JURIDICE.ro
JURIDICE

Irina Țuca: Dreptul e o știință atât de frumoasă și de complexă, încât nu cred că studiul lui e vreodată o pierdere de vreme
08.07.2020 | Alina MATEI

JURIDICE - In Law We Trust
Alina Matei

Alina Matei

Irina Țuca

Irina Țuca

Alina Matei: Mulțumesc, Irina, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. O să încep cu un citat. De obicei, citatul apărea la sfârșitul interviului, dar în cazul tău am un feeling că e mai bine așa. 😊 Să vedem. Lucian Blaga spunea că pasiunea rămâne elementul esențial al vieții. Care este pasiunea ta?

Irina Țuca: Eu vă mulțumesc pentru invitație, e plăcerea mea să mă adresez cititorilor JURIDICE.ro.

Mă aflu în postura privilegiată de a avea mai multe pasiuni. Dacă ar fi să fac o ierarhie a lor, pe primul loc aș pune, fără nicio îndoială, dreptul – facultatea și masteratul mi-au demonstrat că dreptul este o știință infinit mai frumoasă și profundă decât intuiam eu.

Îmi place de asemenea să citesc, obicei pe care mi l-am cultivat datorită profesorului meu de limba și literatură română din liceu, domnul Lăzărescu, căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru că mi-a insuflat dragostea pentru lectură. Cinematografia figurează și ea printre pasiunile mele, la fel ca și tenisul – sunt o devotată admiratoare a lui Roger Federer, pe care îl urmăresc de când aveam 12 ani.

Alina Matei: Este ea, pasiunea, elementul esențial al vieții?

Irina Țuca: În acord cu teoria lui Lucian Blaga că misterul și necunoscutul trebuie cultivate, admit că (încă) nu cunosc care este elementul esențial al vieții. În ceea ce mă privește, admir foarte tare oamenii care și-au găsit o pasiune, care se cunosc pe ei înșiși suficient de bine încât să își descopere țelul în viață. Cred de asemenea că pasiunea este ceea ce poate face diferența între doi profesioniști la fel de competenți – între un avocat șef de promoție dar motivat de câștigul financiar și unul cu nota nouă dar cu adevărat pasionat de drept, l-aș alege oricând pe al doilea.

Alina Matei: De la Colegiul Sf. Sava la Facultatea de Drept de la Cambridge e distanța mare. Se micșorează dacă visul este de a ajunge în UK?

Irina Țuca: Nu, distanța dintre Colegiul Sf. Sava și Cambridge rămâne la fel de mare. Visul de a ajunge în UK poate micșora, eventual, distanța dintre un liceu de stat din România și orice altă facultate din Marea Britanie mai puțin Cambridge, care este o universitate foarte diferită față de restul.

Cambridge și Oxford sunt singurele facultăți din Europa la care admiterea la drept presupune, printre alte probe, și unul sau mai multe interviuri. Eu a trebuit să trec prin două asemenea încercări. În cadrul primului interviu, am avut două teme: întâi am primit exercițiul de a citi o hotărâre a Curții Supreme, pe care apoi am discutat-o cu cei doi profesori examinatori. Apoi mi s-a cerut să încadrez diverse situații de fapt în definițiile legale ale unor infracțiuni.

Pentru al doilea interviu, am avut o săptămână să studiez două opere de filosofie a dreptului, și anume un articol a lui HLA Hart despre pozitivism și o teorie a lui Robert Alexy despre moralitatea dreptului. În cadrul interviului am fost provocată să dezbat aceste opere cu profesorii examinatori.

Ambele interviuri au avut drept scop testarea raționamentului juridic, nu dorința de a pleca din țară sau ambiția de a ajunge în Marea Britanie. Niciunul dintre cei patru profesori care m-au intervievat nu au fost interesați să știe de ce vreau să studiez în afară sau motivul pentru care vreau să fac dreptul. Tot ce voiau să știe este cum gândesc.

Ceea ce a scurtat calea dintre Sf. Sava și Cambridge a fost tocmai munca pe care am depus-o ca să fiu admisă și în special pregătirea pentru aceste interviuri.

Alina Matei: Îți mai aduci aminte prima zi de curs de la Facultate?

