invocat inclusiv de către particulari împotriva unui stat membru[97].

Jurisprudența CJUE și a CCR a recunoscut în mod implicit necesitatea respectării așteptărilor legitime ale cetățenilor cărora li se adresează o reglementare legală[98]. Astfel, conform jurisprudenței instanțelor Uniunii Europene, principiul încrederii legitime se înscrie printre principiile fundamentale ale Comunității, iar dreptul de a pretinde protecția încrederii legitime ”se extinde la orice particular care se află într-o situație din care reiese că administrația a dat naștere unor speranțe întemeiate din partea sa[99].

Cât privește Curtea Constituțională a României, aceasta a constatat, în considerentele Deciziei nr. 765/2011, că principiul protecției așteptărilor legitime nu are o consacrare constituţională, dar transpare din jurisprudenţa CEDO ca un element în aprecierea respectării drepturilor fundamentale. Potrivit Curții, ”acest principiu impune existenţa unei legislaţii predictibile, unitare şi coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligaţii deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât şi celui delegat”.

Conform Curții de la Luxemburg, dreptul de a pretinde protecția încrederii legitime implică îndeplinirea cumulativă a trei condiții[100]:
a) existența unor asigurări precise, necondiționate și concordante provenind din surse autorizate și de încredere;
b) aceste asigurări să fie de așa natură încât să facă să se nască o așteptare legitimă în percepția celui căruia îi sunt adresate;
c) asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile.

Cele trei condiții menționate sunt îndeplinite în cazul potențialilor și actualilor beneficiari ai unor pensii de serviciu sau indemnizații pentru limită de vârstă primite în baza unor legi sau statute speciale. Astfel, asigurările primite de către aceștia au îmbrăcat forma unor acte normative cu putere de lege, care emană de la autoritatea legiuitoare. Textele normative sunt clare și precise și prevăd acordarea beneficiilor respective necondiționat, fără vreo restricție și în cuantumul prevăzut de legile sau statutele speciale respective. Faptul că pensiile de serviciu și indemnizațiile pentru limită de vârstă au fost acordate prin lege a făcut ca în percepția destinatarilor normelor să se nască o așteptare legitimă. În sfârșit, asigurările date prin lege au fost conforme legii fundamentale, niciunul dintre textele care consacră aceste drepturi nefiind declarat neconstituțional.

Un aspect la fel de important este, însă, acela că această încredere a fost consolidată prin jurisprudența concordantă a Curții Constituționale și a ÎCCJ, din care, cel puțin în ceea ce privește anumite categorii de beneficiari, cum sunt magistrații și militarii, rezultă că instituirea pensiei de serviciu nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună[101].

I. Încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

Art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului reglementează trei reguli de bază:
a) principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate;
b) posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor condiții;
c) posibilitatea statelor de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate[102].

Potrivit jurisprudenței CEDO, conceptul de ”bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 are un sens autonom, care nu este limitat la proprietatea asupra unor bunuri fizice, ci are în vedere și alte drepturi, interese sau valori patrimoniale, printre acestea numărându-se și drepturile de creanță, în temeiul cărora un reclamant poate pretinde cel puțin o ”speranță legitimă” că va obține folosința efectivă a unui drept de proprietate[103].

Conform jurisprudenței CEDO, atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice ”creanță”, nu poate fi considerat ”valoare patrimonială” și, implicit, ”speranță legitimă” decât dacă ”are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale[104].

În cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Curtea a statuat că pentru a exista speranța legitimă  de a obține un bun, inclusiv o creanță cu valoare certă patrimonială, este necesar ca solicitarea de obținere a acestuia să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului. Simpla posibilitate de a obține, prin efectul unei legi, proprietatea unui bun nu constituie o speranță legitimă, în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor legale[105]. În cauza Bourdov împotriva Rusiei, CEDO a reamintit că ”o creanță poate constitui un ”bun” în înțelesul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă aceasta este suficient de bine determinată  pentru a fi exigibilă[106].

În sfârșit, în cauza Koufaki și Adedy împotriva Greciei, Curtea a stabilit că principiile care se aplică în general cauzelor privind art. 1 din Protocolul nr. 1 își păstrează întreaga relevanță și în materia salariilor sau a prestațiilor sociale[107].

