Interpretare cu privire la modul de aplicare a normelor referitoare la compensarea orelor suplimentare
14 iunie 2023 | Remus CODREANU, Cătălin ROMAN, Claudiu CIUBOTARU
Remus Codreanu
Cătălin Roman
Claudiu Ciubotaru
Dinamica pieței muncii, nivelul ridicat al competitivității în rândul angajatorilor din toate industriile și, ca urmare, tendința accentuată de prioritizare a vieții profesionale în dauna celei personale au determinat necesitatea adoptării unei serii de schimbări cu privire la raporturile clasice de muncă, în ultimii ani, evidențiind-se numeroase modificări legislative adoptate cu scopul flexibilizării relației angajator-angajat.
În acest context, un element de interes practic crescut, atât pentru angajator, cât și pentru salariat a rămas durata programului de muncă, inclusiv depășirea duratei standard a acesteia prin prestarea de către salariat de muncă suplimentară, în condițiile legii.
1. Munca suplimentară – o posibilitate legală
La prima vedere, prestarea de ore suplimentare ar părea să nu reprezinte un deziderat nici pentru angajatori, care se văd nevoiți să acorde salariaților respectivi un spor la salariu pentru munca suplimentară efectuată (în situația imposibilității obiective ca munca suplimentară sa fie compensată, în termenul legal, cu ore libere plătite, așa cum vom analiza mai jos) și nici pentru salariați, în rândul cărora există riscul de suprasolicitare, diminuare a calității muncii sau degradare fizică și psihică (de exemplu, fenomenul de burn-out atât de răspândit în ultimii ani), precum și de afectare a vieții personale, inclusiv familiale.
Cu toate acestea, realitatea economică impune numeroase situații în care, oricât de eficient și-ar organiza angajatorul activitatea, desfășurarea activității unei companii nu poate fi realizată în mod corespunzător, cel puțin în anumite perioade, prin prestarea muncii doar înăuntrul duratei standard stabilite prin contractele individuale de muncă încheiate cu salariații, fiind, astfel, necesară prestarea și de muncă suplimentară.
2. (Re)compensarea muncii suplimentare
Prezentul articol se va limita la examinarea modalității în care, odată prestată, munca suplimentară poate fi compensată de către angajatori, fie cu orele libere plătite, fie prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, în concret, (a) a momentului la care se naște această obligație de compensare în sarcina angajatorilor și, respectiv, (b) a cuantumului efectiv al compensației acordate salariaților care au prestat muncă suplimentară în beneficiul angajatorilor.
3. Intriga interpretării reglementării
În practică s-au conturat două posibile interpretări cu privire la primul aspect supus analizei noastre, în concret, momentul la care salariații care au prestat muncă suplimentară – necompensată prin acordarea de ore libere plătite – sunt îndreptățiți la plata salariului și, respectiv, a sporului la salariu/compensației bănești aferente muncii suplimentare prestate, în concret:
i. dreptul salariaților vizați se naște în luna efectuării orelor suplimentare
sau
ii. dreptul salariaților vizați se naște în luna următoare expirării termenului legal de 90 de zile, termen legal în care munca suplimentară putea fi compensată de către angajator prin acordarea de ore libere plătite.
Reamintim faptul că principalul argument și deziderat, național și european, pentru acordarea de ore libere plătite este acela al refacerii, cu prioritate, a capacității de muncă a salariatului care a prestat muncă suplimentară, plata compensației bănești aferente muncii suplimentare având un caracter subsidiar, în concret, doar în situația în care prima modalitate legală de compensare a muncii suplimentare prestate nu este posibilă în termenul legal de 90 de zile.
4. Interpretarea pe care o propunem
Din analiza sistematică a dispozițiilor prevăzute de Codul Muncii privind (i) protecția socială și a sănătății salariaților, (ii) respectarea demnității și a conștiinței acestora, precum şi (iii) respectarea principiului consensualității și al bunei-credințe în cadrul raporturilor de muncă, participanții având obligația de a se informa și consulta reciproc, considerăm lesne de observat faptul că intenția legiuitorului a fost în sensul în care, prin raportare la situația supusă analizei noastre, prioritară și obligatorie din punct de vedere legal este compensarea muncii suplimentare prin acordarea de ore libere plătite în vederea refacerii capacității de muncă a salariaților, legiuitorul oferind, în mod corelativ, drept facilitate pentru angajatori, o perioadă îndestulătoare (de 90 de zile) în care aceștia să își organizeze activitatea astfel încât să poată permite salariaților vizați restaurarea capacității depline de muncă[1].