Irina Țuca: Da, mi-o aduc aminte perfect. În prima zi de facultate am avut un seminar la drept roman. La Cambridge, seminarele se desfășoară nu în grupuri de 10-20 de persoane, ci presupun o întâlnire între profesor și doar doi studenți, în biroul lui. Profesorul cu care urma să am seminarul la drept roman este o somitate absolută în acest domeniu. În comunitatea de la Cambridge era cunoscut drept un “jurist”, termen pe care academicienii nu îl acordau decât geniilor în drept. Domnul profesor Ibbetson era pentru profesorii de drept precum Picasso pentru pictori, Einstein pentru fizicieni, Mozart pentru muzicieni. Așadar, prima zi de facultate. Eu și colegul meu Conor, așteptând în fața biroului lui Ibbetson, ca două păsări care se pregătesc de tăiere. Dintr-o dată din birou iese “grupa” dinaintea noastră, cei doi colegi care tocmai terminaseră seminarul. Amândoi aveau o expresie facială care poate fi comparată doar cu expresia pe care trebuie să o fi avut căpitanii Titanicului când vaporul s-a izbit de iceberg: erau pur și simplu înmărmuriți. Tot ce au putut să ne spună a fost: “vedeți că tot ce vrea să faceți e să puneți întrebări. Dacă nu întrebați nimic o să stați toată ora în tăcere”. Întrebări? Cum adică întrebări? Eu nu eram obișnuită să pun întrebări unui profesor. Pentru mine educația formală de până atunci presupunea asimilarea informației, nu contestarea ei sau nici măcar discutarea ei. Eu învățasem pentru seminar, știam instituțiile de drept roman, familia romană, tipurile de contract. Dar nu aveam nicio întrebare despre ele. M-am uitat la Conor cu frică: fața lui sugera că nici el nu știe ce să întrebe. De fapt, fața lui sugera ca nici nu mai știa cum îl cheamă sau de ce se află acolo. Am intrat crispați în birou și ne-am așezat pe canapea, cu caietele în brațe. Profesorul Ibbetson, conform tradiției, s-a uitat la noi impasibil și ne-a spus direct: „așadar, ce întrebări aveți?”. Liniște. Conor se uita la mine, eu mă uitam la el. Cred că încercam să ne decidem din priviri care dintre noi ar trebui să se sacrifice. Conor, un adevărat martir, își ia inima în dinți și întreabă: „Ce scop are conceptul de capitis deminutio?” Tăcere. După câteva secunde vine și răspunsul lui Ibbetson, care pe mine m-a șocat: „Dar voi doi ce credeți?”. Cred că a fost pentru prima oară când am fost întrebată de către un profesor ce părere am eu despre o regulă sau despre un concept. Nici eu, nici Conor nu știam cum să justificăm conceptul de capitis deminutio. Dar ne-a ajutat Ibbetson: ne-a spus să ne folosim intuiția, să facem o analogie cu alte concepte similare și să încercăm să ne gândim la exemple ca să elucidăm sensul unei reguli de drept. Restul orei a fost pur și simplu o discuție între noi trei, la sfârșitul căreia Ibbetson ne-a mărturisit că atunci când și-a dat doctoratul din scrierile lui Ulpian, a avut o revelație în timp ce aștepta la coadă la supermarket.

Alina Matei: Care sunt alternativele ca student acolo? Există opțiunea de a te lăsa pe tânjeală sau ești chemat ca, prin filme, și întrebat dacă se întâmplă ceva cu tine? Mă interesează dacă prestigiul facultății nu îi îngăduie studentului să aibă el însuși un altfel de prestigiu.

Irina Țuca: Cred că există cam trei arhetipuri de studenți la Cambridge. Prima categoria ar fi cea a geniilor, a unor minți absolut sclipitoare care iau note aproape maxime la toate examenele. Aveam un coleg de an, student la fizică, care intrase la Cambridge la 14 ani și care la un examen obținuse 98 de puncte din 100 (în condițiile în care, în mod obișnuit, niciun profesor nu acordă o notă mai mare de 75). A doua categoria ar fi cea a studentului muncitor, ambițios, care se motivează singur să trudească și să se adapteze standardelor ridicate care i se impun. Și da, mai există și al treilea tip, cel al studentului care este copleșit de presiunea impusă de Cambridge și care are „tentative” de tânjeală. Folosesc termenul de „tentative” pentru că tânjeala nu e niciodată o opțiune reală pentru un student la Cambridge. Întrucât seminarele se desfășoară în echipe de doi elevi, profesorii își dau imediat seama dacă rămâi în urmă sau dacă îți pierzi interesul – nu ai cum să maschezi nepregătirea. Iar reacția lor, atunci când se confruntă cu un student dezinteresat sau copleșit de așteptări, nu este să îl apostrofeze sau să îl tragă la răspundere, ci dimpotrivă: profesorii încearcă să îi ajute pe cei care nu mai pot ține pasul.