În considerarea primei reguli instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 1 și a jurisprudenței CEDO și a CCR menționată mai sus, rezultă că dreptul la pensia de serviciu sau indemnizația pentru limită de vârstă este un drept garantat sub aspectul existenței și protejat de prevederile art. 1 al Protocolului. Astfel, o astfel de creanță are cea mai solidă bază juridică în dreptul intern, fiind prevăzută de lege. Mai mult, dispozițiile legale aplicabile nu au fost declarate neconstituționale, iar jurisprudența CCR și a ÎCCJ a stabilit, în mod concordant, faptul că, cel puțin în cazul magistraților și al militarilor, pensia de serviciu nu constituie un privilegiu, ci are o justificare obiectivă și rațională.

Cât privește cea de-a doua regulă reglementată de Protocolul adițional nr. 1, conform jurisprudenței consolidate a CEDO, orice ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului de proprietate asupra unui bun (de genul celei constând în suprafiscalizarea pensiei de serviciu) trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim ”de utilitate publică” și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, adică să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al societății și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale persoanei[108]. De asemenea, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit[109].

CEDO respectă modul în care legiuitorul din statele contractante concepe imperativele ”utilității publice”, cu excepția cazului în care aprecierea sa ”se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă”. Referitor la suprataxarea impusă prin legea criticată, obiectivul urmărit conform expunerii de motive a legii (reducerea disproporției între nivelul cotei suportate din bugetul de stat, bazat pe necontributivitate, și cel al cotei suportate din bugetul de asigurări sociale de stat, bazat pe contributivitate), nu urmărește un scop legitim. Așa cum am arătat, conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional, pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii, iar tocmai acea parte necontributivă pusă în discuție constituie compensaţia parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale ale titularilor dreptului la pensia de serviciu[110].

O astfel de măsură a Legislativului nu este nici proporțională, deoarece nu asigură un just echilibru între scopul urmărit (reducerea disproporției între cele două componente ale pensiilor de serviciu) și mijloacele folosite (impozitarea excesivă doar a anumitor categorii de venituri din pensii). Aportul bugetar este unul nesemnificativ, iar sumele astfel disponibilizate nu se vor regăsi într-o creștere a pensiilor din sistemul public, care este bazat exclusiv pe contributivitate.

Din acest punct de vedere dubla impozitare, realizată de o manieră excesivă, tinde la transformarea dreptului la pensia de serviciu în unul lipsit de substanță, în special în condițiile în care măsura taxării nu este nici proporțională, nici necesară, adică ”indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit[111].

În concluzie, deoarece a fost și este prevăzut în legislația națională, apreciem că dreptul la pensia de serviciu este un  drept  patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1[112], relativ la care titularii au cel puțin o speranță legitimă că îl vor putea valorifica. Având în vedere faptul că titularii îndeplinesc condițiile legale pentru acordarea efectivă a acestor drepturi, acestea trebuie să fie plătite în continuare de către statul român.

În acest sens, în cauza Kechko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, a stabilit Curtea, ”atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare[113]. Într-o altă cauză, Bourdov împotriva Rusiei, în care Guvernul nu a furnizat nicio justificare pentru faptul că l-a împiedicat pe reclamant să primească banii pe care se aștepta în mod rezonabil să îi primească, Curtea a apreciat că ”lipsa de resurse nu ar putea justifica o asemenea omisiune[114].

Cât privește strict problematica pensiilor de serviciu, instanța supremă a arătat, în sesizarea sa, că legislația ce reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale generează un interes patrimonial și că, în raport cu lipsa unei justificări rezonabile a măsurii suprafiscalizării veniturilor din pensii, instituirea acesteia este de natură să genereze o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. În acest sens, ÎCCJ a invocat practica în materie a CEDO[115], dar și propria jurisprudență, în speță Decizia nr. 29/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, potrivit căreia, în mod corect, instanțele au constatat că pensiile de serviciu stabilite în baza unor acte normative speciale reprezintă ”un interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a Protocolului nr. 1 la CEDO, atât sub aspectul părții contributive, cât și sub aspectul părții necontributive a pensiilor de serviciu.

La toate acestea adăugăm că, în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei[116], Curtea a afirmat că toate principiile care se aplică în general cauzelor privind art. 1 din Protocolul nr. 1 îşi păstrează relevanţa pentru domeniul prestaţiilor sociale, precum și că art. 1 din Protocolul 1 la CEDO nu impune nici o restricţie asupra libertăţii statelor contractante în privinţa deciziei de a instaura sau nu un sistem de protecţie socială sau de a alege tipul sau nivelul prestaţiilor ce trebuie acordate în baza unui astfel de sistem. În schimb, citând Hotărârea în Cauza Stec și alții, Curtea a arătat că ”din momentul în care un stat contractant instituie o legislaţie prin care se prevede plata automată a unei prestaţii sociale – fie că acordarea acestei prestaţii depinde sau nu de plata prealabilă a unor contribuţii -, această legislaţie trebuie considerată ca generând un interes patrimonial în temeiul câmpului de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile din acest articol”.

