GEMME – Secţiunea Română solicită instituirea prin lege a medierii obligatorii
15 iunie 2023 | JURIDICE.ro
Joi, 15 iunie 2023, GEMME – Grupul European al Magistraților care Susțin Medierea (Groupement Européen des Magistrats pour la Médiation) – Secţiunea Română a transmis următorul memoriu către ministrul justiției, Alina-Ștefania Gorghiu:
În condițiile în care în sistemul judiciar există aproximativ 25% posturi vacante pentru judecători şi procedurile de admitere sunt dificil de parcurs, iar restricțiile bugetare reprezintă un element serios care poate amâna angajarea personalului auxiliar, vă rugăm să apreciați necesitatea instituirii prin lege a medierii obligatorii ca soluție imediată pentru a evita condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului determinate de întârzierile firești în soluționarea cauzelor civile lato sensu, în coordonatele actuale ale lipsei acute de personal.
În România, există un corp pregătit de mediatori, avocații și notarii publici putând fi, de asemenea, antrenați în proceduri amiabile, iar medierea obligatorie ca o condiție de admisibilitate a acțiunii în justiție este deja legiferată în diverse state ale Uniunii Europene (a se vedea modelul italian, care poate deveni unul viabil și pentru România; modelul implică obligativitatea parcurgerii procedurii medierii anterior sesizării instanţei, costurile pentru prima şedinţă fiind suportate de stat, iar Curtea Constituţională a Italiei a validat constituţionalitatea acestui model, prin Decizia nr. 97 din 18 aprilie 2019) și susținută ferm de jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Articolul 3 litera (a) din Directiva 2008/52 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială definește medierea ca fiind un proces voluntar, precizând în același timp că acest proces poate fi atât inițiat de părți, cât și impus de o instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Articolul 5 alineatul (2) din această directivă prezervă, pe aceeași linie, posibilitatea statelor membre de a prevedea, în temeiul legislațiilor naționale, obligativitatea „recurgerii” la mediere. Această formulare indică, fără ambiguitate, că acestea pot prevedea obligația unei părți de a iniția o procedură de mediere. Astfel cum reiese din considerentul (13) al directivei menționate, caracterul voluntar al medierii rezidă nu în libertatea părților de a recurge sau de a nu recurge la această procedură, ci în faptul că „părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc și încheia în orice moment”.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 18 martie 2010, pronunțată în cauzele conexate C‑317/08, C‑318/08, C‑319/08 și C‑320/08, Alassini și alții, a stabilit următoarele: ”Articolul 34 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de comunicații electronice între utilizatorii finali și furnizorii acestor servicii, referitoare la drepturi conferite de această directivă, trebuie să facă obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca o condiție de admisibilitate a acțiunilor în justiție. Nici principiile echivalenței și al efectivității, nici principiul protecției jurisdicționale efective nu se opun unei reglementări naționale care impune, pentru astfel de litigii, punerea în aplicare în prealabil a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când această procedură nu conduce la o decizie obligatorie în privința părților, nu determină o întârziere substanțială pentru introducerea unei acțiuni în justiție, suspendă prescrierea drepturilor în cauză și nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părți, în măsura în care totuși calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedură de conciliere și sunt posibile măsuri provizorii în cazurile excepționale în care urgența situației le impune.”
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că ”63. (…) dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2006, Dokter și alții, C‑28/05, Rec., p. I‑5431, punctul 75 și jurisprudența citată, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Fogarty împotriva Regatului Unit din 21 noiembrie 2001, Recueil des arrêts et décisions 2001‑XI, § 33)”.
De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 14 iunie 2017, pronunțată în cauza C‑75/16, Menini și Rampanelli, a stabilit că: ”Directiva 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum) trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede recurgerea la o procedură de mediere, în litigiile prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din această directivă, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii în justiție referitoare la aceleași litigii, cu condiția ca o astfel de cerință să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul jurisdicțional. În schimb, directiva menționată trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că, în cadrul unei astfel de medieri, consumatorii trebuie să fie asistați de un avocat și că ei nu se pot retrage dintr‑o procedură de mediere decât dacă dovedesc existența unui motiv justificat în susținerea acestei decizii.”