Alina Matei: La 18-19 ani, într-un oraș fantastic, fără veghea și supravegherea părinților, ai sentimentul că lumea e a ta, că abia te strecori în viață?

Irina Țuca: Da și nu. Da, simțeam că mă strecor în viață pentru că eram pusă în situația de a mă descurca pe cont propriu. Descoperisem cum e să fii independent și responsabil și cum să trăiești singur. Din acest punct de vedere, facultatea a fost o experiență formativă pentru mine pentru că m-a maturizat foarte repede și într-un mod foarte dur. Din alt punct de vedere însă, nu simțeam deloc că lumea e mea și că mă strecor în viață, ci dimpotrivă: aveam uneori sentimentul că viața de la Cambridge nu e viață reală, că trăiesc într-un vis. Locuiam într-un oraș mic, în cea mai competitivă comunitate universitară din Europa, și (tot) ce se cerea de la mine era să excelez pe plan academic, să studiez foarte mult. Iar eu aveam impresia că viața e nu doar despre a studia și  din acest motiv nu mă simțeam pregătită să înfrunt lumea din afara bulei universitare. Un fost coleg de facultate a exprimat reveria Cambridge perfect când, plimbându-ne împreună prin Londra la sfârșitul primului trimestru de facultate, s-a uitat în jur și mi-a zis cu o înduioșătoare mirare: „Eu și uitasem că există mașini pe stradă”.

Alina Matei: Cum s-a făcut adaptarea la limba engleză? Ce ai făcut pentru a vorbi, scrie și gândi în limba engleză?

Irina Țuca: Adaptarea la limba engleză nu a fost foarte dificilă, pentru că studiasem intensiv această limbă dinainte să ajung studentă în Marea Britanie. A trăi acolo m-a ajutat să progresez mult, pentru că auzeam și vorbeam engleză peste tot. Termenii juridici i-am deprins prin exercițiu: citeam foarte multe articole și studii de drept, care m-au ajutat să asimilez limbajul academic și să stăpânesc proprietatea termenilor.

Totuși, deși eram foarte recunoscătoare că facultatea în Marea Britanie „mă învăța” în mod indirect și engleza, am căutat în mod activ să nu abandonez limba română. Nu voiam să ajung să vorbesc „romgleză”, să îmi pierd fluiditatea și elocvența în limba maternă. Tocmai din acest motiv, în perioada studenției, mi-am impus o regulă de a citi ficțiune și de a scrie texte non-academice doar în română. Pentru mine a vorbi corect limba maternă este o dovadă de integritate.

Alina Matei: De colegii tăi ce ne poți spune? Când au fost curioși de România și nu doar de ce e pe internet despre România?

Irina Țuca: Sinceră să fiu, colegii mei nu au avut mari curiozități despre România. Mă mai întrebau din când în când despre comunism, dar simțeam că diferențele culturale dintre mine și ei creau imposibilitatea unui răspuns care să fie pe deplin înțeles.

Conor, colegul cu care am avut acel prim seminar la drept roman, mi-a devenit unul dintre cei mai apropiați prieteni. Faptul că am fost solidari în suferință, că am trecut împreună prin echivalentul academic al armatei, mă face să cred că împart cu el ceva ce nu o să mai împart cu cineva vreodată. Când mă gândesc la el îmi aduc aminte de perioada sesiunii, când obișnuiam să învățăm împreună. În ziua de luni a fiecărei săptămâni, ne alegeam câte o materie și ne întâlneam în grădina colegiului, unde aveam banca noastră pe care stăteam și pur și simplu discutam despre drept, fără să ne luăm cu noi manuale sau notițe. Ne alegeam un subiect care ni se părea nouă mai controversat și îl dezbăteam. Ambii eram foarte competitivi, și ajungeam să ne contrazicem ore în șir. Îmi amintesc cu mult drag de astfel de momente petrecute cu el – am impresia că acele după-amiezi în care dezbăteam cu Conor dreptul administrativ m-au maturizat din punct de vedere juridic.