De asemenea, în Cauza Koua Poirrez împotriva Franţei[117], Curtea a refuzat să diferenţieze între prestaţiile sociale contributive şi cele noncontributive, constatând aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul acestora din urmă şi, în consecinţă, o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Prin urmare, așa cum a arătat și ÎCCJ în sesizarea adresată Curții Constituționale, în raport cu lipsa unei justificări rezonabile, considerăm că instituirea unei taxe asupra pensiilor de serviciu este de natură să genereze o încălcare a prevederilor art. 44 din Constituție privind dreptul de proprietate privată, precum și a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

J. Încălcarea principiului independenței justiției

Principiul constituțional al independenței justiției trebuie să fie respectat de orice reglementare referitoare la salarizarea și, respectiv reglementarea pensiilor în materie[118]. În sesizarea sa adresată instanței de contencios constituțional ÎCCJ a făcut o amplă prezentare a acestui principiu, a actelor europene relevante, precum și a bogatei jurisprudențe în materie a  Curții Constituționale. Ne limităm la a adăuga acestei pledoarii doar două idei.

Prima are în vedere faptul că nu numai statutul judecătorilor, ci și statutul procurorilor este reglementat la nivel constituțional, prin art. 132 din Legea fundamentală, iar Curtea Constituțională a tratat întotdeauna de o manieră unitară pensia de serviciu a magistraților, fie ei judecători sau procurori. Astfel, Curtea a reținut că procurorii se bucură, la rândul lor, de un statut constituțional, iar acest concept ”al independenţei judecătorilor” nu se referă în mod exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime. În consecință, independenţa justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor (atât judecători, cât și procurori), ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură în care apără celelalte garanţii ale acestui principiu[119].

Cea de a doua idee se referă la faptul că principiul independenței justiției, așa cum acesta a fost statuat în deciziile Curții Constituționale[120] apără, în egală măsură, pensia de serviciu a magistraților, civili sau militari, indiferent dacă aceasta a fost stabilită conform Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sau Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. Curtea a constatat, fără nicio distincție, că independența justiției include securitatea financiară a magistraților, care presupune și asigurarea unei garanții sociale, cum este pensia de serviciu a magistraților[121], indiferent de modul de stabilire a acesteia.

Toate aspectele și garanțiile principiului constituțional al independenței justiției, atât cât privește componenta instituțională, cât și independența judecătorului, așa cum acestea au fost reținute de Curtea Constituțională în considerentele deciziilor nr. 873/2010 și 262/2016, sunt întrutotul aplicabile atât judecătorilor, cât și procurorilor, fie ei civili sau militari, indiferent dacă la pensionare aceștia au optat pentru pensia de serviciu ca magistrat, pentru pensia militară de stat sau pentru pensia din serviciul public de pensii.

În final, ne raliem ferm opiniei instanței supreme potrivit căreia diminuarea considerabilă a veniturilor din pensii ale magistraților, prin fiscalizare excesivă, încalcă principiul independenței justiției prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituție.

K. Nerespectarea caracterului obligatoriu al deciziilor ale Curții Constituționale

Cu titlu preliminar, apreciem că încălcarea deciziilor Curții Constituționale constituie, după caz, un motiv de neconstituționalitate extrinsecă sau intrinsecă după cum cele statuate de instanța de contencios constituțional în considerentele sau dispozitivul deciziilor încălcate poartă asupra unor motive de neconstituționalitate extrinsecă sau intrinsecă. Din rațiuni care țin de logica și gradualitatea expunerii am preferat să abordăm această problematică la finalul criticilor de neconstituționalitate.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii[122].

Curtea a subliniat că deciziile simple (sau extreme) de admitere a sesizărilor de neconstituţionalitate sau cele sub rezervă de interpretare constituie un izvor formal distinct al dreptului constituţional, preiau forţa juridică a normelor constituţionale pe care le interpretează şi se adresează tuturor subiectelor de drept. Prin urmare, deşi are caracter jurisdicţional, art. 147 alin. (4) din Constituţie conferă deciziilor menționate forţa normelor constituţionale, cărora le atribuie un caracter erga omnes, ceea ce înseamnă că ele trebuie respectate şi aplicate de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. Curtea a apreciat că, deşi deciziile sale nu se identifică cu normele/actele legislative, efectele lor sunt similare acestora, iar deciziile Curții stabilesc reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care fac parte din ordinea normativă a statului[123].

Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenţa acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului[124].

Puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, aşa cum a statuat Curtea, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sale[125].

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea Constituțională a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea normelor de tehnică legislativă legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară[126].

De aceea, arată Curtea, respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000  privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, Curtea a constatat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate[127].

De menționat faptul că, potrivit art. 21 din Legea nr. 24/2000, în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie. Așa cum am arătat în cuprinsul întregului articol, în cadrul proiectului Legii privind completarea Legii pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal Parlamentul a încălcat jurisprudența anterioară a Curții Constituționale în materia procedurilor de elaborare și de adoptare a actelor normative, pensiilor de serviciu, independenței justiției și fiscalității.

După cum arată reputați specialiști în domeniu, tribunalele constituționale nu dispun de autorități care să le pună în executare deciziile, iar eficiența deciziilor a fost și este în strânsă legătură cu comportamentul instituțional loial al autorităților publice[128]. Această stare de lucruri a fost atenuată prin adoptarea unor reglementări legale care prevăd și sancțiuni; spre exemplu, pentru magistrați, nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale constituie abatere disciplinară (art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004). Asemenea sancțiuni nu există, însă, în ceea ce îi privește pe membrii guvernului și nici pe membrii parlamentului.

Pe de altă parte, încălcarea, chiar sfidarea sistematică de către autoritatea legiuitoare, a deciziilor Curții Constituționale nu poate să rămână nesancționată; apreciem că într-o asemenea situație, cum este cea în care ne aflăm, Curtea Constituțională are obligația de a acționa, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, ceea ce, chiar conform jurisprudenței Curții, presupune, printre altele, rolul său activ ca instituţie fundamentală a statului de drept şi implicarea sa, în limitele Constituţiei, desigur, pentru asigurarea conformităţii întregului fond activ al legislaţiei cu normele şi principiile fundamentale[129]. În acest sens, în recenta Decizie nr. 153/2020, Curtea a subliniat că legiferarea cu încălcarea deciziilor Curţii Constituţionale este incompatibilă cu statul de drept, consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie[130].

Având în vedere multiplele încălcări ale deciziilor Curții Constituționale, prezentate în cuprinsul articolului, apreciem că legea criticată încalcă prevederile art. 147 alin. (4), precum și pe cele ale art. 1 alin. (5) cu referire la art. 1 alin. (3) din Constituția României.