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat că, „55 (…) deși Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții (C‑317/08-C‑320/08, EU:C:2010:146), se referă la o procedură de conciliere, raționamentul adoptat de Curte în cadrul acestei hotărâri poate fi transpus în cazul legislațiilor naționale care fac obligatorie recurgerea la alte proceduri extrajudiciare, precum procedura de mediere în discuție în litigiul principal. (…) 57 În ceea ce privește caracterul obligatoriu al rezultatului procedurii SAL, articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/11 impune ca statele membre să se asigure că, în cadrul acestei proceduri, părțile au posibilitatea de a se retrage din procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcute de funcționarea sau de modul de desfășurare a procedurii. În plus, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, după încheierea procedurii SAL, soluția doar le este propusă părților, iar acestea sunt libere să o accepte, să o refuze sau să o urmeze. (…) 61 Prin urmare, cerința unei proceduri de mediere ca o condiție de admisibilitate a unei căi de atac jurisdicționale poate să se dovedească compatibilă cu principiul protecției jurisdicționale efective atunci când această procedură nu se finalizează cu o decizie obligatorie în privința părților, nu determină o întârziere substanțială pentru introducerea unei acțiuni în justiție, suspendă prescripția drepturilor în cauză și nu generează cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părți, în măsura în care totuși calea electronică nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedură de conciliere și este posibilă dispunerea unor măsuri provizorii în cazurile excepționale în care urgența situației o impune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08, EU:C:2010:146, punctul 67).”
La rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în cauza Momčilović c. Croației, că procedura prealabilă sesizării instanței vizând încercarea de soluționare amiabilă a litigiului este compatibilă cu Convenția.
În hotărârea din cauza Momčilović c. Croației (cererea nr. 11239/11, hotărâre din 26 martie 2015), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 6 (dreptul de accesul la o instanță) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cauza viza dispoziția din legea croată care condiționează accesul la o instanță civilă de încercarea anterioară de a soluționa litigiul pe cale amiabilă. Domnul și dna Momčilović, precum și fiul lor – reclamanții – s-au plâns de faptul că instanțele naționale au refuzat să examineze fondul cererii de despăgubire introdusă împotriva statului ca urmare a morții rudei lor, deoarece nu au încercat să soluționeze litigiul pe cale amiabilă cu autoritățile responsabile, înainte de a introduce cererea de chemare în judecată. Conform prevederilor din Legea privind procedura civilă, un reclamant care intenționează să depună o acțiune civilă împotriva Republicii Croația trebuie să formuleze în prealabil o cerere de soluționare la Procuratura Generală competentă.
Curtea a constatat, în special, că ingerința privind accesul reclamanților la instanță, și anume obligația de a parcurge o procedură de soluționare amiabilă înainte de a introduce o acțiune de despăgubire împotriva statului era prevăzută prin lege (Legea de procedură civilă) cu scopul de a evita multiplicarea cererilor și acțiunilor împotriva statului la instanțele naționale, promovând astfel interesele economiei și eficienței judiciare. Chiar și în cazul în care instanțele naționale refuzau să soluționeze acțiunea civilă a reclamanților, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile la Procuratură, reclamanții aveau posibilitatea să se conformeze cerinței de reglementare amiabilă și, în cazul neajungerii la o înțelegere, să depună o nouă acțiune civilă la instanță în termenul prevăzut de legea națională. Reclamanții nu au utilizat această posibilitate și, prin urmare, au determinat o situație în care au împiedicat efectiv instanțele naționale să soluționeze fondul cauzei lor.
Invocând art. 6 par. 1 din Convenție (accesul la justiție), reclamanții au susținut că această condiție impusă de Legea privind procedura civilă a constituit o ingerință disproporționată a dreptului lor de acces la o instanță. Aceștia au susținut, în special, că au încercat deja o înțelegere amiabilă cu Procuratura în anul 1998 – înainte de a introduce ambele acțiuni civile – și că era nerezonabil să se aștepte ca aceștia să inițieze din nou o înțelegere amiabilă cu privire la aceeași cerere.
Curtea a reiterat faptul că statul de drept nu ar fi putut fi conceput fără a exista posibilitatea reclamanților de a avea acces la o instanță. Cu toate acestea, dreptul de acces la instanță nu este absolut și poate fi supus unor ingerințe legitime.