Alina Matei: Dar profesorii cum sunt? Ai zărit la ei urme de capriciu?

Irina Țuca: Singurul „capriciu” al profesorilor mei era să vii la cursuri pregătit. Atâta vreme cât învățai bine, nu îi deranja dacă vii la seminar în papuci, sau dacă ai citit teoria din alt manual decât cel scris de ei, sau dacă nu ești de acord cu părerea lor despre un anumit subiect (ba dimpotrivă, te încurajau să nu fii de acord, pentru că dezbaterea cu studenții era pentru ei un scop în sine).

Două lucruri m-au impresionat în mod special la profesorii de la Cambridge. Primul este respectul sincer pe care îl aveau pentru studenți. Cu trei luni înainte de examene, profesorii ne spuneau ca înainte de seminar să le trimitem din timp pe email toate întrebările pe care le avem „ca să aibă timp să își pregătească răspunsurile”. Nu doar că ei se așteptau ca studentul să le pune întrebări grele, la care trebuie să se gândească, dar îl respectau suficient încât să se pregătească ei înșiși pentru seminarul dinaintea examenului pe care urmau să îl susțină studenții.

Al doilea lucru care m-a impresionat a fost relația apropiată pe care au cultivat-o profesorii cu noi. Eu și colegii mei ieșeam des la o bere cu profesorul de drept constituțional. Profesorului de drept penal, căruia îi plăcea să explice infracțiunile prin exemple practice și scenete, i-am cumpărat de Crăciun un pistol de jucărie. Eu și Conor am fost babysitters pentru fetița de doi ani a profesorului de drept civil, care o adusese cu el la o petrecere organizată în grădina colegiului. Mă simt foarte norocoasă să îi pot numi atât mentori, cât și prieteni.

Alina Matei: Ce te-a învățat pe tine această Facultate?

Irina Țuca: În plan profesional, facultatea de la Cambridge m-a învățat cum să gândesc. Mi-a dezvoltat un simț juridic, abilitate care acum îmi permite ca, atunci când citesc o normă de drept românesc, să intuiesc cum se interpretează și cum se aplică. M-a învățat să gândesc în termeni de principii – să văd pădurea și să nu fiu orbită de copaci. La examenul de drept roman, a trebuit să rezolv o speță în care se punea problema unei infracțiuni care nu avea o dezlegare unanim acceptată. Neavând un răspuns clar, am făcut o analogie cu o altă infracțiune, argumentând că dacă justificarea din spatele criminalizării celor două fapte este același, atunci și pedepsirea lor ar trebui să aibă parametri similari. Facultatea de la Cambridge m-a învățat că a fi un bun jurist înseamnă a înțelege principiile din spatele normelor de drept, că o gândire juridică matură este una bazată nu pe memorarea regulilor, ci pe a pricepe justificările din spatele lor.

În plan personal, facultatea de la Cambridge m-a învățat că adevărata satisfacție, aceea în care poți găsi refugiu, este numai aceea întemeiată pe efort și sacrificii. M-a învățat de asemenea cum să gestionez singurătatea și m-a făcut conștientă că educația e poate singurul lucru pe care nu ți-l poate lua nimeni.

Alina Matei: Și Masterul? Nu e pierdere de vreme?

Irina Țuca: Eu am ales să urmez un Masterat nu pentru diplomă sau din lipsă de alternative profesionale. Am ales să studiez în continuare pentru că eram curioasă să descopăr alte arii de drept, pe care nu le studiasem în facultate, și pentru că îmi doream să fac cercetare și să scriu. Dreptul e o știință atât de frumoasă și de complexă, încât nu cred că studiul lui e vreodată o pierdere de vreme.

Alina Matei: Ai scris încă de când erai în liceu și scrisul fac parte din ADN-ul tău, în mod sigur. Este veștmântul tău. Vezi, ai fi putut alege Gucci! 😊 De ce scrii?