[1] Decizia nr. 820/2006 a CCR, Decizia nr. 680/2012 a CCR și Decizia nr. 262/2016 a CCR, par. 34.
[2] Decizia nr. 1140/2007 a CCR și Decizia nr. 225/2018 a CCR, par. 27.
[3] Decizia nr. 684/2005 a CCR, Decizia nr. 455/2006 a CCR și Decizia nr. 119/2007 a CCR.
[4] Decizia nr. 873/2010 a CCR, Decizia nr. 22/2016 a CCR, par. 50 și Decizia nr. 262/2016 a CCR, par. 33.
[5] Decizia nr. 871/2010 a CCR și Decizia nr. 652/2018 a CCR, par. 18.
[6] Decizia nr. 659/2018 a CCR, par. 20.
[7] Decizia nr. 1237/2010 a CCR.
[8] Decizia nr. 20/2000 a CCR.
[9] Decizia nr. 20/2000 a CCR și Decizia nr. 652/2018 a CCR, par. 18.
[10] Decizia nr. 20/2000 a CCR, Decizia nr. 262/2016 a CCR, par. 36, Decizia nr. 652/2018 a CCR, par. 18.
[11] Decizia nr. 20/2000 a CCR.
[12] Decizia nr. 433/2013 a CCR, Decizia nr. 501/2015 a CCR, par. 22 și 23.
[13] Decizia nr. 225/2018 a CCR, par. 23, Decizia nr. 659/2018 a CCR, par. 20, Decizia nr. 496/2019 a CCR, par. 21.
[14] Decizia nr. 1237/2010 a CCR.
[15] Decizia nr. 20/2000 a CCR, Decizia nr. 873/2010 a CCR, Decizia nr. 652/2018 a CCR, par. 18.
[16] I. Vida, Legistică formală. Introducere în tehnica și procedura legislativă, Ediția a V-a revizuită și completată, Editura Universul Juridic, București, 2012, pag. 40.
[17] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 640.
[18] Decizia nr. 88/1998 a CCR.
[19] Decizia nr. 545/2006 a CCR se referă la constituționalitatea Legii camerelor de comerț și industrie din România.
[20] Decizia nr. 442/2015 a CCR, par. 29. În același sens a se vedea și Decizia nr. 392/2014 a CCR și Decizia nr. 537/2018 a CCR, par. 42.
[21] A se vedea Decizia nr. 442/2015 a CCR, paragraful 31.
[22] Decizia nr. 537/2018 a CCR, par. 42.
[23] În același sens a se vedea și Decizia nr. 392/2014 a CCR.
[24] În acest sens a se vedea și Decizia nr. 53/1994 a CCR, Decizia nr. 88/1998 a CCR și Decizia nr. 442/2015 a CCR, par. 24.
[25] Decizia nr. 1237/2010 a CCR.
[26] Decizia nr. 1094/2009 a CCR, Decizia nr. 732/2017 a CCR, par. 26.
[27] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 640.
[28] Decizia nr. 537/2018 a CCR, par. 39.
[29] Decizia nr. 1/2014 a CCR, Decizia nr. 1/2015 a CCR.
[30] Decizia nr. 474/2016 a CCR și Decizia nr. 588/2017 a CCR, par. 23. Considerentele Curții au fost reluate Decizie nr. 153/2020, pct. 71.
[31] Decizia nr. 474/2016 a CCR, par. 28.
[32] Decizia nr. 153/2020, par. 71, 101 și 102.
[33] Decizia nr. 619/2016, par. 31.
[34] Decizia nr. 82/1995 a CCR, Decizia nr. 871/2015 a CCR, par. 19-20, Decizia 446/2016 a CCR, par. 18.
[35] Decizia nr. 159/2005 a CCR, Decizia nr. 1/2012 a CCR și Decizia nr. 45/2018 a CCR, par. 125.
[36] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 662.
[37] În acest sens, a se vedea și Decizia nr. 747/2015 a CCR.
[38] Decizia nr. 474/2016 a CCR și Decizia nr. 588/2017 a CCR.
[39] Decizia nr. 153/2020, par. 71, 101 și 102.
[40] Decizia nr. 1018/2010 a CCR.
[41] Decizia nr. 537/2018 a CCR, par. 45. În același sens, a se vedea și Decizia nr. 89/2017, par. 42.
[42] În acest sens a se vedea Decizia nr. 747/2015 a CCR, par 33.
[43] Textul are următorul cuprins:  ”Legea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a pronunţat ca primă Cameră sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră decizională pentru unele prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de două zile”.
[44] În fapt, este vorba despre prevederile art. I pct. 2 din Legea pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr. 396/2019, prin care se introduce în Codul fiscal noul articol 1431, la a cărei literă f) se face trimitere, pentru indicarea veniturilor pentru care se datorează taxa prevăzută de legea criticată, la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.
[45] A se vedea în acest sens Decizia  nr. 901/2009 a CCR.
[46] În același sens a se vedea și Decizia nr. 63/2017 a CCR, par. 104.
[47] A se vedea în acest sens și Decizia nr. 90/2009 a CCR.
[48] Decizia nr. 26/2020 a CCR, par. 30.
[49] Decizia nr. 63/2017 a CCR, par. 108.
[50] Decizia nr. 97/2008 a CCR și Decizia nr. 901/2009 a CCR.
[51] Hotărârea din 6 iunie 2005 a CEDO, pronunţată în cauza Androne împotriva României, par. 44 și Hotărârea din 7 octombrie 2009 a CEDO, pronunţată în cauza Stanca Popescu împotriva României, par. 99, conform cărora ”unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice”.