Ingerința în cazul reclamanților, respectiv obligația de a urma o procedură prealabilă de soluționare amiabilă, înainte de a formula cererea de despăgubiri împotriva statului, era prevăzută prin lege (Legea privind procedura civilă) și, după cum susține guvernul, urmărea un scop legitim, evitând multiplicarea cererilor și acțiunilor împotriva statului pe rolul instanțelor naționale, promovând astfel interesele economiei și eficienței judiciare. În acest sens, Curtea a făcut referire, în special, la demersurile Consiliului Europei privind oportunitatea încurajării procedurilor alternative de soluționare a litigiilor în vederea prevenirii și reducerea volumului de muncă excesiv în instanțele de judecată.
Într-adevăr, reclamanții înșiși nu contestau faptul că ingerința în litigiu urmărea un scop legitim, dar au susținut că nu este rezonabil să li se ceară să depună o cerere de soluționare amiabilă de două ori în privința unei acțiuni având aceeași cauză juridică. Curtea a observat că încercarea de soluționare amiabilă a reclamanților în 1998 a fost realizată în conformitate cu prevederile legii serviciului militar, în vigoare la acel moment, iar nu în temeiul dispozițiilor introduse în anul 2003, respectiv ale Legii privind procedura civilă. În ultimii cinci ani, diferite considerații sociale și juridice care reglementează activitatea Procuraturii de Stat s-ar fi putut schimba, făcând imposibil pentru Curte să speculeze care ar fi putut fi rezultatul negocierilor privind soluționarea amiabilă, dacă reclamanții ar fi încercat să le realizeze înainte de a introduce a doua acțiune civilă.
În orice caz, Curtea a constatat că nu a existat un prejudiciu juridic pentru cererea reclamanților, în timpul procedurii de soluționare amiabilă. Chiar și în cazul în care instanțele naționale refuză să soluționeze acțiunea civilă a reclamanților pentru neîndeplinirea procedurii prealabile la Procuratura de Stat, aceștia aveau, totuși, deschisă posibilitatea de a respecta procedura soluționării amiabile prealabile – care era de natură a întrerupe cursul prescripției – și, în cazul neajungerii la o înțelegere, să depună o acțiune civilă nouă la instanță, în termenul prevăzut de legea națională.
Nici reclamanții nu au specificat în ce mod cerința de instituire a procedurii de soluționare amiabilă le-a afectat în mod negativ drepturile, cu excepția posibilelor neplăceri ale unei acțiuni procedurale suplimentare. Reclamanții nu au utilizat această posibilitate și, prin urmare, au generat în esență o situație în care au împiedicat efectiv instanțele naționale să soluționeze fondul cauzei lor.
Este adevărat că, în exercitarea acestei posibilități, reclamanților li s-a cerut, în temeiul articolului 186 lit. (a) par. 5 din Legea privind procedura civilă, să aștepte trei luni ca procurorul competent să decidă dacă se va ajunge la o soluționare amiabilă, înainte de a avea posibilitatea, în cazul unui rezultat nefavorabil, de a introduce cererea la instanța competentă.
Cu toate acestea, Curtea nu consideră că această perioadă este în sine excesivă, în măsura în care nu afectează însăși esența dreptului reclamanților de a avea acces la instanță. Acest lucru este valabil mai ales dat fiind faptul că nici nu poate exista un prejudiciu pentru cererea reclamanților și nici nu au fost precizate în ce mod cerința de a institui procedura prealabilă de soluționare amiabilă le-a afectat drepturile. Astfel, chiar dacă reclamanții au considerat că opțiunea de a apela din nou la procuratură înainte de a introduce o nouă cerere de despăgubire în cadrul celui de-a doua acțiuni judiciare a fost nerezonabilă, este imposibil să se identifice prejudiciul real pe care l-ar fi putut cauza, altul decât posibilele inconveniente pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă suplimentară. Prin urmare, Curtea a constatat că dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost încălcat.
O procedură de mediere obligatorie poate fi legiferată, spre exemplu: în ceea ce privește cauzele din domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor; în anumite cauze din materia dreptului familiei; în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate; în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură; în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă; în litigiile civile a căror valoare este sub 100.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013 – 1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025 – 1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În speranţa unui răspuns favorabil, vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie.
Judecător Dragoș Călin
Judecător Lucia Zaharia
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