Irina Țuca: Nu știu dacă scrisul face parte din ADN-ul meu, dar este clar un obicei pe care l-am deprins de când eram mică. Când aveam 12 ani, tatăl meu ne dădea mie și surorii mele teme zilnice: în fiecare zi trebuia să îi scriem pe email o „compunere”, pe teme diverse. Țin minte că sora mea a trebuit odată să îi scrie un text despre „cum se citește ceasul”(a ieșit o operă remarcabilă, al cărei refren era inteligibila frază „atunci când liniuța mică vine peste liniuța mare…”), iar eu am fost însărcinată să rezolv o speță imaginară despre un fumător care dă în judecată firma Malboro. Pe vremea aceea mi se părea un calvar să redactez în fiecare zi un text, dar acum îi sunt foarte recunoscătoare tatălui meu pentru că a insistat ca fetele lui să învețe să se exprime corect în scris.

În ceea ce privește motivul pentru care scriu, există un pasaj dintr-un roman de Jose Saramago care exprimă minunat importanța acestei forme de comunicare: „aceste cuvinte, pe care, probabil, așa cum se prezintă, nimeni nu le spusese înainte, aceste cuvinte au avut norocul de a nu se pierde unele de altele, au avut pe cineva care să le pună împreună, pe cineva care să știe că lumea ar fi un pic mai decentă dacă am ști cum să reunim câteva cuvinte care umblă pe aici răzlețe”. Asta încerc și eu să fac: să reunesc cuvinte răzlețe în speranța de a face lumea cititorilor mei un pic mai decentă – să le prezint o idee nouă, să îi fac să își pună întrebări, să râdă, să se gândească, să vadă lucrurile altfel.

Și, poate cel mai important, scriu pentru că îmi place.

Alina Matei: De când îți vine ideea ce să publici și până postezi cât timp trece?

Irina Țuca: Perioada dintre „conceperea” unui text și aducerea lui pe lumea virtuală depinde de tipul de text. În cazul articolelor pe care le public pe blogul personal (www.irinatuca.com), ea este una relativ scurtă, pentru că ideea îmi vine în mod spontan, iar redactarea textului propriu-zis curge de la sine. În cazul pamfletului „Oamenii din metrou”, inspirația mi-a venit într-o dimineață, în timp ce călătoream cu metroul londonez. Fiind în drum spre cartierul financiar, în vagon eram înconjurată de corporatiști. Am început să le studiez aspectul fizic, manierismele, ticurile. Am scos telefonul și mi-am notat toate stereotipurile despre care aș vrea să scriu. La prânz a trebuit să călătoresc în altă parte a Londrei, prilej cu care am întâlnit alte personaje la metrou: Învățătoarea, Stăpâna de câine, Bătrânul. La sfârșitul zilei, în drum spre casă, cu ochiul deja format și cu mintea alertă, m-am întâlnit cu Alex Velea-ul, Blonda și Cuplul, care au fost trecuți și ei pe lista. Când am ajuns acasă seara, aproape că textul era deja scris: „muncisem” la el toată ziua, observând, făcându-mi notițe în pauza de prânz, gândindu-mă la jocuri de cuvinte sau la figuri de stil, „testând”în gând diferite formulări.

În cazul unei analize juridice (ca cea despre arbitrajul internațional pe care am publicat-o recent pe JURIDICE.ro), lucrurile stau diferit. Deși inspirația poate veni la fel de spontan ca cea pentru un text satiric, procesul de redactare durează mai mult. Un text juridic ar trebui să fie, după părerea mea, aproape un produs științific, cu o structură ireproșabilă și cu un conținut bazat pe o cercetare meticuloasă. Tocmai de aceea mă documentez foarte mult înainte să scriu un astfel de text și încerc, pe cât posibil, să îmi susțin fiecare afirmație cu o notă de subsol care să indice sursa de autoritate. Îmi impun standarde foarte ridicate când emit o părere de drept, pentru că respect foarte mult această știință.

Întotdeauna înainte să public, aplic o regulă pe care am învățat-o de la tatăl meu: niciodată nu trimit ceva spre publicare până nu citesc textul de trei ori fără să fac nicio corectură.

Alina Matei: Excese faci? Ultimul proaspăt: de nesomn, scris, citit, că nu te imaginez dezbătând în LOFT despre coronavirus și coronavirușii vieții noastre.