[52] Cauza Bosch și alții  (C-13/61), Hotărârea din 6 aprilie 1961.
[53] Decizia nr. 404/2008 a CCR și Decizia nr. 26/2012 a CCR.
[54] Hotărârea din 26 aprilie 1979 a CEDO, pronunțată în cauza Sunday Times  împotriva Regatului Unit, par. 49 și 50.
[55]Hotărârea din 4 mai 2000 a CEDO, pronunțată în cauza Rotaru împotriva României, par. 52. În acest sens a se vedea și Hotărârea din 25 ianuarie 2007 a CEDO, pronunțată în cauza Sissanis împotriva României, par. 66.
[56] Cauza Heineken Nederland și Heineken împotriva Comisiei (T-240/07), Decizia din 16 iunie 2011, par. 383 și 384. În același sens, a se vedea și cauza Parlamentul împotriva Consiliului (C-48/14), Hotărârea din 12 februarie 2015, par. 45,  cauza Polonia împotriva Comisiei (T-290/12), Hotărârea din 22 aprilie 2015, par. 50, cauza DF împotriva Comisiei  (T-782/14), Hotărârea din 27 ianuarie 2016, par. 45.
[57] Decizia nr. 903/2010 a CCR, Decizia nr. 743/2011 a CCR, Decizia nr. 1/2012 a CCR, Decizia nr. 447/2013 a CCR și Decizia nr. 1/2014 a CCR, par. 225.
[58] În același sens, a se vedea Decizia nr. 418/2014 a CCR, par. 35 și Decizia nr. 51/2016 a CCR, par. 42.
[59] S. Popescu, V. Țăndăreanu, Securitatea juridică și complexitatea dreptului în atenția Consiliului de Stat Francez, Buletin de informare legislativă, nr. 1/2007, pag. 5.
[60] Decizia nr. 447/2013 a CCR.
[61] Decizia nr. 588/2017 a CCR, par. 25.
[62] Decizia nr. 51/2012 a CCR.
[63] D. D. Șaguna, D. I. Radu, Drept fiscal. Fiscalitate. Obligații fiscale. Declarații fiscale, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2020, pag 6.
[64] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 483 și 490.
[65] D. D. Șaguna, D. I. Radu, Drept fiscal. Fiscalitate. Obligații fiscale. Declarații fiscale, Ediția 5, Editura C. H. Beck, București, 2020, pag 6.
[66] Decizia nr. 430/2012 a CCR, Decizia nr. 607/2012 a CCR, Decizia nr. 985/2012 a CCR.
[67] Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50 și Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49.
[68] Decizia nr. 695/2012 a CCR, Decizia nr. 538/2017 a CCR, par. 25.
[69] Decizia nr. 6/1993 a CCR,  Decizia nr. 3/1994 a CCR, Decizia nr. 1394/2010 a CCR.
[70] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 494.
[71] C. Ionescu, C. A. Dumitrescu (coordonatori), Constituția României. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2017, pag. 651.
[72] Decizia nr. 141/1994 a CCR.
[73]  Decizia nr. 176/2003 a CCR.
[74] În același sens, a se vedea și Decizia nr. 1394/2010 a CCR.
[75] Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 58/1992 cu privire la corelarea salariilor prevăzute de Legea nr. 53/1991, Legea nr. 40/1991 şi Legea nr. 52/1991 cu nivelul salariilor de la societăţile comerciale şi regiile autonome, care a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 3/1994 avea următorul cuprins:
(1) Salariile de bază pentru persoanele încadrate prin cumul, inclusiv pentru pensionarii care cumulează pensia cu salariul, sunt cele stabilite potrivit art. 1.
(2) Limitele indemnizaţiilor de conducere prevăzute în anexele legilor menţionate la alin. (1), indexate începând cu 1 mai 1992, se majorează cu 70%”.
Art. 1 al legii, la care face trimitere mediată alin. (2) al art. 3 are următorul cuprins:
”Art. 1 – (1) Salariile de bază prevăzute de Legea nr. 53/1991Legea nr. 40/1991 şi Legea nr. 52/1991, indexate începând cu 1 mai 1992, se majorează cu 20%.
(2) Limitele indemnizaţiilor de conducere prevăzute în anexele legilor menţionate la alin. (1), indexate începând cu 1 mai 1992, se majorează cu 70%.
(3) Nivelurile noi ale salariilor şi indemnizaţiilor de conducere, stabilite potrivit alin. (1) şi (2), se calculează şi se transmit instituţiilor interesate de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, urmând să fie indexate, în continuare, în raport cu creşterea coeficientului de indexare ce se va stabili, pentru societăţile comerciale şi regiile autonome, faţă de coeficientul de indexare aprobat la data de 1 mai 1992.” 
[76] Decizia nr. 46/2013 a CCR.
[77] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 491.
[78] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 491.
[79] Decizia nr. 370/2012 a CCR.