5. Compensația – între cost excesiv al muncii suplimentare/pedeapsă și egalitate
Astfel, terminologia neclară a dispozițiile legale amintite mai sus permite două interpretări ale compensației acordate salariaților ulterior prestării muncii suplimentare, în concret:
i. Compensarea muncii suplimentare prin acordarea de ore libere plătite
Potrivit acestei interpretări, munca suplimentară prestată de către salariat va fi compensată prin acordarea, în mod corespunzător, de ore libere plătite. Altfel spus, fiecare oră suplimentară prestată de către salariat va fi „recompensată” de către angajator cu acordarea unei ore libere plătite, în care salariatul vizat își poate reface capacitatea de muncă.
ii. Compensarea muncii suplimentare prin acordarea, atât a unor ore libere plătite, cât și a contravalorii efective a orelor suplimentare efectuate în intervalul celor 90 de zile
Potrivit acestei interpretări, munca suplimentară prestată de către salariatul în cauză trebuie compensată prin acordarea de ore libere plătite și, adițional, remunerată în mod direct prin acordarea cuantumului acesteia. Altfel spus, fiecare oră suplimentară efectuată trebuie, atât compensată prin acordarea unei ore libere plătite, cât și remunerată, separat, ajungându-se, astfel, la o plată în valoare de 200% a fiecărei ore suplimentare prestate. Practic, o astfel de interpretare conduce la ipoteza potrivit căreia angajatorul suportă un preț mai mare/excesiv în măsura în care compensează orele suplimentare, prin acordarea de timp liber plătit, în cele 90 de zile legale, decât dacă nu ar face-o, ci ar plăti, ulterior expirării termenului legal, sporul la salariu/compensația bănească aferentă muncii suplimentare prestate.
De altfel, deși criticabile sub aspectul terminologiei – așa cum am menționat mai sus – dispozițiile Codului Muncii exclud o dublă recompensare (i.e. atât acordarea de ore libere plătite, cât și plata compensației bănești aferente) de către angajator a muncii suplimentare prestate de către salariat.
Angajatorii ar fi în postura ingrată în care, chiar dacă ar dori compensarea muncii suplimentare cu acordarea de ore libere plătite (obligație legală prioritară pe care o au potrivit celor expuse mai sus), ar avea de acordat salariaților vizați, atât câte o oră liberă plătită (în cuantum de 100% din valoarea acesteia) pentru fiecare oră de muncă suplimentară prestată, cât și contravaloarea fiecărei ore prestate în mod suplimentar de către salariat (de asemenea în cuantum de 100%), ajungând, în final, să (re)compenseze orele suplimentare cu un spor aferent de 200%.
O asemenea interpretare i-ar putea convinge pe angajatori să nu opteze pentru compensarea prin acordarea de ore libere plătite, echivalând o astfel de posibilitate cu o pedeapsă, întrucât ar fi mai ieftin să plătească sporul aferent muncii suplimentare ulterior expirării celor 90 de zile legale, chiar dacă ar fi existat posibilitatea reală să acorde salariaților care au prestat muncă suplimentară timpul liber plătit, în echivalent. Într-o astfel de situație, în opinia noastră, s-ar goli de conținut textul de lege, fiind ratat, în mod fundamental, dezideratul manifest din preambulul actului normativ și al Cartei sociale.
Prin urmare, considerăm lesne de observat faptul că o astfel de interpretare este contrară rațiunii mai sus menționate a legiuitorului și nici nu este, practic, în avantajul salariaților, fiind de natură a-i prejudicia sub aspectul beneficiului legal la care sunt îndreptățiți în mod prioritar.
Concluzionând cu privire la cele de mai sus, considerăm că angajatorii trebuie să abordeze instituția muncii suplimentare cu mare atenție, urmărind în demersurile lor cu prioritate protejarea sănătății salariaților, a recuperării capacității de muncă a acestora, prin acordarea, în mod prioritar, de timp liber plătit pentru refacerea capacității de muncă și, doar în măsura în care acest lucru nu este posibil în termenul legal maxim de 90 zile/în mod subsidiar, a compensației băneşti aferente muncii suplimentare.
[1] A se vedea în acest sens și C. Gâlcă Codul muncii comentat și adnotat – Volumul II Art. 111-281 – Ediția a 3-a, Editura Rosetti, 2022, ISBN 978-606-025-059-3.
Remus Codreanu, Partner Kinstellar
Cătălin Roman, Senior Associate Kinstellar
Claudiu Ciubotaru, Associate Kinstellar