Irina Țuca: Da, pledez vinovată. Excesele de scris, de citit și de vizionat filme au, pentru mine, circumstanța exonerantă de răspundere că îmi aduc o foarte mare bucurie, așa că abuzez de aceste activități fără să îmi pară rău. Am făcut și exces de nesomn și de muncă în sesiune, dar astfel de abuzuri făceau parte din fișa postului de student. În LOFT n-am fost niciodată, dar dacă m-ar invita cineva acolo să dezbatem despre „coronavirus și despre coronavirușii vieții noastre”, m-aș duce – nu refuz niciodată o dezbatere. Sper doar să ne putem auzi unul pe altul.

Alina Matei: Cum ar fi viața fără rețelele de socializare? Par a fi centrul universului nostru. Nu exist, dacă nu am cont/conturi.

Irina Țuca: Da, într-adevăr, „postez, deci exist” pare a fi motto-ul generației actuale. Cred că dacă am trăi fără rețele de socializare, am fi mai introspectivi, mai sinceri, mai puțin ahtiați după validarea celor din jur și mai puțin dornici de a crea aparența unei vieți perfecte. Din păcate, refrenul „nu exist, dacă nu am cont/conturi” este foarte adevărat: rețelele de socializare au viciul de a crea impresia că fără ele ești ostracizat, exclus complet din arena socializării și condamnat la singurătate. Dar paradoxul este că tocmai rețelele de socializare însele te îmbolnăvesc de singurătate, convingând-te în mod pervers că relațiile umane se construiesc prin ecrane.

Alina Matei: Planurile tale de viitor pentru următorii 5 ani care sunt?

Irina Țuca: În septembrie voi începe LPC-ul (Legal Practice Course), adică un curs de practică obligatoriu pentru a intra în baroul din UK. După ce intru în barou aș vrea să îmi dau definitivatul la o firmă de avocatură mică, preferabil specializată pe drept internațional sau pe proprietate intelectuală – nu îmi doresc să lucrez într-o corporație mare. În tot acest timp mi-aș dori să continui să fac cercetare și să scriu, pentru că sper ca la un moment dat să fac un doctorat.

Alina Matei: Care a fost cel mai util sfat primit până acum? Întrebarea inițială era ce sfaturi ai primit de la mama, de la tata, dar m-am gândit să lărgesc un pic aria.

Irina Țuca: Cel mai bun sfat pe care l-am primit a venit de la profesorul meu de drept civil, care mi-a fost mentor și cu care am cultivat o relație foarte apropiată: „gândește pentru tine”. El se referea probabil la importanța de a gândi critic, de a contesta informația, de a pune la îndoială, de a-ți forma propria opinie și, mai presus de toate, de a căuta să înțelegi. Eu însă am interpretat sfatul într-un sens mai larg: l-am receptat și ca pe un îndemn să fiu tolerantă, să înțeleg că valorile mele nu vor fi (și nici nu trebuie neapărat să fie) împărtășite de ceilalți și că principala responsabilitate pe care o am este cea față de mine însămi.

Alina Matei: Am lăsat la final subiectul iubire. Mă interesează cum o vezi tu, care este credința ta cu privire la iubire, dacă poate fi arendată, moștenită, înstrăinată, supusă viciilor (de la cele aparente până la cele mai ascunse) sau doar trăită și atât?

Irina Țuca: O întrebare foarte profundă, la care nu știu dacă sunt competentă să răspund. Pentru mine iubirea față de aproape este cel mai nobil și mai frumos sentiment, o valoare care pe cât este de sfântă, pe atât de rară.

Probabil că iubirea autentică este într-adevăr „trăită și doar atât”, dar eu nu cred că am învățat încă să o experimentez așa. Pentru mine iubirea este explicabilă, uneori perisabilă, fluctuantă în intensitate, maleabilă și, nu în ultimul rând, prietenă cu rațiunea. Când eram mică, părinții mei mă tachinau spunând despre mine că sunt o persoană atât de rațională, încât eu și când zic „te iubesc”anexez liste structurate cu motivele pentru care iubesc. Din fericire sau din păcate, cred că există un sâmbure de adevăr în această hiperbolă.

Alina Matei:  Un mesaj, te rog, pentru cititorii J.

Irina Țuca: Aș dori să îi încurajez să continue să citească presă onestă, să se informeze și să își exprime liber opinia despre subiectele care contează pentru ei.

Alina Matei:  Mulțumesc pentru că ai stat de vorbă cu mine!

Irina Țuca: Eu mulțumesc pentru timpul acordat!

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.