[80] Decizia nr. 6/1993 a CCR, Decizia nr. 3/1994 a CCR, Decizia nr. 19/1995 a CCR, Decizia nr. 1394/2010 a CCR, Decizia nr. 223/2012 a CCR, Decizia nr. 45/2015 a CCR, par. 18.
[81] Decizia nr. 258/2010 a CCR, Decizia nr. 223/2012 a CCR.
[82] Decizia nr. 1286/2010 a CCR.
[83] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 492. În acest sens, a se vedea  și Decizia nr. 524/2013 a CCR, Decizia nr. 542/2014 a CCR, par. 30, Decizia nr. 633/2014 a CCR, par. 19, Decizia nr. 27/2015 a CCR, par. 17 și Decizia CCR nr. 45/2015 a CCR, par. 18.
[84] Decizia nr. 886/2010 a CCR.
[85] Reţinerea la sursă, numită și ”stopaj la sursă”, constă în faptul că cel care are de plătit un venit, către o persoană fizică sau juridică, are obligaţia legală de a nu acorda venitul respectiv fără a calcula şi reţine obligaţiile fiscale aferente.
[86] I. Muraru și E. S. Tănăsescu (coordonatori), Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 491.
[87] Decizia nr. 39/2013 a CCR, din ale cărei considerente cităm următoarele: ”Curtea constată că, în virtutea principiului general valabil în materie fiscală, impozitele şi taxele se aplică asupra materiei impozabile – venituri sau bunuri, nu şi asupra celorlalte impozite, or aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale (…)”.
[88] Decizia nr. 1304/2009 a CCR.
[89] Potrivit art. 1 alin. (3) din lege, cuantumul indemnizaţiei reprezintă echivalentul a 50% din pensia cuvenită titularului sau, după caz, aflată în plată la data solicitării, dar nu poate depăşi două salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată.
[90] Potrivit art. 5 alin. (1) din lege, cuantumul lunar al indemnizaţiei de merit este egal cu o sumă ce reprezintă de 3 ori valoarea salariului minim brut pe ţară garantat în plată şi este neimpozabil.
[91] Conform art. 4 din lege, indemnizaţia lunară reparatorie este calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce vor fi aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.
[92] În acest sens, a se vedea Decizia nr. 6/1993 a CCR, Decizia nr. 3/1994 a CCR, Decizia nr. 19/1995 a CCR, Decizia nr. 176/2003 a CCR, Decizia nr. 258/2010 a CCR, Decizia nr. 1394/2010 a CCR, Decizia nr. 223/2012 a CCR.
[93] A se vedea în acest sens articolele care pot fi accesate la următoarele adrese:
https://www.lexplicite.fr/limpot-confiscatoire-au-sens-de-la-decision-du-conseil-constitutionnel-n2012-662-dc-du-29-decembre-2012/
https://www.avocatsbonfilsdijon.com/Fiscalite-et-seuil-confiscatoire.html
[94] Decizia Consiliul Constituțional nr. 2012-662 DC din 29 decembrie 2012, care poate fi accesată la adresa: https://www.conseil-constitutionnel.fr/sites/default/files/as/root/bank_mm/decisions/2012661dc/2012661dc.pdf.
Decizia poartă asupra Legii de rectificare a bugetului pe anul 2012, act normativ care poate fi accesat la adresa: http://www.assemblee-nationale.fr/14/ta/ta0071.asp
[95] Pentru mai multe detalii a se vedea Fabrice Pezet, Le caractère confiscatoire de l’impôt et les exigences constitutionnelles françaises, articol care poate fi accesat la adresa: http://web.lexisnexis.fr/newsletters/avocats /07_2013/pdf9.pdf.
[96] Hotărârea din 26 aprilie 1988 a CJUE, pronunțată în cauza Haptzollant Hamburg Jonas împotriva Krucken (C 316/86),  par. 22.
[97] Hotărârea din 5 aprilie 1979, pronunțată în cauza Ratti  (C 148/78), par. 39, Hotărârea din 8 mai 2007 a CJUE, pronunțată în cauza Citymo Sa împotriva Comisiei (T 271/04), par. 108.
[98] Hotărârea din 15 iulie 2004 a CJUE, pronunțată în cauza Willy Gerekens şi Asociaţia agricolă Procol pentru promovarea comercializării produselor lactate împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului (C-459/02), par. 23 şi 24, Hotărârea din 29 iunie 2010 a CJUE, pronunțată în cauza Proces penal împotriva lui E. şi F (C-550/09), par 59, Decizia nr. 1/2014 a CCR, par. 231.
[99]Hotărârea din 5 februarie 1997 a CJUE, pronunțată în cauza Petit-Laurent împotriva Comisiei (T-211/95), par. 72, Hotărârea din 20 iunie 2001 a CJUE, pronunțată în cauza Buisson împotriva Comisiei (T-243/99), par. 45, Hotărârea din 27 martie 1990 a CJUE, pronunțată în cauza Chomel împotriva Comisiei (T-123/89), par. 25.
[100] Hotărârea din 6 iulie 1999 a CJUE, pronunțată în cauza Forvass împotriva Comisiei (T 203/97),  par. 70.
[101] Decizia nr. 20/2000 a CCR, Decizia nr. 262/2016 a CCR, par. 36, Decizia nr. 652/2018 a CCR, par. 18.
[102] C. Bârsan, Convenția Europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi și libertăți, Editura C.H. Beck, București, 2005, pag. 448.
[103] Hotărârea din 20 noiembrie 1995 a CEDO, pronunțată în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei, par. 31, Hotărârea din 2 februarie 2010 a CEDO, pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, par. 54, Hotărârea din 13 decembrie 2000 a CEDO, pronunțată în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, Hotărârea din 29 noiembrie 1991 a CEDO, pronunțată în cauza Pine Valley Developments și alții împotriva Irlanmdei, par. 51.
[104] Hotărârea din 28 septembrie 2004 a CEDO, pronunțată în cauza Kopecky împotriva Slovaciei, par. 49-52, Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunțată de CEDO în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei, par. 31, Hotărârea din 6 octombrie 2005 pronunțată de CEDO în cauza Draon împotriva Franței par. 65; Hotărârea din 6 octombrie 2005 pronunțată de CEDO în cauza Maurice  împotriva Franței par. 63, Decizia nr. 20/2009 a CCR.
[105] Hotărârea din 28 septembrie 2004 a CEDO pronunțată de CEDO în cauza Kopecky  împotriva Slovaciei, par. 51.
[106] Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată de CEDO în cauza Bourdov împotriva Rusiei, par. 40, Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată de CEDO în cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, par. 59.
[107] Hotărârea din 7 mai 2013, pronunțată de CEDO în cauza Ioanna Koufaki împotriva Greciei și Adedy împotriva Greciei, par. 32. A se vedea, mutatis mutandis și Hotărârea din 7 iulie 2011, pronunțată de CEDO în cauza Stummer împotriva Austriei, par. 82.
[109] Hotărârea din 7 mai 2013 a CEDO, pronunțată în cauza Ioanna Koufaki împotriva Greciei și Adedy împotriva Greciei, par. 32.
[109] Hotărârea din 19 octombrie 2000 a CEDO, pronunțată în cauza Ambrousi împotriva Italiei, par. 31.
[110] Decizia nr. 871/2010 a CCR, Decizia nr. 873/2010 a CCR și Decizia nr. 1237/2010 a CCR.
[111] Decizia nr. 334/2017 a CCR, par. 23.
[112] Hotărârea din 6 decembrie 2007 a CEDO, pronunțată în cauza Beian împotriva României, par. 51.
[113] Hotărârea din 8 februarie 2006 a CEDO, pronunțată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, par. 23.
[114] Hotărârea din 7 mai 2002 a CEDO, pronunțată în cauza Bourdov împotriva Rusiei, par. 41.
[115] Cauza Stec și alții împotriva Marii Britanii,  Decizia asupra admisibilității din 6 iulie 2005 și Hotărârea din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Hotărârea din 28 aprilie 2009, par. 71, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39.
[116] Cauza Andrejeva împotriva Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009, par. 77.
[117] Cauza Koua Poirrez împotriva Franţei, Hotărârea din 30 septembrie 2003, par. 37. În același sens, a se vedea și Hotărârea din 16 septembrie 1996 în Cauza Gaygusuz împotriva Austriei, par. 41.
[118] Decizia nr. 153/2020, par. 108.
[119] Decizia nr. 873/2010 a CCR.
[120]Decizia nr. 873/2010, Decizia 262/2016, par. 45. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, independența justiției și independența judecătorului implică existența a numeroase aspecte: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanţele nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc.. Totodată, Curtea a statuat că principiul independenței justiției implică și o serie de garanții, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat.
[121] Decizia nr. 873/2010 a CCR.
[122] Decizia nr. 1/1995 a CCR.
[123] Decizia nr. 650/2018 a CCR, par. 451.
[124] Decizia nr. 1/1995 a CCR.
[125] Decizia nr. 1415/2009 a CCR, Decizia nr. 415/2010 a CCR, Decizia nr. 1/2014 a CCR, par. 77 și Decizia nr. 794/2016 a CCR, par. 35 și 36.
[126] Decizia nr. 26/2012 a CCR.
[127] Decizia nr. 26/2012 a CCR,  Decizia nr. 448/2013 a CCR, Decizia nr. 22/2016 a CCR, par. 35.
[128] Constituția României. Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2019, pag. 1325.
[129] Decizia nr. 728/2012 a CCR și Decizia nr. 1/2014 a CCR, par. 227.
[130] Decizia nr. 153/2020 a CCR, par. 111.


Nelu Ciobanu

 
Secţiuni: CCR, Content, Drepturile omului, Selected, Sistemul judiciar | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD